Cine conduce țara? Washington, Diana Negre

După doi ani de când Joe Biden este președinte, senilitatea lui este atât de evidentă încât puțini sunt aceia care mai cred că el este într-adevăr cel care își exercită puterea, părând, mai degrabă, a fi instrumentul unora care dețin frâiele guvernării în SUA. Un figurant și nu persoana responsabilă pentru acțiunile pe carele întreprinde.
Dacă într-adevăr o camarilă este cea care guvernează la Wshington, merită să ne întrebăm cine sunt persoanele care se află în fruntea țării și care, ținând seama de ponderea economică și militară a SUA, influențează tot restul lumii, cu toate că nu au fost alese de poporul american, care nici măcar nu le cunoaște identitatea.
Uitându-ne la membrii administrației Biden, vedem că atât funcțiile executive cele mai vizibile, cât și colaboratorii apropiați, care deseori lucrează din umbră, sunt o moștenire a cabinetului lui Barak Obama, cel care a condus țara timp de opt ani, din 2008 până în 2016. Biden, vicepreședintele său în acea vreme, n-a fost decât un figurant în acei opt ani-așa cum se întâmplă de obicei cu vicepreședinții, a căror unică funcție stabilită de Constituție este să-l înlocuiască pe președinte în caz de moarte sau incapacitate. Acum, se pare că este același figurant, cu toate că este investit cu funcția prezidențială, pe care nu o prea exercită viguros.
Obama însuși a semnalat în urmă cu doi ani că Biden are un cabinet care nu e decât o continuare a echipei Obama, cea care a exercitat puterea din 2008 până în 2016, astfel că cel care a fost atunci vicepreședinte are posibilitatea acum să-și continue planurile pentru țară. În plus, întrucât nu trebuie să dea seamă în fața opiniei publice, și nici nu anunță că ar aspira la ceva, poate să-și continue politicile pe care le dorește, populare sau nu.
Este o situație fără precedent, deoarece tradiția în SUA este ca președinții, de îndată ce își termină mandatul, să părăsească Washingtonul pentru a se dedica păstrării moștenirii lor pentru posteritate prin intermediul bibliotecii și a centrului cultural pe care le are fiecare dintre ei, susținuți cu banii statului.
În general, revin în actualitatea politică scurt și punctual doar pentru a participa la cursele electorale în favoarea candidaților partidelor lor. Obișnuiesc să se întoarcă în statele în care au locuit înainte de a veni la Casa Albă: Ronald Reagan s-a întors în Californa, unde mai înainte a fost guvernator, primul președinte Bush pendula între casa pe care o avea în Kennebunkport, în Maine, și statul Texas, unde a lucrat înainte de a intra în politică, cel de al doilea Bush s-a întors în Texas, acolo unde a fost guvernator și de unde și-a organizat campania electorală.
În cazul lui Trump situația este puțin diferită, nu numai datorită trăsăturilor narcisiste ale personalității sale, ci și pentru că nu s-a retras din politică și intenționează, deocamdată, să candideze din nou la viitoarele alegeri prezidențiale.
Însă, în cazul lui Obama, diferența este și mai evidentă: fostul președinte, spre deosebire de predecesorii săi, nu s-a mai întors în statul Illinois, unde a locuit și pe care l-a reprezentat ca senator în Congres, ci încearcă să aranjeze lucrurile care îl interesează în Washington, ceea ce este fără precedent. Din reședința sa situată la mică distanță de casa Ivankăi Trump, fiica lui Donald Trump care nu și-a ascuns niciodată interesul pentru politică, Obama trage firele scenei politice.
Și se pare că, cel puțin Partidul Democrat, e mulțumit de situația actuală: puterea pe care o exercită, la umbră sau la lumina soarelui, adică prin funcții sau contacte personale, pare să aducă rezultatele care îl satisfac pe Obama, care încă mai încearcă să-și promoveze ideile politice.
