Noul război rece Washington, Diana Negre

„Aceasta îi revine lui Itamaraty”, spunea, acum câțiva ani, unul dintre candidații prezidențiali, atunci când l-au întrebat despre relațiile internaționale ale Braziliei.
Itamaraty este palatul din Brasilia, capitala țării, unde se află Ministerul de Externe al Braziliei, iar afirmația candidatului arăta că prioritatea sa era să câștige alegerile și să se ocupe, atât în calitate de candidat, cât și ca viitor președinte, de afacerile interne ale țării sale: problemele internaționale trebuiau să rămână în seama experților în afaceri externe.
Pentru orice diplomat american, o asemenea atitudine e de invidiat, dată fiind practica președinților de a-i premia cu posturi de ambasadori pe cei care l-au ajutat în campaniile lor electorale și de a-i pune pe experți în posturi secundare. În funcție de aportul lor la campania electorală, prietenii politici sunt trimiși la ambasade de mai mare sau mai mică importanță.
Această diferență dintre SUA și multe alte țări, atunci când sunt luate în considerare relațiile lor internaționale, este nu numai o caracteristică a vieții politice americane și a sistemului de finanțare a campaniilor electorale, ci și o consecință a locului pe care SUA îl ocupă în lume, încă din secolul trecut: nu numai că este țara cu cea mai mare pondere economică, dar este, de asemenea cea mai mare putere militară, la mare distanță de orice rival, în ambele aspecte.
Este adevărat că SUA au pierdut poziții față de alțe țări, mai ales în domeniul economic, căci, acum, nu mai este unicul gigant, așa cum era în urmă cu 80 de ani. Ba chiar se înfruntă cu o concurență din ce în ce mai mare din partea Chinei.
Competiția a crescut și în domeniul militar, căci, cu toate că Uniunea Sovietică, care amenința cu arsenalele sale atomice, s-a dizolvat atunci când a încetat Războiul Rece, Rusia de azi continuă să dispună de o mare capacitate pentru a lansa un atac atomic, iar China a crescut, atât din punct de vedere economic, cât și militar, reprezentând o amenințare în ambele aceste două domenii.
Și totuși, Washington continuă să fie capitala primei puteri din lume…cu toate că atât în interiorul țării, cât și în afara ei lumea e conștientă că această țară trebuie să-și reconsidere poziția internațională și să-și readapteze strategiile.
Însă, a face aceste lucruri este mult mai dificil decât acum 70 de ani, când administrația americană a adoptat recomandările NSC 68, un document ultra secret de 66 de pagini, redactat de departamentele de Apărare și Afaceri Externe, document care a constituit fundamentul ideologic al Războiului Rece și care a dominat politica externă americană, de la președintele de atunci, Harry Truman, și până în 1991, când s-a destrămat Uniunea Sovietică.
NSC-68 azi nu mai servește la nimic, însă, nevoia de a-l înlocui este evidentă: acum, sunt alți actori, dar amenințarea unui nou război nu a dispărut, iar americanii se confruntă cu un nou război rece, cu riscuri la fel de mari sau chiar mai mari decât acum 70 de ani.
Pericolele de război persistă, iar ambițiile posibililor rivali ai Americii sunt, poate, și mai mari. În plus, acești rivali sunt acum mult mai puternici decât era URSS în urmă cu 70 de ani și, mai ales, acum există doi rivali: alături de Rusia, care își păstrează arsenalele atomice și nu a renunțat nici la mașinăria sa de război, vine și China, noua mare putere care, la forța ei economică îi adaugă o tot mai mare capacitate militară, pretinzând un loc pe harta supraputerilor, pe care consideră că îl merită, datorită nivelului său economic și numărului mare al populației țării.
Cel care trebuie să facă față acestor provocări este președintele SUA, atât cel de acum, cât și cel care va fi ales peste un an și jumătate. Atât Biden, cât și posibilii săi rivali la președinție, trebuie să-și pregătească o campanie electorală pe probleme interne, cât și o politică externă adaptată la noile realități.
