Se caută candidat prezidențial Washington, Diana Negre

Mai rămâne un an și jumătate până la alegerile din SUA și mai mult de opt luni până la începerea oficială a campaniei, cu obișnuita serie de alegeri primare în diferite state, timp în care, se pot întâmpla multe. Deocamdată, însă, totul indică o repetare a campaniei din anul 2020, cu aceeași rivali la președinție, adică, actualul chiriaș al Casei Albe, Joe Biden, și fostul președinte, Donald Trump.
Așa cum se întâmplă de obicei în lupta electorală din această țară, Biden va avea rivali puțini și slabi, deoarece se află pe post, însă lui Trump i-au apărut, deja, câțiva politicieni care îi vor face concurență, pe lângă unul dintre ei cu care se înfruntă aproape zilnic, cu toate că, în mod oficial, încă nu e candidat.
E vorba de guvernatorul de Florida, Ron DeSantis, pe care îl preferă mulți republicani, deoarece este cu 30 de ani mai tânăr decât Trump și este o personalitate mai reconciliantă. Cu toate acestea, candidatura sa nu va fi ușoară, deoarece sistemul electoral american nu permite ca doi candidați ai aceluiași partid să fie rezidenți în același stat. Ori, tocmai acest lucru se va întâmpla, deoarece Trump, care timp de decenii a locuit în New York, s-a mutat, de curând, în Florida.
Problema cea mare este faptul că Trump, cu toată respingerea pe care o întâmpină în mari sectoare ale populației, are sprijin popular aproape de două ori mai mare decât DeSantis, oricât e nesiguri ar fi indicatorii în această etapă a campaniei.
Pe de altă parte, DeSantis apelează la voturile conservatoare din Florida, stat în care a crescut populația datorită impozitelor mici și climatului economic favorabil, însă este îndoielnic ca pozițiile sale să fie tot atât de populare și în alte locuri din țară. Una dintre ele este în legătură cu avortul, pe care l-a limitat ca fiind posibil doar până în a șasea săptămână de sarcină, pierzând în felul acesta sprijinul unor personaje cu bani, pe lângă respingerea care îi vine din partea unor mari sectoare care favorizează legalitatea avortului până într-un stadiu foarte avansat al sarcinii.
DeSantis are probleme și în privința politicii internaționale, deoarece a adoptat o poziție mai nuanțată decât cea a partidului său și a țării, în general, referitoare la războiul din Ucraina, dând de înțeles că nu-i va oferi guvernului de la Kiev sprijinul entuziast și abundent pe care îl primește acum din partea administrației Biden.
Și atât timp cât acolo nu mor soldați americani, deoarece Washingtonul acționează de la distanță fără să desfășoare trupe, ci doar trimite arme și bani, războiul poate să fie popular în continuare într-o țară în care interesul și cunoașterea situației internaționale sunt limitate.
Ceilalți candidați republicani nu par deocamdată să atragă multă lume, și întrucât este vorba de personaje în general bine cunoscute, este greu de imaginat că vor fi surprize.
În privința democraților, marea preocupare este senilitatea evidentă a lui Joe Biden precum și îndoielile că va fi capabil să stea în fruntea țării până în 2024, când va avea 85 de ani, în cazul în care va câștiga. Dacă nu va putea să rămână în funcțe, americanii se vor vedea conduși de fosta senatoare din California, Kamala Harris, care, până acum, nu a arătat că ar avea aptitudini pentru funcția de președinte.
Biden a anunțat, săptămâna aceasta, că va candida din nou. Anunțul a trezit puțin entuziasm în afara cercului său de colaboratori. În mod sigur acești colaboratori sunt guvernanți ne-aleși și le-ar plăcea să continue această situație. Anunțul lui Biden a surprins prin discreția cu care a fost făcut, căci a durat puține minute, iar el nu a apărut direct în fața camerelor de televiziune.
Alegătorii vor fi nevoiți să cântărească puținele avantaje și multele inconveniente ale ambilor candidați și chiar ar putea da speranțe unora care nu le-au avut niciodată în campaniile prezidențiale americane: candidații independenți, a căror unică misiune a fost, până acum, să aducă victoria aspiranților din celălalt partid…care, acum, ar putea fi doi, un independent cu tendințe progresiste pentru a-i salva pe democrați de la săraca opțiune pe care o reprezintă Biden și celălalt, conservator, pentru a face același lucru cu republicanii lui Trump.
Dacă nu apar alți candidați, perspectiva unui viitor guvern american este puțin promițătoare, o situație care nu-i poate bucura mult pe americanii interesați de situația din țara lor, însă care, probabil, place la Beijing și la Moscova, deoarece China ar putea să-și sporească influența, iar Rusia capacitatea de a ieși în câștig din răboiul cu Ucraina.
Între timp, americanii sunt cu gândul la alte lucruri: la fel ca restul lumii, se luptă cu o inflație mare, cu o tranziție în piața muncii, precum și cu noile provocări tehnologice pe care le aduce dezvoltarea și cursa înarmării.
Moment nu prea bun pentru un cârmaci care nu are o destinație clară.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Se busca candidato presidencial Washington, Diana Negre

Falta todavía un año y medio para las elecciones norteamericanas y más de ocho meses hasta que oficialmente comience la campaña con la habitual serie de primarias en diversos estados norteamericanos, tiempo en que pueden ocurrir muchas cosas pero, de momento, todo apunta a una repetición de la campaña de 2020, con los mismos rivales para la presidencia de Estados Unidos, es decir, el actual ocupante de la Casa Blanca, Joe Biden, y el expresidente, Donald Trump.
Como es tradicional en la lucha electoral de este país, Biden tendrá pocos y débiles rivales, pues está ejerciendo el cargo, pero a Trump le han salido ya varios políticos que le harán la competencia, además de uno con el que ya se enfrenta casi diariamente, aunque oficialmente no sea candidato.
Se trata del gobernador de Florida, Ron DeSantis, a quien muchos republicanos prefieren porque es 30 años más joven que Trump y tiene una personalidad más conciliadora. A pesar de ello, su candidatura no será fácil: en primer lugar, el sistema electoral norteamericano no permite que dos candidatos del mismo partido sean residentes del mismo estado, precisamente lo que ocurriría en este caso pues Trump, quien vivió durante décadas en Nueva York, trasladó, no hace mucho, su residencia a Florida.
Pero este no es el único ni mucho menos el principal problema, sino que Trump, a pesar del rechazo que genera en grandes sectores de la población, casi dobla a DeSantis en apoyo popular, por mucho que en esta etapa de la campaña los indicadores no son fiables.
Por otra parte, DeSantis apela a los votos conservadores de Florida estado que ha añadido población debido a su baja fiscalidad y clima económico favorable, pero es dudoso que algunas de sus posiciones sean tan populares en otros lugares del país. Una de ellas se refiere al aborto, que ha limitado hasta la sexta semana de embarazo, lo que ya le ha provocado la pérdida de apoyo por parte de algunos personajes con bolsillos profundos, aparte del repudio de grandes sectores que favorecen la legalidad del aborto hasta muy avanzado el embarazo.
También tiene DeSantis problemas en cuanto a política internacional, pues toma una posición más matizada que la del resto de su partido y en general del país, en cuanto a la guerra de Ucrania, lo que hace pensar que no daría al gobierno de Kiev el apoyo entusiasta y abundante que ahora recibe de la administración Biden.
Y mientras allí no mueran soldados norteamericanos, porque Washington actúa desde lejos sin desplegar tropas y tan solo envía armas y dinero, la guerra puede seguir siendo popular en un país donde el interés y el conocimiento de la situación internacional es limitado.
El resto de los candidatos republicanos no parece por ahora atraer a mucha gente y, como se trata de personajes bien conocidos en general, es difícil imaginar que haya sorpresas.
En cuanto a los demócratas, la gran preocupación es la senilidad evidente de Joe Biden y las dudas en cuanto a su capacidad de mantenerse al frente del país hasta 2024, cuando tendría ya 85 años en el caso de que ganara. De no poder seguir en el cargo, los norteamericanos se verían gobernados por la ex senadora de California, Kamala Harris, quien, hasta ahora, no ha dado indicación alguna de tener aptitudes para el cargo.
Biden anunció esta semana pasada que repetirá candidatura, lo que generó poco entusiasmo fuera de su círculo de colaboradores, seguramente porque estos colaboradores son gobernantes no elegidos a los que tan solo les puede gustar que continúe esta situación. Incluso el anuncio de Biden sorprendió por su discreción, pues duró pocos minutos y él no apareció directamente ante las cámaras.
Los votantes habrán de sopesar las escasas ventajas y los muchos inconvenientes de ambos candidatos e incluso podrían dar esperanzas a quienes nunca las han tenido en las campañas presidenciales norteamericanas: los candidatos independientes, cuya única misión hasta ahora ha sido dar la victoria a los aspirantes del otro partido…que en este caso podrían incluso ser dos, un independiente de tendencias progresistas para salvar a los demócratas de la pobre opción que representa Biden y otro, éste conservador, para hacer lo mismo con los republicanos con respecto a Trump.
Si no aparecen otros candidatos, la perspectiva de futuro gobierno norteamericano es poco halagüeña, una situación que no puede alegrar mucho a los norteamericanos que se interesan por su país, pero probablemente hace frotarse las manos a Pekín y su aliado ruso, quienes podrían aumentar, el uno su influencia y el otro su capacidad de salir airoso de la guerra de Ucrania.
Entre tanto, los norteamericanos tienen la cabeza en otras cosas: Como casi el resto del mundo, siguen luchando con una inflación alta, la transición en los mercados laborales y los nuevos desafíos tecnológicos que les trae el desarrollo y la carrera armamentista.
Mal momento para un timonel sin un rumbo claro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Kavafis în anul 1928, la 65 de ani. Amintindu-și, poate, de un iubit pasager. Un efeb alexandrin -„dumnezeiește de frumos” (περικαλλής) – pe care-l iubise, poate, câteva după-amiezi sau nopți, într-o cameră sordidă de hotel…, trei ani la rând… până când moartea i l-a răpit. Cumplit de nedrept…

Așadar, un epitaf… din seria epitafurilor sale de efebi și din seria de Zile din…, serie de numai 5 poeme.

