Adio arme? Washington, Diana Negre

La mai mult de treizeci de ani de la victoria sa după aproape o jumătate de secol de „război rece ”, după speculațiile asupra unui „sfârșit al Istoriei” care l-au făcut faimos pe scriitorul Francis Fukiyama, în urma extinderii sistemului politic și economic american în țări care au avut de suferit sub dominația sovietică, SUA se văd confruntate azi cu posibilitatea ca imperiul lor, care a durat puțin mai mult de un secol, să fie pe punctul de a se termina.
Nu este surprinzător ca imperiile să se sfârșească, așa cum s-a întâmplat cu perșii, romanii, otomanii sau chinezii. În cazul SUA, imperiul lor s-a întins mult mai mult și cu o soliditate mult mai mare decât imperiile de mai înainte.
Comparația obișnuită este cea cu Imperiul Roman, care a funcționat câteva secole, mult mai mult decât, probabil, va rezista cel american. Însă, într-o epocă de accelerare istorică, așa cum este epoca noastră, un secol de dominație imperială este o etapă foarte lungă, și, la fel cum i s-a întâmplat Romei, puterea și influența Washingtonului nu vor dispărea peste noapte, ci se vor stinge treptat, în diferite faze și din diferite motive.
Despre acest lucru vorbesc deschis mijloacele de informare și publicațiile dedicate politicii. Chiar și revista lunară „Relații Externe” a dedicat, în urmă cu câțiva ani, un număr întreg analizei crepusculului țării.
În aceste momente, ai putea avea impresia că a vorbi despre sfârșitul imperiului american nu ar avea sens, deoarece slăbiciunea cea mai evidentă este acum cea a Rusiei, cândva marea sa rivală, căreia președintele Vladimir Putin vrea să-i refacă statutul imperial.
Însă, amenințarea care planează asupra supraviețuirii imperiului american nu mai este Uniunea Sovietică, ca în vremea Războiului Rece. Azi, marea sa rivală nu mai este Moscova, care nu mai conduce imperiul sovietic, trăind sărăcăcios ca și capitală a unei Rusii dezorientate, ci China, o țară care ajunge din urmă SUA, atât economic, cât și în proiecția internațională, pe lângă faptul că a devenit un rival militar cu o putere ce crește zi de zi.
Cu toate că China s-ar putea afla pe drumul reconstituirii imperiului pierdut acum mai mult de trei secole și recuperării locului de mare putere internațională pe care l-a ocupat până atunci, nici Beijing-ul nu este marea amenințare pentru supraviețuirea imperială a Washingtonului, ci propriile sale contradicții și ezitări interne.
Căci Statele Unite nu mai sunt țara pe care o sugerează numele ei, ci o țară-continent profund divizată și relativ puțin populată. Și nu numai dacă o comparăm în privința populației cu țări ca India sau China, care au de vreo cinci ori mai mulți locuitori, ci mai ales pentru că se pare că și-a pierdut simțul identității comune și pentru că, în loc să progreseze din punct de vedere intelectual și social, merge înapoi: centrele sale de cercetări continuă să fie cele mai avansate, însă se află situate în doar câteva locuri privilegiate, iar proiecția lor socială este aproape zero. Și la fel se întâmplă cu universitățile și cu progresele ei economice.
Dacă unele școli își pregătesc atât de bine elevii încât, practic, se află la un nivel universitar înainte de a-și termina studiile secundare, majoritatea centrelor educaționale dau diplome de absolvire unor tineri profund ignoranți, care au avansat an de an în vederea unei egalități considerate a fi mai importantă decât cunoștințele lor. O țară industrializată cu o mână de lucru nepregătită pare să meargă spre propria ei distrugere.
Asta nu înseamnă că imperiul american este pe punctul de a se stinge, cum nici cel roman nu a dispărut în doar câțiva ani, însă este greu de imaginat că ar putea rezista valurilor venite din partea unor societăți și economii sigure pe ele însele și care sunt dispuse să facă orice efort, în condițiile în care, aici în SUA, a scăzut chiar și speranța de viață.
Iar dacă populația americană nu crește, aceasta nu este din pricina pandemiei, ci din cauza numărului mare de morți pe care îl produce consumul de droguri, pe lângă o natalitate atât de scăzută, încât populația s-ar reduce, dacă n-ar fi numărul mare de imigranți care vin din toată lumea.
Cu toate că imperiul american crește ușor prin sosirea imigranților, aceasta nu-i oferă garanția că va supraviețui: și Imperiul Roman și-a sporit populația cu „barbarii” care veneau din afara granițelor sale, dar, totuși, dizolvarea imperiului nu a putut fi oprită.
Este posibil ca asemănarea cu dispariția altor imperii să nu corespundă realității, deoarece, Istoria se repetă… doar până la un punct. Iar lumea contemporană, cu inteligența ei artificială și cu o tehnologie în continuă dezvoltare și inovare, aduce circumstanțe fără precedent, astfel că posibilitatea ca SUA să se regenereze sau să se adapteze la noile condiții și să cunoască o renaștere, care să-i prelungească hegemonia mondială rămâne deschisă.
Pe de altă parte, China, marea rivală a Americii, are propriile ei probleme și este posibil să nu-l poată întrece pe marele gigant american. Înfruntările din regiunile asiatice ar putea slăbi și distrage China, care, curând, va ceda locul Indiei, ca cea mai populată țară din lume. Aceste două țări sunt vecine, iar plăpânda pace de la granița lor se poate transforma într-o înfruntare care să le absoarbă și să le întârzie și chiar să stăvilească ambițiile imperiale ale Beijing-ului, menținând supremația Washingtonului.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Adios a las armas? Washington, Diana Negre

