EGALI SAU DIFERIȚI? Washington, Diana Negre

Una din moștenirile Războiului Rece este unitatea „Occidentului”, format din Europa și SUA, două blocuri unite de Atlantic, ale căror economii și sisteme politice au în comun libertatea piețelor și democrația.
Însă, acest acord este mai mult teoretic decât real și, probabil, nu există vreo modalitate prin care să devină mai real, deoarece condițiile economice și istorice sunt foarte diferite pe cele două țărmuri ale oceanului.
Dacă realitățile actuale ne îndeamnă să revedem istoria recentă, în privința chestiunilor economice lucrurile sunt exact pe dos: o țară cu o întindere vastă și puțin populată, cum sunt SUA, cu abundente resurse naturale, are altfel de probleme decât un continent atât de mic, cum este Europa, pe care mulți o văd ca pe o simplă peninsulă asiatică.
Însă, populația europeană o depășește pe cea a gigantului american. Față de cei 332 de milioane de locuitori, răspândiți pe 9,3 milioane de kilometri pătrați ai SUA, ansamblul țărilor din Europa, fără Rusia, numără peste 600 de milioane de locuitori, concentrați în numai 6 milioane de kilometri pătrați. Diferența de densitate este de 110 locuitori pe kilometru pătrat în Europa, față de numai 34, în SUA.
La această diferență în spațiu se adaugă cea a resurselor naturale: SUA pot exporta mari cantități de materii prime și au capacitatea de a obține energie în asemenea cantități, încât, la ora actuală, este cel mai mare producător de petrol din lume. Acest lucru este posibil datorită teritoriilor vaste de care dispune, precum și politicii mai puțin restrictive decât cea europeană în privința „fracking-ului”, pentru a obține gaze și petrol.
În plus, tehnologiile sale avansate îi permit să exporte mari cantități de gaz lichefiat, care au un client avid în Europa, cea care, mai înainte, își cumpăra energia din Rusia, iar acum, se vede nevoită să recurgă la alte surse de aprovizionare. Factura pe care Europa urmează să o plătească este foarte mare, iar schimburile comerciale dintre ambele blocuri favorizează mai mult Washingtonul decât Uniunea Europeană.
Avantajul americanilor este și mai vizibil dacă se compară nivelul veniturilor: în timp ce, în SUA, venitul pe cap de locuitor este de peste 67.000 $ anual, în Europa, este în jur de 45.000.
Aceste diferențe au fost evidențiate în timpul vizitei la Washington a președintelui francez, Macron, care a fost primit cu toate onorurile în capitala americană, considerat a fi un purtător de cuvânt al Europei. Casa Albă l-a ascultat, însă nu s-a angajat să efectueze schimbări în politica sa comercială sau economică, oricât s-a străduit Macron să-și prezinte propunerile pentru o colaborare și coordonare mai intense.
În capitala americană, acolo unde președintele Biden are de făcut față celei mai dificile etape din președinția sa, odată cu intrarea în activitate a noului Congres, în luna ianuarie a anului viitor, nu e vreme pentru propunerile lui Macron: opoziția republicană i-ar putea opri proiectele, iar Casa Albă își va vedea acțiunile limitate din cauza unui deficit fiscal enorm și a unei politici de reforme excesiv de ambițioase, care a fost aprobată de o majoritate a partidului său, în ultimii ani.
Acea majoritate era slabă încă înainte de alegeri. Republicanii și democrații erau la egalitate în Senat, iar Casa Albă a avut nevoie, nu o dată, de votul vice-președintei sale pentru a sparge blocajul legislativ. În camera inferioară, adică, în Congres, majoritatea democrată era de numai 5 fotolii.
Nu că s-ar fi îmbunătățit mult numărul locurilor pentru republicani: Congresul și-a schimbat sensul, însă avantajul republicanilor este minuscul, în timp ce situația lor în Senat este și mai rea, deoarece au pierdut un fotoliu în alegerile din luna noiembrie a acestui an.
Însă, dacă avantajul lor este mic în voturi, în schimb este mare în consecințe, deoarece pot împiedica majoritatea inițiativelor democrate, chiar și pe cele ale președintelui.