Un tânăr care nu avusese norocul efebilor din vechea Alexandrie să fie întreținuții vreunui aristocrat, să aibă alaiuri de admiratori, să poarte cununi de lauri ca atleți… ai frumuseții și frumusețea lor de tânăr zeu să rămână lumii, nemurită în statui și portrete.

Și pe al cărui trup dumnezeiesc îl cumpărase ocazional… când tânărul își dorea o cravată de duminică, mai scumpă, sau o cămașă mov, poate culoarea lavandei…

E limpede că poetul nostru trăia în două lumi, în două Alexandrii, cea veche, a Marii Biblioteci și a Efebilor de lux, a Ptolemeilor și a învățaților, pe care-i place s-o reconstituie și unde adoră să se refugieze din când în când, și cea în care se născuse, a administrației și a birourilor guvernamentale, a prostituției mizere, a cafenelelor și hotelurilor murdare și a viciului… chinuit și acela.

Zile din 1909, ’10, și ’11

Era fiul unui marinar – om sărman și necăjit
(dintr-o insulă din Marea Egee).
Muncea la un fierar. Hainele-i erau vechi.
Pantofii de lucru, rupți, de mai mare mila.
Mâinile-i erau pătate de rugină și ulei.

Seara, după ce închidea prăvălia,
dacă-și dorea mult ceva,
vreo cravată mai scumpă,
vreo cravată de duminică,
sau dacă văzuse-ntr-o vitrină vreo
cămașă frumoasă, mov,
și tare și-o dorea,
își vindea trupul pentru un taler sau doi.

Mă-ntreb, în antichitate,
avu Alexandria cea faimoasă vreun tânăr atât de dumnezeiește de frumos,
Un băiat mai desăvârșit ca el – care s-a dus ?
Nu i-au făcut statuie, se-nțelege, nici tablou;
l-a doborât prea repede munca grea
din dugheana veche a fierarului;
l-au pierdut bețiile și desfrâul mizer,
chinuit al oamenilor simpli.

Μέρες του 1909, ’10, και ’11

Ενός τυραννισμένου, πτωχοτάτου ναυτικού
(από νησί του Αιγαίου Πελάγους) ήταν υιός.
Εργάζονταν σε σιδερά. Παλιόρουχα φορούσε.
Σχισμένα τα ποδήματά του της δουλειάς κι ελεεινά.
Τα χέρια του ήσαν λερωμένα από σκουριές και λάδια.

Το βραδινό, σαν έκλειε το μαγαζί,
αν ήταν τίποτε να επιθυμεί πολύ,
καμιά κραβάτα κάπως ακριβή,
καμιά κραβάτα για την Κυριακή,
ή σε βιτρίνα αν είχε δει και λαχταρούσε
κανένα ωραίο πουκάμισο μαβί,
το σώμα του για ένα τάλιρο ή δυο πουλούσε.

Διερωτώμαι αν στους αρχαίους καιρούς
είχεν η ένδοξη Αλεξάνδρεια νέον πιο περικαλλή,
πιο τέλειο αγόρι από αυτόν – που πήε χαμένος:
δεν έγινε, εννοείται, άγαλμά του ή ζωγραφιά·
στο παλιομάγαζο ενός σιδερά ριχμένος,
γρήγορ’ απ’ την επίπονη δουλειά,
κι από λαϊκή κραιπάλη, ταλαιπωρημένη, είχε φθαρεί. [1928]

Iată ce scria (Kavafis – cel născut într-o familie de negustori avuți din capitala Bizanțului) într-o notă din 1908 (Note de poetică și morală):

Îmi place și mă mișcă frumusețea oamenilor din popor, a tinerilor săraci. Sclavi (servitori ?), muncitori, mici funcționari din comerț, funcționari (vânzători ?) din magazine. Este răsplata, ai spune, pentru toate lucrurile care le lipsesc. Munca multă și mișcarea multă le fac trupurile delicate și simetrice. Sunt aproape întotdeauna grațioși. Fețele lor, fie albe când muncesc în magazine, fie arse de soare când muncesc în aer liber, au o culoare plăcută, poetică. Cu totul altfel sunt tinerii bogați, care sunt bolnăvicioși și care put în mod natural, care au pungi de grăsime și pete de la prea multă mâncare și băutură și de la puful (în care sunt crescuți). Ai spune că pe fețele lor umflate sau zbârcite se vede urâțenia furturilor și prădăciunilor de la cei pe care i-au moștenit și de la cei din care se trag.

Să-l fi urmărit vina de a se fi născut într-o familie înstărită, unde a cunoscut efporia (εὐπορία), adică bunăstarea ?

Zile din 1909, ’10, și ’11 a avut, la început un alt titlu: Un muncitor la fierărie, de 22 de ani – «Ένας εργάτης σιδεράδικου, 22 ετών», la care poetul a renunțat. Iată manuscrisul care cuprinde două file: poemul față/verso, o filă, și cîteva scurte note, a doua filă:

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un Shakespeare atât de îndrăgostit de frumusețe… de efebie… și atât de speriat de bătrânețea umilitoare, distrugătoare a splendorii divine a trupului tânăr, a frumuseții îmbătătoare…

Shakespeare și omul shakespeare-ian, îmbătat de erosul și de statuile grecilor… de frumusețea bărbatului cu chip de zeu… și a kouros-ului…

Ce trist îl face ideea că omul ar fi în război cu bătrânețea: numai metafore militare: anii cei mulți (40 puteau fi sfârșitul unei vieți!) care-l asediază, tranșeele (noi am fi spus brazde), câmpul frumuseții care trimite la câmpul de bătaie.

Un Shakespeare care nu poate concepe sfârșitul, pierderea, moartea frumuseții (ochii duși în fundul capului… trimit la o hârcă !): de unde un fel de reparație consolatoare: fiul, oglinda tatălui. Tatăl renăscut, regăsit în fiu, în care-și mai trăiește o dată splendoarea tinereții… Salvarea frumuseții, frumusețea perpetuă.

Un lamento, plângerea pierderii pentru totdeauna a celei mai minunate comori a unui bărbat (… și a unei femei), frumusețea… crede el…

Dar cine să fie acest bărbat în care Shakespeare s-a pierdut cu totul… De-al cărui chip nu se mai satură a-l contempla, visa, adora…?

Un curtean ?

Statutul i-l descrie un singur cuvânt, strecurat ca din întâmplare: livery, livreaua. Și, desigur, metaforele militare. Poate-i un om al reginei, deci un curtean, dar de rang inferior. Sau un oștean. Sau omul de încredere/de arme al vreunui nobil de la curte, un bărbat aflat… în slujba…

Livery, livreaua, este o uniformă: haina slujbașului, a micului curtean, a servitorilor/ slujitorilor, valeților, vizitiilor. Chiar și a pajilor. O purtau oamenii/prietenii/soldații regelui/nobilului. Cei care aveau… un stăpân… Care slujeau o casă sau un blazon.

Livreaua era emblemă, un simbol, insignia/însemnele stăpânului… Însemna livrare, alocație: (de mâncare, provizii, haine, plată, stipendiu…). Haina livrată slujitorului de către stăpân…

Livery a intrat în engleză, pe la 1.300, din franceza veche: livere (liveree/livrée): rație alocată servitorilor (de vin, bere, carne, haine…).

Și e important de știut că, așa cum o arată sensul cuvântului, începând cu secolul al XVI-lea, livreaua o purtau doar oamenii cu un statut inferior, pentru că nobilii primeau bani să și-o facă… pe gustul lor…

Ce multe ne spune acest superb și trist sonet despre cea mai mare tristețe a lui Shakespeare: moartea frumuseții bărbatului în floarea vârstei…

Sonnet 2

When forty winters shall beseige thy brow…

When forty winters shall beseige thy brow,
And dig deep trenches in thy beauty’s field,
Thy youth’s proud livery, so gazed on now,
Will be a tatter’d weed, of small worth held:
Then being ask’d where all thy beauty lies,
Where all the treasure of thy lusty days,
To say, within thine own deep-sunken eyes,
Were an all-eating shame and thriftless praise.
How much more praise deserved thy beauty’s use,
If thou couldst answer ‘This fair child of mine
Shall sum my count and make my old excuse,’
Proving his beauty by succession thine!
This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel’st it cold.

