UNIVERSITARI FĂRĂ TITLU Washington, Diana Negre

Cât ați fi dispus să plătiți pentru ca fiul dumneavoastră să aibă ca profesori tot niște studenți ca el? Și cât pentru ca universitatea dumneavoastră să desființeze examenele și să acorde titluri, fără să mai ia în considerare dacă studenții au învățat sau nu?
În țara în care învățământul superior costă cel mai mult, răspunsul este, pur și simplu,„mult!”, deoarece este tocmai ceea ce se întâmplă în universitățile de prestigiu: profesorii universitari își angajează asistenți dintre studenții lor, de la cei care se dovedesc a fi cei mai buni încă de la începutul studiilor, până la cei care sunt doctoranzi. Și tocmai aceștia țin cursurile.
Este un fenomen atât de frecvent, încât, practic, este imposibil să știm cât de bune sunt aceste cursuri predate de suplinitori, însă este foarte probabil ca cei care plătesc studiile să fie părinții sau chiar studenții înșiși, și se așteaptă ca profesorii titulari să fie cei care predau.
Situația a ajuns să fie cunoscută datorită protestelor, nu a studenților, ci a suplinitorilor, care consideră că nu sunt suficient de bine plătiți. Universitățile nu au soluție pentru această problemă: pentru a mări remunerarea acestor suplinitori, nu văd altă modalitate de a spori finanțarea, decât prin mărirea taxelor universitare… adică, suplinitorii înșiși vor plăti mai mult pentru studiile lor la universitățile la care vor continua să fie studenți.
„Deja plătim prea mult”, au spus suplinitorii în diferite ocazii, când au protestat din cauza slabei remunerări și este probabil ca situația să continue așa fără rezolvare, iar cursurile să fie ținute de studenți pentru bani puțini, cu toate că taxele universitare vor fi foarte scumpe.
Un observator străin și-ar putea imagina că toate acestea ar putea constitui un motiv pentru a economisi zeci de mii de dolari, prin renunțarea la aceste universități prestigioase. Este posibil ca profesori universitari din centre mai puțin faimoase să predea mult mai bine decât orice student.
Însă nu se întâmplă așa, în parte deoarece universitatea la care studiezi este ca o breaslă și o carte de vizită care te recomandă pentru locuri de muncă pentru toată viața. Și să nu uităm că prieteniile legate în anii de studenție durează toată viața, iar foștii studenți se ajută între ei.
În ultimul an de studiu, studenților li se oferă diferite contracte de muncă la întreprinderi, astfel că mulți tineri au deja un loc de muncă asigurat și care îi așteaptă atunci când își termină studiile. Cu cât este mai mare prestigiul universității, cu atât este mai mare și interesul patronilor, precum și salariul pe care îl oferă absolvenților.
Asta nu înseamnă că orice titlu universitar deschide porți pentru carieră, deoarece se încearcă să se pună în valoare prestigiul instituției și tipul de carieră. În ziua de azi, au proliferat tot felul de discipline, cum ar fi „studii feminine”, „educație în aer liber”, „cultivarea marijuanei” sau „astrobiologia” care nu-i interesează deloc pe patronii de firme, astfel că mulți absolvenți intră direct în șomaj sau ajung să vândă obiecte de artă în târgurile din orașele lor.
Însă, centrele cum sunt Georgetown, Duke, Wharton, Virginia Tech și alte universități de mare prestigiu sunt o garanție că studenții care s-au pregătit pentru profesiuni tradiționale sau foarte căutate în zilele noastre au un loc de muncă asigurat, încă înainte de a absolvi facultatea.
Dacă e de înțeles că familiile înstărite își cheltuiesc banii trimițându-și vlăstarele la aceste centre universitare cu contracte de muncă asigurate, sunt mai greu de înțeles străinii care vin să studieze în aceste universități scumpe, doar dacă au intenția de a rămâne până la urmă în SUA. Deocamdată, încă se mai bucură de prestigiu în alete țări un titlu acordat de o mare universitate americană, căci și acolo deschide uși, însă nu are efectul multiplicator de a-i atrage și pe alți tineri, așa cum se întâmplă cu tinerii americani și familiile lor.

