Eugen Hac, 23 iunie 2023

Cândva, am scris o Istorie a Serviciului Spaniol de la Radio România Internațional, pentru uzul ascultătorilor și utilizatorilor străini, de limbă spaniolă, cu informații și detalii exacte despre membrii fondatori – români și spanioli -, despre cum s-au pregătit ei pentru a lansa în eter, la ora 20.00, în ziua de 15 martie a anului 1955, prima emisiune în limba spaniolă din capitala României, ce conținea și ce durată a avut aceasta, despre cum s-au înmulțit emisiunile zilnice în spaniolă și cum au evoluat ele peste timp.

Desigur, erau și alte detalii, deoarece mă documentasem din timp asupra acestui subiect: prin anii 70, îi cunoscusem pe unii membri fondatori ai Secției Spaniole a Redacției Emisiunilor Politice pentru Străinătate – așa s-a numit, înainte de Revoluția din 1989, Serviciul Spaniol al RRI – care mi-au vorbit cu entuziasm și mândrie despre activitatea lor de pionierat.

După Revoluție, când RRI și-a creat site-ul propriu, am postat, inițial, o Scurtă Istorie a Începuturilor Radio-ului în România (https://ghemulariadnei.com/documentales-iii/breve-historia-de-los-comienzos-de-la-radio-en/), iar, după o vreme, Istoria Serviciului Spaniol de la Radio România Internațional,(https://ghemulariadnei.com/documentales-iii/historia-del-servicio-espanol-de-radio-rumania-internacional/). Atenție, link-urile nu duc la site-ul RRI, ci tot la site-ul pe care vă aflați acum, ghemulariadnei.com!

Cele două postări au avut succes și au atras multe vizite.
(La contorul de vizite au acces doar unii din șefii cei mari, ceea ce este foarte incorect, este un abuz, o dictatură! Într-o instituție publică, nu e voie să se întâmple așa ceva! Numărul de vizite trebuie să fie un criteriu de apreciere și de atracție, în primul rând, pentru utilizatorii site-ului, și de mândrie pentru serviciul sau secția care culege cele mai multe accesări! Sindicatele ar trebui să lupte pentru desființarea acestei practici!).
Văzând acest lucru, directorul RRI din acea vreme, Doru Vasile Ionescu, a trasat tuturor serviciilor și secțiilor din departamentul pe care îl conducea să facă același lucru, adică să se documenteze și să redacteze o istorie a serviciilor și secțiilor respective. Sarcină greu de îndeplinit, deoarece, dacă nimeni nu s-a gândit să adune informații din timp, după o vreme, oamenii dispar, iar lucrurile se uită. Cu greu mai găsești informații.

Rând pe rând, au venit să-i spună domnului director că nu au găsit niciun fel de date în legătură cu istoria secțiilor respective.

Una dintre colege a venit să mă întrebe unde am găsit eu informații despre Serviciul Spaniol, deoarece ea nu a găsit nimic nici măcar în Arhivele Radio-ului. I-am spus că am tot cules informații de prin anii 70 de la românii și spaniolii care au fondat Serviciul Spaniol.

Am avut curiozitatea să întreb și eu la departamentul Arhivelor dacă au vreun material despre Istoria Serviciului Spaniol. Nu aveau.

-Bine, atunci, uite, v-am adus eu unul în română și în spaniolă, în cazul în care dorește să se documenteze cineva în legătură cu acest subiect. Dar, materialul se va consulta doar aici, fără să părăsească încăperea, deoarece există riscul să nu mai fie restituit!

După câteva luni, într-o ședință cu șefii de servicii și secții, domnul Doru Vasile Ionescu a anunțat că tocmai fusese postată pe site-ul RRI, o istorie a acestuia, scrisă de colegul nostru, Eugen Cojocariu. Și l-a felicitat pentru munca depusă. (Domnul Cojocariu descoperise cercetările făcute în acest domeniu de istoricul Eugen Denize.)
Iar, mie, domnul director mi-a cerut să șterg Începuturile Radio-ului în România și Istoria Serviciului Spaniol, deoarece nu mai era nevoie de ele.
-Și ce v-ați trezit să afirmați acolo că MEMBRII FONDATORI AU LUCRAT CU ENTUZIASM!!!??? NU E NEVOIE DE ATÂTEA INFORMAȚII, E SUFICIENTĂ CÂTE O ANECDOTĂ…

Câte o anecdotă!? Penibil!