***
Sonetul 2

Când patruzeci de ierni fruntea-ți vor fi împresurat…

Când patruzeci de ierni fruntea-ți vor fi împresurat,
Și adânci tranșee îți vor fi săpat în câmpul frumuseții tale,
Când mândra-ți livrea a tinereții – până deunăzi privită cu nesaț, cu dor nemăsurat -,
Fi-va doar zdrențe, o pălămidă fără niciun preț, respingătoare, ce nu mai are căutare:
De te vor întreba unde se duse toată a frumuseții tale floare,
Unde comoara-ți neatinsă a zilelor cu soare, dorință și vigoare,
Să le răspunzi că-n ai tăi ochi se duseră – ochi care
Adânc se scufundară în găvane –
Ar fi o laudă săracă și o rușine atot-devoratoare.
Cu mult mai mult te-ar prețui de le-ai răspunde la-ntrebare
cum știut-ai folosi nespusa-ți frumusețe, odată răpitoare: „Încununare
a vieții mele-i acest frumos copil al meu, sumă a sumelor, averea-mi cea mai mare,
și pentru bătrânețea-mi o dulce împăcare,”
Adeverind că a ta e frumusețea lui, moștenitoarea frumuseții tale !
Înseamnă dar că tu, cel de acum, bătrân, prin el ești iarăși tânăr, renăscut,
Că vezi cum sângele din nou ți-e cald (la el în vine), când pe-al tău îl simți că-ngheață și-i stătut.

Kouros, marmură de Paros, aprox. 530 î. Hr., Anavissos (Ανάβυσσος), Attica, Grecia. Statuia funerară a tânărului Kroisos, purtând inscripția: Oprește-te și-l plângi pe răposatul Kroisos, la mormântu-i. Mâniosul Ares viața-i scurtă, pe când lupta cu apărătorii (astrei cetăți, ăstui pământ… ?)

***

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

O gogoașă politică Washington, Diana Negre

Majoritatea americanilor se declară-și într-adevăr așa sunt-moderați, din punct de vedere politic, iar cei care se definesc ca „independenți” sunt din ce în ce mai mulți. Totuși, cei care fac politică sunt, pe zi ce trece, tot mai polarizați.
Dacă urmărim mijloacele de informare, mai ales televiziunile, vedem că majoritatea posturilor de radio, ziarele și televiziunile care sunt de partea Partidului Democrat nu-i sprijină pozițiile moderate, ci pe cele extreme, cunoscute sub denumirea de „woke”, în timp ce puținele mijloace de informare conservatoare par a fi hotărâte să-și compenseze numărul redus cu un zel tot mai mare.
Politicienii își ascut ghearele apropiindu-se de extremele partidelor lor pentru a nu fi catalogați de „rinos” (“Republican in Name Only”, adică, niște prefăcuți și nu niște conservatori autentici), iar ceilalți, democrații, să nu fie percepuți ca slăbuți și urmăriți cu îndârjire de elementele cele mai vocale-și extremiste-ale progresiștilor.
Teama de atacurile „woke” explică, în parte, transformarea lui Joe Biden, un candidat care promitea să negocieze dinspre centru și să atragă adepți, proprii și străini, prin politica sa inclusivă, dar care, odată ajuns la Casa Albă, a devenit un președinte militant în aripa extremă a partidului.
Căci, acest „wokism” se dovedește a fi tot mai agresiv, iar, în rândurile democraților, mulți se tem că vor fi etichetați ca slăbuți sau, mult mai rău, că nu sunt adevărați progresiști, adică, un fel de „rinos”, în versiunea stângii.
Progresiștii democrați sălășluiesc de ceva timp în centrele universitare, practic ocupate în totalitate de universitari care se întrec în a se poziționa tot mai spre stânga și care își influențează studenții. Aceștia sunt, oricum, un teren deja fertilizat, conform zicalei „cel ce nu este de stânga în tinerețe, nu are inimă”. În cazul americanilor, cea de a doua parte a zicalei: „iar cel care e de stânga și la bătrânețe nu are minte”, nu se potrivește, deoarece tocmai profesorii, în marea lor majoritate de patruzeci și cincizeci de ani, sunt cei care îi îndeamnă pe cei tineri să adopte poziții tot mai radicale.
Sunt chiar și unii oameni în vârstă celebri care militează în rândurile progresiștilor, așa cum este miliardarul din lumea finanțelor, George Soros, care, la cei 93 de ani ai săi, se menține activ în apărarea cauzelor democrate, sau și mai discretul și mai bogatul miliardar newyorkez, Michael Bloomberg, (la cei 82 de ani ai săi, este, prin comparație, un flăcăiaș) și, cu toate că nu apără poziții extreme, se străduiește din răsputeri să promoveze politici de stânga.
De fapt, apartenența la un partid sau altul, nu ne arată prea bine care sunt convingerile politicienilor, căci ei se orientează mai mult după cum bate vântul, care de o bună bucată de vreme suflă spre progresiști.
Nu a fost așa întotdeauna, cum a fost cazul lui Donald Trump, care a intrat în cursa prezidențială ca republican, deoarece nu a fost loc pentru el în structurile democrate. Trump a fost membru al Partidului Democrat timp de opt ani, din 2001, până în 2009, și la fel s-a întâmplat și cu fii săi: aceștia nu au putut să voteze în favoarea tatălui lor în alegerile primare din 2016… deoarece nu au avut timp suficient să-și schimbe carnetul de partid, în care figurau ca democrați. Era prea târziu să se facă republicani chiar înaintea alegerilor primare.
Convertirea la conservatorism a lui Trump s-a putut datora și exceselor stângii, căci și alte persoane cunoscute, chiar în mod tradițional democrate cum sunt negrii, au trecut în tabăra adversă, deoarece nu au digerat noile tendințe extremiste, considerând că republicanii sunt un rău mai mic.
Nici în tabăra conservatoare nu domnește moderația, sau cel puțin nu dă această impresie, deoarece mijloacele de informare își dedică cea mai mare a timpului detalierii pozițiilor extreme, iar comentatorii moderați sunt puțini… căci, cu moderație nu trezesc niciun interes.
Uitându-ne la candidați, vedem că moda momentului se află în extreme: printre democrați, nu sunt aspiranți declarați la președinție, deoarece este probabil ca Biden să încerce să repete mandatul, astfel că ne așteptăm ca actuala tendință spre extremism să continue.
Printre republicani, cei care domină sunt fostul președinte Trump și, la mare distanță, guvernatorul de Florida, Ron De Santis, care are avantajul că este mult mai tânăr (la cei 45 de ani ai săi, aproape că este un bebeluș în comparație cu ceilalți), însă nici el nu militează printre republicanii de centru. Cu toată popularitatea pe care o are în Florida și a bunelor rezultate pe care le obține în sondaje, De Santis se află mult în urma lui Trump. Însă, valoarea acestor rezultate este limitată deoarece alegerile sunt încă departe.
Dacă partidele nu au clare nici perspectiva și nici programele lor, nici publicul nu pare a fi mai bine orientat, deoarece, în aceste momente, sondajele dau avantaje minime celor trei candidați, Biden, Trump și De Santis. Avantaje egale pentru oricare dintre candidații republicani.
Realitatea poate fi foarte diferită și foarte favorabilă pentru Biden: dacă De Santis i se impune lui Trump în alegerile primare republicane, este posibil ca fostul președinte să nu renunțe la aspirațiile sale și să se prezinte ca independent, iar acest lucru va diviza votul republican (ca în 1992, cu candidatura primului președinte Bush) oferind asfel o victorie amplă actualului președinte, un om care, probabil, nu guvernează, fiind doar un figurant în ceea ce pare a fi cel de al treilea mandat al fostului președinte Obama.
Dacă este așa, Obama își demostrează adevăratele sale afinități politice, pe care le-ar fi ascuns la alegerile din 2008 și 2016, pentru a-și atrage marea masă de voturi moderate ale țării, de care nu mai are nevoie acum pentru a guverna din umbră și își poate urma ideile mai progresiste pe care le-a apărat în viața sa politică, înainte de a fi președinte.
În marginea acestor ipoteze, rămâne clar că americanii trăiesc într-o gogoașă politică, în care golul îi revine centrului pe care îl ocupă majoritatea populației, în timp ce forța politică s-a deplasat spre extreme, acolo unde se află politicienii și minoritățile radicalizate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un donut político Washington, Diana Negre

