Acum o sută de ani Washington, Diana Negre, 6 de enero.

Kevin McCarthy

Congresul SUA inaugurează, în această lună, ianuarie, o nouă legislatură de doi ani, cu o nouă orientare politică, însă, primele dezbateri și votări nu anunță nici rezultate mari și nici lucruri bune pentru noua majoritate republicană.
Căci Partidul Republican, care timp de doi ani a fost în minoritate legislativă și executivă, adică nu a avut nici președinția și niciuna dintre cele două camere ale Congresului, a recuperat, acum, o Cameră. A promis schimbări, însă, pentru moment, pare să fie în stare să desfășoare doar o ceartă continuă și de nerezolvat în propriul său partid.
Dezacordul l-au văzut toți chiar în prima sedință din acest an în Camera Reprezentanților, acolo unde acum republicanii au majoritatea: candidatul lor a fost nevoit să se lupte mai multe zile până a obținut suficiente voturi pentru a fi numit președinte al Camerei.
În amfiteatru a fost nevoie să se voteze de 15 ori până s-a obținut majoritatea necesară. La început, aspirantul republican la președinția Camerei, Kevin McCarthy, a obținut chiar mai puține voturi decât viitorul lider al opoziției, deoarece Partidul Democrat a votat unanim pentru candidatul său, în timp ce nouăsprezece republicani și-au exprimat revolta împotriva conducerii partidului lor și au votat pentru niște candidați cu susținere puțină.
Desigur, republicanii au venit cu o anumită amărăciune în Congres, căci după primii doi ani de președinție a lui Joe Biden, în care s-au evidențiat limitele sale personale iar democrații au urmat o politică care i-a înfuriat chiar și pe unii membri conservatori, se așteptau la o victorie zdrobitoare, dar, în realitate, a fost o decepție: au învins, într-adevăr, dar cu un avantaj de numai zece fotolii.
Acest lucru îi plasează într-o situație precară, deoarece disciplina nu prea îi caracterizează pe legiuitori și, în acest caz, le-au lipsit 20 de voturi pentru a obține majoritatea de 218 voturi, cu toate că în Cameră sunt 222 de republicani. Aceasta s-a întâmplat în prima zi, căci atunci când au votat din nou, n-au mai obținut nici măcar atât. O situație asemănătoare a existat acum un secol: nici atunci majoritatea republicană nu și-a votat suficient candidatul.
Doar după patru zile de negocieri și aranjamente pentru a reface rezultatul votului au obținut minimul necesar. Nu i-au convins pe toți cei care i se opuneau candidatului, însă au obținut ca un vot să fie nul și, în felul acesta, s-a făcut un aranjament ca să se reducă numărul de voturi valabile, astfel că majoritatea absolută a fost redusă și candidatul republican a putut câștiga.
În 1923, congresmanii au fost nevoiți să voteze de 9 ori până au obținut majoritatea necesară, însă aceasta n-a fost nimic în comparație cu ce s-a întâmplat cu un secol mai înainte: în 1855, au fost nici mai mult nici mai puțin decât 133 de votări, iar acest lucru s-a desfășurat pe parcursul a două luni.
Republicanii suferă, în parte, din cauza decepției pentru rezultatele ultimelor alegeri din noiembrie anul trecut când, după ce pronosticaseră că va veni un „tsunami republican”, au obținut o victorie minimă. Pentru cel care aspiră să le fie președinte în viitorii doi ani, acest lucru înseamnă că va obține un număr minim de voturi, așa cum sa întâmplat acum.
Poate că la originea acestor dezacorduri continuă să se afle fostul președinte Trump, un om care polarizează țara și partidul și care planează asupra viitoarelor alegeri la care promite să se prezinte. Chiar dacă se prezintă sau nu, pozițiile pe care le-a adoptat acum opt ani în privința politicii americane, precum și stilul său combativ planează asupra politicii americane și au o mare influență asupra Partidului Republican.

