Definind perspectiva electorală Washington, Diana Negre

O problemă a celor două partide care se succed la putere în SUA este că, practic, nu există opțiuni în interiorul partidului președintelui pentru a avea vreo alternativă. Iar acest lucru poate însemna cedarea în favoarea opoziției a Casei Albe, atunci când cel care ocupă Biroul Oval are limitări.
Așa s-a întâmplat cu Jimmy Carter, detronat după primul său mandat, sau cu Donald Trump, care a avut aceeași soartă: nici democrații, în cazul lui Carter, și nici republicanii lui Trump, nu aveau pe nimeni pregătit ca să preia ștafeta, probabil datorită deferenței pe care partidul vrea să o arate președintelui.
Este posibil ca istoria să se repete cu Joe Biden, a cărui popularitate tot scade, însă președintele este atât de protejat de strucrtura de putere a președinților, încât, practic, este de neatins cu vorba sau cu fapta.
Teoretic, alegerile primare sunt ca o sită din care iese învingător candidatul cel mai bun, cel care are cele mai multe șanse electorale, însă această selecție nu se produce niciodată atunci când președintele se prezintă pentru a fi reales, ceea ce, practic, fac toți președinții.
Sunt și cazuri excepționale, când această sită nu funcționează, așa cum au fost alegerile din 2016, când cu greu putea fi considerat Trump cel mai bun candidat posibil și nici cel mai calificat, cu toate că a avut talentul și pălăvrăgeala potrivită pentru a-i elimina, unul câte unul, pe toți posibilii săi rivali republicani. Și a făcut-o, uneori, cu argumente puerile, ca atunci când a râs de statura fizică nu prea înaltă, precum și de dimensiunile mici ale mâinilor senatorului Marco Rubio, sau când i-a asigurat pe toți că cel care părea a fi candidatul cu cele mai multe șanse, fostul guvernator al Floridei, Jeb Bush, era stors de energie și lâncezea toată ziua fără vlagă.
Situația se repetă anul acesta cu Biden, Biden și iar Biden, ca unic candidat democrat în fața mai multor asipranți republicani, cu ceva șanse în creștere: pentru moment, doar Trump, precum și Nikki Haley, fostă guvernatoare a statului Carolina de Sud și ambasadoare la ONU în timpul președinției lui Trump, fostul primar din Cranston, Steve Laffey, și tânărul milionar, Vivek Ramassvamy, și-au anunțat oficial candidatura, însă, în mod sigur o vor face și alții. Deocamdată, este probabil să se anunțe și guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, senatorul de Tennessee, Tim Scott, care va fi primul candidat negru din istoria Partidului Republican. Este unicul senator de culoare al partidului său.
Dintre toți aceștia, cel care se bucură cel mai mult de favoarea populară este Ron DeSantis, care încă nu și-a declarat candidatura. Însă, Trump îl consideră de pe acum ca principalul său rival și încearcă să-i arunce săgeți otrăvite, așa cum a făcut cu rivalii săi în 2016, cu toate că. În prezent, îi vine mult mai greu: pe de o parte, grațiile lui Trump azi nu mai au același succes, iar pe de alta, e greu să lansezi atacuri personale împotriva unui guvernator atât de popular cum este DeSantis, cu un nivel de aprobare de 58% printre locuitorii statului Florida.
Popularitatea sa nu este atât de mare în afara statului, însă politica sa ca guvernator a transformat Florida într-un stat magnet, în care se mută lume din state progresiste ca New York și California, în căutare de mai puține controale și o fiscalitate mai scăzută. În Florida, nu se plătesc impozite statului, impozite care în California pot depăși 20% iar, în orașul New York, 14%.
DeSantis se mândrește de acest lucru în mod public. La fel se întâmplă și în statul Texas, unde impozitele moderate și normele fiscale mai relaxate atrag rezidenți din alte locuri cu fiscalitate mai dură.
Pe de altă parte, a fi guvernator reprezintă o bună trambulină pentru președinție, așa cum s-a văzut cu Jimmy Carter, guvernator al Georgiei, George W. Bush, al Texas-ului, Bill Clinton, al Arkansas-ului sau Ronald Reagan, al Californiei. Au un contact mult mai mare cu locuitorii statului decât senatorii sau congresmenii lor, iar acțiunile pe care le pot întreprinde acești guvernatori au rezonanță în toată țara, atât dacă sunt pozitive, cât și negative.
În ziua de azi, e greu de crezut că un stat cum este California, considerat leagănul ideilor progresiste, a avut un guvernator ca Reagan, însă schimbarea este un testament al dinamismului societății americane.