În parte, deoarece, anii studenției sunt nu numai pentru a învăța, ci și pentru a stabili contacte care vor dura toată viața.
Foștii studenți ai marilor universități leagă prietenii și formează rețele de sprijin reciproc, care adesea le sunt utile în timpul întregii lor cariere. Prețul văzut din Europa pare a fi prea umflat, căci sunt taxe universitare mai mari de cincizeci de mii de dolari anual, la care se adaugă cheltuielile de întreținere. Însă, aici, în SUA, totul este mult mai scump, dar și venitul pe cap de locuitor este mult mai mare.
Pe de altă parte, ajutoarele în bani sunt multe, uneori chiar sunt iertate datoriile. Aceasta deoarece instituțiile care au acordat împrumuturile preferă să le stingă la un preț redus și să le șteargă din evidențele lor contabile. Acum, însuși președintele Biden încearcă să șteargă datoria studenților, cel puțin parțial, cu toate că eforturile sale sfârșesc prin a fi anulate de tribunale.
Dar, poate cel mai important lucru este că nu există alternativă, nu există universități la care e suficient doar să te duci la cursuri, așa cum sunt în Europa: aici studenții sunt obligați să locuiască în campus, adică în zona universitară, unde sunt multe cămine de studenți. În școlile publice, învățământul lasă mult de dorit, așa că nu se poate renunța la o pregătire mai bună. Și dacă clienții universitari nu sunt tineri din alte țări, care ar putea învăța la fel de bine cu cheltuieli mai mici la ei acasă, se pare totuși că e o investiție acceptabilă.
Sau poate că nu va dura mult timp: e din ce în ce mai clar că universitățile, pe lângă gazoanele lor îngrijite, mari instalații sportive și pretenții foarte mari, oferă ceva mai mult decât se poate învăța cu cheltuieli mult mai mici în alte centre sau în ciber-spațiu și vor începe să-și piardă clienții, astfel că nu-și vor mai putea plăti cheltuielile foarte mari.
Ar fi sfârșitul altui vis american, așa cum a dispărut visul prosperității pentru toți, al sănătății pentru toți sau al oportunităților nelimitate pe care această țară bogată în resurse și teritorii părea să le ofere oricărui imigrant care sosea pe țărmurile ei.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CATEDRATICOS SIN TITULO Washington, Diana Negre

¿Cuánto pagaría usted para que su hijo tenga a otros estudiantes como catedrático? ¿Y cuánto para que su universidad suspenda los exámenes y reparta los títulos sin considerar el rendimiento académico?
En el país de mayor coste para la enseñanza superior, la respuesta es simplemente “mucho”, porque justamente es lo que está ocurriendo en universidades de prestigio: los catedráticos contratan ayudantes entre sus alumnos, desde los más aventajados al principio de sus estudios, hasta los que ya están preparando su doctorado y son ellos quienes imparten la mayoría de las clases.
Es un fenómeno tan frecuente que resulta prácticamente imposible saber cuál es la calidad de las clases impartidas por estos catedráticos suplentes, pero es muy probable que los responsables de pagar las matrículas, sean los padres o los propios estudiantes, esperan que sus profesores sean los titulares de las cátedras.
La situación ha pasado a las noticias por las protestas, no de los estudiantes, sino de los profesores suplentes, que no se consideran suficientemente bien remunerados. Las diversas universidades no le ven solución al problema: para subir el sueldo a estos suplentes, no se les ocurre otra forma de financiar el gasto que no sea subir el precio de la matrícula anual…es decir, que los catedráticos suplentes verían aumentado el gasto que les corresponde a ellos por asistir a la universidad de la que siguen siendo alumnos.
“Ya pagamos bastante”, han dicho en varios actos de protesta por su escasa remuneración y es probable que la situación se prolongue sin remedio y las clases las sigan impartiendo estudiantes por poco dinero, aunque las matrículas universitarias seguirán por las nubes.