Am citit Istoria RRI scrisă de domnul Eugen Cojocariu. Un material lung, prea lung, peticit, cu preluări parțiale – nu complete – din cercetările istoricului Eugen Denize. Uneori conține chiar inadvertențe! Am încercat să-l determin pe tizul meu să-și corecteze una dintre informațiile eronate pe care le vehiculează, cea referitoare la Secția Yiddish, însă, fără succes. Afirmația că această emisiune – după unele surse – a încetat să existe în anul 1955, nu-și are rostul, cu toată îndoiala pe care o strecoară domnul Cojocaru la adresa contribuțiilor istoricului Eugen Denize, care afirmă că, în 1957, emisiunea continua să existe. A existat în mod sigur: eu am fost angajat la Radio România Internațional (REPS) mult mai târziu, în 1971, și i-am cunoscut pe membrii Secției Yiddish. În fruntea ei se afla, atunci, domnul Launer. Știu când și cu ce ocazie a fost desființată. Nu voi oferi alte informații în legătură cu acest subiect, deoarece, în România, plagiatul crește în voia lui și nu pare să deranjeze pe nimeni.

Nu am șters nimic din postările mele, așa cum mi-a cerut domnul Doru Vasile Ionescu, deoarece erau scrise anume pentru Serviciul Spaniol, nu pentru întregul RRI, erau mult mai bune și mai digerabile decât romanul fluviu redactat destul de neîngrijit de domnul Cojocariu. Și tradus, ulterior, în spaniolă, și mai neîngrijit de…o colaboratoare a domnului Ionescu.

La ora actuală, cine vrea să afle câte ceva despre Istoria Serviciului Spaniol al RRI, nu mai găsește nimic pe site-ul instituției. Au fost șterse! A rămas doar ce a preluat domnul Cojocariu din materialele mele: recunosc acolo câteva formulări care îmi aparțin, dar, mai ales ideea că apariția emisiunilor în spaniolă la Radio București s-a datorat Hortensiei Roman (mama lui Petre Roman, cel care avea să fie primul prim-ministru al României, după căderea lui Ceaușescu). Subliniez, afirmația îmi aparține și este doar o parte dintr-un adevăr mult mai amplu, care are legătură cu un alt eveniment și mai important pe plan internațional! Cândva, voi scrie în detaliu despre acest subiect.

Așa că, degeaba am adunat eu informații despre Serviciul Spaniol de la RRI! Cineva a vrut ca ele să dispară. Au fost șterse tocmai de pe site-ul care ar fi trebuit să le prezinte pentru țările de limbă spaniolă, unde interesul pentru astfel de informații este mare și constant. Cu atât mai mult, cu cât au mai rămas foarte puține posturi de radio care transmit pe unde scurte emisiuni în limba spaniolă pentru străinătate. Radio Exterior de España, de pildă, nu mai transmite, pentru Europa, emisiuni prin unde radio, ci doar pe internet.

---

Am scris această introducere pentru a arăta necesitatea ca, despre anumite lucruri să vorbească și să scrie cei care le-au cunoscut într-adevăr, le-au trăit și au participat la ele, le-au cunoscut dedesubturile și, eventual, secretele. Și nu să le prezinte doar așa, în trecere…colectivizate și pe fugă, chiar dacă vrea să le expună CA PE O ANECDOTĂ!

Iată o ISTORIE ANECDOTICĂ A SECȚIEI AROMÂNE sau o ANECDOTICĂ A ISTORIEI SECȚIEI AROMÂNE de la RRI.

Istoria Secției Aromâne de la RRI își are începuturile în anul 1985.
În anul acela, am cumpărat o carte, UN VEAC DE POEZIE AROMÂNĂ, de Hristu Cândroveanu și Kira Iorgovanu, apărută în Editura Cartea Românească. Cei doi au făcut o muncă nobilă și migăloasă: au transpus creațiile mai multor poeți aromâni și le-au juxtapus în aromână și română.

Am aflat, cu acea ocazie, multe lucruri despre aromâni, despre mentalitatea și cultura lor și am văzut embrionul de limbă literară pe care s-au străduit să o șlefuiască poeții aromâni.

Am aflat că există PĂRINTEASCA DIMÂNDARE, un îndemn-blestem ca aromânii să nu-și uite limba. A devenit imnul aromânilor.