Principala deosebire dintre politica de odinioară a președintelui Obama și cea de acum a fostului președinte, care operează dintr-o relativă umbră a Casei Albe a succesorului său, este că obiectivele declarate în timpul președinției sale erau mai moderate decât cele pe care le promovează acum. Să ne amintim că Obama, înainte de a intra în politică, era un „organizator de comunități”, adică, un personaj care încerca să influențeze comunitățile mai puțin favorizate economic, ceva ce adepții săi considerau că este dedicare, iar rivalii săi, agitație politică.
Când a intrat în lupta electorală, Obama și-a aurit și șlefuit meritele cu ajutorul moderației până într-atât, încât mulți l-au criticat, când deja se afla la Casa Albă, pentru că nu era îndeajuns de „negru”, adică, nu reprezenta clasele oprimate și dezavantajate ale majorității negre. Pentru aceste grupuri, Obama se afla prea la centru.
Adevărul este că Obama nici măcar nu provenea din aceste comunități: fiu al unei căsătorii mixte-tatăl său era un academician imigrant din Kenya, în timp ce mama sa era albă și aparținea unei familii înstărite, a primit o educație privilegiată din partea familiei sale materne, deoarece tatăl său s-a întors în Kenya atunci când Obama avea numai trei ani. Mama și bunicii s-au ocupat de educarea viitorului președinte, care nu a dus o viață ca majoritatea negrilor în condiții umile, ci a avut o viață atât de privilegiată încât a mers la o școală privată, lucru pe care și-l pot permite doar 10% dintre copiii americani.
Dacă moștenirea genetică a lui Obama este jumătate albă, jumătate neagră, traiectoria sa politică s-a axat pe identitatea sa neagră și a adoptat politicile de luptă pentru drepturile civile ale populației de culoare. Căsătorit cu o femeie neagră, venirea sa la Casa Albă ca primul președinte negru din istoria țării, a făcut să se nască mari speranțe în reconcilierea rasială în SUA, însă, nici înainte și nici după mandatul său, relațiile inter-rasiale nu s-au îmbunătățit.
Din contră, în timpul președinției sale a apărut organizația „Viețile negrilor sunt importante” (BLM – Black lives matter), un slogan căruia nu i se putea opune nimeni, cu toate că unii politicieni moderați – în general albi – semnalau că, desigur, viețile negrilor sunt importante, însă la fel de importante sunt și viețile albilor, precum și ale oricărei alte rase.
Reacția liderilor organizației BLM la asemenea afirmații trebuia să fie, de la bun început, un indiciu al radicalismului lor politic, căci au respins interesul pentru viețile tuturor și au declarat deschis că-i interesa doar supraviețuirea, progresul și puterea negrilor.
În mod tradițional mai săraci decât restul țării, printre negri se înregistrează, de asemenea, indici mai înalți de delincvență, astfel încât, forțele de ordine sunt percepute ca inamici de către elementele radicale. Și astfel, după progresul BLM, a apărut sloganul „defund the police”, sau „să desființăm bugetul poliției”, adică, să ne lipsim de poliție.
Într-o țară cu un mare procentaj de posesori de arme și de delincvenți, un asemenea curent avea să ducă spre o violență și mai mare care, în mod tragic, îi afectează mai mult pe negri cei săraci, decât pe oamenii bogați care locuiesc în zone protejate.
Toate aceste tensiuni au ieșit simultan la iveală acum în „post-președinția” de care se pare că se bucură Obama și, deocamdată, nu anunță nici mai multă bunăstare și nici pace socială.
Traducerea acestor tensiuni în panorama electorală o reprezintă incredibila hotărâre a președintelui Biden de a se prezenta pentru un nou mandat, lucru pentru care este posibil să nu aibă mult sprijin din partea electoratului, ci doar cel al adepților săi, deoarece aceștia par să vrea pe lângă acest al treilea mandat al lui Barak Obama, încă unul, al patrulea, cu Biden ca fațadă.