Más de treinta años después de su victoria tras casi medio siglo de “guerra fría”, después de las especulaciones de un “fin de la Historia” que hicieron famoso al escritor Francis Fukiyama, después de extender el sistema político y económico norteamericano a países que habían sufrido bajo el dominio soviético, Estados Unidos contempla hoy la posibilidad de que su imperio, que ha durado poco más de un siglo, esté a punto de acabar.
No es sorprendente que los imperios se agoten y acaben, como les ocurrió a los persas, los romanos, los otomanos o los chinos. En el caso de Estados Unidos su imperio se ha extendido a mayores extensiones y con más solidez que sus predecesores.
La comparación habitual es la del Imperio Romano que vivió durante siglos, mucho más de lo que probablemente resistirá el norteamericano. Pero en una época de aceleración histórica como la nuestra, un siglo de dominio imperial es una etapa muy larga, y tal como le ocurrió a Roma, el poder y la influencia de Washington no desaparecerán de la noche a la mañana, sino que se irán -o quizá se estén ya- apagando en diferentes fases y por diversos motivos.
Es algo de lo que hablan abiertamente los medios informativos y publicaciones dedicadas a la política. Incluso la revista mensual “Relaciones Exteriores” dedicó hace un par de años uno de sus números a analizar el ocaso del país.En estos momentos, uno puede tener la impresión de que hablar el fin del imperio norteamericano tiene poco sentido, toda vez que la debilidad más evidente ahora es la de Rusia, su otrora gran rival -a lo que su presidente Vladimir Putin quiere devolver su status imperial.
Pero la amenaza que planea sobre la supervivencia del imperio norteamericano ya no es la Unión Soviética, como en la época de la Guerra Fría. Hoy su gran rival no es ya Moscú, que ha dejado de presidir el imperio soviético para mal vivir como capital de una Rusia desorientada, sino la China, un país que le está pisando los talones a Estados Unidos, tanto económicamente como en proyección internacional, además de haberse convertido en un rival militar cuyo poder aumenta de día en día.
Aunque la China pudiera estar camino de reconstituir el imperio perdido hace más de tres siglos y de recuperar el puesto de gran potencia internacional que tuvo hasta entones, ni siquiera Pekín es la gran amenaza para la supervivencia imperial de Washington, sino sus propias contradicciones y vacilaciones internas.
Porque Estados Unidos no es ya el país que su nombre indica, sino que es una nación-continente profundamente desunida y relativamente poco poblada. Y no solo si la comparamos en población a países como la China o la India, que tienen casi cinco veces su número de habitantes, sino especialmente porque parece haber perdido un sentido de identidad común y porque en vez de progresar intelectual y socialmente, parece ir en retroceso: sus centros de investigación siguen siendo los más avanzados, pero se hallan tan solo en algunos lugares privilegiados y su proyección social es casi nula, igual que ocurre con sus universidades o con sus avances tecnológicos.
Si algunas escuelas preparan tan bien a sus alumnos que están prácticamente a nivel universitario antes de acabar sus estudios secundarios, la mayoría de los centros educativos gradúan a jóvenes profundamente ignorantes que han ido avanzando de año en año en aras de una igualdad que parece más importante que sus conocimientos. Un país industrializado con una fuerza de trabajo no preparada parece abocado a su propia destrucción.
Esto no significa que el imperio americano esté a punto de extinguirse, como tampoco el romano desapareció en unos pocos años, pero cuesta imaginar que pueda resistir el embate de sociedades y economías seguras de sí mismas y dispuestas a cualquier tipo de esfuerzo, cuando incluso la esperanza de vida ha bajado aquí.
Y si la población norteamericana no crece no es a causa de la pandemia, sino por el elevado número de muertos que produce el consumo de drogas, además de una natalidad tan baja que la población iría en descenso sin el elevado número de inmigrantes que llegan de todas partes del mundo.
Aunque es cierto que este imperio americano crece ligeramente con la llegada de inmigrantes, esto no le da garantías de supervivencia: también el Imperio Romano vio su población aumentada con los “bárbaros” que cruzaban sus fronteras – pero fueron incapaces de impedir su disolución.
A pesar de todo, los paralelos con el agotamiento de otros imperios tal vez no correspondan a la realidad, porque la Historia se repite…hasta cierto punto. Y el mundo contemporáneo, con su inteligencia artificial y una tecnología en constante desarrollo e innovación, aporta circunstancias sin precedentes, de forma que la posibilidad sigue abierta de que Estados Unidos se regenere o se adapte a las nuevas circunstancias y tenga un renacimiento que prolongue su hegemonía mundial.
Por otra parte, su gran rival chino tiene sus propios problemas y tal vez no sea capaz de desbancar al gigante americano. Los enfrentamientos en su región asiática pueden debilitar y distraer a China, que pronto dejará de ser el país más poblado de la Tierra para ceder el cetro a la India. Ambos países son vecinos y la tenue paz de sus fronteras puede convertirse en un enfrentamiento que les absorba y aplace, o incluso impida las ambiciones imperiales de Pekin…y mantenga la primacía de Washington.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Gata, s-a terminat Washington, Diana Negre

SUA, țară colonizată și dezvoltată de emigranți britanici, are în comun cu „patria mamă” caracteristici evidente de moștenire culturală și chiar politică: ceea ce acum două secole se numea „splendid isolation” (splendidă izolare britanică) au avut-o, de-a lungul istoriei lor – într-o formă și mai splendidă – și americanii.
Nu are nicio importanță dacă începutul acestei istorii îl situăm cu 247 de ani în urmă, atunci când colonia britanică a devenit stat independent, sau acum 417 de ani, când au sosit primii emigranți: întinsul teritoriu american a fost ferit de invazii, grație izolării pe care i-o oferă geografia sa.
De fapt, expresia „izolare splendidă” nu are aceeași semnificație ca în cazul Marii Britanii, căci, pentru insula din nord-vestul Europei este vorba de o izolare diplomatică dorită de locuitorii ei, în timp ce izolarea SUA este una geografică și îi oferă o protecție naturală față de invazii din afară.
Nu că asemenea incursiuni nu ar fi avut loc: britanicii au trimis trupe pentru a-i împiedica pe americani să-și obțină independența, iar mexicanii s-au luptat pentru Texas, însă nici unii, nici ceilalți nu au avut capacitatea de a menține mult timp ocupația.
Între cele trei țări din America de Nord, SUA domină net: Canada este un imens teritoriu nelocuit și o soră culturală care depinde de Washington din punct de vedere militar și economic, în timp ce Mexicul nu dispune de o capacitate economică pentru a se putea compara cu SUA.
Apărarea antiaeriană americană a fost mai mult decât suficientă în timpul marilor războaie din secolul trecut, când teritoriul continental al SUA a fost ferit de bombardamente, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Europa, unde, atât învingătorii, cât și învinșii au suferit ravagii și distrugeri care încă sunt vizibile și azi.
Însă, această protecție nu mai există: submarinele, avioanele, radarele, informatica, în general, au micșorat lumea atât de mult, încât nici gigantul american nu mai este ferit de atacuri.
Această schimbare s-a văzut, într-o manieră oarecum comică, în drama balonului chinez și a obiectelor neidentificate, doborâte de apărarea antiaeriană americană, săptămâna trecută. Însă, balonul a căzut în ocean după ce a parcurs distanțe foarte mari, iar experții militari nu au oferit informații asupra acestui subiect. În plus, nimeni nu știe dacă celelalte obiecte sunt OZN-uri, nave de spionaj sau baloane nevinovate folosite de cluburi de distracții din interiorul țării.
În timp ce americanii așteaptă ca Pentagonul, președintele Biden sau vreun purtător de cuvânt să-i informeze despre ce erau acele obiecte, a devenit foarte evident că SUA nu mai sunt inexpugnabile, la adăpost de posibile atacuri aeriene.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Se acabó Washington, Diana Negre

