Amintindu-ne de alte războaie Washington, Diana Negre

La începutul oricărui război, este normal ca toți cei implicați să creadă că-l vor câștiga, cu toate că, la sfârșit, se va vedea că numai jumătate dintre ei au avut dreptate. La fel se întâmplă și cu războiul din Ucraina, care durează de mai mult de un an.
La început, cei care urmăreau situația din afară erau convinși că, pentru Rusia, era vorba doar de o defilare militară, iar conflictul se va termina repede prin capitularea Ucrainei.
Cei care urmăresc mijloacele de informare americane, cronicile respectatului Radiou Public Național și ascultă ce declară liderii occidentali, s-au convins că rușii se află la capătul drumului și pe punctul de a pierde definitiv războiul, cu toate avantajele pe care le oferă întinderea geografică a țării lor, ponderea demografică mai mare, precum și faptul că au investit de mult timp în înarmare.
Și cu toate că au arme atomice. Aveau și ucrainenii la sfârșitul Războiului Rece, însă au fost nevoiți să renunțe la ele, în urma presiunilor rușilor și ale occidentalilor, care nu doreau conflicte atomice pe teritoriul desființatului Pact de la Varșovia.
NATO nu putea să impună desființarea sistemelor nucleare ale rușilor, ci doar înlăturarea armelor atomice ale vecinilor Rusiei, pentru a reduce riscul unui dezastru militar.
Comentariile și analizele mijloacelor de informare occidentale sunt acum mai degrabă triumfaliste și admiră capacitatea de rezistență a ucraineanului David în fața Goliatului rus, cu toate că, în acest caz, David nu este chiar atât de slăbuț, ca cel din Biblie, deoarece primește arme și muniții de calitate din partea aliaților din NATO.
Însă, această viziune nu este singulară, deoarece mai circulă o variantă, care evidențiază capacitatea rușilor de a rezista, antecedentele istorice ale acestui popor care a supraviețuit atacurilor din partea unor țări și armate mult mai puternice, precum și avantajele geografice și demografice ale rușilor.
Aceasta este, desigur, versiunea promovată de Kremlin și de prietenii săi, însă nu există motive pentru a o ignora, dacă luăm în considerare posibilitatea ca lucrurile să nu fie chiar atât de dezastroase pe cât ne fac să credem rapoartele pozitive ale mijloacelor de informare occidentale, care, în general, se adapă din surse ale Pentagonului.
Căci, sunt unele aspecte care ne permit să ne îndoim de optimismul acestor mijloace de informare. Unul dintre ele este numărul efectivelor pe care părțile le pot trimite pe front: este posibil ca soldații ruși să nu fie pregătiți și nici motivați, să fi fost recrutați împotriva voinței lor. Însă, în ceea ce privește Ucraina, refacerea forțelor ei este foarte limitată, deoarece are o populație mult mai mică decât cea a Rusiei, iar NATO nu-și va trimite militarii proprii să lupte acolo…
Nimeni din NATO nu vrea acest lucru. Căci, țările occidentale nu vor deloc să se implice direct în acest conflict.
Afirmația președintelui ucrainean Zelenski conform căreia „SUA ar fi nevoite, la un moment dat, să-și trimită fiicele și fiii să lupte în acest conflict” este nu numai o aberație, ci chiar o eroare politică a liderului ucrainean: perspectiva ca cineva din familiile americane să meargă să lupte pe un front îndepărtat și foarte periculos este ceva inacceptabil pentru cetățenii americani.
Există importante sectoare ale populației din SUA care ar vrea ca bugetul să fie cheltuit mai degrabă pentru a îmbunătăți situația din interiorul țării, pentru a avea școli mai bune și mai multă securitate publică. Pe de altă parte, se tem că diminuează apărarea țării trimițând prea multe arme în Ucraina.
Acest lucru oferă un avantaj natural Rusiei, deoarece, până acum, războaiele au fost câștigate sau pierdute, acolo, pe terenul bătătorit cu piciorul, oricât de sofisticate ar fi fost aviația și armele care pot lovi la mare distanță. Probabil noile tehnologii vor schimba situația, însă, dacă va fi așa, ne vom afla pe un teren necunoscut și orice pronostic nu e decât loterie.
Desigur, SUA au capacitatea economică și industrială de a fabrica și livra arme care să le sporească arsenalele și pot face ca balanța conflictului să se încline în favoarea Ucrainei, însă, aceasta nu înseamnă că Washingtonul este dispus să-și deturneze resursele și să-și neglijeze propriile necesități economice și de apărare.
Mai ales dacă populația americană nu prea are interese dincolo de fruntariile țării, căci izolaționismul a fost o constantă în cele aproape trei secole de istorie a națiunii.
S-ar putea distinge un paralelism între acest război al ucrainenilor și războiul de secesiune din SUA, care a început tot cu convingerea ambelor tabere că vor obține victoria. În Sud, se aflau cei mai buni militari, dispuși să lupte, însă Nordul avea mai multe rezerve în oameni și o mai mare capacitate industrială.
Cu toate că această comparație nu este chiar corectă, deoarece Rusia nu se bucură de dezvoltarea economică pe care o are Occidentul, iar calitatea armelor sale ar putea fi inferioară, este posibil ca ea să compenseze acest dezavantaj datorită intinderii pe care o are și numărului de soldați pe care îi poate folosi.
Sunt și unii care văd în acest conflict o versiune modernă a războiului civil spaniol, nu atât din cauza înfruntării dintre ruși și ucraineni, ci pentru că celelalte țări urmăreau conflictul și învățau lecții pentru un viitor care nu a întârzâiat mult, sosind odată cu izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial.