Pentru un partid care se declară îngrozit de măsurile luate de rivalii lor și care promitea la alegeri că va efectua schimbări importante, începutul mandatului lor nu este de bun augur. Și atât unii cât și ceilalți sunt divizați într-o parte extremă, fie de stânga, fie de dreapta, și una de centru.
La democrați domină acum niște extremiști progresiști, care, pentru moment, reușesc să-i atragă de partea lor pe moderați, fiind bine reprezentați în ramura executivă. La republicani extremiștii nu domină numeric, însă chiar dacă sunt puțini, aceștia au o mare influență datorită majorității mici pe care o deține partidul.
În ambele partide este foarte dificil orice dialog între facțiuni și, așa cum s-a văzut la votul de marțea trecută, legiuitorii „rebeli” nu se uitau la consecințele votului lor, interesându-i să-și exprime doar opinia.
Urmările au fost grave: cât timp Congresul nu are lider, nu pot depune jurământ deputații, astfel că legiuitorii nu-și pot exercita funcțiile și nici nu-și pot primi salariile. Pentru a avea o idee despre cât de radical a fost acel episod, unul dintre acei rebeli republicani a declarat că ar prefera să aibă un lider din opoziția democrată în fruntea Camerei Reprezentanților, în locul unui republican prea moale.
Chestiunea aceasta cu moliciunea în principii este ceva foarte grav pentru republicanii conservatori. De mult timp le-au pus o poreclă colegilor lor mai moderați: RINO. Sunt inițialele de la “Republican in Name Only”, adică, „republicani doar cu numele”, însemnând că sunt „prea moi”.
Faptul că majoritatea din țară preferă moliciunea în loc de radicalism nu prea interesează: extremele din ambele partide se consideră în posesia adevărului și sunt dispuse la multe insolențe, atât să le primească, cât și să le administreze.
În acest caz, ce este foarte ciudat este faptul că congresmenii care i se opun lui McCarthy îl consideră pe acesta ca fiind un „rino”, însă Trump, care reprezintă aripa cea mai radicală a partidului, îl sprijină. S-ar putea trage concluzia că fostul președinte are o susținere limitată: e posibil ca adepții săi să fi aruncat prosopul, iar ceilalți republicani vor căuta un candidat cu perspective mai bune de a câștiga.
Acest lucru ne îndeamnă să abordăm diferit alegerile prezidențiale din 2024, de care unii se tem că ar repeta înfruntarea candidaturilor lui Biden și Trump. Ar fi o desfășurare de candidați nepotriviți: Biden din cauza evidentei sale senilități, iar Trump pentru polarizarea pe care o produce în țară.
Însă, cele 22 de luni care mai rămân până la viitoarele alegeri sunt o eternitate politică, iar, în prezent, atenția țării se concentrează pe ceea ce e urgent, pe demararea activității noii administrații. Cât timp nu a demarat, spectacolul a fost un deliciu în interiorul și în afara SUA: pentru democrați, pentru că pot să râdă de rivalii lor politici, iar pentru guvernele mai puțin prietenoase este o dovadă a limitelor democrației. Limite pe care, în secolul trecut, le recunoștea primul ministru britanic, Winston Churchill, care afirma că democrația este cel mai rău sistem de guvernare…însă, nu avem altul mai bun.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Cien años atrás Washington, Diana Negre, 6 de enero.

Kevin McCarthy

El congreso de Estados Unido inaugura este mes de enero una nueva legislatura de dos años con una nueva orientación política, pero los primeros debates y votaciones no auguran ni grandes resultados ni nada bueno para la nueva mayoría republicana.
Porque el Partido Republicano, que lleva dos años en minoría legislativa y ejecutiva, es decir, sin tener la presidencia ni ninguna de las dos cámaras del Congreso, recuperó al menos una. Para ello prometió cambios, pero de momento tan solo parece capaz de desplegar una greña insuperable dentro de sus filas.
El desacuerdo quedó a la vista de todos en la primera sesión de este año en la cámara de Representantes, donde los republicanos tienen ahora la mayoría: el candidato del partido tuvo que luchar varios días hasta conseguir los votos suficientes para ser nombrado presidente de la Cámara.
En el hemiciclo se votó 15 veces hasta obtener la mayoría necesaria. Al principio, el aspirante republicano a presidir la cámara, Kevin McCarthy, obtuvo menos votos que el futuro líder de la oposición, porque el Partido Demócrata votó de manera unánime por su candidato, mientras que diecinueve republicanos expresaron su rebeldía con la dirección del partido y votaron por candidatos con escaso apoyo.
Cierto que los republicanos llegan con una cierta amargura al Congreso, pues después de los dos primeros años de la presidencia de Joe Biden en que se pusieron de manifiesto sus limitaciones personales y en que los demócratas siguieron una política que enfureció incluso a miembros conservadores de su propio partido, esperaban una victoria arrolladora y la realidad fue una decepción: victoria sí, pero con una ventaja de tan solo 10 escaños.
Es algo que les deja en situación precaria, pues la disciplina no es una característica de los legisladores y, en este caso, les faltaron nada menos que 20 votos para conseguir la mayoría de 218 votos, a pesar de que hay 222 republicanos. Y esto fue en el primer día, porque en las siguientes votaciones aún tuvo menos apoyo. Una situación semejante no se había dado en un siglo, cuando la mayoría republicana de entonces tampoco votó de forma suficiente en favor de su candidato.
Tan solo después de cuatro días de negociaciones y de martingalas para componer el recuento, consiguió el mínimo necesario. No convenció a todos los que se le oponían, pero sí consiguió que dieran un voto nulo y, con ello, se hizo una componenda para reducir el número de votos válidos de forma que la mayoría absoluta se rebajó y así pudo ganar.
En 1923, los congresistas tuvieron que votar 9 veces hasta obtener una mayoría, pero eso no fue nada comparado con el siglo anterior: en 1855, hubo nada menos que 133 votaciones y el proceso se prolongó por dos meses.
Los republicanos sufren, en parte, por la decepción generada en las últimas elecciones del pasado noviembre cuando, tras haber vaticinado un “tsunami republicano”, tan solo tuvieron una victoria mínima. Para el aspirante a presidirlos en los próximos dos años, esto representa que apenas pueden haber defecciones, pues le impiden obtener la cantidad mínima de votos como acaba de ocurrir.
Quizá en la base de estos desacuerdos siga estando el ex presidente Trump, un hombre que polariza al país y al partido y que sigue planeando sobre las próximas elecciones a las que promete presentarse. Tanto si lo hace como si no, las posiciones que adoptó hace ocho años y su estilo combativo planean sobre la política norteamericana y tienen una gran influencia en el Partido Republicano.
Para un partido que se declara horrorizado por las medidas de sus rivales y que promete en las elecciones llevar cambios importantes, el principio de su mandato no es un buen augurio. Y es que tanto unos como otros están divididos entre una fracción ultra -ya sea de izquierdas o de derechas- y una centrista.