Estados Unidos, un país colonizado y desarrollado por emigrantes británicos, tiene en común con la “madre patria” características evidentes de herencia cultural y hasta política: lo que hace un par de siglos se llamaba la “splendid isolation” británica (aislamiento espléndido) lo han vivido también -de forma más esplendida- los norteamericanos a lo largo de su historia.
Da lo mismo si el comienzo de esta historia lo ponemos 247 años atrás, cuando la colonia británica se constituyó en un estado independente, o los 417 años desde la llegada de los primeros emigrantes: El gigantesco territorio norteamericano ha estado al abrigo de invasiones gracias al aislamiento que le proporciona su geografía.
En realidad, la frase “splendid isolation” no tiene el mismo significado en el caso británico, pues para la isla al noroeste de Europa se trataba de un aislamiento diplomático deseado por sus habitantes, mientras que en el caso de Estados Unidos se trata de un aislamiento geográfico que le confiere una protección natural ante invasiones extranjeras.
No es que semejantes incursiones no hayan ocurrido: los británicos enviaron tropas para impedir la independencia del país y los mexicanos lucharon por Texas, pero ni uno ni otro tenía la capacidad de mantener una ocupación por largo tiempo.
En los tres países de América del Norte, Estados Unidos tiene un dominio claro: Canadá es un vasto territorio despoblado y una hermana cultural que depende de Washington militar y económicamente, mientras que México no tiene la capacidad económica para equipararse a su vecino norteño.
Las defensas antiaéreas norteamericanas fueron más que suficientes durante las grandes guerras del siglo pasado, cuando el territorio continental de EEUU estuvo protegido de bombardeos, a diferencia de lo ocurrido en Europa, donde tanto vencedores como vencidos sufrieron estragos y una destrucción que todavía es visible hoy.
Pero esta protección se acabó: los submarinos, los aviones, los radares, la informática en general, han encogido el mundo hasta el punto de que ni siquiera el gigante norteamericano está a cubierto de ataques.
El cambio quedó de manifiesto, de una forma algo cómica, en el drama del globo chino y de los objetos no identificados derribados por las defensas anti aéreas norteamericanas la pasada semana. Pero el globo cayó en el mar después de recorrer grandes extensiones de terreno y los expertos militares no han dado información al respecto. Y tampoco sabe nadie si los otros artefactos son OVNIS, naves de espionaje extranjeras o artefactos inocentes utilizados por clubs de recreo dentro del país
Mientras los norteamericanos esperan a que el Pentágono, el presidente Biden o algún portavoz les informe de lo que eran semejantes objetos, se ha hecho evidente que Estados Unidos ha dejado de ser ya inexpugnable y a salvo de incursiones o posibles ataques aéreos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Colonialism energetic Washington, Diana Negre

SUA, la fel ca alte țări dezvoltate, se află în „etapa verde”, în care se cere aer curat pentru ca oamenii să fie mai sănătoși și pentru a nu afecta viitorul planetei sau al speciei umane.
Guvernele iau, sau se văd obligate de coalițiile internaționale din care fac parte, să ia o serie de măsuri pentru a folosi o energie care să nu mai polueze, dar care să permită obținerea comodităților cu care ne-am obișnuit.
De la automobilele electrice la sistemele de încălzire care generează puține reziduuri poluante, la rețele de transport public pentru a reduce folosirea automobilelor private, sau proliferarea de piste pentru biciclete – sunt schimbări care au loc în orașele și în industriile noastre pentru a proteja planeta.
Problema este că cetățenii din Lumea Întâi urmează să hotărască până unde sunt dispuși să meargă cu schimbările din modul lor de viață și, mai ales, cum vor obține și vor utiliza o energie nepoluantă.
Căci acest gen de energie nu este numai produsul unor tehnologii noi sau a dispoziției locuitorilor țării de a colabora, ci se obține datorită unor materiale cum sunt litiul, cobaltul sau nichelul, necesare producerii de baterii din noua generație.
Pentru a le obține, deocamdată extragerea lor este foarte poluantă, la fel ca petrolul, cu deosebirea că această contaminare nu are loc în țările noastre curate și bine întreținute, ci, în general în Lumea a Treia, prin munca, de obicei, prost plătită a muncitorilor de acolo.
Un exemplu este Congo, unde există mari rezerve de cobalt, necesar funcționării aparatelor folosite acum zilnic în lumea noastră bogată, datorită utilizării ample a bateriilor cu litiu.
Extragerea cobaltului în Congo a trecut de la 20 de kilotone pe an, la sfârșitul secolului trecut, la 60 de kilotone, în secolul nostru. Și aceasta se întâmpla înainte de a apărea cererea masivă pentru a alimenta noile automobile electrice „ne poluante”: consumul anual este acum de 140 de kilotone și se prevede că va depăși 200.
Automobilele care vor circula pe străzile și șoselele noastre un vor mai afecta mediul înconjurător, mai ales dacă aplicăm măsurile restrictive pe care le studiază acum ecologiștii: să folosim bicicleta, să nu mai efectuăm călătorii individuale cu automobilul, și chiar preconizează desființarea aragazurilor.
Însă, poluarea o vom fi transferat-o în Lumea a Treia, și aceasta nu este numai o versiune a colonialismului din secolul XXI, căci toți locuim pe aceeași planetă, iar poluarea va fi globală, aceeași pentru bogați și săraci, pentru țările asiatice superpopulate sau pentru minerii din zonele sărace din Africa.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Colonialismo energético Washington, Diana Negre

En Estados Unidos, como en muchos otros países desarrollados, estamos en una “etapa verde¨, en que exigimos un aire limpio para estar más sanos y no perjudicar el futuro del planeta o de nuestra especie.
Los gobiernos toman, o se ven obligados a tomar según sus coaliciones internacionales, una serie de medidas para utilizar una energía que no contamine, pero que nos permita disfrutar de las comodidades a las que estamos acostumbrados.
Desde los automóviles eléctricos a sistemas de calefacción que generan pocos residuos contaminantes, a redes de transporte público para reducir el uso de coches privados, o la proliferación de “canales bici”, nuestras ciudades y nuestras industrias viven una gran transformación en aras de proteger el planeta.
El problema es que los ciudadanos del Primer Mundo han de decidir hasta dónde están dispuestos a llegar en los cambios de su modo de vida y, todavía más, cuáles serán los medios para obtener y utilizar una energía no contaminante.
Porque este tipo de energía no es exclusivamente producto de nuevas tecnologías o de una disposición de sus habitantes a colaborar, sino que se logra gracias a materiales como el litio, el cobalto o el níquel, necesarios para fabricar baterías de nueva generación.
Para obtenerlos, es necesario por ahora una minería tan contaminante como la del petróleo, con la diferencia de que esta contaminación no se da en nuestros países limpios y bien mantenidos, sino en el lugar de extracción, generalmente en el Tercer Mundo, y gracias al trabajo habitualmente mal pagado de sus obreros.
Un ejemplo se puede ver en el Congo, donde hay grandes reservas de cobalto, necesario para el funcionamiento de aparatos que ahora son de uso diario en nuestro mundo rico, a causa del amplio uso de baterías de litio.
La extracción de cobalto en el Congo pasó de 20 kilotones anuales a final del siglo pasado, a 60 en el nuestro. Y esto ocurrió antes de la demanda masiva para alimentar los nuevos automóviles eléctricos “no contaminantes”: el consumo anual es ahora de 140 kilotones y se proyecta que supere los 200.
Los automóviles que funcionarán en nuestras calles y carreteras ya no contribuirán a dañar nuestro medio ambiente, especialmente si aplicamos más medidas restrictivas como las que están estudiando aquí los ecologistas: usar la bicicleta, no permitir viajes individuales en coche, incluso hablan ahora de eliminar las cocinas de gas.
Pero la contaminación la habremos trasladado al Tercer Mundo y no solamente es eso una versión siglo XXI de colonialismo, sino que el planeta lo compartimos todos y la contaminación será global, para ricos y pobres, para los países asiáticos superpoblados o para los mineros de zonas pobres en Africa.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Învrăjbire Washington, Diana Negre