Cu perspectiva aproape a unui secol de atunci, se poate interpreta mult mai bine acel război, decât acesta din zilele noastre, în care fronturile poate sunt clare, însă sprijinul internațional este nesigur ca nisipul, în hazardul unor interese care pot varia, atât economice, cât și electorale.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Recordando otras guerras Washington, Diana Negre

Al comienzo de cualquier guerra, es habitual que todos los contendientes crean que van a ganar, aunque al final se demuestra que tan solo la mitad de ellos tuvo razón. Y esto ocurre también en la guerra de Ucrania, que ha cumplido ya más de un año.
Al principio, los que observaban la situación desde fuera daban por seguro que para Rusia sería un paseo militar y que el conflicto acabaría rápidamente con una capitulación ucraniana.
Quienes siguen los medios informativos norteamericanos, las crónicas de la muy respetada Radio Pública Nacional y escuchan las declaraciones de líderes occidentales, se han convencido de que los rusos están al final del camino y a punto de perder la guerra irremisiblemente, a pesar de las ventajas que les dan su extendida geografía, su mayor peso demográfico y una larga inversión en armamentos.
Incluso tienen armas atómicas, algo que también tenían los ucranianos al final de la Guerra Fría, pero hubieron de desprenderse de ellas tanto por las presiones rusas como por las occidentales, que no querían riesgos de conflictos atómicos en los territorios del desaparecido Pacto de Varsovia.
La OTAN no podía desarmar los sistemas nucleares rusos, pero sí podía quitar las armas atómicas de los arsenales de sus vecinos y con ello creía reducir el riesgo de un desastre militar.
Las crónicas y los análisis de nuestros medios informativos occidentales son hoy más bien triunfalistas y admiran la capacidad de resistencia del David ucraniano frente al Goliat ruso, aunque en este caso David sea menos débil que el de la Biblia porque recibe armas y municiones avanzadas de los aliados de la OTAN.
Pero esta visión no es la única y también circula otra versión, centrada en la capacidad rusa de resistir, los antecedentes históricos de un pueblo que sobrevivió ataques de países y ejércitos más fuertes y las ventajas geográficas y demográficas rusas.
Esta es, naturalmente, la versión que promueven el Kremlin y sus amigos, pero no hay razón para descartarla sin considerar la posibilidad de que no vayan tan descaminados como nos hacen creer los informes positivos de medios occidentales, que en general beben de las fuentes del Pentágono.
Y hay unos aspectos que permiten, por lo menos, dudar del optimismo de estos medios. Uno de ellos es el número de efectivos que ambos contendientes pueden enviar al frente: es posible que los soldados rusos están mal preparados y poco motivados, incluso que hayan sido reclutados a la fuerza y contra su voluntad. Pero en el otro bando simplemente están muy limitados los repuestos, tanto porque Ucrania tiene una población mucho menor que Rusia, como por la disposición de los aliados de la OTAN a enviar a sus propios soldados…
Es algo que nadie desea. Pero además, la disposición de las sociedades occidentales para entrar en semejante conflicto es mínima, para no decir nula.
Las declaraciones del presidente ucraniano Zelenski de que “Estados Unidos tendrá que enviar a sus hijas e hijos a luchar en este conflicto” parecían, no solo una aberración, sino también un error político del líder ucraniano: la perspectiva de que sus familiares vayan a un frente lejano y peligroso sea probablemente inaceptable para el ciudadanos norteamericano.
Hay sectores importantes de la población de Estados Unidos que prefieren gastarse el presupuesto público en mejorar la situación dentro del país, con mejores escuelas o más seguridad pública. Por otra parte, también temen reducir las defensas del país si envían demasiadas armas a Ucrania.
Esto da una ventaja natural a Rusia porque, hasta ahora, las guerras se han ganado o perdido sobre el terreno que se recorre a pie, por muy sofisticada que sea la aviación o las armas a distancia. Quizá las nuevas tecnologías hagan que la situación cambie, pero de ser así nos hallamos en un terreno desconocido y cualquier pronóstico es lotería.
Cierto que Estados Unidos tiene la capacidad económica e industrial para fabricar y suministrar armas que aumenten sus arsenales y puedan empujar hacia Ucrania la balanza del conflicto, pero esto no quiere decir que Washington esté dispuesto a desviar sus recursos y desatender sus propias necesidades económicas y defensivas.
Especialmente cuando la población norteamericana tiene pocos intereses más allá de sus fronteras y el aislacionismo ha sido una constante en los casi tres siglos de historia del país.
Se podría ver un paralelismo entre esta guerra ucraniana y la guerra de secesión en Estados Unidos que también empezó con los dos bandos convencidos de su victoria. En el Sur estaban los mejores militares y la disposición a luchar, pero el Norte tenía más reserva en hombres y en capacidad industrial.
Aunque la comparación no parece correcta porque Rusia no goza del desarrollo económico occidental y tal vez la calidad de sus armas podría ser inferior, es probable que pueda compensar con creces esta desventaja debido a su extensión y el número de soldados que puede emplear.
Algunos ven en este conflicto incluso una versión moderna de la guerra civil española, no por el enfrentamiento entre la sociedades rusa y ucraniana, sino porque los demás países observaban el conflicto y aprendían lecciones para un futuro que no tardó mucho en llegar con la Segunda Guerra Mundial.
Con la perspectiva de casi un siglo, aquella guerra se puede interpretar mucho mejor que la actual en que los frentes quizá están claros, pero sus apoyos internacionales son movedizos como las arenas, al albur de intereses que pueden variar tanto por necesidades económicas como electorales.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Buget pentru alegeri Washington, Diana Negre

În ultimii doi ani, în care la Washington funcționa o administrație monocoloră, cu cele două camere ale Congresului și cu Casa Albă controlate de Partidul Democrat, președintele Biden nu a avut probleme pentru a-și pune în practică dorințele sale politice – sau dorințele colaboratorilor săi, cei care, probabil, conduc, de fapt, și suplinesc, astfel, deficiențele cauzate de senilitatea președintelui lor.
