Să-l întărești pe inamic Washington, Diana Negre

Înfruntările din Ucraina între trupele rușilor și populația locală ar putea dura mult timp, dacă forțele militare ucrainene și aliații lor din NATO continuă încleștarea cu Rusia, lucru de neimaginat în urmă cu mai bine de un an.
Capacitatea aceasta de rezistență reprezintă prin ea însăși o victorie atât militară, cât și morală, pentru poporul ucrainean. Dar, această „victorie” asupra Moscovei mai are un versant: de noua slăbiciune economică și militară a Rusiei nu beneficiază țările occidentale care ajută Ucraina, ci marele rival al acestora, China, țară care este mai mult decât dispusă să culeagă ceea ce va rămâne din imperiul rus, pentru a-și spori, astfel, puterea economică și militară.
Iar aceste lucruri se întâmplă fără ca cineva să poată acuza China că a intervenit militar sau că și-a continuat politica expansionistă pe seama Rusiei. În alte circumstanțe, s-ar vorbi de ambiții imperiale ale chinezilor, însă, acum, nu se pune problema decât de a colabora cu un vecin la ananghie care, în plus, este și un aliat ideologic: au renunțat ei, rușii, la ambițiile de a impune o dictatură a proletariatului, iar chinezii își continuă și ei o politică economică mai apropiată de capitalism, însă niciunii nici ceilalți nu au tendințe sau ambiții democratice.
Mijloacele de informare occidentale preiau cu satisfacție știrile despre problemele economice ale Moscovei: vinde mai puține gaze și petrol, la exporturi obține prețuri mai mici, a pierdut o piață la care a lucrat timp de decenii, se confruntă cu o criză economică de ne oprit, cu costuri militare și în vieți umane enorme în război, și un prejudiciu adițional cauzat de exodul sectoarelor tinere și productive ale populației, care au părăsit țara în căutarea unor câmpii mai mănoase.
Însă, de fapt, ceea ce politica americană obține prin intermediul NATO este înlocuirea unui inamic cu altul, adică rusul e înlocuit de chinez, cu diferența că ar fi mult mai ușor să se înteleagă cu Moscova, decât cu Beijing-ul: cu toate că este un imperiu situat geografic în Asia (77% din teritoriul său este în Asia), trei pătrimi din populația rusă trăiește în Europa, dincoace de Urali. Rusia și-a dorit dintotdeauna să fie europeană, cu toate că Vestul nu i-a arătat reciprocitate, căci politica expansionistă a rușilor și ceea ce a fost perceput, la un moment dat, ca o amenințare demografică și economică, indemna la o distanțare.
În schimb, China este un imperiu asiatic care a renăscut din cenușa din ultimele două secole care nu împărtășește valorile și ambițiile occidentale. Odinioară a fost colonia diferitelor imperii occidentale cu toată gloria și cultura ei avansată. În secolul al 19-lea se vorbea de „pericolul galben”, cu toate că nu era vorba numai despre China, ci și despre alte popoare asiatice, de japonezi, de pildă. Se vorbea despre „gigantul chinez adormit”, o alegorie atribuită frecvent lui Napoleon. Mai aproape de zilele noastre, tot un lider francez, Charles de Gaulle, a decis să stabilească relații diplomatice cu China lui Mao, atunci când tot restul lumii occidentale urma poziția americanilor, recunoscând doar Taiwanul ca fiind China.
Însă, acum, din perspectiva Washingtonului, China nu pare să prezinte mari probleme, dacă ar fi să ne ghidăm după politica sa în acest conflict. Și nici nu sunt indicii că ar încerca să o oprească. Din contră, pe lângă faptul că tot pierde prin înlocuirea inamicului, SUA, direct sau prin intermediul NATO, par să-și întărească noul rival chinez pe seama slăbitei Rusii.
De fapt, nici măcar nu-și înlocuiește un posibil inamic cu altul, deoarece pericolul rusesc se menține: amenințarea militară a rușilor nu dispare, deoarece această mare putere de odinioară continuă să posede arsenale atomice, continuă să-și dezvolte noi arme și nu încetează să arate că își menține amenințarea nucleară. Și chiar dacă noua sa slăbiciune aparentă se confirmă, nu există nicio garanție că Rusia va rămâne inactivă, căci, așa cum se întâmplă cu un animal rănit, poate deveni și mai agresivă.