Aproape ca în fiecare an din 1934 încoace, președintele american s-a adresat Congresului SUA, marțea trecută, cu tradiționala alocuțiune asupra stării Uniunii, îndeplinindu-și obligația instituțională de a-i informa pe legiuitori, precum și țara despre cum merg treburile statului american.
Cuvântul este adecvat dacă prin „uniune” înțelegem că discursul se referă la situația dintr-o serie state unite prin Constituție. Însă, dacă este vorba despre uniunea din interiorul țării, mesajul președintelui Joe Biden ar trebui mai degrabă să se numească „starea învrăjbirii”, care pare să crească în fiecare zi, atât din punct de vedere ideologic, cât și economic, în toată întinderea țării.
Situația a început să se acutizeze în timpul președinției lui Barak Obama, cu toate că existau indicii că tensiunile și dezacordurile au început să crească încă inainte de sfârșitul secolului trecut, însă, acum, țara este profund divizată și este greu de imaginat vreo situație care să îmbunătățească înțelegerea între diferitele curente de opinie.
Acest lucru s-a văzut în timpul alocuțiunii, când mulți membrii ai opoziției republicane nu s-au sfiit să râdă și să ridiculizeze cu voce tare unele declarații ale lui Biden, care nu a încercat să îmbunătățească situația, ci a repetat o serie de atacuri foarte nepopulare printre republicani și s-a folosit de for pentru a-i acuza că încearcă să desființeze sau să reducă ajutoarele sociale pentru pensionari, care numără 70 de milioane , adică 20% din populația americană.
Oarecum lucrurile se întâmplă la fel și cu Medicare, singura asigurare medicală publică a țării la care au acces persoanele de peste 65 de ani, adică, un procentaj similar celor care participă la Securitatea Socială.
Mai există un sistem de ajutor medical pentru săracii de toate vârstele, Medicaid, care îi asistă gratuit pe cei pe care îi recunoaște ca „săraci” și are un număr și mai mare de afiliați, și anume, 91 de milioane, ceea ce reprezintă peste un sfert din populație. Numărul afiliaților a început să crească vertiginos din vremea președinției lui Obama, poate ca parte a a proiectului său de a asigura asistența medicală tuturor cetățenilor.
Cu toate că Biden nu a vorbit despre Medicaid, este evident că nici nu era nevoie, căci dacă reușește să convingă o bună parte dintre pensionari că își vor pierde beneficiile, în mod sigur câștigul electoral va fi mare: alegerile se decid prin marje foarte mici, în general cu mai puțin de 5%, astfel că, câștigând numai o parte dintre pensionari i-ar aduce o victorie sigură.
Când a încercat să-i alarmeze pe pensionari, s-a amuzat semnalând progresele economice obținute în cei doi ani de când e la Casa Albă. Sunt progrese reale și importante, deoarece șomajul a scăzut la limite ne-mai-văzute de jumătate de secol, până la 3.6% în ianuarie, un procentaj considerat a reprezenta folosirea integrală a mâinii de lucru.
E sigur că cifra este ușor exagerată spre optimism, deoarece nu ia în calcul și recentele pierderi de locuri de muncă din intrepriderile informatice, însă aceste întreprinderi reprezintă numai 2% din joburi, în timp ce restaurantele, hotelurile și serviciile, care sunt principalele creatoare de locuri de muncă acum, se ridică la 36%.
Această perioadă de prosperitate se datorează dorinței de a se desprinde de prohibițiile impuse de COVID, care a determinat o explozie de călătorii și ieșiri la restaurant. Cu 350 de milioane de americani și ceva mai mulți turiști străini, aceste sectoare au generat mai mult de un milion de locuri de muncă, în numai un trimestru.
Desigur, SUA sunt o țară mare și cu multă populație, însă, dacă ar fi să o comparăm cu Spania, acest lucru ar echivala cu crearea a 147.000 de locuri de muncă, adică aproape dublul creșterii spaniole din ultimul trimestru al anului 2022.
Poate ceea ce a provocat cel mai mult râsul a fost afirmația că „ne rămân zece ani în care vom fi nevoiți să folosim încă petrolul”, ceea ce, în mod evident, este irealizabil. Este o considerație comică în mod special, deoarece se referă la interesul pe care îl au companiile petroliere din țară de a investi în continuare, pentru a extrage aur negru, ceea ce nu ar mai face dacă ar avea un orizont atât de scurt.
În plus, conform unor studii, lumea ar avea nevoie de o jumătate de secol pentru a renunța la combustibilii fosili.
Aproape imediat, Biden a întreprins ceea ce s-ar putea numi un turneu electoral, în parte pentru a-și explora posibilitățile de a se prezenta pentru un nou mandat ca octogenar și cu o evidentă pierdere de facultăți. Primul său obiectiv a fost guvernatorul de Florida, Ron de Santis, considerat, deocamdată, cel mai probabil candidat republican pentru viitoarele alegeri, cu toate că, cu atâtea luni câte mai rămân, situația se poate schimba foarte ușor.
Reacția la ambițiile sale nu a fost bună nici în presa conservatoare și nici în cea progresistă, cu două articole în The New York Times, care îi recomandau să nu se prezinte din nou la alegeri și cu critici generalizate în puținele mijloace de informare conservatoare. Mai rău a fost la public, unde nici măcar democrații nu-l mai vor drept candidat, căci îl sprijină numai o treime dintre respondenți și nici măcar 25% dintre republicani.
Biden cunoaște bine aceste sondaje și opinii, astfel că s-a retras relativ atunci când a afirmat că voiajul său nu lansa vreo campanie, ci era doar un turneu exploratoriu. Cu o suită apropiată și închisă care vrea să-l vadă reales, va avea nevoie de multă disciplină și modestie – o virtute care nu prea se cultivă la Casa Albă – pentru a nu candida din nou. Dacă Trump nu este candidatul republicanilor, anul viitor, candidatura lui Biden va garanta victoria oricărui candidat republican.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Estado de desunión. Washington, Diana Negre