În virtutea acestui principiu se pot produce – și chiar se produc – schimbările atât în centrul de putere, care este Casa Albă, cât și în politica sa externă. Schimbarea au simțit-o pe pielea lor afganii și vietnamezii, care s-au bazat pe alianța lor cu SUA. Li se poate întâmpla și ucrainenilor, dacă războiul cu Rusia durează prea mult.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Perfilando el panorama electoral Washington, Diana Negre

Un problema para los dos partidos que se alternan el poder en Estados Unidos, es que prácticamente no hay opciones dentro del partido del presidente para presentar una alternativa. Y esto que puede significar ceder a la oposición la Casa Blanca cuando su ocupante tiene limitaciones.
Es lo que ocurrió con Jimmy Carter, destronado después de su primer mandato, o con Donald Trump, quien corrió la misma suerte: ni demócratas, en el caso de Carter, ni republicanos en el de Trump, tenían a nadie preparado para tomar el relevo, probablemente a consecuencia de la deferencia que el partido quiere mostrar ante su presidente.
Es probable que la historia vuelva a repetirse con Joe Biden, cuyos índices de popularidad no paran de bajar, pero se halla tan protegido por la estructura de poder en torno a los presidentes, que es prácticamente intocable, de hecho y de palabra.
En teoría, las elecciones primarias representan una criba de la que sale ganador el mejor candidato, que tiene más posibilidades electorales, pero tal selección casi nunca ocurre cuando el presidente puede presentarse a reelección, algo que hacen prácticamente todos.
Hay casos excepcionales en que esta criba no funciona, como fueron las elecciones de 2016 en que difícilmente se podía considerar a Trump como el mejor candidato posible, ni el más cualificado, aunque tuvo el talento y la verborrea adecuada para ir eliminando uno a uno a sus posibles rivales republicanos. Y lo hizo a veces con argumentos pueriles, como burlarse de la escasa corpulencia e incluso el tamaño pequeño de las manos del senador Marco Rubio, o asegurando a todos que el candidato que parecía tener más posibilidades, el ex gobernador de Florida, Jeb Bush, tenía escasas energías y pasaba el día amodorrado.
La situación se repite este año con Biden, Biden y Biden, como único candidato
demócrata frente a varios aspirantes republicanos, cuyo campo va creciendo: de momento, tan solo Trump, además de Nikki Haley, ex gobernadora de Carolina del Sur y embajadora ante la ONU durante la presidencia de Trump, así como el ex alcalde de Cranston, Steve Laffey, y el joven millonario, Vivek Ramassvamy, se han postulado oficialmente, pero es seguro que se sumarán algunos más. De momento, es probable que lo hagan el gobernador de Florida, Ron DeSantis, y el senador de Tennessee, Tim Scott, quien acudiría como primer candidato negro en la historia del Partido Republicano. De momento, es el único senador negro de su partido.
De todo este campo, quien parece tener mayor favor popular es Ron DeSantis, quien todavía no ha declarado su candidatura. Pero Trump ya lo considera su principal rival y trata de lanzarle dardos envenenados, como hizo contra sus rivales en 2016, aunque ahora lo tiene más difícil: por una parte, las gracias de Trump hacen hoy menos gracia y, por la otra, es difícil lanzar ataques personales contra un gobernador tan popular como es DeSantis, con un índice de aprobación del 58% entre los residentes de Florida.
Su popularidad no es tan grande fuera del estado, pero su política como gobernador ha convertido Florida en un estado imán, a donde se muda gente de estados tan progresistas como Nueva York y California, en busca de menos controles públicos y una fiscalidad más baja. En Florida no se pagan impuestos estatales, que en California pueden superar el 20% y, en la ciudad de Nueva York, el 14%.
Es algo de lo que DeSantis presume públicamente, igual que ocurre en el estado de Texas, cuyos impuestos moderados y escasas normativas también atraen a residentes de otros lugares con fiscalidad más dura.
Por otra parte, ser gobernador es un buen trampolín para la presidencia, como se vio con Jimmy Carter, gobernador de Georgia, George W. Bush, de Texas, Bill Clinton, de Arkansas o Ronald Reagan, de California. Tienen un contacto mayor con los residentes del estado del que pueden tener sus senadores o congresistas y las acciones que puedan tomar estos gobernadores tienen resonancia en todo el país, tanto si son positivas como negativas.
Hoy en día, nos cuesta creer que un estado como California, considerado como la cuna de ideas progresistas, haya tenido como gobernador a Reagan, pero el cambio es un testamento del dinamismo de la sociedad norteamericana.
Y por este mismo principio los cambios se pueden dar -y se dan- tanto en el centro de poder que es la Casa Blanca, como en su política exterior. Es algo que sufrieron en su carne los afganos o los vietnamitas, que confiaban en su alianza con Estados Unidos, y que les puede acabar ocurriendo a los ucranianos si la guerra con Rusia dura demasiado.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.