Însă, situația s-a schimbat în luna noiembrie a anului trecut, când Partidul Democrat a pierdut majoritatea pe care a avut-o timp de doi ani în Camera Reprezentanților și, cu toate că și-a păstrat controlul asupra Senatului și a Casei Albe, are, de atunci, mâinile legate: din poziția de minoritate, nu mai controlează comitetele din Congres, nu mai hotărăște agenda și, mai ales, nu mai are voturile necesare pentru a opri inițiativele republicane.
La fel se întâmplă cu președintele, mai ales pentru că are mari planuri, cu care speră să devină marele apărător al mediului înconjurător și trituratorul contribuabililor bogați.
Acest punct din urmă se poate vedea în propunerea fiscală pentru anul viitor pe care, în mod tradițional, Casa Albă o trimite Congresului la data respectivă. Atunci, președinții își declară prioritățile, atât dacă se așteaptă ca propunerile lor să fie aprobate, cât și dacă nu sunt posibilități ca acest lucru să se întâmple. Bugetul este mai degrabă un document politic care explică pozițiile lor și semnalează alegătorilor rațiunile pentru care merită să primească încrederea lor la viitoarele alegeri.
Viitoarele alegeri sunt importante și pentru Biden deoarece, contrar a ceea ce se aștepta majoritatea țării atunci când a devenit președinte, în 2020, este aproape sigur că se va prezenta ca să fie reales, cu toate că mulți democrați ar prefera ca el să se odihnească după zecile de ani de când este în politică și să se retragă și să se bucure de ceea ce încă îi permit capacitățile sale slăbite.
Cu una dintre cele două Camere împotriva sa, orice președinte ar avea mari greutăți pentru aprobarea bugetelor sale, însă, în acest caz, greutatea va fi și mai evidentă deoarece propunerile lui Biden sunt atât de ambițioase în direcția progresistă, încât li se opun chiar și unii congresmani moderați din propriul său partid.
Biden, sau echipa care a pregătit pentru el aceste propuneri, știe perfect cum stau lucrurile: propunerea sa fiscală, care sporește impozitele celor înstăriți la niveluri chiar mai mari decât în Europa, „sosește moartă” pentru legiuitori. Însă, nu se pune problema de a fi pusă în practică, ci de a adopta o poziție electorală pentru 2024.
Căci progresismul lui Biden are slabe șanse să devină realitate, chiar și dacă toată administrația ar fi democrată: sporirea puternică a impozitelor pentru americanii bogați poate fi o frână pentru activitatea economică și poate sărăci țara pentru generații întregi, dar, mai ales, cu una dintre cele două camere controlată de opoziție, nu se vor găsi în niciun fel voturi suficiente.
De fapt, randamentul economic a scăzut, cu toate că mâna de lucru este folosită plenar, iar acest lucru se întâmplă în condițiile cursei tehnologice și economice cu China, în timp ce în emisfera americană situația nu e chiar liniștitoare: SUA sunt serios amenințate de cartelurile drogurilor, care trimit anual în țară tone de produse, care costă mii de vieți, fără ca guvernanții din țările care exportă droguri să arate dorința – sau capacitatea – de a le controla.
Încep să se audă propuneri ale unor cetățeni americani ca SUA să declare război acestor carteluri ale traficanților de droguri, însă este puțin probabil ca să existe vreo colaborare cu vecinii, în principal cu Mexicul, care a devenit o amenințare din cauza producției mari de droguri și a delincvenței pe care o generează pentru a apăra acest sector.
Ultimul incident, răpirea a patru turiști americani – doi dintre ei au murit – a provocat chiar și o neașteptată scuză publică a traficanților mexicani de droguri, care au dat asigurări că „s-au înșelat și a fost o greșeală”. Dar, acest lucru nu a făcut să tacă vocile americanilor care consideră că țara lor este prinsă într-un război, care îi amenință supraviețuirea și căruia trebuie să i se răspundă cu acțiuni militare.
Nu este surprinzător faptul că Mexicul nu vrea să coopereze pentru a duce un asemenea război, căci ar reprezenta o invazie a teritoriului său cu trupe străine. Președintele mexican, López Obrador, s-a grăbit să-i învinovățească pe americani că sunt dependenți de droguri. Singurul guvern din emisfera americană dispus să ia măsuri radicale impotriva traficanților de droguri este El Salvador, țară care a construit adevărate fortărețe inexpugnabile pentru a ține în detenție mafiile drogului, însă, în loc de aplauze, e criticată pentru că încalcă drepturile umane fundamentale ale deținuților.
Însă, nici miile de imigranți ilegali care sosesc la granița din Sud a SUA, nici războiul împotriva traficului cu droguri nu are un loc important în politica Washingtonului, mai concentrată pe chestiuni bugetare și aspecte tehnice ale cursei electorale și cu prea puțină dispoziție pentru o politică de austeritate, în ciuda enormei datorii pe care o are.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Presupuesto para las elecciones Washington, Diana Negre

En los dos últimos años, cuando en Washington regía un gobierno monocolor, con las dos cámaras del Congreso y la Casa Banca controladas por el Partido Demócrata, el presidente Biden no tuvo problema en llevar a la práctica sus deseos políticos – o los deseos de sus colaboradores que son probablemente quienes de verdad gobiernan y suplen así las deficiencias por senilidad de su presidente.
Pero la situación cambió el pasado noviembre cuando el Partido Demócrata perdió la mayoría de que había gozado durante dos años en la Cámara de Representantes y, aunque conservó el control del Sanado y de la Casa Blanca, tiene desde noviembre las manos atadas: desde su posición de minoría, no controla los comités del Congreso, no decide la agenda y, sobre todo, no tiene los votos para impedir las iniciativas republicanas.