Posibilitățile de succes ale acestei inițiative ar părea reduse…dacă n-ar fi ceea ce se află în tabăra opusă: fostul președinte Trump, care, cu toate problemele sale, încă pare a fi un candidat viabil, capabil să închidă drumul rivalilor săi republicani care ar avea mai multe posibilități decât el să recupereze Casa Albă pentru partidul lor.
Adică, anul viitor, ar putea avea loc o demonstrație americană, ori cu Biden ori cu Trump, a ceea ce cândva a spus Cervantes: „părțile care s-au repetat, niciodată n-au mai fost bune”.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿Quien manda en casa? Washington, Diana Negre

A los dos a años largos de tener a Joe Biden como presidente, su senilidad es tan evidente que pocos creen que ejerce efectivamente el poder, sino que más bien parece el instrumento de quienes de verdad llevan las riendas del gobierno norteamericano, en que Biden es más bien un figurón y no la persona responsable de las acciones que se van tomando.
Si efectivamente es una camarilla la que realmente gobierna en Washington, merece preguntarse quiénes son las personas que están al frente del país y que, debido al peso económico y militar de Estados Unidos, influyen en el resto del mundo, a pesar de no haber sido elegidas por el pueblo norteamericano, que ni siquiera conoce su identidad.
Mirando la composición del gobierno Biden, vemos que tanto los cargos ejecutivos más visibles como los ministros, así como los colaboradores allegados que a menudo trabajan desde la sombra, son herencia del gabinete de Barak Obama, quien presidió el país por ocho años desde 2008 a 2016. Biden, su vicepresidente fue más bien un figurón en aquellos ocho años -como ocurre en general con los vicepresidentes, cuya única función asignada por la constitución es substituir al presidente en caso de muerte o incapacidad. Ahora parece ser el mismo figurón, aunque esté investido con el cargo presidencial que no parece ejercer de manera vigorosa.
Incluso el propio Obama señaló hace un par de años que el gabinete de Biden era de hecho una continuación del equipo Obama, que ejerció el poder desde 2008 a 2016, de manera que el ex presidente tiene ahora la posibilidad de seguir adelante con sus planes para el país. Más aún, como no ha de responder a la opinión pública ni se postula para nada, puede proseguir las políticas que desea, tanto si son populares como si no.
Es una situación sin precedentes, pues la tradición en Estados Unidos es que los presidentes, una vez concluído su mandato, abandonen Washington y se dediquen a cuidar su legado para la posteridad a través de la biblioteca y centro cultural que cada uno de ellos tiene, con cargo al erario norteamericano.
En general, solo vuelven a la actualidad política de forma breve y puntual, para participar en las carreras electorales en favor de candidatos de su propio partido. Acostumbran a instalarse en los estados en que residían antes de llegar a la Casa Blanca: Ronald Reagan regresó a Californa, donde había sido gobernador, el primer presidente Bush alternaba entre su casa de Kennebunkport, en Maine, y el estado de Texas donde trabajó antes de entrar en la vida política, el segundo Bush regresó a Texas, donde había sido gobernador y desde donde lanzó su campaña electoral.
En el caso de Trump la situación es algo diferente, no solo por las características narcisistas de su personalidad, sino porque no se ha retirado de la política y tiene por el momento la intención de presentarse a las próximas elecciones.
Pero es en el caso de Obama donde la diferencia es más evidente: el ex presidente, en contraste con sus predecesores, no volvió al estado de Illinois en que vivía y que representaba como senador ante el Congreso, sino que trata de manejar lo que le interesa en Washington, algo sin precedentes. Desde su residencia a escasa distancia de la casa de Ivanka Trump, la hija de Donald Trump que no ha ocultado nunca su interés por la política, Obama maneja los hilos del entramado político.