Como casi cada año desde 1934, el presidente norteamericano se dirigió al Congreso de Estados Unidos el pasado martes para el tradicional discurso del “Estado de la Unión”, en que cumple su obligación institucional de informar a los legisladores y al país de cómo van los asuntos del estado norteamericano.
Este nombre es adecuado si por “unión” entendemos que el discurso trata de la situación en una serie de estados unidos por la constitución. Pero si se trata de la unión dentro del país, el mensaje de presidente Joe Biden más bien debería llamarse el “estado de desunión”, que parece ir cada día en aumento, tanto ideológica como económicamente, a lo largo de la ancha geografía norteamericana.
Es una situación que empezó a agudizarse durante la presidencia de Barak Obama, aunque ya había indicios de que las tensiones y desacuerdos iban en aumento desde antes de finales del siglo pasado, pero el país está ahora profundamente dividido y es difícil imaginar una situación para mejorar el entendimiento entre las diferentes corrientes de opinión.
Es algo que se puso de manifiesto durante el discurso, en que los miembros de la oposición republicana no tuvieron reparos en reírse y mofarse en voz alta ante algunas declaraciones de Biden, quien tampoco trató de mejorar la situación sino que repitió una serie de ataques extremadamente impopulares entre los republicanos y utilizó el foro para acusarlos de que intentan eliminar o reducir las ayudas sociales a los jubilados, que son nada menos que 70 millones largos, es decir, el 20% de la población norteamericana.
Algo semejante ocurre con el Medicare, el único seguro médico público del país y al que sólo tienen acceso los mayores de 65 años, es decir, un porcentaje parecido a la participación en la Seguridad Social.
Existe otro sistema de ayuda médica a los pobres de cualquier edad, el Medicaid, que asiste gratuitamente a quienes reconoce como “pobres” y que tiene aún mayor número de afiliados, nada menos que 91 millones, o más de la cuarta parte de la población. El número de afiliados empezó a aumentar vertiginosamente desde la presidencia de Obama, quizá como parte de su proyecto de garantizar cobertura médica a todos los ciudadanos.
Aunque Biden no habló del Medicaid, es evidente que no le hacía falta, pues si consigue convencer a una buena parte de los jubilados de que van a perder sus beneficios, es seguro que el rédito electoral será grande: las elecciones se deciden por pequeños márgenes, generalmente muy inferiores al 5%, de forma que ganar una parte solamente de los jubilados, le daría una victoria segura.
Al mismo tiempo que intentó alarmar a los jubilados, se recreó en señalar los avances económicos durante sus dos años en la Casa Blanca. Son avances reales e importantes, pues el desempleo ha bajado a límites no vistos en más de medio siglo, hasta bajar al 3.6% en enero, un porcentaje considerado como de pleno empleo.
Es cierto que la cifra era ligeramente exagerada en optimismo, pues no contabilizaba las pérdidas recientes de empleo en empresas informáticas, pero estas empresas tan solo representan el 2% de los empleos, mientras que la restauración, hoteles y servicios, los principales motores de empleo ahora, ascienden al 36%.
Esta bonanza de debe al deseo de resarcirse de las prohibiciones del COVID, que ha motivado una explosión en viajes y salidas a restaurantes. Con 350 millones de norteamericanos y unos cuantos más de turistas extranjeros, estos sectores generaron más de un millón de empleos en tan solo un trimestre.
Cierto que Estados Unidos es un país grande y de mayor población, pero si lo comparamos con España esto equivaldría a crear 147.000 empleos, casi el doble del crecimiento español en el último trimestre de 2022.
Quizá lo que más risa produjo fue la afirmación de que “nos queda una década en que tendremos que seguir usando petróleo”, algo evidentemente irrealizable. Una consideración especialmente cómica porque se refería al interés de las petroleras del país en seguir invirtiendo para extraer el oro negro, algo que seguramente no harían con un horizonte tan breve.
Además, según varios estudios, el mundo necesitará al menos medio siglo para eliminar los combustibles de origen fósil.
Casi inmediatamente después, Biden emprendió lo que se podría calificar de gira electoral, en parte para explorar sus posibilidades de presentarse a reelección como octogenario y con la evidente pérdida de facultades. Su primer objetivo fue el gobernador de Florida, Ron de Santis, considerado por el momento como el candidato republicano más probable en las próximas elecciones, aunque a tantos meses la situación puede cambiar fácilmente.
La reacción a sus ambiciones no fue buena ni entre la prensa conservadora ni la progresista, con dos artículos en el New York Times recomendándole que no se presente de nuevo y críticas generalizadas entre los pocos medios conservadores. Peor fue entre el público, en donde ni siquiera los demócratas lo quieren como candidato, pues tan solo le apoya la tercera parte de los encuestados y ni siquiera el 25% de los republicanos.
Biden conoce estas encuestas y opiniones, de forma que se retiró relativamente, al decir que su viaje no era el lanzamiento de una campaña, sino una gira exploratoria. Con un séquito próximo y recluido que le quiere ver reelegido, le hará falta disciplina y modestia -virtud que no se cultiva en la Casa Blanca- para no presentarse de nuevo. Si Trump no es el candidato republicano el próximo año, la candidatura de Biden casi garantizaría una victoria de cualquier republicano.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Rupând câte o petală Washington, Diana Negre