Y eso mismo se aplica al presidente, especialmente porque tienes grandes planes, con los que espera pasar a la posteridad como el gran defensor del medio ambiente y el martillo de los contribuyentes adinerados.
Este último punto queda a la vista en la propuesta fiscal para el próximo año que tradicionalmente la Casa Blanca envía al Congreso en estas fechas. Allí, los presidentes declaran sus prioridades, tanto si esperan que aprueben sus propuestas como si no tiene posibilidades de que eso ocurra. El presupuesto consiste más bien en un documento político que explica sus posiciones y señala a los votantes las razones para darle su confianza en las próximas elecciones.
Y para Biden las próximas elecciones son importantes porque, contrariamente a lo que la mayoría del país esperaba cuando se convirtió en presidente en 2020, es casi seguro que se presente a reelección, a pesar de que muchos demócratas prefieran que se tome un descanso tras sus largas décadas en la política y se retire a disfrutar lo que sus menguadas capacidades aún le permitan.
Con una de las dos cámaras en contra suyo, cualquier presidente tiene grandes dificultades para que apoyen sus presupuestos, pero en este caso la dificultad será todavía más evidente porque las propuestas de Biden son tan ambiciosas en el sentido progresista, que incluso se le oponen algunos congresistas moderados de su partido.
Es algo que Biden, o el equipo que haya preparado para él estas propuestas, sabe perfectamente: su propuesta fiscal, que eleva los impuestos de la gente adinerada a niveles incluso superiores a los europeos, “llega muerta” a los legisladores. Pero no se trata de ponerla en práctica, sino de tomar una posición electoral para 2024.
Porque el progresismo de Biden tiene pocas posibilidades de convertirse en realidad, incluso si todo el gobierno fuera demócrata: las fuertes subidas de impuestos a los norteamericanos adinerados, pueden ser un freno a la actividad económica y empobrecer al país por generaciones, pero sobre todo, con una de las dos cámaras controlada por la oposición, no habrá forma de conseguir los votos suficientes.
De hecho, el rendimiento económico ha bajado ya a pesar del pleno empleo del que goza el país y esto ocurre en plena carrera tecnológica y económica con la China, mientras que en el hemisferio americano la situación tampoco es tranquilizante: Estados Unidos se ve seriamente amenazado por los carteles de la droga que envían al país toneladas anualmente de productos que cuestan miles de vidas, sin que los gobernantes de los países que exportan drogas muestren deseos -o capacidad- de controlarlos.
Se empiezan a oir propuestas de ciudadanos norteamericanos para que Estados Unidos declare la guerra a estos carteles de narcotraficantes, pero es improbable que haya ninguna colaboración entre sus vecinos, principalmente México que se ha convertido en una amenaza por su gran producción de estupefacientes y la delincuencia que genera para defender a este sector.
El último incidente, un secuestro de cuatro turistas norteamericanos en que dos de ellos murieron, provocó incluso una inesperada excusa pública de los traficantes de droga mexicanos, quienes aseguraron haberse “equivocado”. Esto no ha servido para acallar las voces de los norteamericanos que consideran a su país embrollado en una guerra que amenaza su supervivencia y a la que debe responder militarmente.
No es de sorprender que México no desea cooperar en semejante guerra que representaría una invasión de su territorio por tropas extranjeras y el presidente López Obrador se apresuró a culpar a los norteamericanos por su adicción a la droga. En realidad, el único gobernante del hemisferio dispuesto a medidas radicales contra los “narcos” es El Salvador, que ha construido fortalezas inexpugnables para encarcelar a las mafias de la droga, pero en vez de conseguir aplausos, se le critica por violar los derechos humanos de los prisioneros.
Pero ni los millares de ilegales que llegan a la frontera sur de Estados Unidos ni la guerra contra el narcotráfico parecen ocupar la política de Washington, más concentrada en cuestiones presupuestarias y aspectos técnicos de la carrera electoral y con escasa disposición a una política de austeridad a pesar de su elevada deuda.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Cine conduce țara? Washington, Diana Negre

După doi ani de când Joe Biden este președinte, senilitatea lui este atât de evidentă încât puțini sunt aceia care mai cred că el este într-adevăr cel care își exercită puterea, părând, mai degrabă, a fi instrumentul unora care dețin frâiele guvernării în SUA. Un figurant și nu persoana responsabilă pentru acțiunile pe carele întreprinde.
Dacă într-adevăr o camarilă este cea care guvernează la Wshington, merită să ne întrebăm cine sunt persoanele care se află în fruntea țării și care, ținând seama de ponderea economică și militară a SUA, influențează tot restul lumii, cu toate că nu au fost alese de poporul american, care nici măcar nu le cunoaște identitatea.
Uitându-ne la membrii administrației Biden, vedem că atât funcțiile executive cele mai vizibile, cât și colaboratorii apropiați, care deseori lucrează din umbră, sunt o moștenire a cabinetului lui Barak Obama, cel care a condus țara timp de opt ani, din 2008 până în 2016. Biden, vicepreședintele său în acea vreme, n-a fost decât un figurant în acei opt ani-așa cum se întâmplă de obicei cu vicepreședinții, a căror unică funcție stabilită de Constituție este să-l înlocuiască pe președinte în caz de moarte sau incapacitate. Acum, se pare că este același figurant, cu toate că este investit cu funcția prezidențială, pe care nu o prea exercită viguros.
Obama însuși a semnalat în urmă cu doi ani că Biden are un cabinet care nu e decât o continuare a echipei Obama, cea care a exercitat puterea din 2008 până în 2016, astfel că cel care a fost atunci vicepreședinte are posibilitatea acum să-și continue planurile pentru țară. În plus, întrucât nu trebuie să dea seamă în fața opiniei publice, și nici nu anunță că ar aspira la ceva, poate să-și continue politicile pe care le dorește, populare sau nu.