La mayoría de los norteamericanos se declara -y lo es- políticamente moderado y quienes se definen como “independientes” son cada vez más, pero los que ejercen la política parecen estar crecientemente polarizados.
Si seguimos los medios informativos, especialmente las televisiones, vemos que la mayoría de radios, diarios y televisiones son seguidores del Partido Demócrata y que no apoyan sus posiciones moderadas sino las más extremas, conocidas como “woke”, mientras que los pocos medios conservadores parecen decididos a compensar su escaso número con un celo cada vez mayor.
En cuanto a los políticos, han de afilarse las uñas atrayendo a los extremos de su partido para no correr el riesgo de que unos los llamen “rinos” (“Republican in Name Only”, es decir, de mentirijillas y no auténticos conservadores) y a los otros, los demócratas, los tilden de tibios y sean perseguidos con saña con los elementos más vocales -y extremistas- de la progresía.
El temor ante los ataques “woke” quizá explique en parte la transformación de Joe Biden, un candidato que prometía negociar desde el centro y atraer a propios y extraños con su política inclusiva, convertido al llegar a la Casa Blnca en un presidente que parece militar en el ala extrema del partido.
Porque este “wokismo” se muestra cada vez más agresivo y en las filas demócratas muchos temen que los tilden de tibios o, mucho peor, de no ser auténticos progresistas, es decir, algo así como los “rinos”, pero en versión de izquierda.
Hace ya tiempo que la progresía demócrata reside en los centros universitarios, prácticamente copados por catedráticos que compiten por situarse más a la izquierda que cualquier otro y que influyen en los estudiantes, quienes de todas formas son ya un terreno abonado, según el antiguo dicho de que “el que no es de izquierdas cuando es joven, no tiene corazón”. En el caso americano, sin embargo, no se aplica la segunda parte del dicho de que “el que sigue siéndolo cuando envejece no tiene cabeza”, porque son precisamente los profesores, cuarentones o cincuentones en su mayoría, quienes estimulan a los jóvenes hacia posiciones más y más radicales.
También hay algunos célebres ancianos que militan en las filas de la progresía, como el multimillonario del mundo de las finanzas George Soros que a sus 93 años se mantiene activo en defensa de causas demócratas, o el más discreto y todavía más millonario, el financiero neoyorkino Michael Bloomberg, (a sus 82 abriles es en comparación un mozalbete) y, aunque no defiende posiciones extremas, pone un enorme empeño en fomentar políticas de izquierda.
En realidad, la pertenencia a uno u otro partido no nos indica demasiado cuáles son las convicciones de los políticos, pues más bien se inclinan en el sentido del viento, que desde hace ya tiempo sopla hacia la progresía.
Pero no siempre es así, como en el caso de Donald Trump, quien probablemente entró en la carrera presidencial como republicano porque no encontró un camino en las estructuras demócratas. Trump fue miembro del Partido Demócrata de Nueva York durante ocho años, desde 2001 a 2009 y otro tanto ocurría con sus hijos: no pudieron votar por su padre en las primarias de 2016…porque todavía no habían tenido tiempo de cambiar el carnet del partido y figuraban como demócratas. Era demasiado tarde para cambiarse a republicanos antes de las primarias.
También podría ser que la conversión conservadora de Trump se debiera a los excesos de la izquierda, pues otras personas conocidas, incluso tradicionalmente demócratas como son los negros, se han pasado de partido porque no comulgan con las nuevas tendencias extremistas y consideran a los republicanos un mal menor.
Lo cierto es que en el sector conservador tampoco impera la moderación, o al menos no da esta impresión porque los medios informativos dedican la mayor parte del tiempo a detallar posiciones extremas y los comentaristas moderados son pocos…porque de ser moderados generarían poco interés.
Un vistazo a los candidatos basta para ver que la moda del momento está en los extremos: entre los demócratas no hay aspirantes que se pronuncien interesados en la presidencia porque parece probable que el presidente Biden trate de repetir mandato, de forma que cabe esperar que la actual tendencia hacia el extremismo continúe.
Entre los republicanos, quienes más dominan son el ex presidente Trump a quien sigue muy de lejos el gobernador de Florida, Ron De Santis, quien tiene las ventajas de ser mucho más joven (a sus 45 años, casi un bebé comparado con los demás), pero desde luego no milita entre los republicanos de centro. A pesar de su popularidad en Florida y de buenos resultados en encuestas que proyectan las probabilidades de ganar, De Santis va muy por detrás de Trump en las encuestas a las que hay que reconocer un valor limitado porque las elecciones están todavía muy lejos.
Si ambos partidos no tienen claro ni el panorama ni sus programas, tampoco el público parece mucho mejor orientado pues, en estos momentos, las encuestan dan ventajas mínimas a los tres principales candidatos, es decir, Biden, Trump y De Santis, con ventajas para cualquiera de los candidatos republicanos.
La realidad puede ser muy distinta y muy favorable a Biden: si De Santis se impone a Trump en las primarias republicanas, es posible que el ex presidente no renuncie a sus aspiraciones, sino que se presente como candidato independiente, lo que dividiría el voto republicano (como ocurrió en 1992 con la candidatura del primer presidente Bush) y daría así una amplia victoria al actual presidente, un hombre que probablemente no gobierna, sino que hace de figurón para lo que en realidad parece ser el tercer mandato del ex presidente Obama.
De ser así, Obama estaría demostrando sus verdaderas afinidades políticas que habría ocultado en las elecciones de 2008 y 2016 para ganarse a la gran masa de votos moderados del país, a la que ya no necesita para gobernar desde la sombra y puede seguir las ideas más progresistas que había defendido en su vida política anterior a la presidencia.
Al margen de estas hipótesis, queda claro que los norteamericanos están viviendo en un donut político, donde el vacío corresponde al centro que ocupa la mayoría de la población, mientras que la fuerza política se ha desplazo a los extremos, donde están los políticos y las minorías radicalizadas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Același Shakespeare… hărțuitor ! Frustrat ! Tentatorul… Cel care duce în ispită… Seducătorul care nu primește ce cere ! Tema Lăsatei/Diatei/Testamentului… ne arată, poate, că poftea la vreun ajutor de notar, poate chiar la un notar…

Sonnet 4

Unthrifty loveliness, why dost thou spend
Upon thyself thy beauty’s legacy?
Nature’s bequest gives nothing but doth lend,
And being frank she lends to those are free.
Then, beauteous niggard, why dost thou abuse
The bounteous largess given thee to give?
Profitless usurer, why dost thou use
So great a sum of sums, yet canst not live?
For having traffic with thyself alone,
Thou of thyself thy sweet self dost deceive.
Then how, when nature calls thee to be gone,
What acceptable audit canst thou leave?
Thy unused beauty must be tomb’d with thee,
Which, used, lives th’ executor to be.

Sonetul 4

La ce bun atâta frumusețe, când splendoarea ce ți-a fost lăsată
Pe tine doar o risipești ? Natura moștenire ți-o lăsă, (ca pe-o comoară),
Dar Ea nimic nu dă, nicicând, ci numai cu-mprumut, și-atunci, odată,
Și darnică fiind, celor darnici ca ea-mprumută, cu asupra de măsură. Atuncea, dară,
De ce, avar frumos, (ca un semeț), nesocotești
Al ei potop de daruri ție dăruite, să le dăruiești ?
Cămătar sărac, la ce-ți vor folosi, aste domnești
Averi peste averi, de vreme ce nu știi să trăiești ?
Doar tu cu tine treabă ai, te cumperi și te vinzi pe tine însuți ție, și atunci, într-una,
Tu singur pe tine te-amăgești și pe-al tău prea-dulce sine.
Cum (vei răspunde), dar, când fi-va timpul, natura
Să te cheme la-al său sân ? Ce lași în urma-ți ? Ce bilanț ? Cu tine
Frumusețea ție dăruită și, vai, nefolosită, intra-va în mormânt.
De folosită ar fi fost, ar fi trăit vie, de-a pururi, executor să-ți fie, pe pământ.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Noul război rece Washington, Diana Negre