După discursul asupra stării Uniunii de marțea trecută, puțini știu – nici măcar președintele Joe Biden nu știe – dacă va candida pentru un nou mandat de patru ani, în noiembrie 2024.
Alocuțiunea sa în fața celor două Camere ale Congresului, tradițională în fiecare an din 1934 încoace, cu toate că Constituția cere ca doar „din când în când” președinții să informeze țara despre cum merg lucrurile, nu a lămurit care-i sunt intențiile, oricât de mult se străduiesc el și colaboratorii săi să dea impresia că va candida din nou.
Însă, această impresie nu corespunde realității, deoarece Biden este posibil să nu dorească un nou mandat sau să creadă că nu va avea succes. Dar, dacă ar anunța acum că nu vrea să mai candideze, ar deveni ceea ce în SUA se numește „un rățoi paralitic”, adică un om politic care doar ocupă postul, fără să mai dețină puterea.
Căci, dacă Biden ar anunța că urmărește sondajele de opinie și a hotărât să nu mai candideze pentru un nou mandat, viața politică a țării s-ar concentra pe presupunerile asupra persoanei care îi va fi succesor, pentru a-i câștiga favorurile. În asemenea circumstanțe, președintele își pierde capacitatea de manevră, deoarece toată lumea va ști că nu va mai putea împărți nimănui funcții și putere.
Este un lucru cert că majoritatea americanilor, inclusiv 60% din propriul său partid, pe lângă opiniile exprimate de mijloacele de informare care îi sunt ideologic apropiate, nu vor ca el să mai rămână încă un mandat la Casa Albă, însă, din motive practice, Biden nu poate să arunce public ștergarul, până în ultimul moment, dar, până atunci mai rămâne un an.
Cel mai rău scenariu care poate fi imaginat în acest moment este ca Biden și Trump să candideze din nou, deoarece unul dintre ei din cauza caracterului său impetuos și plin de vrajbă, iar celălalt datorită senilității sale evidente, îi pun pe cetățeni să-l aleagă ori pe cel mai antipatic, ori pe cel mai inutil. Pentru o țară bogată, cu 350 de milioane de locuitori, este o alternativă inexplicabilă.
Deocamdată, Biden se poartă ca și cum ar vrea să rămână pe post, ceea ce ar putea să fie adevărat. Deoarece, cu toate sondajele și comentariile din mijloacele de informare, este înconjurat de o camarilă, care într-adevăr deține puterea și care nu ar vrea să o piardă, așa cum s-ar întâmpla cu un alt candidat.
Pe de altă parte, republicanii dispun de multiple posibilități de a recupera Casa Albă… cu condiția ca Trump să nu candideze din nou.
Se pare că Biden este convins că țara este mai polarizată decât este în realitate, deoarece primește informații de la colaboratorii săi cei mai apropiați și din presa cea mai progresistă. Căci ofertele politice pe care le prezintă sunt asemănătoare cu cele ale sectoarelor mai radicale din partidul său și se pare că uită că ajuns la Casa Albă deoarece părea a fi moderat, iar țara voia puțină liniște după cei patru ani furtunoși ai lui Trump.
Astfel, în discursul asupra stării Uniunii nu a pierdut ocazia de a stârni țara împotriva republicanilor, avertizând că partidul rival vrea să reducă principalele prestări sociale, cum sunt siguranța socială și asistența medicală gratuită pentru pensionari. A stârnit hohotele de râs ale legiuitorilor din opoziție atunci când a spus că nu are de gând să oprească activitățile întreprinderilor petroliere, deoarece „vor mai trece cel puțin zece ani” până când vor fi înlocuiți combustibilii fosili, care afectează mediul înconjurător.
În Istorie, schimbarea unei energii cu alta a avut nevoie de 50-60 de ani, însă, există indicii că accelerarea istorică pe care o înregistrează țările, precum și progresele ar putea reduce la o cincime timpul acestui gen de transformări tehnice.
Prezentarea acestor lucruri a provocat strigăte de protest, nu din partea unuia, ci a mai multor legiuitori, care păreau a fi mai degrabă insulte personale, ceva neobișnuit la acest gen de discursuri, căci opoziția oferă cel mult câte un murmur de dezaprobare, din când în când.
Însă, de îndată ce a părăsit Congresul, Biden a pregătit ceea ce s-ar putea interpreta ca fiind prima sa campanie electorală, în statul Florida, al cărui guvernator, Ron DeSantis, este republicanul cel mai favorit, în momentul acesta, în sondajele de opinie, grație bunei gestiuni pe care a realizat-o în ultimii patru ani.
Succesul său a fost demonstrat de plecarea rezidenților din alte state spre Florida, unde se plătesc mai puține impozite și există mai multe libertăți în domeniul educației. Acest stat din sud nu pune impozite pe venituri, iar părinții au mai multe opțiuni în a alege câte o școală pentru fiii lor.
DeSantis, în plus, este mult mai tânăr, căci are mai puțin de 50 de ani, iar numele său evocă amintiri bune printre republicani: Ron este prescurtarea lui Ronald, același nume pe care l-a avut Reagan, președintele pe care conservatorii americani îl venerează și acum.
Însă, mai este timp. Candidații republicani mai au suficient timp pentru a se prezenta publicului. Unul dintre ei, fostul secretar de stat, Mike Pompeo, a anunțat că va candida la președinție, și nu este nicio îndoială că o vor face și alții.
Dacă vor fi mulți, așa cum s-a întâmplat în 2016, riscă să fie rași de personaje agresive cum a fost Donald Trump în acele momente. Datorită experienței sale, contactelor mediatice și a relațiilor prin cercurile economice pe care le are, va ridiculiza și va îi desființa, unul câte unul, pe posibilii săi rivali.
Trump este posibil să încerce să-și repete strategia și să se bazeze pe sprijinitorii săi totali, care ar putea reprezenta o treime din republicani și care ar fi în stare să-l plaseze în fața altor rivali și să-l aducă, din nou, la Casa Albă.
Dacă se va întâmpla așa, democrații au cea mai bună posibilitate a lor de a mai deține puterea executivă încă patru ani.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Deshojando la margarita Washington, Diana Negre