Am aflat, de asemenea, că există o epopee scrisă de poetul Nida Boga, VOSHOPOLEA, de fapt, singura epopee serioasă pe care o avem, deoarece creația lui Ion Budai Deleanu are prea mult… umor, pentru a fi considerată o… adevărată epopee… națională.
(De atunci, din 1985, mă tot întreb cum de nu s-a găsit niciun compozitor să compună o operă sau măcar un oratoriu pe libretul scris de Nida Boga. Poate sunt șanse, de acum încolo!)

Am citit poezii de o rară frumusețe și sensibilitate cum este ÎNTREBAREA PĂSTORULUI, scrisă de Atanasie Nasta: (fragment)

ÎNTRIBARE PICURĂREASCĂ

Iartă-mi Doamne întrebarea
Care m-a obsedat o noapte întreagă în vis:
Când roiesc turmele de mioare
E mai frumos la Tine-n Paradis?

(Când aruiesc cupiile di ñilioare
I ma mușat la Tine-n Paradis?)

Sau GRAIUL AROMÂNILOR, de Kira Iorgovanu:
(fragment)
Surori latine, mă priviți uimite
Că-s vie, după ce m-au tras pe roată,
Voi, azi, purtați doar straie aurite,
Eu port tot cele vechi, de altă dată…

Am cumpărat mai multe exemplare din această carte și le-am răspândit printre cunoscuții mei din București și Arad. Unii dintre ei erau aromâni. Am comentat cu ei faptul că aromânii nu au drepturi, așa cum au, de pildă, maghiarii la noi în țară. La sud de Dunăre nu există nici măcar o singură școală elementară pentru aromâni.

Nu am fost membru al PCR. Însă, l-am întrebat pe secretarul organizației de bază, din vremea aceea, Marin Nicolae, un om extraordinar – colecționa și restaura icoane (știau puține persoane!) :
-Vom putea transmite, vreodată, emisiuni radiofonice în aromână?
-Eugene, vezi că ne împușcă ăștia. Aromânii au fost legionari!
-N-au fost toți! Iar, cei care s-au născut după război, n-au mai avut cum să fie legionari. Noi am transmite pentru cei din Grecia, sudul Iugoslaviei și Albania. Aromânii de acolo n-au fost și nu sunt legionari!
Nu mi-a răspuns.

Și totuși, în emisiunile în română pentru străinătate (Glasul Patriei), uneori erau abordate subiecte despre aromâni, de obicei pe teme culturale. Nu era puțin lucru, în vremea aceea. Redactorul care prezenta asemenea materiale se numea Emilian Bratu, iar șeful care le aproba, Paul Dudea. Erau mostre de mare curaj.

Paul Dudea avea să-mi facă cunoștință cu Hristu Cândroveanu.
Hristu culesese, în prealabil, informații despre mine. Știa că sunt din Arad, așa că a început să-mi vorbească în maghiară. M-am amuzat, deoarece îmi dădeam seama că era modul său de a mă verifica. Eram într-adevăr cine spuneam, nu eram vreun provocator.
Și s-a deschis imediat, mi-a spus câte a avut de pătimit pentru simplul fapt că era aromân.
În Timișoara, unde învățase ceva maghiară pentru a traduce din creația poetică a lui Petőfi Sándor, a fost impiegat de mișcare. (Singurul loc unde au acceptat să-l angajeze.) Mai târziu, în timp ce își făcea stagiul militar în București, s-a trezit la poarta unității militare cu fratele său mai mic: toată familia se afla în Gara de Nord, în drum spre Bărăgan, unde erau deportați, pentru culpa de a fi aromâni.
-Tata a aranjat cu santinela care păzește trenul să mă lase să vin să te anunț că suntem deportați. Vom încerca să-ți scriem din Bărăgan, pentru ca, atunci când te vei elibera, să știi unde să vii.
Deportații au fost duși cu trenul și au fost debarcați în câmp. Un funcționar al statului le-a măsurat câțiva metrii de câmp pentru fiecare familie – de aici, până aici, pentru voi, de aici încolo, pentru familia… – și au fost lăsați de izbeliște în mijlocul câmpului.
Primul lucru pe care l-au făcut: și-au construit bordeie. Când ploua, se umpleau cu apă. Nu aveau catran sau alte materiale impermeabile pentru acoperișuri.
Au supraviețuit deoarece i-au ajutat țăranii din satele învecinate. Însă, a durat ceva timp până au reușit să-și ridice case din chirpici sau cu pereții din pământ bătătorit, și să-și întemeieze gospodării autosuficiente pentru a duce un trai ceva mai uman.