În domeniul relațiilor externe, atât în timpul campaniei electorale cât și la Casa Albă, provocarea nu este expusă în fața publicului, astfel că unii au impresia că mandatarii actuali nu știu prea bine cum va fi politica lor externă, nici față de Moscova și nici față de Beijing.
Chinezii par a fi un pericol nou în fața căruia nu sunt indicii că SUA și-ar spori apărarea, iar Rusia din rival a devenit inamic, datorită politicii americane de a extinde NATO.
În plus, Rusia și China s-au apropiat și mai mult pentru a se opune Statelor Unite, formând un front unit mult mai puternic decât posibilii inamici din vremea Războiului Rece. Sunt motive pentru a bănui că starea de alertă maximă decretată în Pacific, vinerea trecută, pentru forțele ruse, face parte din această colaborare cu China, în mod deosebit în niște momente în care tensiunile dintre Washington și Beijing au crescut din cauza Taiwanului, până într-atât, încât în SUA există temerea că China ar putea lansa o operație împotriva Taiwanului.
Este posibil ca cei care vor candida la președinție în alegerile de anul viitor să intenționeze să stabilească o nouă politică internațională, însă, deocamdată, nu semnalează și nu declară nimic în acest sens.
Dinamica electorală americană aproape că-i obligă să se concentreze pe chestiuni interne, cum sunt impozitele, delincvența sau avortul, însă poderea internațională a SUA impune ca președinții lor să-și orienteze eforturile spre menținerea păcii în lume, care, în acest caz și din punctul lor de vedere, necesită menținerea superiorității militare a Pentagonului.
Poate, atunci când va veni la Casa Albă, noul președinte va orienta eforturile echipei sale spre chestiunile internaționale, însă, până acum, niciunul dintre candidați, nici chiar actualul președinte, nu a arătat vreun interes special pentru ceea ce se întâmplă în afara granițelor țării.
Este un risc pe care țara cu cea mai mare pondere economică și militară din lume nu și-l poate permite, nici consecințele pe care le-ar putea avea pentru cei 350 de milioane de americani, și nici pentru mult mai multele milioane ale aliaților din lumea întreagă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La nueva guerra fría Washington, Diana Negre

“Eso es cosa de Itamaraty”, decía hace algunos años uno de los candidatos presidenciales brasileños cuando le preguntaban acerca de las relaciones internacionales del Brasil.
Itamaraty es el palacio en Brasilia donde se halla el ministerio de Asuntos Exteriores brasileño y la frase del candidato indicaba que su prioridad era ganar las elecciones y ocuparse, tanto como candidato como futuro presidente, de los asuntos internos de su país: Las cuestiones internacionales debían quedar en manos de los expertos en asuntos exteriores.
Para cualquier diplomático norteamericano, semejante actitud resulta envidiable, dada la propensión de sus presidentes a premiar con embajadas a quienes les ayudaron en sus campañas electorales y a relegar a los expertos a cargos secundarios. Según las cantidades que aportaron a la campaña electoral, las embajadas a las que son enviados los amigos políticos son de mayor o menor importancia.
Esta diferencia entre Estados Unidos y muchos otros países a la hora de considerar sus relaciones internacionales, no es solo una peculiaridad de la vida política norteamericana y del sistema de financiación de las campañas electorales, sino una consecuencia del lugar que Estados Unidos ocupa en el mundo desde el siglo pasado: no solo es el país de mayor peso económico, sino que también es la gran potencia militar, a gran distancia de cualquier rival en ambos aspectos.
Es cierto que Estados Unidos ha perdido posiciones relativamente a otros países, especialmente en el terreno económico, pues no ya es el único gigante, como ocurría hace 80 años, sino que se enfrenta a una competencia cada vez mayor por parte de la China.
También en el terreno militar han aumentado los desafíos, pues si bien la Unión Soviética que los amenazaba con sus arsenales atómicos desapareció al acabar la Guerra Fría, la Rusia de hoy sigue teniendo gran capacidad para un ataque atómico, mientras que la China ha crecido tanto económica y militarmente que representa hoy una amenaza en ambos terrenos.