Ron DeSantis, Joe Biden,Donald Trump

Después del discurso del Estado de la Unión el pasado martes, poco saben, incluso quizá el propio presidente Joe Biden, si repetirá candidatura para renovar otro mandato de cuatro años en noviembre de 2024.
Su alocución ante las dos cámaras del Congreso, tradicional cada año desde 1934, aunque la Constitución tan solo exige que “de cuando en cuando” los presidentes informen al país de cómo marchan las cosas, no sirvió para saber cuáles son sus intenciones, por mucho que tanto él como sus colaboradores más inmediatos traten de dar la impresión de que repetirá candidatura.
Pero esta impresión puede no corresponder a la realidad porque Biden tal vez no desee presentase, o no crea que vaya a tener éxito si lo hace. Pero si en estos momentos anuncia que no piensa repetir mandato, se convierte en lo que aquí llaman un “pato paralítico”, es decir, un político que tan solo ocupa el cargo, pero ha perdido el poder.
Porque si Biden anunciara ahora que sigue los sondeos de opinión y que ha decidido no repetir mandato, la vida política del país se centraría ya en las suposiciones de quién será su sucesor y en ganar favores con él. En semejante circunstancia, el presidente pierde su capacidad de maniobra porque todos saben que ya no podrá repartir prebendas ni poder.
Es cierto que la mayoría de los norteamericanos, incluido el 60% de su propio partido, además de las opiniones expresadas por medios que le son ideológicamente afines, no quieren que vuelva a la Casa Blanca, pero por motivos prácticos Biden no puede tirar públicamente la toalla hasta el último momento, para el cual falta todavía un año.
El escenario peor que se puede imaginar en estos momentos, es que Biden y Trump repitan candidatura, pues el uno por su carácter impetuoso y divisivo, el otro por su senilidad evidente, plantean a los ciudadanos si votar por el más antipático o el más inútil. Para un país rico, con 350 millones de habitantes, es una alternativa inexplicable.
De momento, Biden actúa como si quisiera seguir en el cargo, algo que quizá podría incluso ser verdad. Porque a pesar de las encuestas y los comentarios de los medios informativos, está rodeado por una camarilla que realmente ostenta el poder y no lo quiere perder, como le ocurriría con otro candidato.
Por otra parte, los republicanos tienen muchas posibilidades de recuperar la Casa Blanca…excepto si Trump repite candidatura.
Parece ser que Biden cree que el país está más polarizado de lo que está y, si efectivamente está convencido de esto, es porque recibe sus informaciones de los colaboradores más inmediatos y de la prensa más progresista. Porque las ofertas políticas que presenta se parecen a las de los sectores más radicales de su partido y parece olvidar que si llegó a la Casa Blanca fue precisamente porque parecía moderado y el país quería algo de serenidad después de los cuatro tormentosos años de Trump.
Así, en el discurso del Estado de la Unión no perdió ocasión para agitar al país en contra de los republicanos, advirtiendo que el partido rival quiere reducir las principales prestaciones sociales, como son la seguridad social y la atención médica gratuíta a los jubilados. También provocó carcajadas de los legisladores de la oposición cuando dijo que no pensaba prohibir las actividades de las empresas petroleras, porque “falta por lo menos una década” para eliminar los combustibles fósiles que perjudican el medio ambiente.
Históricamente, los cambios de un suministro de energía a otro, han necesitado de 50 a 60 años y no hay indicios de que la aceleración histórica que vemos en las sociedades o en los avances informáticos, puedan reducir a una quinta parte este tipo de transformaciones técnicas.
Su presentación incluso provocó gritos de protesta en varias ocasiones, no de uno sino de varios legisladores, que más bien parecían insultos personales, algo poco habitual en este tipo de discursos, en que la oposición como mucho ofrece murmullos de desaprobación de cuando en cuando.
Pero nada más salir del Congreso, Biden preparó lo que podría interpretarse como su primera campaña electoral, en el estado de Florida, cuyo gobernador Ron DeSantis es el republicano más favorecido por el momento en los sondeos de opinión, gracias a la buena gestión de sus últimos cuatro años.
Su aprobación ha quedado demostrada en el éxodo de residentes de algunos estados hacia la Florida, en busca de menos impuestos, o mayores libertades en cuestiones educativas. Este estado sureño no aplica impuestos sobre la renta y los padres tienen más opciones a la hora de seleccionar las escuelas para sus hijos.
De Santis es además mucho más joven, pues no llega a los 50 años y además su nombre evoca buenos recuerdos entre los republicanos: Ron es la abreviatura de Ronald, el mismo nombre que Reagan, a quienes los conservadores norteamericanos veneran.
Pero falta mucho todavía. Los candidatos republicanos todavía tienen tiempo para presentarse al público. Alguno, como el ex secretario de Estado Mike Pompeo, ya ha hecho saber que se presentará y no hay duda de que aparecerán otros.
Si son muchos, como ocurrió en 2016, corren el peligro de verse arrasados por personajes agresivos como fue Donald Trump en aquel momento, que consiguió gracias a su experiencia, contactos mediáticos y medios económicos, ridiculizar y anular uno a uno a sus posibles rivales.
Es posible incluso que el propio Trump trate de repetir su estrategia y confíe en que sus seguidores incondicionales, que podrían representar un tercio de los republicanos incondicionales, podrán situarlo delante de otros rivales y llevarlo de nuevo a la Casa Blanca.
De ocurrir esto, los demócratas tienen su mejor posibilidad de mantener el poder ejecutivo por cuatro años más.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Pendulul cultural Washington, Diana Negre

Ron DeSantis

De zeci de ani, tendințele progresiste au tot crescut în lumea occidentală, în parte datorită faptului că sectorul academic a adoptat „revoluția” din 1968, pe ambele coaste ale Atlanticului. A trecut mai mult de jumătate de secol de la acea generație care a rupt normele tradiționale: în Franța guverna principiul „interdit d’interdire” (e interzis să interzici), tinerii americani fugeau în străinătate ca să nu lupte în Vietnam, pastila anticoncepțională aducea eliberarea sexuală, urmată de legalizarea avortului. Iar acum, se dorește eliminarea diferențelor de gen. Acele schimbări își aveau rădăcinile într-o serie de principii sociologice și filosofice pe care profesorii proveniți din generația protestelor din 68, le-au predat, mai întâi, studenților din universități și, pe urmă, elevilor din școli. În acești 50 de ani, s-a produs o schimbare într-o direcție aproape unică, cu excepția unor universități și a unor centre de dezbatere politică conservatoare. Erupția din 68 s-a întins peste toată lumea occidentală, respectul și prestigiul au fost acaparate de ideile progresiste care, acum, au pătruns până în școlile primare, unde copiii sunt învățați că nu există diferențe sexuale, iar adolescenților li se oferă toate facilitățile ca să decidă cărui gen doresc să aparțină. Cultura și morala tradiționale, precum și conservatorismul politic, nu au dispărut, însă și-au pierdut prestigiul în asemenea măsură, încât, să-i spui cuiva că este conservator este aproape o insultă. La fel se întâmplă și cu Istoria și cu dezvoltarea ideilor filosofice sau literare: în noul context nu există culturi superioare altora, iar principiile care s-au dezvoltat de-a lungul secolelor și-au pierdut din validitate în semn de respect pentru orice interpretare alternativă, mai ales dacă aceasta răspunde unor idei progresiste. Este posibil ca aceste schimbări să fi generat o reacție atât în SUA, cât și în Europa, căci au apărut o mulțime de partide conservatoare. Fenomenul îl vedem și printre oamenii de rând care, de multe ori, își retrag copiii din școlile publice, chiar și din instituțiile academice. Este ceea ce s-a întâmplat la Universitatea Publică din Carolina de Nord, declanșând alarma din mijloacele informative. Concret, este vorba de o inițiativă a Consiliului Director al acestei universități cu scopul de a contracara ideologia pe care profesorii universitari o predau studenților lor. Conducătorii acestei universități consideră că versiunea „politic corectă” a Istoriei, aprecierea Literaturii sau a teoriilor economice nu sunt nici cuprinzătoare și nici neutre, ci atât de angajate în favoarea unei interpretări progresiste, încât studenții sunt lipsiți de orice posibilitate de a analiza și alte perspective. Pentru a corecta situația, au hotărât să se țină o nouă serie de cursuri în care să se respecte libertatea de a analiza faptele istorice sau producțiile literare, fără ca profesorii să-și impună versiunea lor personală. Reacția profesorilor universitari a fost profund negativă, de mare surpriză, față de îndrăzneala conducătorilor Universității de a pune la îndoială modalitatea lor de a filtra informațiile și cunoștințele predate studenților. Ceea ce s-a stabilit este o Școală a Vieții Civice și a Conducerii, dedicată studiului Istoriei, Literaturii, Religiei sau a Științelor Politice, fără ca vreunul dintre cei 20 de profesori universitari contractați pentru a preda aceste cursuri să poată impune o anumită ideologie pentru interpretarea acestor discipline. Indignarea profesorilor universitari obișnuiți să-și răspândească propria lor ideologie este însoțită de reacția la modificările din sistemul de învățământ din statul Florida, făcute de guvernatorul statului, Ron DeSantis, probabil viitorul candidat republican la președinția SUA, în viitoarele alegeri. Aceste modificări sunt o palmă pentru programele educaționale favorite ale sindicatelor din învățământ, unul dintre brațele principale ale Partidului Democrat, și care se arată tot atât de indignate ca și universitarii din Carolina de Nord față de limitările care îi împiedică să-și mai impună propria ideologie studenților lor. Guvernatorul Ron DeSantis îi îngrozește pe învățători – spre deliciul multor părinți – deoarece interzice ca în școlile de cartier să se predea ce este homosexualitatea și limitează interpretarea rasială în cadrul cursurilor de istorie din celelalte școli. Și, cu un gest asemănător celui de la Universitatea din Carolina de Nord, a intervenit și în învățământul universitar, cerând să se predea cursuri despre civilizația occidentală în locul programelor dedicate studiului „diversității și dreptății sociale”. Adică, mai mult Platon, Shakespeare sau Mozart și mai puțin Malcolm X și rapperi.Vom vedea dacă aceste inițiative se vor extinde și, în cazul lui DeSantis, dacă ele reflectă sentimentul majorității electoratului, deoarece mai rămâne doar un an până la începerea campaniei prezidențiale din 2024. Adică, dacă pendulul va oscila într-o „contra-revoluție culturală”, sau dacă aceste eforturi vor eșua în fața mașinăriei sindicatelor din învățământ, sindicate care, în general, atrag numai 10% dintre americani, și în fața presiunii puternicelor grupuri afine democraților și giganticei lor mașini propagandistice, căci controlează majoritatea mijloacelor de informare, precum și industria spectacolului.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