„Aceasta îi revine lui Itamaraty”, spunea, acum câțiva ani, unul dintre candidații prezidențiali, atunci când l-au întrebat despre relațiile internaționale ale Braziliei.
Itamaraty este palatul din Brasilia, capitala țării, unde se află Ministerul de Externe al Braziliei, iar afirmația candidatului arăta că prioritatea sa era să câștige alegerile și să se ocupe, atât în calitate de candidat, cât și ca viitor președinte, de afacerile interne ale țării sale: problemele internaționale trebuiau să rămână în seama experților în afaceri externe.
Pentru orice diplomat american, o asemenea atitudine e de invidiat, dată fiind practica președinților de a-i premia cu posturi de ambasadori pe cei care l-au ajutat în campaniile lor electorale și de a-i pune pe experți în posturi secundare. În funcție de aportul lor la campania electorală, prietenii politici sunt trimiși la ambasade de mai mare sau mai mică importanță.
Această diferență dintre SUA și multe alte țări, atunci când sunt luate în considerare relațiile lor internaționale, este nu numai o caracteristică a vieții politice americane și a sistemului de finanțare a campaniilor electorale, ci și o consecință a locului pe care SUA îl ocupă în lume, încă din secolul trecut: nu numai că este țara cu cea mai mare pondere economică, dar este, de asemenea cea mai mare putere militară, la mare distanță de orice rival, în ambele aspecte.
Este adevărat că SUA au pierdut poziții față de alțe țări, mai ales în domeniul economic, căci, acum, nu mai este unicul gigant, așa cum era în urmă cu 80 de ani. Ba chiar se înfruntă cu o concurență din ce în ce mai mare din partea Chinei.
Competiția a crescut și în domeniul militar, căci, cu toate că Uniunea Sovietică, care amenința cu arsenalele sale atomice, s-a dizolvat atunci când a încetat Războiul Rece, Rusia de azi continuă să dispună de o mare capacitate pentru a lansa un atac atomic, iar China a crescut, atât din punct de vedere economic, cât și militar, reprezentând o amenințare în ambele aceste două domenii.
Și totuși, Washington continuă să fie capitala primei puteri din lume…cu toate că atât în interiorul țării, cât și în afara ei lumea e conștientă că această țară trebuie să-și reconsidere poziția internațională și să-și readapteze strategiile.
Însă, a face aceste lucruri este mult mai dificil decât acum 70 de ani, când administrația americană a adoptat recomandările NSC 68, un document ultra secret de 66 de pagini, redactat de departamentele de Apărare și Afaceri Externe, document care a constituit fundamentul ideologic al Războiului Rece și care a dominat politica externă americană, de la președintele de atunci, Harry Truman, și până în 1991, când s-a destrămat Uniunea Sovietică.
NSC-68 azi nu mai servește la nimic, însă, nevoia de a-l înlocui este evidentă: acum, sunt alți actori, dar amenințarea unui nou război nu a dispărut, iar americanii se confruntă cu un nou război rece, cu riscuri la fel de mari sau chiar mai mari decât acum 70 de ani.
Pericolele de război persistă, iar ambițiile posibililor rivali ai Americii sunt, poate, și mai mari. În plus, acești rivali sunt acum mult mai puternici decât era URSS în urmă cu 70 de ani și, mai ales, acum există doi rivali: alături de Rusia, care își păstrează arsenalele atomice și nu a renunțat nici la mașinăria sa de război, vine și China, noua mare putere care, la forța ei economică îi adaugă o tot mai mare capacitate militară, pretinzând un loc pe harta supraputerilor, pe care consideră că îl merită, datorită nivelului său economic și numărului mare al populației țării.
Cel care trebuie să facă față acestor provocări este președintele SUA, atât cel de acum, cât și cel care va fi ales peste un an și jumătate. Atât Biden, cât și posibilii săi rivali la președinție, trebuie să-și pregătească o campanie electorală pe probleme interne, cât și o politică externă adaptată la noile realități.
În domeniul relațiilor externe, atât în timpul campaniei electorale cât și la Casa Albă, provocarea nu este expusă în fața publicului, astfel că unii au impresia că mandatarii actuali nu știu prea bine cum va fi politica lor externă, nici față de Moscova și nici față de Beijing.
Chinezii par a fi un pericol nou în fața căruia nu sunt indicii că SUA și-ar spori apărarea, iar Rusia din rival a devenit inamic, datorită politicii americane de a extinde NATO.
În plus, Rusia și China s-au apropiat și mai mult pentru a se opune Statelor Unite, formând un front unit mult mai puternic decât posibilii inamici din vremea Războiului Rece. Sunt motive pentru a bănui că starea de alertă maximă decretată în Pacific, vinerea trecută, pentru forțele ruse, face parte din această colaborare cu China, în mod deosebit în niște momente în care tensiunile dintre Washington și Beijing au crescut din cauza Taiwanului, până într-atât, încât în SUA există temerea că China ar putea lansa o operație împotriva Taiwanului.
Este posibil ca cei care vor candida la președinție în alegerile de anul viitor să intenționeze să stabilească o nouă politică internațională, însă, deocamdată, nu semnalează și nu declară nimic în acest sens.
Dinamica electorală americană aproape că-i obligă să se concentreze pe chestiuni interne, cum sunt impozitele, delincvența sau avortul, însă poderea internațională a SUA impune ca președinții lor să-și orienteze eforturile spre menținerea păcii în lume, care, în acest caz și din punctul lor de vedere, necesită menținerea superiorității militare a Pentagonului.
Poate, atunci când va veni la Casa Albă, noul președinte va orienta eforturile echipei sale spre chestiunile internaționale, însă, până acum, niciunul dintre candidați, nici chiar actualul președinte, nu a arătat vreun interes special pentru ceea ce se întâmplă în afara granițelor țării.
Este un risc pe care țara cu cea mai mare pondere economică și militară din lume nu și-l poate permite, nici consecințele pe care le-ar putea avea pentru cei 350 de milioane de americani, și nici pentru mult mai multele milioane ale aliaților din lumea întreagă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La nueva guerra fría Washington, Diana Negre

“Eso es cosa de Itamaraty”, decía hace algunos años uno de los candidatos presidenciales brasileños cuando le preguntaban acerca de las relaciones internacionales del Brasil.
Itamaraty es el palacio en Brasilia donde se halla el ministerio de Asuntos Exteriores brasileño y la frase del candidato indicaba que su prioridad era ganar las elecciones y ocuparse, tanto como candidato como futuro presidente, de los asuntos internos de su país: Las cuestiones internacionales debían quedar en manos de los expertos en asuntos exteriores.
Para cualquier diplomático norteamericano, semejante actitud resulta envidiable, dada la propensión de sus presidentes a premiar con embajadas a quienes les ayudaron en sus campañas electorales y a relegar a los expertos a cargos secundarios. Según las cantidades que aportaron a la campaña electoral, las embajadas a las que son enviados los amigos políticos son de mayor o menor importancia.
Esta diferencia entre Estados Unidos y muchos otros países a la hora de considerar sus relaciones internacionales, no es solo una peculiaridad de la vida política norteamericana y del sistema de financiación de las campañas electorales, sino una consecuencia del lugar que Estados Unidos ocupa en el mundo desde el siglo pasado: no solo es el país de mayor peso económico, sino que también es la gran potencia militar, a gran distancia de cualquier rival en ambos aspectos.
Es cierto que Estados Unidos ha perdido posiciones relativamente a otros países, especialmente en el terreno económico, pues no ya es el único gigante, como ocurría hace 80 años, sino que se enfrenta a una competencia cada vez mayor por parte de la China.
También en el terreno militar han aumentado los desafíos, pues si bien la Unión Soviética que los amenazaba con sus arsenales atómicos desapareció al acabar la Guerra Fría, la Rusia de hoy sigue teniendo gran capacidad para un ataque atómico, mientras que la China ha crecido tanto económica y militarmente que representa hoy una amenaza en ambos terrenos.
Pero Washington sigue siendo la capital de la primera potencia mundial…aunque tanto desde dentro, como fuera del país hay conciencia de que es necesario replantearse su posición internacional y ajustar sus estrategias.
Pero hacerlo hoy es mucho más difícil que hace 70 años, cuando el gobierno norteamericano adoptó las recomendaciones del NSC 68, un documento super secreto de 66 páginas, redactado por los departamentos de Defensa y Estado, y que constituyó el fundamento ideológico de la Guerra Fría y dominó la política exterior norteamericana desde el entonces presidente Harry Truman, hasta 1991, tras la disolución de la Unión Soviética.
El NSC-68 es ya inútil hoy, pero la necesidad de substituírlo es evidente: Los actores son otros, pero las amenazas de una guerra no han desaparecido y los norteamericanos se enfrentan otra vez a una nueva guerra fría, con riesgos iguales o mayores que los de hace 70 años.
Porque los peligros bélicos no han desaparecido, mientras que las ambiciones de sus posibles rivales son quizá mayores todavía. Además, estos rivales son más fuertes ahora de lo que era la URSS hace 70 años y, sobre todo, ya no hay solo un rival sino dos: no es solamente Rusia, un rival que sigue manteniendo grandes arsenales atómicos y no se ha desprendido de su maquinaria de guerra, sino que se le ha añadió China, la nueva gran potencia que va sumando a su poderío económico una creciente capacidad militar y que exige un lugar en el mapa de las superpotencias, como cree que le corresponde por su nivel económico y su elevada población..
Quien debe enfrentar todos estos desafíos es el presidente norteamericano, tanto el actual como el que salga elegido para el cargo dentro de año y medio. Tanto Biden, como sus posibles rivales para la presidencia, han de encargarse al mismo tiempo de preparar una campaña basada en cuestiones internas y en formular una política internacional adaptada a las nuevas realidades.
En cuestiones de relaciones exteriores, tanto durante la campaña electoral como desde la Casa Blanca, el desafío no se despliega ante el público y algunos tienen la impresión de que los mandatarios actuales no tienen una línea clara de lo que será su futura política exterior, ni ante Moscú ni ante Pekín.
Los chinos parecen representar un peligro nuevo ante el que no hay indicios de que Estados Unidos aumente su protección, mientras que Rusia se ha convertido de rival en enemigo a causa de la política norteamericana que parece dispuesta a ampliar la OTAN.
No sólo esto, sino que Rusia y China se han acercado más para oponerse a Estados Unidos, que se halla hoy ante un frente unido y más fuerte que cualquiera de sus posibles enemigos en la Guerra Fría. Hay razones para sospechar que el estado de máxima alerta en el Pacífico decretado este viernes para las fuerzas rusas, forma parte de esta colaboración con China, especialmente en momentos en que las tensiones entre Washington y Pekín han aumentado a causa de Taiwan, hasta el punto de que algunos temen en Estados Unidos que China lance una operación contra Taiwan.
Es posible que los candidatos presidenciales para las elecciones del año próximo tengan la intención de establecer una nueva política internacional pero, de ser así, no lo demuestran ni lo indican en sus declaraciones.
La dinámica electoral norteamericana les casi obliga a centrarse en cuestiones internas como los impuestos, la delincuencia o el aborto, pero el peso internacional de Estados Unidos requiere también que sus presidentes orienten sus esfuerzos al mantenimiento de la paz en el mundo que, en este caso y desde su punto de vista, exige también que se mantenga la superioridad militar del Pentágono.
Quizá al llegar a la Casa Blanca, el nuevo presidente dedique el esfuerzo de su equipo a atender las cuestiones internacionales, pero en estos momentos ninguno de los candidatos, incluido el actual presidente, han dado muestras de un interés especial por lo que ocurre fuera de sus fronteras.
Es un riesgo que el país con mayor peso económico y militar del mundo no se puede permitir, ni por las consecuencias que acarrea para los 350 millones de norteamericanos, ni para los muchos más millones de aliados alrededor del mundo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Toți vor putea fi, dar nu Trump Washington, Diana Negre