Este o situație fără precedent, deoarece tradiția în SUA este ca președinții, de îndată ce își termină mandatul, să părăsească Washingtonul pentru a se dedica păstrării moștenirii lor pentru posteritate prin intermediul bibliotecii și a centrului cultural pe care le are fiecare dintre ei, susținuți cu banii statului.
În general, revin în actualitatea politică scurt și punctual doar pentru a participa la cursele electorale în favoarea candidaților partidelor lor. Obișnuiesc să se întoarcă în statele în care au locuit înainte de a veni la Casa Albă: Ronald Reagan s-a întors în Californa, unde mai înainte a fost guvernator, primul președinte Bush pendula între casa pe care o avea în Kennebunkport, în Maine, și statul Texas, unde a lucrat înainte de a intra în politică, cel de al doilea Bush s-a întors în Texas, acolo unde a fost guvernator și de unde și-a organizat campania electorală.
În cazul lui Trump situația este puțin diferită, nu numai datorită trăsăturilor narcisiste ale personalității sale, ci și pentru că nu s-a retras din politică și intenționează, deocamdată, să candideze din nou la viitoarele alegeri prezidențiale.
Însă, în cazul lui Obama, diferența este și mai evidentă: fostul președinte, spre deosebire de predecesorii săi, nu s-a mai întors în statul Illinois, unde a locuit și pe care l-a reprezentat ca senator în Congres, ci încearcă să aranjeze lucrurile care îl interesează în Washington, ceea ce este fără precedent. Din reședința sa situată la mică distanță de casa Ivankăi Trump, fiica lui Donald Trump care nu și-a ascuns niciodată interesul pentru politică, Obama trage firele scenei politice.
Și se pare că, cel puțin Partidul Democrat, e mulțumit de situația actuală: puterea pe care o exercită, la umbră sau la lumina soarelui, adică prin funcții sau contacte personale, pare să aducă rezultatele care îl satisfac pe Obama, care încă mai încearcă să-și promoveze ideile politice.
Principala deosebire dintre politica de odinioară a președintelui Obama și cea de acum a fostului președinte, care operează dintr-o relativă umbră a Casei Albe a succesorului său, este că obiectivele declarate în timpul președinției sale erau mai moderate decât cele pe care le promovează acum. Să ne amintim că Obama, înainte de a intra în politică, era un „organizator de comunități”, adică, un personaj care încerca să influențeze comunitățile mai puțin favorizate economic, ceva ce adepții săi considerau că este dedicare, iar rivalii săi, agitație politică.
Când a intrat în lupta electorală, Obama și-a aurit și șlefuit meritele cu ajutorul moderației până într-atât, încât mulți l-au criticat, când deja se afla la Casa Albă, pentru că nu era îndeajuns de „negru”, adică, nu reprezenta clasele oprimate și dezavantajate ale majorității negre. Pentru aceste grupuri, Obama se afla prea la centru.
Adevărul este că Obama nici măcar nu provenea din aceste comunități: fiu al unei căsătorii mixte-tatăl său era un academician imigrant din Kenya, în timp ce mama sa era albă și aparținea unei familii înstărite, a primit o educație privilegiată din partea familiei sale materne, deoarece tatăl său s-a întors în Kenya atunci când Obama avea numai trei ani. Mama și bunicii s-au ocupat de educarea viitorului președinte, care nu a dus o viață ca majoritatea negrilor în condiții umile, ci a avut o viață atât de privilegiată încât a mers la o școală privată, lucru pe care și-l pot permite doar 10% dintre copiii americani.
Dacă moștenirea genetică a lui Obama este jumătate albă, jumătate neagră, traiectoria sa politică s-a axat pe identitatea sa neagră și a adoptat politicile de luptă pentru drepturile civile ale populației de culoare. Căsătorit cu o femeie neagră, venirea sa la Casa Albă ca primul președinte negru din istoria țării, a făcut să se nască mari speranțe în reconcilierea rasială în SUA, însă, nici înainte și nici după mandatul său, relațiile inter-rasiale nu s-au îmbunătățit.
Din contră, în timpul președinției sale a apărut organizația „Viețile negrilor sunt importante” (BLM – Black lives matter), un slogan căruia nu i se putea opune nimeni, cu toate că unii politicieni moderați – în general albi – semnalau că, desigur, viețile negrilor sunt importante, însă la fel de importante sunt și viețile albilor, precum și ale oricărei alte rase.
Reacția liderilor organizației BLM la asemenea afirmații trebuia să fie, de la bun început, un indiciu al radicalismului lor politic, căci au respins interesul pentru viețile tuturor și au declarat deschis că-i interesa doar supraviețuirea, progresul și puterea negrilor.
În mod tradițional mai săraci decât restul țării, printre negri se înregistrează, de asemenea, indici mai înalți de delincvență, astfel încât, forțele de ordine sunt percepute ca inamici de către elementele radicale. Și astfel, după progresul BLM, a apărut sloganul „defund the police”, sau „să desființăm bugetul poliției”, adică, să ne lipsim de poliție.
Într-o țară cu un mare procentaj de posesori de arme și de delincvenți, un asemenea curent avea să ducă spre o violență și mai mare care, în mod tragic, îi afectează mai mult pe negri cei săraci, decât pe oamenii bogați care locuiesc în zone protejate.
Toate aceste tensiuni au ieșit simultan la iveală acum în „post-președinția” de care se pare că se bucură Obama și, deocamdată, nu anunță nici mai multă bunăstare și nici pace socială.
Traducerea acestor tensiuni în panorama electorală o reprezintă incredibila hotărâre a președintelui Biden de a se prezenta pentru un nou mandat, lucru pentru care este posibil să nu aibă mult sprijin din partea electoratului, ci doar cel al adepților săi, deoarece aceștia par să vrea pe lângă acest al treilea mandat al lui Barak Obama, încă unul, al patrulea, cu Biden ca fațadă.