Y parece que este entramado, al menos en el Partido Demócrata, está satisfecho con la situación actual: el poder que ejerce, en la sombre o al sol, es decir a través de cargos o de contactos personales, parece dar resultados que satisfacen a Obama, quien todavía trata de promover sus ideas políticas.La principal diferencia entre la política del otrora presidente Obama y la del actual ex presidente, que opera desde una relativa sombra en la Casa Blanca de su sucesor, es que los objetivos declarados durante su presidencia eran más moderados que los promovidos ahora. Hay que recordar que Obama, antes de entrar en la política, era un “organizador de comunidades”, es decir, un personaje que trataba de influir en comunidades poco favorecidas económicamente, algo que sus partidarios consideraban dedicación y sus rivales agitación política.
El entrar en la contienda electoral, Obama doró y pulió sus credenciales de moderación hasta el punto de que muchos le criticaban, cuando ya estaba en la Casa Blanca, porque no era suficientemente “negro”, es decir, no representaba a las clases oprimidas y desaventajadas de la mayoría negra. Para estos grupos, Obama estaba demasiado al centro.
Lo cierto es que Obama tampoco procedía de estas comunidades: hijo de un matrimonio mixto -su padre era un académico inmigrante de Kenya mientras que su madre era blanca y pertenecía a una familia acomodada, recibió una educación privilegiada de su familia materna pues el padre regresó a Kenya cuando su hijo tan solo tenía tres años. La madre y los abuelos se encargaron de la educación del futuro presidente quien, en vez de vivir como la mayoría de los negros en condiciones humildes, tuvo una vida tan privilegiada que pudo asistir a una escuela privada, algo tan exclusivo que tan solo se lo pueden permitir el 10% de los niños norteamericanos.
Si la herencia genética de Obama es mitad blanca y mitad negra, su trayectoria política se centró en su identidad negra y adoptó las políticas de lucha por derechos civiles de la población de color. Casado con una mujer negra, su llegada a la Casa Blanca como primer presidente negro en la historia del país, hizo surgir grandes esperanzas para la reconciliación racial en Estados Unidos, pero ni durante ni después de su mandato mejoraron las relaciones inter raciales.
Por el contrario, durante su presidencia nació la organización “Las vidas negras son importantes” (BLM – Black lives matter), un slogan al que nadie puede oponerse, aunque algunos políticos moderados -y generalmente blancos- señalaban que ciertamente las vidas negras son importantes, pero igualmente lo son las blancas o las de cualquier otra raza.
La reacción de los líderes de BLM a semejantes declaraciones había de ser desde el primer momento una indicación de su radicalismo político, pues rechazaron el interés por las vidas de todos y declararon abiertamente que a ellos tan solo les interesaba la supervivencia, el progreso y el poder de los negros.
Tradicionalmente más pobres que el resto del país, entre los negros se registran también unos índices más altos de delincuencia, de forma que las “fuerzas del orden” son vistas como enemigos por los elementos radicales. Y así, tras el progreso de BLM, surgió el slogan “defund the police”, o “eliminemos el presupuesto policial”, es decir, prescindamos de la policía.
En un país con altos índice de posesión de armas y de delincuencia, semejante corriente había de llevar a mayor violencia que, trágicamente, perjudica más a los negros pobres que a la gente rica que vive en áreas protegidas.
Todas estas tensiones han aflorado simultáneamente ahora, en la “post presidencia” de que parece gozar Obama y, por el momento, no auguran ni mayor bienestar ni paz social.
La traducción de estas tensiones en el panorama electoral es la increíble decisión del presidente Biden de volver a presentarse, para lo que tal vez no cuente con gran apoyo del electorado, pero sí de sus adeptos que parecen querer no ya un tercero y actual mandato de Barak Obama, sino también un cuarto, con Biden como cabeza de turco.
Las posibilidades de éxito de semejante iniciativa parecerían reducidas…de no ser por lo que hallan en el campo enemigo: el ex presidente Trump, quien a pesar de todos sus problemas, todavía parece un candidato viable, capaz de cerrar el camino a rivales republicanos que tendrían más posibilidades que él de recuperar la Casa Blanca para su partido.
Es decir, el próximo año, podría ser una demostración americana, sea con Biden o con Trump, de lo que en su día dijo Cervantes: “nunca segundas partes fueron buenas”.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.