University of North Carolina at Chapel Hill

El péndulo cultural Washington, Diana Negre

Durante décadas, las tendencias progresistas han ido en aumento en el mundo occidental, en parte porque el sector académico adoptó la “revolución” de 1968 a ambos lados del Atlantico.Ha pasado ya más de medio siglo desde aquella generación que rompía con las normas tradicionales: era la Francia del “interdit d’interdire” (prohibido prohibir), de los jóvenes norteamericanos que huían para no luchar en Vietnam, de la píldora que trajo la liberación sexual, a lo que siguió la legalización del aborto y ahora se quieren eliminar las diferencias de género. Estos cambios en las costumbres estaban arraigados en una serie de principios sociológicos y filosóficos que los profesores salidos de la generación de las protestas del 68, enseñaron a sus alumnos en las universidades primero y en las escuelas después. Estos 50 años largos han visto un cambio casi en dirección única, con unas pocas excepciones en universidades y centros de debate políticos conservadores. La erupción del 68 se extendió por todo el mundo occidental, el respeto y el prestigio lo han acaparado las ideas progresistas que ahora han llegado ya a la escuelas primarias, donde a los niños se les enseña que no hay diferencias sexuales y a los adolescentes se les dan todas las facilidades para decidir a qué sexo desean pertenecer.La cultura y la moral tradicionales, así como el conservadurismo político, no han desaparecido pero han quedado tan desprestigiados que en muchos países constituye casi un insulto llamar a alguien conservador. Otro tanto ocurre con la Historia y el desarrollo de las ideas filosóficas o literarias: en el nuevo contexto no hay culturas superiores a otras y los principios desarrollados a lo largo de los siglos han perdido validez en señal de respeto a cualquier interpretación alternativa, especialmente si responde a ideas progresistas.Quizá estos cambios han empezado a generar una reacción tanto en Estados Unidos como en Europa, donde han generado una proliferación de partidos conservadores. Y no lo vemos solo entre el público de a pie que muchas veces reacciona sacando a sus hijos de las escuelas públicas, sino incluso en instituciones académicas. Es lo que ocurrió en la Universidad Pública de Carolina del Norte, lo que generó la alarma de los medios informativos. Se trata de una iniciativa de la Junta de Gobierno de esta universidad, para contrarrestar la ideología que los catedráticos imponen a sus alumnos. Los responsables principales de esta universidad consideran que la versión “políticamente correcta” de la Historia, la valoración de la Literatura o de las teorías económicas, no es amplia ni neutral, sino tan sesgada en favor de una interpretación progresista que los estudiantes no tienen posibilidades de analizar varias perspectivas.Para corregir la situación han decidido establecer una nueva serie de cursos en que se quiere respetar la libertad de analizar los hechos históricos o las producciones literarias, sin que los profesores impongan su versión personal. La reacción de los académicos ha sido extraordinariamente negativa y también de sorpresa, ante la osadía de los responsables de la Universidad de cuestionar la lente utilizada hasta ahora para filtrar las informaciones que presentan a los alumnos.Lo que se ha establecido es una Escuela de Vida Cívica y Liderazgo, dedicada a estudiar Historia, Literatura, Religión o Ciencias Políticas sin que ninguno de los 20 profesores contratados para impartir estos cursos imponga una ideología para interpretar estas disciplinas. La indignación de los catedráticos acostumbrados a diseminar su ideología corre pareja con la reacción a las modificaciones en el sistema de enseñanza del estado de Florida por su gobernador Ron DeSantis, probable candidato republicano a la presidencia en las próximas elecciones. Las propuestas de DeSantis son una bofetada para los programas educativos favoritos de los sindicatos de maestros, uno de los brazos principales del Partido Demócrata y que se muestran tan indignados como los catedráticos de Carolina del Norte ante las limitaciones para imponer su ideología a los alumnos. El gobernador horroriza a los maestros -y deleita a muchos padres- al prohibir que en los parvularios se enseñe lo que es el homosexualismo y al limitar la interpretación racial en los cursos de historia en el resto de las escuelas. Y en un gesto semejante al de la Universidad de Carolina del Norte, ha intervenido también en la enseñanza universitaria al exigir que se mantengan cursos acerca de la civilización occidental, que substituirán los programas dedicados a estudiar la “diversidad y justicia social”. Es decir, más Platón, Shakespeare o Mozart y menos Malcolm X y rapperos.Está por ver si estas iniciativas se extienden y, en el caso de Santis, si reflejan el sentimiento de la mayoría del electorado, pues tan solo falta un año para que comience la campaña presidencial de 2024. Es decir, si el péndulo está a punto de girar en una “contrarrevolución cultural”, o si estos esfuerzos fracasarán ante la maquinaria de los sindicatos de maestros, los sindicatos en general que tan solo atraen al 10% de los norteamericanos y la presión de grupos poderosos afines a los demócratas y a su gigantesca máquina propagandística, pues controlan la mayoría de los medios informativos y la industria del espectáculo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.