Entre los demócratas dominan ahora los ultras progresistas que de momento consiguen tener el seguimiento de los moderados y están bien representados en la rama ejecutiva. Entre los republicanos no hay un dominio numérico de sus ultras, pero incluso esos pocos tienen una gran influencia debido a la escasa mayoría de que goza el partido.
Es común en ambos la dificultad de cualquier diálogo entre sus facciones y, como se vio en la votación de este pasado martes, los legisladores “díscolos” no consideraban las consecuencias de su voto sino el principio de expresar su opinión.
La consecuencia era grave: mientras el Congreso no tenga un líder, no pueden prestar juramento los diputados, de forma que los legisladores no pueden ejercer sus funciones y ni siquiera cobrar sus sueldos. Para darnos una idea de la radicalización del momento, uno de estos rebeldes republicanos declaró que prefería tener un líder de la oposición demócrata a cargo de la Cámara de Representantes, que a un republicano demasiado tibio.
Porque esto de la tibieza de principios es algo grave para los republicanos conservadores. Hace ya tiempo que les pusieron un mote a sus colegas más moderados, a quienes llaman “rinos”. No se trata de semejanza alguna con los rinocerontes, sino que es una abreviatura de “Republican in Name Only¨, es decir, “republicanos solo de nombre”, que siginifica ¨demasiado tibios¨.
No importa que la mayoría del país prefiera la tibieza al radicalismo: los extremos de ambos partidos se consideran en posesión de la verdad y están dispuestos a muchos desplantes, tanto para recibirlos como para darlos.
En este caso, lo que resulta más curioso es que los congresistas opuestos al candidato McCarthy lo consideran un “rino”, pero el propio Trump, que representa el ala más radical del partido, le dio su apoyo. Aunque esto podría incluso ser una indicación de que el expresidente tiene un apoyo limitado: tal vez sus seguidores han tirado la toalla y los demás republicanos buscarán un candidato con mejores perspectivas de ganar.
Lo que induce a enfocar de manera distinta las elecciones presidenciales de 2024, que algunos temen podrían llegar a un enfrentamiento tan increíble como repetir las dos candidaturas de Biden y Trump. Sería un despliegue de candidatos inapropiado por sus escasas posibilidades en ambos casos: Biden por su evidente senilidad y Trump por la polarización que produce en el país.
Pero los 22 meses largos hasta las próximas elecciones son una eternidad política y en estos momentos la atención del país se centra en lo apremiante, que es el comienzo de un nuevo gobierno. Mientras esto no ocurrió, el espectáculo fue un deleite dentro y fuera de Estados Unidos: para los demócratas, por la burla que pueden hacer de sus rivales políticos y para los gobiernos poco amigos una prueba de las limitaciones de la democracia. Limitaciones que reconocía el siglo pasado incluso el premier británico Winston Churchill, quien aseguraba que la democracia era el peor sistema de gobierno… a excepción de todos los demás.

utor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.