Posibilitățile de succes ale acestei inițiative ar părea reduse…dacă n-ar fi ceea ce se află în tabăra opusă: fostul președinte Trump, care, cu toate problemele sale, încă pare a fi un candidat viabil, capabil să închidă drumul rivalilor săi republicani care ar avea mai multe posibilități decât el să recupereze Casa Albă pentru partidul lor.
Adică, anul viitor, ar putea avea loc o demonstrație americană, ori cu Biden ori cu Trump, a ceea ce cândva a spus Cervantes: „părțile care s-au repetat, niciodată n-au mai fost bune”.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿Quien manda en casa? Washington, Diana Negre

A los dos a años largos de tener a Joe Biden como presidente, su senilidad es tan evidente que pocos creen que ejerce efectivamente el poder, sino que más bien parece el instrumento de quienes de verdad llevan las riendas del gobierno norteamericano, en que Biden es más bien un figurón y no la persona responsable de las acciones que se van tomando.
Si efectivamente es una camarilla la que realmente gobierna en Washington, merece preguntarse quiénes son las personas que están al frente del país y que, debido al peso económico y militar de Estados Unidos, influyen en el resto del mundo, a pesar de no haber sido elegidas por el pueblo norteamericano, que ni siquiera conoce su identidad.
Mirando la composición del gobierno Biden, vemos que tanto los cargos ejecutivos más visibles como los ministros, así como los colaboradores allegados que a menudo trabajan desde la sombra, son herencia del gabinete de Barak Obama, quien presidió el país por ocho años desde 2008 a 2016. Biden, su vicepresidente fue más bien un figurón en aquellos ocho años -como ocurre en general con los vicepresidentes, cuya única función asignada por la constitución es substituir al presidente en caso de muerte o incapacidad. Ahora parece ser el mismo figurón, aunque esté investido con el cargo presidencial que no parece ejercer de manera vigorosa.
Incluso el propio Obama señaló hace un par de años que el gabinete de Biden era de hecho una continuación del equipo Obama, que ejerció el poder desde 2008 a 2016, de manera que el ex presidente tiene ahora la posibilidad de seguir adelante con sus planes para el país. Más aún, como no ha de responder a la opinión pública ni se postula para nada, puede proseguir las políticas que desea, tanto si son populares como si no.
Es una situación sin precedentes, pues la tradición en Estados Unidos es que los presidentes, una vez concluído su mandato, abandonen Washington y se dediquen a cuidar su legado para la posteridad a través de la biblioteca y centro cultural que cada uno de ellos tiene, con cargo al erario norteamericano.
En general, solo vuelven a la actualidad política de forma breve y puntual, para participar en las carreras electorales en favor de candidatos de su propio partido. Acostumbran a instalarse en los estados en que residían antes de llegar a la Casa Blanca: Ronald Reagan regresó a Californa, donde había sido gobernador, el primer presidente Bush alternaba entre su casa de Kennebunkport, en Maine, y el estado de Texas donde trabajó antes de entrar en la vida política, el segundo Bush regresó a Texas, donde había sido gobernador y desde donde lanzó su campaña electoral.
En el caso de Trump la situación es algo diferente, no solo por las características narcisistas de su personalidad, sino porque no se ha retirado de la política y tiene por el momento la intención de presentarse a las próximas elecciones.
Pero es en el caso de Obama donde la diferencia es más evidente: el ex presidente, en contraste con sus predecesores, no volvió al estado de Illinois en que vivía y que representaba como senador ante el Congreso, sino que trata de manejar lo que le interesa en Washington, algo sin precedentes. Desde su residencia a escasa distancia de la casa de Ivanka Trump, la hija de Donald Trump que no ha ocultado nunca su interés por la política, Obama maneja los hilos del entramado político.
Y parece que este entramado, al menos en el Partido Demócrata, está satisfecho con la situación actual: el poder que ejerce, en la sombre o al sol, es decir a través de cargos o de contactos personales, parece dar resultados que satisfacen a Obama, quien todavía trata de promover sus ideas políticas.La principal diferencia entre la política del otrora presidente Obama y la del actual ex presidente, que opera desde una relativa sombra en la Casa Blanca de su sucesor, es que los objetivos declarados durante su presidencia eran más moderados que los promovidos ahora. Hay que recordar que Obama, antes de entrar en la política, era un “organizador de comunidades”, es decir, un personaje que trataba de influir en comunidades poco favorecidas económicamente, algo que sus partidarios consideraban dedicación y sus rivales agitación política.
El entrar en la contienda electoral, Obama doró y pulió sus credenciales de moderación hasta el punto de que muchos le criticaban, cuando ya estaba en la Casa Blanca, porque no era suficientemente “negro”, es decir, no representaba a las clases oprimidas y desaventajadas de la mayoría negra. Para estos grupos, Obama estaba demasiado al centro.
Lo cierto es que Obama tampoco procedía de estas comunidades: hijo de un matrimonio mixto -su padre era un académico inmigrante de Kenya mientras que su madre era blanca y pertenecía a una familia acomodada, recibió una educación privilegiada de su familia materna pues el padre regresó a Kenya cuando su hijo tan solo tenía tres años. La madre y los abuelos se encargaron de la educación del futuro presidente quien, en vez de vivir como la mayoría de los negros en condiciones humildes, tuvo una vida tan privilegiada que pudo asistir a una escuela privada, algo tan exclusivo que tan solo se lo pueden permitir el 10% de los niños norteamericanos.
Si la herencia genética de Obama es mitad blanca y mitad negra, su trayectoria política se centró en su identidad negra y adoptó las políticas de lucha por derechos civiles de la población de color. Casado con una mujer negra, su llegada a la Casa Blanca como primer presidente negro en la historia del país, hizo surgir grandes esperanzas para la reconciliación racial en Estados Unidos, pero ni durante ni después de su mandato mejoraron las relaciones inter raciales.