Un observador extranjero podría imaginar que todo esto servirá de motivo para ahorrar decenas de miles de dólares y renunciar a estas universidades de prestigio. Es probable que los catedráticos de otros centros con menos renombre enseñen mejor que cualquier estudiante.
Pero no es lo que está ocurriendo, en parte porque la universidad a la que uno asiste representa algo así como una cofradía y una tarjeta de recomendación para puestos de trabajo durante toda la vida. Sin olvidar que las amistades hechas en los años de estudio duran con frecuencia toda la vida y los ex alumnos se ayudan entre sí.
Ya en el último año de estudios, los estudiantes reciben visitas de gente encargada de contratar personal para diversas empresas, de forma que muchos jóvenes ya tienen el trabajo esperándoles cuando se gradúan. A mayor prestigio de su universidad, mayor interés de los patronos y mayores salarios.
Esto no significa que cualquier título universitario abra las puertas profesionales, pues se trata de valorar el prestigio de la institución y el tipo de carrera. Hoy en día han proliferado una serie de disciplinas como “estudios femeninos”, “educación al aire libre”, “cultivo de marihuana” o “astrobiología” en que los patronos tienen tan poco interés que muchos graduados acaban en el paro o vendiendo artículos de arte en las ferias de sus ciudades.
Pero centros como Georgetown, Duke, Wharton, Virginia Tech y otras universidades de gran prestigio garantizan que los estudiantes de disciplinas más tradicionales o más buscadas hoy en día, tengan un buen empleo asegurado ya antes de graduarse.
Si es comprensible que las familias pudientes se gasten sus duros en enviar a sus retoños a estos centros de enseñanza-contratación, ya lo es menos en el caso de los extranjeros, a no ser que estos estudiantes foráneos piensen quedarse en Estados Unidos. De momento, todavía es un prestigio en otros países el título de una gran universidad norteamericana y también allí abre puertas, pero no tiene el efecto multiplicador de que disfrutan los que son oriundos del país y tienen aquí a sus familias.
En parte porque los años académicos sirven no solo para aprender, sino también para establecer contactos que servirán toda la vida.

Los ex alumnos de las grandes universidades forjan amistades y forman redes de apoyo mutuo que frecuentemente les son útiles a lo largo de sus carreras. El precio, visto desde Europa, nos parece algo abultado, pues hay matrículas de más de cincuenta mil dólares anuales, a las que hay que añadir los gastos de manutención. Pero aquí en Estados Unidos todo es mucho más caro y la renta per cápita es también mucho más alta.
Por otra parte, las ayudas económicas abundan y hasta se perdona la deuda en muchas ocasiones. A veces porque las instituciones que hicieron los préstamos prefieren cerrarlas a un precio reducido y eliminarlas de sus libros contables. Ahora, incluso el presidente Biden intenta que se perdone la deuda a los estudiantes, al menos en parte, aunque por ahora sus esfuerzos han fracasado en los tribunales repetidamente.
Pero quizá lo más importante es que no hay alternativa, no hay universidades a las que tan solo se va a clase como abundan en Europa: aquí se exige a los estudiantes que vivan “in campus”, es decir, dentro del área universitaria donde hay múltiples residencias. Tampoco es posible renunciar a una enseñanza más elevada que la recibida en las escuelas públicas, a veces muy deficiente. Y mientras los clientes académicos no sean jóvenes de otro país, que podrían aprender lo mismo por mucho menos dinero en sus casas, parece que se trata de una inversión aceptable.
O quizá no dure mucho tiempo: si se hace evidente que las universidades, además de sus cuidados céspedes, amplias instalaciones deportivas y elevadas pretensiones ofrecen poco más de lo que uno puede aprender por mucho menos dinero en otros centros o en el ciber-espacio, empezarán a perder clientes de tal forma que no podrán financiar sus elevados costos.
Sería otro fin de un sueño americano, como desapareció el sueño de la prosperidad para todos, de la salud para todos o de las posibilidades ilimitadas que este país rico en recursos y en territorio, parecía ofrecer a cualquier inmigrante que llegaba a sus costas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.