Faptul că Donald Trump, care a fost deja președinte până acum trei ani, este posibil să candideze din nou pentru Casa Albă este tot atât de excepțional în SUA pe cât îi este de necontrolată personalitatea, iar aspirațiile fostului președinte sunt pe cât de irealizabile, pe atât de excepționale.
Căci Trump, căruia democrații nu-i iartă agresvitatea și faptul că le-a luat victoria pe care o considerau sigură în alegerile din 2016, a reușit doar să-și impună stilul de guvernare și să-și etaleze personalitatea polemică în cei patru ani cât a durat mandatul său prezidențial, având mâinile semi-legate încă din prima zi. El niciodată n-a reușit să se impună birocrației statornicite în capitala americană, cu afinități în general progresiste, care i-a respins de la bun început atât ideile politice, cât și felul de a acționa.
Acum, americanii se înfruntă cu posibilitatea, puțin dorită de majoritatea din țară, ca aspiranții la Casa Albă la alegerile de anul viitor să fie tot aceeași ca cei din 2020, adică, actualul președinte, Joe Biden, și Donald Trump: vor avea de ales între un octogenar evident senil și un milionar plin de resentimente.
În cazul președintelui Joe Biden, candidatura sa are sprijin din inerție, deoarece, de obicei, președintele în exercițiu nu are rivali în interiorul partidului său, mai ales în Partidul Democrat.
În privința lui Trump, acesta este sprijinit din diferite părți: mai întâi de democrați, deoarece ei cred că este un candidat ușor de învins, în al doilea rând, de adepții săi totali, care îi sunt fideli, dar, nu suficienți pentru a-i aduce victoria și, în fine, de cei care acum îl sprijină pur și simplu ca reacție că a fost pus sub acuzare, manevră pe care coreligionarii săi de partid o consideră vânătoare de vrăjitoare, indiferent dacă este sau nu candidatul lor favorit.
Însă, adevărul este că Trump are calea aproape închisă pentru a reveni la Casa Albă, sau pentru a guverna dacă reușește, deoarece mașinăria Democrată a arătat că nu va înceta să-l hărțuiască prin orice mijloc, așa cum a demonstrat procurorul din New York care, săptămâna aceasta, a inițiat o acțiune penală împotriva sa.
Dacă, cu toate dificultățile, ar putea să se întoarcă, totuși, la Casa Albă, Trump are practic garantată aceeași obstrucție pe care a avut-o în timpul mandatului său, numai că, de data aceasta, democrații vor fi și mai porniți și și mai dispuși să folosească toate mijloacele legale împotriva sa.
În rândurile republicanilor sunt și alți candidați cu mari posibilități să câștige și care nu vor avea dificultățile lui Trump, însă, fostul președinte nu pare dispus să se retragă și să lase Casa Albă vreunui coleg de al său de partid, care ar putea să câștige și să guverneze.
În momentele acestea, marele favorit republican este guvernatorul de Florida, Ron de Santis, care, în parte, apelează la același public care l-a adus pe Trump la Casa Albă: Ron de Santis este un om mult mai tânăr, căci la cei 43 ani ai săi ar putea să-i fie fiu, și are mult sprijin în interiorul statului său, unde este guvernator din 2018, funcție pentru care a fost ales cu o mare majoritate, anul trecut.
De Santis, care militează în rândurile conservatorilor din Partidul Republican, l-a tot sprijinit pe Trump în diferite ocazii. Acum se va înfrunta cu el dacă, până la urmă, se decide să-și prezinte candidatura pentru președinție. Lui Trump, lucrul acesta i se pare atât de probabil încât a și început să-l atace.
Cu toate că de Santis ar avea mari posibilități să-l învingă pe Biden într-o luptă pentru Casa Albă, sondajele îl plasează, deocamdată, în urma lui Donald Trump, care beneficiază de sprijinul special pe care i-l aduce cicumstanța de a se prezenta ca victimă a persecuției din partea Partidului Democrat, cel care acum are puterea executivă.
Mai e ceva timp până la alegerile primare – care vor începe anul viitor – și poate acuzația procurorului din New York va reuși să-l îndepărteze de urnele prezidențiale. Dacă nu va fi așa, este posibil ca pretendenții republicani la Casa Albă să hotărască să nu se înfrunte cu Trump, astfel că fostul președinte va avea garantată victoria pentru a se proclama candidat republican.
În aceste momente sondajele de opinie nu au valoare, deoarece un an în politica americană este o veșnicie. Dar, dacă se menține curentul actual, Trump ar avea șanse să-l învingă pe Biden, oricât de inimaginabil ar putea să pară acest lucru acum. Astfel, americanii – și odată cu ei și restul lumii – s-ar vedea guvernați de un președinte cu mâinile legate din cauza unor probleme juridice.
La Kremlin și la Beijing, la fel ca la Havana sau Caracas, un nou guvern Trump ar face deliciile celor care caută slăbiciunea Americii în a se impune vecinilor săi și care prezintă ca viabile niște regimuri și sisteme de guvernare care au dat faliment, de repetate ori, de-a lungul istoriei. Aceste țări totalitare ar putea să se hrănească cu măruntaiele unor societăți care, până acum s-au bucurat de bunăstarea și libertățile pe care i le-au conferit constituțiile lor democratice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Todos pueden llegar, excepto Trump Washington, Diana Negre

Que Donald Trump, quien fue ya presidente hasta hace tres años, vuelva a presentar una candidatura a la Casa Blanca, es tan excepcional en Estados Unidos como su personalidad descontrolada, pero las aspiraciones del expresidente son tan irrealizables como excepcionales.
Porque Trump, a quien los demócratas no perdonaron nunca su agresividad ni que les quitara la victoria que consideraban segura en las elecciones de 2016, tan solo pudo imponer su estilo de gobierno y exhibir su polémica personalidad en los cuatro años de su mandato presidencial, pero tuvo las manos semi atadas desde el primer día y nunca consiguió imponerse a la burocracia establecida en la capital norteamericana, con afinidades generalmente progresistas y que rechazó desde el primer día tanto sus ideas políticas como su forma de actuar.
Ahora, los norteamericanos se enfrentan a la probabilidad, poco deseada por la mayoría del país, de que los contrincantes para la Casa Blanc en las elecciones del año próximo sean los mismos que se enfrentaron en 2020, es decir, el actual presidente Joe Biden y Donald Trump: tendrán que elegir entre un octogenario evidentemente senil y un millonario resentido.
En el caso del presidente Joe Biden, su candidatura tiene el apoyo de la inercia, porque es habitual que el presidente en funciones no tenga rivales dentro de su propio partido, especialmente si se trata del Partido Demócrata.
Por lo que se refiere a Trump, tiene apoyo de varias partes: en primer lugar, de los propios demócratas que lo creen un candidato fácil de derrotar, en segundo lugar, de sus seguidores incondicionales que le son fieles pero no son bastantes como para darle la victoria y, por último, de quienes le apoyan ahora simplemente en reacción al enjuiciamiento a que le han sometido y que sus correligionarios consideran una caza de brujas, tanto si es su candidato preferido como si no lo es.
Pero lo cierto es que Trump tiene el camino casi cerrado para regresar a la Casa Blanca, o para gobernar si lo consigue, pues la maquinaria Demócrata ha demostrado que no dejará de acosarlo por cualquier medio a su disposición, como ha demostrado el fiscal de Nueva York que abrió esta semana un procedimiento penal contra él.
Si, a pesar de todas las dificultades, pudiera volver a la Casa Blanca, Trump tiene prácticamente garantizada la misma obstrucción a la que se enfrentó durante su mandato, solamente que esta vez los demócratas estarán más envalentonados y dispuestos a usar todos los medios legales contra él.
En las filas republicanas hay otros candidatos con buenas posibilidades de ganar y que no tendrían las dificultades de Trump, pero el ex presidente no parece dispuesto a retirarse y dejar la Casa Blanca para un correligionario que podría ganar y gobernar.
En estos momentos, el gran favorito republicano es el gobernador de Florida, Ron de Santis, que en parte apela al mismo público que llevó a Trump a la Casa Blanca: Ron de Santis, un hombre mucho más joven pues a sus 43 años podría ser su hijo, con gran apoyo dentro de su estado del que es gobernador desde 2018, cargo para el que fue reelegido con una amplia mayoría, el año pasado.
De Santis, que milita en las filas conservadoras del Partido Republicano, ha dado su apoyo repetidas veces a Trump, al que ahora se enfrentaría si finalmente decide presentarse como candidato a la presidencia, algo que a Trump le parece tan probable que ha empezado ya a atacarle.
Aunque de Santis tendría buenas posibilidades de imponerse a Biden en una lucha por la Casa Blanca, las encuestas lo sitúan, en estos momentos, por detrás de Donald Trump, quien se beneficia del apoyo especial que le brinda el poder de presentarse como víctima de una persecución por parte del Partido Demócrata, que ostenta ahora el poder ejecutivo.
Falta todavía tiempo para las elecciones primarias -que no empezarán hasta el año próximo- y tal vez la acusación del fiscal neoyorkino contra Trump consiga alejarlo de las urnas presidenciales. Si no es así, es posible que los pretendientes republicanos a la Casa Blanca decidan no enfrentarse a Trump, de forma que el expresidente tendría garantizada la victoria para declararse candidato republicano.
Las encuestas en estos momentos tienen poco valor, porque un año en la política norteamericana es una eternidad. Pero si se mantuviera la corriente actual, Trump tendría posibilidades de imponerse a Biden, por impensable que nos parezca ahora. De esta forma, los norteamericanos -y el resto del mundo con ellos- se verían gobernados por un presidente maniatado por problemas jurídicos.
Desde el Kremlin y desde Pekín, igual que desde la Habana o Caracas, un nuevo gobierno Trump haría las delicias de quienes buscan la debilidad norteamericana para imponerse a sus vecinos y presentar como viables unos regímenes y sistemas de gobierno que han fracasado repetidamente a lo largo de la historia. Estos países totalitarios podrían nutrirse de los despojos de sociedades que hasta ahora han gozado del bienestar y las libertades que les han ofrecido sus constituciones democráticas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Trupa electorală Washington, Diana Negre