Timp de jumătate de secol, Washingtonul s-a pregătit să se apere de rivalul sovietic, însă, de acum înainte, va trebui să fie pregătit și pentru a face față amenințării chinezești. Însă, în prezent, spre deosebire de panorama din timpul Războiului Rece din secolul trecut, SUA nu mai reprezintă marele lider economic și militar la mare distanță de posibilii inamici: restul lumii s-a dezvoltat și s-a îmbogățit, iar noii rivali ai americanilor pot fi o amenințare mult mai mare decât cea din secolul XX.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Fortalecer al enemigo Washington, Diana Negre

Los enfrentamientos en Ucrania ente las tropas rusas y la población local podrían durar mucho tiempo si las fuerzas militares ucranianas y sus aliados de la OTAN siguen manteniendo con Rusia un pulso que había parecido imposible hace poco más de un año.
Simplemente esta capacidad de resistencia representa una victoria, tanto militar como moral, para el pueblo ucraniano. Pero esta “victoria” sobre Moscú tiene otra vertiente: los grandes beneficiados por la nueva debilidad económica y militar rusa no son los países occidentales que se le enfrentan, sino el gran rival de estas mismas naciones: China, más que dispuesta a recoger los despojos del imperio ruso y engrandecerse económica y militarmente con ellos.
Y todo esto sin que nadie la acuse de intervenir militarmente o de seguir una política expansionista a costa de su vecino ruso. En otras circunstancias se hablaría de ambiciones imperiales chinas, pero ahora se trata simplemente de prestar su colaboración a un vecino en apuros que es, además, un aliado ideológico: Los rusos habrán dejado atrás sus ambiciones de imponer una dictadura del proletariado y los chinos siguen una política económica más afín al capitalismo, pero ni un país ni en el otro tienen tendencias ni ambiciones democráticas.
Los medios de prensa occidentales recogen con fruición las noticias de los problemas económicos de Moscú: menos ventas de gas y petróleo, precios más bajos para sus exportaciones, pérdida de un mercado que se habían trabajado durante décadas, una crisis económica imparable, además de los enormes costos humanos y militares de la guerra, con el perjuicio añadido del éxodo de sectores jóvenes y productivos de su población que han abandonado el país en busca de prados más verdes.
Pero en realidad, lo que la política norteamericana obtiene a través de la OTAN es cambiar un enemigo por otro, es decir el ruso por el chino, con la diferencia de que sería mucho más fácil entenderse con Moscú que con Pekín: a pesar de ser un imperio geográficamente asiático (el 77% de su territorio está en Asia), las tres cuartas partes de la población rusa vive en Europa, es decir, al oeste de los Urales. Y Rusia más bien ha deseado ser europea a lo largo de su historia, a pesar de que no encontró mucha reciprocidad en el oeste, donde la política expansionista rusa y lo que en un momento se veía como una amenaza demográfica y económica, impulsaban a un distanciamiento.
Pekín, en cambio, es un imperio asiático que ha renacido de las cenizas de los dos últimos siglos y que no comparte valores ni ambiciones occidentales. Era una realidad que el mundo tenía presente en las época peores para la China, cuando se convirtió en colonia de diferentes imperios occidentales a pesar de sus siglos de gloria y su avanzada cultura. En el siglo 19 se hablaba del “peligro amarillo”, aunque no se limitaba a China sino que abarcaba otros pueblos asiáticos como el Japón. Se hablaba del “gigante dormido” chino, una alegoría que frecuentemente se le atribuye a Napoleón. Más recientemente fue también un líder francés, Charles de Gaulle, quien decidió establecer relaciones diplomáticas con la China de Mao, cuando el resto del mundo occidental seguía la posición norteamericana de reconocer tan solo “una China” que en aquella época era Taiwan.
Pero ahora, desde la perspectiva de Washington, la China no parece presentar grandes problemas si nos guiamos por su política en este conflicto. Tampoco hay muestras de que traten de contenerla. Al contrario, además de salir perdiendo en el cambio de enemigo, parece que Estados Unidos, directamente o a través de la OTAN, refuerza a su nuevo rival chino a expensas de la debilitada Rusia.
Y esto ni siquiera significa que cambie a un posible enemigo por otro, porque el peligro ruso se mantiene: la amenaza militar rusa no desaparece, porque esta otrora gran potencia sigue teniendo arsenales atómicos, continúa desarrollando nuevas armas y no deja de indicar que mantiene su amenaza nuclear. Y si su nueva debilidad aparente se confirma, tampoco es una garantía de que Rusia se mantendrá inactiva, como ocurre con un animal herido que puede tornarse aún más combativo.
Durante medio siglo, Washington se preparó para defenderse del rival soviético, a partir de ahora, habrá de estar preparado para añadir también la amenaza china. Pero ahora, a diferencia del panorama de la Guerra Fría el pasado siglo, Estados Unidos ya no es el gran líder económico y militar a gran distancia de sus posibles enemigos: el resto del mundo se ha enriquecido y desarrollado y los nuevo rivales norteamericanos pueden representar una amenaza mucho mayor que la del siglo XX.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.