Pero Washington sigue siendo la capital de la primera potencia mundial…aunque tanto desde dentro, como fuera del país hay conciencia de que es necesario replantearse su posición internacional y ajustar sus estrategias.
Pero hacerlo hoy es mucho más difícil que hace 70 años, cuando el gobierno norteamericano adoptó las recomendaciones del NSC 68, un documento super secreto de 66 páginas, redactado por los departamentos de Defensa y Estado, y que constituyó el fundamento ideológico de la Guerra Fría y dominó la política exterior norteamericana desde el entonces presidente Harry Truman, hasta 1991, tras la disolución de la Unión Soviética.
El NSC-68 es ya inútil hoy, pero la necesidad de substituírlo es evidente: Los actores son otros, pero las amenazas de una guerra no han desaparecido y los norteamericanos se enfrentan otra vez a una nueva guerra fría, con riesgos iguales o mayores que los de hace 70 años.
Porque los peligros bélicos no han desaparecido, mientras que las ambiciones de sus posibles rivales son quizá mayores todavía. Además, estos rivales son más fuertes ahora de lo que era la URSS hace 70 años y, sobre todo, ya no hay solo un rival sino dos: no es solamente Rusia, un rival que sigue manteniendo grandes arsenales atómicos y no se ha desprendido de su maquinaria de guerra, sino que se le ha añadió China, la nueva gran potencia que va sumando a su poderío económico una creciente capacidad militar y que exige un lugar en el mapa de las superpotencias, como cree que le corresponde por su nivel económico y su elevada población..
Quien debe enfrentar todos estos desafíos es el presidente norteamericano, tanto el actual como el que salga elegido para el cargo dentro de año y medio. Tanto Biden, como sus posibles rivales para la presidencia, han de encargarse al mismo tiempo de preparar una campaña basada en cuestiones internas y en formular una política internacional adaptada a las nuevas realidades.
En cuestiones de relaciones exteriores, tanto durante la campaña electoral como desde la Casa Blanca, el desafío no se despliega ante el público y algunos tienen la impresión de que los mandatarios actuales no tienen una línea clara de lo que será su futura política exterior, ni ante Moscú ni ante Pekín.
Los chinos parecen representar un peligro nuevo ante el que no hay indicios de que Estados Unidos aumente su protección, mientras que Rusia se ha convertido de rival en enemigo a causa de la política norteamericana que parece dispuesta a ampliar la OTAN.
No sólo esto, sino que Rusia y China se han acercado más para oponerse a Estados Unidos, que se halla hoy ante un frente unido y más fuerte que cualquiera de sus posibles enemigos en la Guerra Fría. Hay razones para sospechar que el estado de máxima alerta en el Pacífico decretado este viernes para las fuerzas rusas, forma parte de esta colaboración con China, especialmente en momentos en que las tensiones entre Washington y Pekín han aumentado a causa de Taiwan, hasta el punto de que algunos temen en Estados Unidos que China lance una operación contra Taiwan.
Es posible que los candidatos presidenciales para las elecciones del año próximo tengan la intención de establecer una nueva política internacional pero, de ser así, no lo demuestran ni lo indican en sus declaraciones.
La dinámica electoral norteamericana les casi obliga a centrarse en cuestiones internas como los impuestos, la delincuencia o el aborto, pero el peso internacional de Estados Unidos requiere también que sus presidentes orienten sus esfuerzos al mantenimiento de la paz en el mundo que, en este caso y desde su punto de vista, exige también que se mantenga la superioridad militar del Pentágono.
Quizá al llegar a la Casa Blanca, el nuevo presidente dedique el esfuerzo de su equipo a atender las cuestiones internacionales, pero en estos momentos ninguno de los candidatos, incluido el actual presidente, han dado muestras de un interés especial por lo que ocurre fuera de sus fronteras.
Es un riesgo que el país con mayor peso económico y militar del mundo no se puede permitir, ni por las consecuencias que acarrea para los 350 millones de norteamericanos, ni para los muchos más millones de aliados alrededor del mundo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.