Por el contrario, durante su presidencia nació la organización “Las vidas negras son importantes” (BLM – Black lives matter), un slogan al que nadie puede oponerse, aunque algunos políticos moderados -y generalmente blancos- señalaban que ciertamente las vidas negras son importantes, pero igualmente lo son las blancas o las de cualquier otra raza.
La reacción de los líderes de BLM a semejantes declaraciones había de ser desde el primer momento una indicación de su radicalismo político, pues rechazaron el interés por las vidas de todos y declararon abiertamente que a ellos tan solo les interesaba la supervivencia, el progreso y el poder de los negros.
Tradicionalmente más pobres que el resto del país, entre los negros se registran también unos índices más altos de delincuencia, de forma que las “fuerzas del orden” son vistas como enemigos por los elementos radicales. Y así, tras el progreso de BLM, surgió el slogan “defund the police”, o “eliminemos el presupuesto policial”, es decir, prescindamos de la policía.
En un país con altos índice de posesión de armas y de delincuencia, semejante corriente había de llevar a mayor violencia que, trágicamente, perjudica más a los negros pobres que a la gente rica que vive en áreas protegidas.
Todas estas tensiones han aflorado simultáneamente ahora, en la “post presidencia” de que parece gozar Obama y, por el momento, no auguran ni mayor bienestar ni paz social.
La traducción de estas tensiones en el panorama electoral es la increíble decisión del presidente Biden de volver a presentarse, para lo que tal vez no cuente con gran apoyo del electorado, pero sí de sus adeptos que parecen querer no ya un tercero y actual mandato de Barak Obama, sino también un cuarto, con Biden como cabeza de turco.
Las posibilidades de éxito de semejante iniciativa parecerían reducidas…de no ser por lo que hallan en el campo enemigo: el ex presidente Trump, quien a pesar de todos sus problemas, todavía parece un candidato viable, capaz de cerrar el camino a rivales republicanos que tendrían más posibilidades que él de recuperar la Casa Blanca para su partido.
Es decir, el próximo año, podría ser una demostración americana, sea con Biden o con Trump, de lo que en su día dijo Cervantes: “nunca segundas partes fueron buenas”.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Definind perspectiva electorală Washington, Diana Negre

O problemă a celor două partide care se succed la putere în SUA este că, practic, nu există opțiuni în interiorul partidului președintelui pentru a avea vreo alternativă. Iar acest lucru poate însemna cedarea în favoarea opoziției a Casei Albe, atunci când cel care ocupă Biroul Oval are limitări.
Așa s-a întâmplat cu Jimmy Carter, detronat după primul său mandat, sau cu Donald Trump, care a avut aceeași soartă: nici democrații, în cazul lui Carter, și nici republicanii lui Trump, nu aveau pe nimeni pregătit ca să preia ștafeta, probabil datorită deferenței pe care partidul vrea să o arate președintelui.
Este posibil ca istoria să se repete cu Joe Biden, a cărui popularitate tot scade, însă președintele este atât de protejat de strucrtura de putere a președinților, încât, practic, este de neatins cu vorba sau cu fapta.
Teoretic, alegerile primare sunt ca o sită din care iese învingător candidatul cel mai bun, cel care are cele mai multe șanse electorale, însă această selecție nu se produce niciodată atunci când președintele se prezintă pentru a fi reales, ceea ce, practic, fac toți președinții.
Sunt și cazuri excepționale, când această sită nu funcționează, așa cum au fost alegerile din 2016, când cu greu putea fi considerat Trump cel mai bun candidat posibil și nici cel mai calificat, cu toate că a avut talentul și pălăvrăgeala potrivită pentru a-i elimina, unul câte unul, pe toți posibilii săi rivali republicani. Și a făcut-o, uneori, cu argumente puerile, ca atunci când a râs de statura fizică nu prea înaltă, precum și de dimensiunile mici ale mâinilor senatorului Marco Rubio, sau când i-a asigurat pe toți că cel care părea a fi candidatul cu cele mai multe șanse, fostul guvernator al Floridei, Jeb Bush, era stors de energie și lâncezea toată ziua fără vlagă.
Situația se repetă anul acesta cu Biden, Biden și iar Biden, ca unic candidat democrat în fața mai multor asipranți republicani, cu ceva șanse în creștere: pentru moment, doar Trump, precum și Nikki Haley, fostă guvernatoare a statului Carolina de Sud și ambasadoare la ONU în timpul președinției lui Trump, fostul primar din Cranston, Steve Laffey, și tânărul milionar, Vivek Ramassvamy, și-au anunțat oficial candidatura, însă, în mod sigur o vor face și alții. Deocamdată, este probabil să se anunțe și guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, senatorul de Tennessee, Tim Scott, care va fi primul candidat negru din istoria Partidului Republican. Este unicul senator de culoare al partidului său.
Dintre toți aceștia, cel care se bucură cel mai mult de favoarea populară este Ron DeSantis, care încă nu și-a declarat candidatura. Însă, Trump îl consideră de pe acum ca principalul său rival și încearcă să-i arunce săgeți otrăvite, așa cum a făcut cu rivalii săi în 2016, cu toate că. În prezent, îi vine mult mai greu: pe de o parte, grațiile lui Trump azi nu mai au același succes, iar pe de alta, e greu să lansezi atacuri personale împotriva unui guvernator atât de popular cum este DeSantis, cu un nivel de aprobare de 58% printre locuitorii statului Florida.
Popularitatea sa nu este atât de mare în afara statului, însă politica sa ca guvernator a transformat Florida într-un stat magnet, în care se mută lume din state progresiste ca New York și California, în căutare de mai puține controale și o fiscalitate mai scăzută. În Florida, nu se plătesc impozite statului, impozite care în California pot depăși 20% iar, în orașul New York, 14%.