După ani de acuzații împotriva lui Donald Trump, în sfârșit, procuratura din New York a hotărât să-l transforme pe magnatul financiar în primul președinte american cu o cauză penală, și aceasta se întâmplă la începutul unei noi campanii electorale, în care Trump încearcă să fie, pentru a doua oară, candidatul republican pentru Casa Albă.
În cei 234 de ani de istorie electorală, acest lucru este o noutate la scara lui Trump, un om care a spart precedente și coduri, fără, însă, ca acest lucru să însemne sfârșitul carierei sale politice, și nici măcar sfârșitul campaniei pentru a repeta mandatul prezidențial.
Nici opinia publică și nici legile țării nu-l vor ține departe de urne, cu toate că tribunalele ar putea să o facă în cazul improbabil în care ar fi arestat căci, din închisoare, n-ar mai reuși să-și desfășoare campania electorală.
Pe de o parte, reacția în rândurile republicanilor a fost una de respingere clară a acțiunii juridice împotriva lui Trump, chiar și din partea rivalilor săi politici, ca cea a guvernatorului Floridei, Ron de Santis, care, probabil, va candida și el la președinție, sau a fostului vicepreședinte, Pence, care, la rândul lui, va încerca să ajungă la Casa Albă, anul viitor.
Dar, există și un sector mare, mai ales în tabăra democraților, care se bucură de judecarea lui Trump, iar mijloacele de informare deja au început să ia poziție în favoarea sau împotriva fostului președinte, cu sprijinul previzibil al cercurilor progresiste sau respingere din partea conservatorilor.
Poate și mai important este să ținem seama de semnificația juridică ale acțiunilor legale: legile americane nu opresc ca un acuzat să se prezinte la alegeri și nici măcar nu închid calea unui candidat cu antecedente penale.
Această situație îi permite lui Trump să afirme că este victima unei vendete politice, însă, cu tot sprijinul pe care i-l oferă acum partidul său, indignarea stârnită în sectoarele conservatoare, în mod sigur, nu va fi suficientă pentru a-l putea aduce, din nou, la Casa Albă.
Mai întâi, deoarece sprijinul a 80% dintre republicani nu garantează majoritatea, deoarece, în general, alegerile le hotărăsc grupurile neafiliate. Trump are adepți fermi, însă nu suficienți pentru a decide cursul alegerilor.
Pentru democrați, acțiunea tribunalului new-yorkez înseamnă un sprijin electoral: campania nu va mai trebui să se axeze pe succesele sau insuccesele actualui președinte, Biden, pe senilitatea sa evidentă sau pe instabilitatea economică, căci, electoratul va fi mai atent la problemele juridice ale lui Trump.
Aceasta ne duce din nou la perspectiva electorală, care, pentru mulți, este de neimaginat: o nouă candidatură în care se vor înfrunta un politician evident senil, cum este președintele Biden, și un personaj inflamant și polemic, cum este Trump.
Guvernatorul de Florida, Ron de Santis, a lăsat să se înțeleagă că acest stat, unde Trump își are reședința oficială, nu se va preta la manevra legală împotriva lui Trump și nu va fi de acord să-l extrădeze la New York ca să fie judecat. Este un gest politic abil și o acțiune solidară, care, însă, nu-i vor servi prea mult lui Trump, deoarece, dacă va avea nevoie să se folosească de un asemenea drept, nu va putea face campanie decât în statele care vor refuza să-l extrădeze.
Marele perdant în toată această încâlceală este poporul american care nu va avea acces la niște alegeri normale și va suferi o pierdere de legitimitate în procesul său democratic. Căci, această acțiune împotriva lui Trump nu este decât un început care, în mod sigur, va fi repetată, în viitor, de alți politicieni republicani împotriva candidaților democrați. Deja ea influențează alegerile din anul viitor și distrage atenția de la problemele reale ale țării.
Singurul care este în stare să corecteze situația este Trump însuși, care, în loc să lupte ca victimă jignită, ar putea pur și simplu să-și retragă candidatura și să lase alți republicani să beneficieze de nemulțumirea generală față de problemele economice și de slaba candidatură a lui Joe Biden.
Însă, a-i cere asemenea moderație și înțelepciune lui Trump ar fi versiunea politică să ceri ca plopul să facă pere.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Farándula electoral Washington, Diana Negre

Después de años al borde de nuevas acusaciones contra Donald Trump, finalmente la fiscalía de Nueva York decidió convertir al magnate financiero en el primer presidente norteamericano con una causa penal en contra suya y es algo que ocurre en ciernes de una nueva campaña electoral en que Trump trata de convertirse por segunda vez en el candidato republicano para la casa Blanca.
En los 234 años de historia electoral, esto constituye una novedad a la escala de Trump, un hombre que ha roto precedentes y códigos, pero no significa ni el fin de su carrera política, ni siquiera el fin de su campaña para repetir mandato presidencial.
Ni la opinión pública ni las leyes del país le mantendrán alejado de las urnas, aunque naturalmente podrían hacerlo los tribunales en el caso improbable de que lo detengan y no pueda hacer campaña desde la cárcel.
Por una parte, la reacción en las filas republicanas ha sido de un claro rechazo a la acción judicial contra Trump, incluso por parte de sus rivales políticos como el gobernador de Florida, Ron de Santis, quien posiblemente será también candidato a la presidencia, o el ex vicepresidente, Pence, quien también tratará de llegar a la Casa Blanca, el año próximo. Y los primeros sondeos indican que más del 80% de los republicanos le apoyan en condenar el procesamiento.
Pero al mismo tiempo hay un gran sector, especialmente en las filas demócratas, que se alegra del encausamiento y los medios informativos han comenzado ya a tomar posiciones en favor y en contra del ex presidente, con el apoyo previsible por parte de los medios progresistas y el rechazo de los conservadores.
Quizá más importante es tener en cuenta el significado jurídico de las acciones legales: las leyes norteamericanas no impiden que un encausado se presente a las elecciones y ni siquiera cierran el camino a un candidato con antecedentes penales.
Para Trump, la situación le permite argumentar que es víctima de una vendetta política, pero, a pesar de todo el apoyo que ahora su partido le está brindando, la indignación provocada en los sectores conservadores seguramente no será suficiente para llevarlo de regreso a la Casa Blanca.
En primer lugar, porque el apoyo del 80% de los republicanos no garantiza mayorías, toda vez que las elecciones generalmente las deciden los grupos no afiliados. Y Trump tiene sus seguidores inquebrantables, pero no son suficientes para decidir el curso de las elecciones.
Para los demócratas, la decisión del tribunal neyorkino es un espaldarazo electoral: la campaña ya no tendrá que centrarse en los logros o fracasos del actual presidente Biden, en su senilidad evidente o en la inestabilidad económica, sino que posiblemente el electorado estará más ocupado por los problemas jurídicos de Trump.
Lo cual nos lleva nuevamente al panorama electoral que para muchos es impensable: una nueva candidatura que enfrentaría de nuevo a un político evidentemente senil, como el presidente Biden, a un personaje flamígero y polémico, como Trump.
El gobernador de Florida, Ron Santis, ya ha dado a entender que su estado, donde Trump tiene su residencia oficial, no se prestara a la maniobra legal contra Trump y no consentirá su extradición a Nueva York para que le sometan a juicio. Es un hábil gesto político y una acción solidaria, pero no le servirá de mucho a Trump pues, de necesitar acogerse a semejante derecho, no podría hacer campaña más que en otros estados que asimismo se nieguen a extraditarle a Nueva York.
El gran perjudicado en toda esta trifulca es el pueblo norteamericano que no tendrá acceso a unas elecciones normales y sufrirá una pérdida de legitimidad en su proceso democrático. Porque esta acción contra Trump no es más que un principio y seguramente la repetirán en el futuro otros políticos republicanos contra candidatos demócratas. Pero ya de forma inmediata influye sobre las elecciones del año próximo y distrae la atención de los reales problemas del país.
El único capaz de corregir la situación es el propio Trump, quien, en vez de lucha como víctima ultrajada, podría simplemente retirar su candidatura y permitir que otros republicanos traten de beneficiarse del descontento general ante los problemas económicos y la débil candidatura de Joe Biden.
Pero pedir semejante moderación y sensatez a Trump sería la versión política de las peras en el olmo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Să-l întărești pe inamic Washington, Diana Negre

