Negru bun, negru rău Washington, Diana Negre

Tim Scott

„Principala amenințare pentru societatea noastră este rasismul alb,” spunea recent președintele Biden la ceremonia absolvenților dintr-o prestigioasă universitate cu studenți negri, preluând, astfel, una dintre lozincile electorale ale Partidului Democrat, care se bucură un sprijin aproape garantat din partea alegătorilor negri americani.
De un secol încoace, populația de origine africană este în mod constant de partea Partidului Democrat: cel mai slab rezultat electoral le-a adus democraților „doar” 83% din votul negrilor, cu procentajul maxim de 17% din totalul alegătorilor americani realizat de Gerald Ford, dar care a tot scăzut, cu toate că Donald Trump a reușit să-l recupereze parțial, când a obținut 12%, în 2020.
Prezența negrilor din partea Partidului Republican în Congresul american este slabă: în Camera Reprezentanților, din cei 222 de republicani, numai 2 sunt negri, față de 58 din totalul de 213 congresmeni democrați, iar, în Senat, democrații au doi negri din totalul lor de 51 de senatori, iar la republicani, din 49, numai unul este negru.
Acest unic senator negru este Tim Scott: el ar vrea să facă cu ajutorul Partidului Republican ceea ce a făcut predecesorul său democrat, Barak Obama, adică să ajungă președinte. Și-a anunțat candidatura săptămâna aceasta, cu puțin timp înainte de anunțul similar care avea să fie făcut de guvernatorul Floridei, Ron DeSantis.
Aspirațiile lui Scott au fost primite într-un mod surprinzător de principalul candidat republican, fostul președinte, Donald Trump, care, în loc să-i găsească o poreclă pentru a-l ridiculiza și a face din el ținta unor critici, așa cum a făcut cu toți rivalii săi, l-a lăudat, la fel ca restul Partidului Republican.
În schimb, Partidul Democrat, care se bucură de un sprijin atât de mare din partea negrilor, s-a lansat în critici acerbe la adresa lui Scott, pe care, mai mult sau mai puțin, l-a lipsit de „onoarea” de a fi negru, deoarece, desigur, comportamentul său politic nu corespunde cu ceea ce se aștepta de la o persoană de culoare.
Astfel că există negri „buni” progresiști, membrii ai Partidului Democrat și câțiva „răi”, rătăciți, care nu sunt nici solidari cu rasa lor și nici nu fac parte din partidul potrivit pentru ei. Aceasta mai înseamnă că, dacă Scott este ales candidatul republicanilor, atacurile împotriva lui vor fi tot atât sau poate și mai feroce, decât cele împotriva rivalilor săi albi.
Și este de înțeles, deoarece reprezintă un pericol electoral serios pentru Partidul Democrat: este o amenințare imediată, deoarece este posibil să smulgă suficiente voturi ale negrilor la alegeri; iar pe termen lung, ar putea să transforme chiar imaginea Partidului Republican.
Partidul acesta, care, în Războiul Civil, a luptat din Nord împotriva sclaviei din teritoriile sudice controlate de Partidul Democrat, a devenit, treptat, reprezentantul elitelor economice, în timp ce democrații apărau clasele umile.
Puțin câte puțin, situația s-a schimbat, iar republicanii au devenit, între timp, populiști, nu numai din cauza limbajului lor destul de des exaltat, ci datorită compoziției electoratului care îi sprijină: în general e vorba de persoane din clasa mijlocie și cea a muncitorilor, locuitori ai regiunilor interioare mai puțin privilegiate, păstrători ai valorilor tradiționale.t
În schimb, democrații sunt funcționari, directori, universitari și, grație beneficiilor lor economice și politice, ei sunt cei care stabilesc normele dialogului politic.
În mod curios, primul președinte negru, democratul Barak Obama, avea o situație privilegiată, cu un tată universitar african și o mamă albă, dintr-o familie înstărită, care a putut să-l trimită la cea mai bună școală privată din Hawai, în timp ce republicanul Tim Scott, are origini modeste: părinții lui au divorțat când el avea 7 ani și a crescut cu lipsurile inerente salariului mic pe care îl primea mama sa ca asistentă medicală.
Însă, potențialul său politic este evident: dovadă sunt fondurile abundente pe care le-a primit pentru campania sa. Oricât de buni ar fi, în acest dialog politic, doar negrii progresiști, pe Tim Scott, conservator și republican, rivalii săi politici deja l-au etichetat ca fiind un negru rău.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Negro bueno, negro malo Washington, Diana Negre