Niciunul dintre cele două partide nu va fi tentat să reconsidere relația cu Europa, deoarece acest lucru chiar nu este necesar, și mai ales, deoarece diferențele nu pot fi depășite, oricât de multe ar fi declarațiile de unitate ale lui Macron și Biden.
Aici, în Washington, multe mijloace de informare s-au concentrat asupra unor detalii mai degrabă goale ale vizitei lui Macron, cum a fost meniul dineului de gală, dat în onoarea sa. S-au servit homari de Maine, cei mai apreciați din țară, pentru a „satisface rafinatul gust francez”, însă acest meniu nu a plăcut deloc apărătorilor mediului înconjurător, îngrijorați de consecințele pe care le-ar putea avea capturarea homarilor pentru balene. Nu le-a plăcut nici sibariților, care au criticat pregătirea culinară a celor 200 de homari, în timp ce alți politicieni s-au plâns că prețul plătit pe crustacee a fost insuficient.

Dar, cum în toate sunt două părți, cei doi senatori pe care îi are statul Maine s-au felicitat pentru alegerea meniului, în timp ce crescătorii de homarii s-au simțit recompensați pentru recunoașterea calității produselor lor.
Macron n-a făcut niciun comentariu referitor la meniu. Vizita sa s-a împlinit cu un mic voiaj cultural la New Orleans, capitala Luisianei, pe care Napoleon a vândut-o SUA, în 1803, pentru 15 milioane de dolari, care, în ziua de azi, ar însemna aproape 300 de milioane.
Dacă Franța, ca de altfel întreaga Europă, nu se poate compara în resurse naturale sau economice cu SUA, în schimb se poate refugia în istoria și cultura sa. A făcut-o deja acum câteva decenii în Canada, o țară în care franceza cumplită care se vorbea acolo s-a îmbunătățit considerabil de când Franța i-a oferit programele sale de televiziune.
Se pare că Macron vrea să recupereze tradiția franceză a statului Louisiana, căci acolo nu va exista nicio opoziție organizată, dar, este puțin probabil ca populația americană, care nu a păstrat nicio tradiție din țările de origine, să poată trece de la o simplă francofilie, la o adevărată cunoaștere a limbii și culturii franceze.
Este bine ca Macron să păstreze relații excelente cu SUA: cu toate deosebirile în materie de resurse și mod de abordare a problemelor, cei doi aliați transatlantici sunt inseparabili. Nici SUA nu-și poate abandona aliații europeni, care formează o cenură în fața coloșilor asiatici, și nici Europa nu se poate desprinde de singurul aliat care îi garantează îndependența față de vecinii săi din Răsărit.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿IGUALES O DIFERENTES? Washington, Diana Negre

Una de las herencias de la Guerra Fría es la unidad de “Occidente”, entendido como Europa y Estados Unidos, dos bloques más o menos unidos por el Atlántico y cuyas economías y sistemas políticos tienen en común la libertad de mercados y la democracia.
Pero este acuerdo es más teórico que real y probablemente no hay forma de que sea mucho más real porque las condiciones económicas e históricas a ambos lados del océano son muy diferentes.
Si las realidades del momento impulsan a muchos a repasar la historia reciente, en cuestiones económicas los hechos parecen opuestos: un país vasto y semi despoblado como Estados Unidos, con recursos naturales abundantes, ha de tener unos planteamientos muy diferentes de los que imperan en un continente tan pequeño como Europa, que muchos ven incluso como una mera península asiática.
Pero la población europea supera a la del gigante americano. Frente a los 332 millones extendidos a lo largo de 9.3 millones de kilómetros cuadrados de Estados Unidos, el conjunto de Europa sin Rusia tiene más de 600 millones, concentrados en tan solo 6 millones de Kms2. La diferencia en densidad es de 110 habitantes por kilómetro en Europa, frente a tan solo 34 en EEUU.
A esta diferencia en espacio se suma la de los recursos naturales: Estados Unidos puede exportar grandes cantidades de materias primas y tiene la capacidad de obtener energía en tales cantidades que hoy en día es el mayor productor de petróleo del mundo. Es algo posible gracias a sus vastas extensiones y a una política mucho menos restrictiva que la europea a la hora de aprobar el “fracking” para obtener gas y petróleo.