Înfruntările din Ucraina între trupele rușilor și populația locală ar putea dura mult timp, dacă forțele militare ucrainene și aliații lor din NATO continuă încleștarea cu Rusia, lucru de neimaginat în urmă cu mai bine de un an.
Capacitatea aceasta de rezistență reprezintă prin ea însăși o victorie atât militară, cât și morală, pentru poporul ucrainean. Dar, această „victorie” asupra Moscovei mai are un versant: de noua slăbiciune economică și militară a Rusiei nu beneficiază țările occidentale care ajută Ucraina, ci marele rival al acestora, China, țară care este mai mult decât dispusă să culeagă ceea ce va rămâne din imperiul rus, pentru a-și spori, astfel, puterea economică și militară.
Iar aceste lucruri se întâmplă fără ca cineva să poată acuza China că a intervenit militar sau că și-a continuat politica expansionistă pe seama Rusiei. În alte circumstanțe, s-ar vorbi de ambiții imperiale ale chinezilor, însă, acum, nu se pune problema decât de a colabora cu un vecin la ananghie care, în plus, este și un aliat ideologic: au renunțat ei, rușii, la ambițiile de a impune o dictatură a proletariatului, iar chinezii își continuă și ei o politică economică mai apropiată de capitalism, însă niciunii nici ceilalți nu au tendințe sau ambiții democratice.
Mijloacele de informare occidentale preiau cu satisfacție știrile despre problemele economice ale Moscovei: vinde mai puține gaze și petrol, la exporturi obține prețuri mai mici, a pierdut o piață la care a lucrat timp de decenii, se confruntă cu o criză economică de ne oprit, cu costuri militare și în vieți umane enorme în război, și un prejudiciu adițional cauzat de exodul sectoarelor tinere și productive ale populației, care au părăsit țara în căutarea unor câmpii mai mănoase.
Însă, de fapt, ceea ce politica americană obține prin intermediul NATO este înlocuirea unui inamic cu altul, adică rusul e înlocuit de chinez, cu diferența că ar fi mult mai ușor să se înteleagă cu Moscova, decât cu Beijing-ul: cu toate că este un imperiu situat geografic în Asia (77% din teritoriul său este în Asia), trei pătrimi din populația rusă trăiește în Europa, dincoace de Urali. Rusia și-a dorit dintotdeauna să fie europeană, cu toate că Vestul nu i-a arătat reciprocitate, căci politica expansionistă a rușilor și ceea ce a fost perceput, la un moment dat, ca o amenințare demografică și economică, indemna la o distanțare.
În schimb, China este un imperiu asiatic care a renăscut din cenușa din ultimele două secole care nu împărtășește valorile și ambițiile occidentale. Odinioară a fost colonia diferitelor imperii occidentale cu toată gloria și cultura ei avansată. În secolul al 19-lea se vorbea de „pericolul galben”, cu toate că nu era vorba numai despre China, ci și despre alte popoare asiatice, de japonezi, de pildă. Se vorbea despre „gigantul chinez adormit”, o alegorie atribuită frecvent lui Napoleon. Mai aproape de zilele noastre, tot un lider francez, Charles de Gaulle, a decis să stabilească relații diplomatice cu China lui Mao, atunci când tot restul lumii occidentale urma poziția americanilor, recunoscând doar Taiwanul ca fiind China.
Însă, acum, din perspectiva Washingtonului, China nu pare să prezinte mari probleme, dacă ar fi să ne ghidăm după politica sa în acest conflict. Și nici nu sunt indicii că ar încerca să o oprească. Din contră, pe lângă faptul că tot pierde prin înlocuirea inamicului, SUA, direct sau prin intermediul NATO, par să-și întărească noul rival chinez pe seama slăbitei Rusii.
De fapt, nici măcar nu-și înlocuiește un posibil inamic cu altul, deoarece pericolul rusesc se menține: amenințarea militară a rușilor nu dispare, deoarece această mare putere de odinioară continuă să posede arsenale atomice, continuă să-și dezvolte noi arme și nu încetează să arate că își menține amenințarea nucleară. Și chiar dacă noua sa slăbiciune aparentă se confirmă, nu există nicio garanție că Rusia va rămâne inactivă, căci, așa cum se întâmplă cu un animal rănit, poate deveni și mai agresivă.
Timp de jumătate de secol, Washingtonul s-a pregătit să se apere de rivalul sovietic, însă, de acum înainte, va trebui să fie pregătit și pentru a face față amenințării chinezești. Însă, în prezent, spre deosebire de panorama din timpul Războiului Rece din secolul trecut, SUA nu mai reprezintă marele lider economic și militar la mare distanță de posibilii inamici: restul lumii s-a dezvoltat și s-a îmbogățit, iar noii rivali ai americanilor pot fi o amenințare mult mai mare decât cea din secolul XX.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Fortalecer al enemigo Washington, Diana Negre

Los enfrentamientos en Ucrania ente las tropas rusas y la población local podrían durar mucho tiempo si las fuerzas militares ucranianas y sus aliados de la OTAN siguen manteniendo con Rusia un pulso que había parecido imposible hace poco más de un año.
Simplemente esta capacidad de resistencia representa una victoria, tanto militar como moral, para el pueblo ucraniano. Pero esta “victoria” sobre Moscú tiene otra vertiente: los grandes beneficiados por la nueva debilidad económica y militar rusa no son los países occidentales que se le enfrentan, sino el gran rival de estas mismas naciones: China, más que dispuesta a recoger los despojos del imperio ruso y engrandecerse económica y militarmente con ellos.
Y todo esto sin que nadie la acuse de intervenir militarmente o de seguir una política expansionista a costa de su vecino ruso. En otras circunstancias se hablaría de ambiciones imperiales chinas, pero ahora se trata simplemente de prestar su colaboración a un vecino en apuros que es, además, un aliado ideológico: Los rusos habrán dejado atrás sus ambiciones de imponer una dictadura del proletariado y los chinos siguen una política económica más afín al capitalismo, pero ni un país ni en el otro tienen tendencias ni ambiciones democráticas.
Los medios de prensa occidentales recogen con fruición las noticias de los problemas económicos de Moscú: menos ventas de gas y petróleo, precios más bajos para sus exportaciones, pérdida de un mercado que se habían trabajado durante décadas, una crisis económica imparable, además de los enormes costos humanos y militares de la guerra, con el perjuicio añadido del éxodo de sectores jóvenes y productivos de su población que han abandonado el país en busca de prados más verdes.
Pero en realidad, lo que la política norteamericana obtiene a través de la OTAN es cambiar un enemigo por otro, es decir el ruso por el chino, con la diferencia de que sería mucho más fácil entenderse con Moscú que con Pekín: a pesar de ser un imperio geográficamente asiático (el 77% de su territorio está en Asia), las tres cuartas partes de la población rusa vive en Europa, es decir, al oeste de los Urales. Y Rusia más bien ha deseado ser europea a lo largo de su historia, a pesar de que no encontró mucha reciprocidad en el oeste, donde la política expansionista rusa y lo que en un momento se veía como una amenaza demográfica y económica, impulsaban a un distanciamiento.
Pekín, en cambio, es un imperio asiático que ha renacido de las cenizas de los dos últimos siglos y que no comparte valores ni ambiciones occidentales. Era una realidad que el mundo tenía presente en las época peores para la China, cuando se convirtió en colonia de diferentes imperios occidentales a pesar de sus siglos de gloria y su avanzada cultura. En el siglo 19 se hablaba del “peligro amarillo”, aunque no se limitaba a China sino que abarcaba otros pueblos asiáticos como el Japón. Se hablaba del “gigante dormido” chino, una alegoría que frecuentemente se le atribuye a Napoleón. Más recientemente fue también un líder francés, Charles de Gaulle, quien decidió establecer relaciones diplomáticas con la China de Mao, cuando el resto del mundo occidental seguía la posición norteamericana de reconocer tan solo “una China” que en aquella época era Taiwan.
Pero ahora, desde la perspectiva de Washington, la China no parece presentar grandes problemas si nos guiamos por su política en este conflicto. Tampoco hay muestras de que traten de contenerla. Al contrario, además de salir perdiendo en el cambio de enemigo, parece que Estados Unidos, directamente o a través de la OTAN, refuerza a su nuevo rival chino a expensas de la debilitada Rusia.
Y esto ni siquiera significa que cambie a un posible enemigo por otro, porque el peligro ruso se mantiene: la amenaza militar rusa no desaparece, porque esta otrora gran potencia sigue teniendo arsenales atómicos, continúa desarrollando nuevas armas y no deja de indicar que mantiene su amenaza nuclear. Y si su nueva debilidad aparente se confirma, tampoco es una garantía de que Rusia se mantendrá inactiva, como ocurre con un animal herido que puede tornarse aún más combativo.
Durante medio siglo, Washington se preparó para defenderse del rival soviético, a partir de ahora, habrá de estar preparado para añadir también la amenaza china. Pero ahora, a diferencia del panorama de la Guerra Fría el pasado siglo, Estados Unidos ya no es el gran líder económico y militar a gran distancia de sus posibles enemigos: el resto del mundo se ha enriquecido y desarrollado y los nuevo rivales norteamericanos pueden representar una amenaza mucho mayor que la del siglo XX.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.