Tim Scott y Donald Trump

“La principal amenaza para nuestra sociedad es el racismo blanco”, decía el presidente Biden no hace mucho en la ceremonia de graduación de una prestigiosa universidad negra y recogía así uno de los lemas electorales del Partido Demócrata, que tiene un apoyo casi garantizado por parte de los votantes negros norteamericanos.
Hace casi un siglo que la población de origen negro está firmemente alineada con el Partido Demócrata: el peor resultado electoral dio a los demócratas “solamente” el 83% del voto negro, con el máximo porcentaje del 17% logrado por Gerald Ford y que ha ido bajando continuamente, si bien Donald Trump consiguió recuperarlo parcialmente, al conseguir el 12% en 2020.
La presencia negra en el Congreso norteamericano también es reducida en el Partido Republicano: en la Cámara de Representantes, tan solo hay 2 entre los 222 republicanos pero 58 entre los 213 demócratas, mientras que en el Senado ambos partidos están a la par: los demócratas tienen 2 entre sus 51 senadores y tan solo 1 de los 49 republicanos es negro.
Este único senador es Tim Scott y quiere repetir en el Partido Republicano lo que hizo su predecesor demócrata Barak Obama y convertirse en presidente. Anunció su candidatura esta semana, poco antes de que lo hiciera el gobernador de Florida, Ron DeSantis.
Las aspiraciones de Scott fueron recibidas de forma sorprendente por el principal candidato republicano y ex presidente Donald Trump, quien en vez de buscarle un mote para ridiculizarlo y hacerlo objeto de críticas como ha ocurrido a todos sus rivales, lo alabó, como hizo el resto del Partido Republicano.
En cuanto al Partido Demócrata, que tanto apoyo recibe de los negros y entre cuyas filas militan tantos de ellos, se lanzó ferozmente a criticar a Scott a quien más o menos quitaron el “honor” de ser negro, seguramente porque su comportamiento político no corresponde a lo que se espera del color de su piel.
Y así hay negros “buenos” progresistas, afiliados con el Partido Demócrata y unos pocos ¨malos”, descarriados que ni son solidarios con su raza ni siguen al partido que les corresponde. Lo que también significa que, si Scott acabara siendo el candidato republicano, los ataques contra él serían tanto o más feroces que contra sus rivales blancos.
Y es comprensible porque representa un serio peligro electoral para el Partido Demócrata: de inmediato, porque tal vez arrastre suficientes votos negros a las elecciones; a largo plazo, podría acabar transformando la imagen del Partido Republicano.
Este partido, que luchó en la Guerra Civil desde el Norte contra la esclavitud en los territorios sureños controlados por el Partido Demócrata, se fue convirtiendo poco a poco en un representante de las élites económicas mientras que los demócratas defendían a las clases humildes.
Poco a poco la situación ha ido cambiando y los republicanos son ahora los populistas, no solo por su lenguaje a menudo exaltado, sino por la composición del electorado que los apoya: en general personas de la clase media y obrera, residentes de las regiones interiores menos privilegiadas y con valores tradicionales.
Los demócratas en cambio son funcionarios, directivos, académicos y, gracias a sus beneficios económicos y políticos, son también quienes sientan las normas del diálogo político.
Curiosamente, el primer presidente negro, el demócrata Barak Obama venía de una situación privilegiada con un padre universitario africano y una madre blanca, de familia acomodada que lo pudo enviar a la mejor escuela privada de Hawaii, mientras que el republicano Tim Scott, tiene orígenes modestos: sus padres se divorciaron cuando él tenía 7 años y creció con las estrecheces del escaso sueldo de asistenta de enfermera de su madre.
Pero su potencial político es evidente y así lo demuestran los cofres repletos con ayudas económicas para su campaña, por mucho que en este diálogo político los únicos negros buenos sean los progresistas y a Tim Scott, al ser conservador y republicano, sus rivales políticos le han puesto ya la etiqueta de malo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.