DeSantis se mândrește de acest lucru în mod public. La fel se întâmplă și în statul Texas, unde impozitele moderate și normele fiscale mai relaxate atrag rezidenți din alte locuri cu fiscalitate mai dură.
Pe de altă parte, a fi guvernator reprezintă o bună trambulină pentru președinție, așa cum s-a văzut cu Jimmy Carter, guvernator al Georgiei, George W. Bush, al Texas-ului, Bill Clinton, al Arkansas-ului sau Ronald Reagan, al Californiei. Au un contact mult mai mare cu locuitorii statului decât senatorii sau congresmenii lor, iar acțiunile pe care le pot întreprinde acești guvernatori au rezonanță în toată țara, atât dacă sunt pozitive, cât și negative.
În ziua de azi, e greu de crezut că un stat cum este California, considerat leagănul ideilor progresiste, a avut un guvernator ca Reagan, însă schimbarea este un testament al dinamismului societății americane.
În virtutea acestui principiu se pot produce – și chiar se produc – schimbările atât în centrul de putere, care este Casa Albă, cât și în politica sa externă. Schimbarea au simțit-o pe pielea lor afganii și vietnamezii, care s-au bazat pe alianța lor cu SUA. Li se poate întâmpla și ucrainenilor, dacă războiul cu Rusia durează prea mult.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Perfilando el panorama electoral Washington, Diana Negre

Un problema para los dos partidos que se alternan el poder en Estados Unidos, es que prácticamente no hay opciones dentro del partido del presidente para presentar una alternativa. Y esto que puede significar ceder a la oposición la Casa Blanca cuando su ocupante tiene limitaciones.
Es lo que ocurrió con Jimmy Carter, destronado después de su primer mandato, o con Donald Trump, quien corrió la misma suerte: ni demócratas, en el caso de Carter, ni republicanos en el de Trump, tenían a nadie preparado para tomar el relevo, probablemente a consecuencia de la deferencia que el partido quiere mostrar ante su presidente.
Es probable que la historia vuelva a repetirse con Joe Biden, cuyos índices de popularidad no paran de bajar, pero se halla tan protegido por la estructura de poder en torno a los presidentes, que es prácticamente intocable, de hecho y de palabra.
En teoría, las elecciones primarias representan una criba de la que sale ganador el mejor candidato, que tiene más posibilidades electorales, pero tal selección casi nunca ocurre cuando el presidente puede presentarse a reelección, algo que hacen prácticamente todos.
Hay casos excepcionales en que esta criba no funciona, como fueron las elecciones de 2016 en que difícilmente se podía considerar a Trump como el mejor candidato posible, ni el más cualificado, aunque tuvo el talento y la verborrea adecuada para ir eliminando uno a uno a sus posibles rivales republicanos. Y lo hizo a veces con argumentos pueriles, como burlarse de la escasa corpulencia e incluso el tamaño pequeño de las manos del senador Marco Rubio, o asegurando a todos que el candidato que parecía tener más posibilidades, el ex gobernador de Florida, Jeb Bush, tenía escasas energías y pasaba el día amodorrado.
La situación se repite este año con Biden, Biden y Biden, como único candidato
demócrata frente a varios aspirantes republicanos, cuyo campo va creciendo: de momento, tan solo Trump, además de Nikki Haley, ex gobernadora de Carolina del Sur y embajadora ante la ONU durante la presidencia de Trump, así como el ex alcalde de Cranston, Steve Laffey, y el joven millonario, Vivek Ramassvamy, se han postulado oficialmente, pero es seguro que se sumarán algunos más. De momento, es probable que lo hagan el gobernador de Florida, Ron DeSantis, y el senador de Tennessee, Tim Scott, quien acudiría como primer candidato negro en la historia del Partido Republicano. De momento, es el único senador negro de su partido.
De todo este campo, quien parece tener mayor favor popular es Ron DeSantis, quien todavía no ha declarado su candidatura. Pero Trump ya lo considera su principal rival y trata de lanzarle dardos envenenados, como hizo contra sus rivales en 2016, aunque ahora lo tiene más difícil: por una parte, las gracias de Trump hacen hoy menos gracia y, por la otra, es difícil lanzar ataques personales contra un gobernador tan popular como es DeSantis, con un índice de aprobación del 58% entre los residentes de Florida.
Su popularidad no es tan grande fuera del estado, pero su política como gobernador ha convertido Florida en un estado imán, a donde se muda gente de estados tan progresistas como Nueva York y California, en busca de menos controles públicos y una fiscalidad más baja. En Florida no se pagan impuestos estatales, que en California pueden superar el 20% y, en la ciudad de Nueva York, el 14%.
Es algo de lo que DeSantis presume públicamente, igual que ocurre en el estado de Texas, cuyos impuestos moderados y escasas normativas también atraen a residentes de otros lugares con fiscalidad más dura.
Por otra parte, ser gobernador es un buen trampolín para la presidencia, como se vio con Jimmy Carter, gobernador de Georgia, George W. Bush, de Texas, Bill Clinton, de Arkansas o Ronald Reagan, de California. Tienen un contacto mayor con los residentes del estado del que pueden tener sus senadores o congresistas y las acciones que puedan tomar estos gobernadores tienen resonancia en todo el país, tanto si son positivas como negativas.
Hoy en día, nos cuesta creer que un estado como California, considerado como la cuna de ideas progresistas, haya tenido como gobernador a Reagan, pero el cambio es un testamento del dinamismo de la sociedad norteamericana.
Y por este mismo principio los cambios se pueden dar -y se dan- tanto en el centro de poder que es la Casa Blanca, como en su política exterior. Es algo que sufrieron en su carne los afganos o los vietnamitas, que confiaban en su alianza con Estados Unidos, y que les puede acabar ocurriendo a los ucranianos si la guerra con Rusia dura demasiado.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.