Además, su avanzada tecnología le permite exportar grandes cantidades de gas licuado que encuentran un cliente ávido en la Europa que antes compraba su energía a Rusia y ahora ha de recurrir a otras fuentes de suministro. La factura que Europa ha de pagar se ha vuelto mucho más elevada y los intercambios comerciales entre ambos bloques favorecen ahora mucho más a Washington que a la Unión Europea.
La ventaja norteamericana es todavía más notable si se compara el nivel de ingresos: mientras que en Estados Unidos la renta per cápita es de más de 67.000 $, en Europa ronda los 45.000.
Estas diferencias se pusieron de manifiesto en la visita a Washington del presidente francés Macron, recibido con todos los honores en la capital norteamericana y visto como un portavoz de Europa. La Casa Blanca lo escuchó, pero no se comprometió a cambios en su política comercial ni económica, por mucho que Macron presentara sus propuestas para una mayor colaboración y coordinación.
Y es que el horno no está para bollos en la capital norteamericana, donde el presidente Biden se enfrenta a una etapa más difícil de su presidencia cuando entre en funciones el nuevo Congreso en enero: la oposición republicana podrá frenar sus proyectos y la Casa Blanca verá sus acciones limitadas por el enorme déficit fiscal y una política de reformas excesivamente ambiciosa, aprobada por una mayoría de su partido en los últimos dos años.
Esta mayoría era escasa ya antes de las elecciones. Republicanos y demócratas estaban empatados en el Senado y la Casa Blanca necesitó más de una vez el voto de su vicepresidenta para romper el bloqueo legislativo. En la cámara baja, que es el Congreso, la mayoría demócrata era de tan solo 5 escaños.
No es que los números hayan mejorado mucho para los republicanos: el Congreso ha cambiado de signo pero la ventaja republicana es igualmente minúscula, mientras que su situación en el Senado es todavía peor porque perdieron un escaño en las elecciones de este pasado noviembre.
Pero si la mejoría es escasa en votos, es grande en consecuencias porque pueden frenar la mayoría de las iniciativas de sus colegas de la oposición -y del propio presidente.
Ni un partido ni otro se verá tentado a replantearse su relación con Europa, en parte porque no les hace falta y, sobre todo, porque las diferencias son insalvables, por muchas declaraciones de unidad de Macron y Biden.
Aquí en Washington, muchos medios informativos se concentraron en detalles más bien vacuos de la visita de Macron, como el menú de la cena de gala en su honor. Allí se sirvieron langostas de Maine, las más apreciadas del país y lo hicieron para “satisfacer el refinado paladar francés”, pero el menú desagradó a los defensores del medio ambiente, preocupados por las consecuencias que su pesca puede tener para las ballenas. Tampoco les gustó a los sibaritas que criticaron la preparación de las 200 langostas, mientras que otros políticos lamentaron que el precio pagado por los crustáceos era insuficiente.

Pero, como en todo, había dos partes: los dos senadores de Maine se felicitaron por la elección del menú, mientras que los productores de langosta se vieron reivindicados por el reconocimiento de la calidad de sus productos.
No hubo comentarios culinarios por parte de Macron, que culminó su visita al país con un pequeño viaje cultural a Nueva Orleans, la capital de Louisiana que Napoleón vendió a Estados Unidos en 1803 por 15 millones de dólares, equivalentes a casi 300 millones hoy en día.
Si Francia, como el resto de Europa, no puede competir en recursos naturales o económicos con Estados Unidos, puede en cambio refugiarse en su historia y su cultura. Lo hizo ya hace algunas décadas en Canadá, un país cuyo abominable francés mejoró de forma notable cuando Francia les ofreció sus programas televisivos.
Parece que Macron quiere recuperar la tradición francesa en el estado de Louisiana y allí no se habrá de enfrentar a ninguna oposición organizada, pero es improbable que la población norteamericana, que no ha mantenido las tradiciones de ninguno de sus países de origen, pase de una simple francofilia a un verdadero conocimiento la lengua y la cultura francesa.
Es probablemente acertado que Macron mantenga buenos lazos con Estados Unidos: A pesar de las diferencias en recursos y planteamientos, los dos aliados transatlánticos son inseparables. Ni Estados Unidos puede abandonar a su aliado europeo que forma un cinturón frente a los colosos asiáticos, ni Europa puede desligarse del único aliado que le garantiza la independencia frente a sus vecinos orientales.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.