Academicianul Tache Papahagi spune, în prefața DICȚIONARULUI DIALECTULUI AROMÂN, că acest idiom va dispărea pe la sfârșitul secolului al XX-lea.

Prea era hăituit, prea era triturat!

Dar, iată că doi catalani, Lluís María de Puig și Antoni Siurana Zaragoza (acesta din urmă, primar al Leridei – Lleida, în catalană) au reușit să inițieze, în 1986, o CARTĂ A LIMBILOR MINORITARE ȘI REGIONALE pe lângă Consiliul Europei, pentru a proteja această avuție culturală a continentului nostru. (Catalana a avut de suferit în timpul dictaturii lui Francisco Franco de Bahamonde, când, între 1939 și 1975, a fost interzisă!)

Am scris o scrisoare acestor doi catalani în care i-am felicitat pentru inițiativa lor și le-am prezentat cazul AROMÂNEI, o limbă latină minoritară, vorbită în Balcani, care necesita protecție, deoarece vorbitorii de aromână nu numai că nu au niciun fel de drept pentru a-și cultiva și prezerva limba, dar simplul fapt de a recunoaște că ești aromân duce la pierderea locului de muncă.
Făceam un mic istoric al aromânei, cu primele documente în care se menționează existența acestei etnii (Kastamunitu), contribuția lor substanțială și multiplă la dezvoltarea țărilor din Peninsula Balcanică, am menționat personalități de seamă ale acestor țări, care, de fapt, au fost aromâni.
Iar, la sfârșit, poezia Kirei Iorgovanu, GRAIUL AROMÂNILOR, în aromână și în spaniolă.
Este pentru prima dată că revelez acest secret, despre care mai știa o singură persoană. Era foarte periculos să ai legături în afara țării! Scrisoarea a fost expediată din Elveția pentru Antoni Siurana Zaragoza, primar al orașului catalan Lleida (Lérida, în spaniolă) pe adresa: AYUNTAMIENTO DE LERIDA (PRIMĂRIA DIN LERIDA). Scrisoarea a ajuns la destinație și a avut succes – am putut constata acest lucru mai târziu: catalanii erau solidari cu armânamea!
Desigur, între timp, s-au mobilizat SUȚATELE AROMÂNILOR de pretutindeni pentru a-și susține cauza.
Peste ani,aromâna a fost inclusă pe lista limbilor minoritare și regionale ce necesită protecție, la poziția 20.

---

Prăbușirea ceaușismului a adus speranțe și pentru etnia aromână, în sensul că lucrurile se vor îndrepta.
În primele zile, când încă se mai trăgeau focuri de armă pe străzile Capitalei, Emilian Bratu a avut ideea să mergem acasă la Hristu Cândroveanu pentru a-i lua un interviu despre armâname. La intrarea în blocul unde locuia Hristu, ne-au oprit niște copii viteji:
-Cine sunteți? Dacă sunteți teroriști? Pe cine vreți să omorâți? Nu aveți voie să intrați în bloc!
Amuzant, dar, totuși, foarte neplăcut să fii considerat terorist mai ales de niște ființe ingenue și curate!
-În primul rând, avem aparate pentru înregistrat interviuri, nu avem arme. În al doilea rând, veniți cu noi să vedeți că domnul Cândroveanu ne așteaptă.
Copiii paznici-antiteroriști, foarte aprigi, ne-au însoțit până la ușa apartamentului domnului Cândroveanu. Când a deschis ușa și i-a văzut pe copii, a rămas mirat, însă, a înțeles repede despre ce era vorba și le-a dat asigurări că eram oameni pașnici.
Interviul a fost difuzat imediat, atât pentru ascultătorii din țară, cât și pentru cei din străinătate. Sublinia Hristu Cândroveanu o realitate dureroasă pentru etnia aromână: Cortina de Fier a trecut, în Peninsula Balcanică, exact prin inima aromânilor, despărțindu-i pe unii de alții tocmai prin locurile lor de baștină. Dacă, în centrul Europei, Germania a fost țara împărțită în două, iată că, în Balcani, etnia aromânilor a suferit exact același lucru: o parte se afla în Grecia, iar cealaltă, în țările comuniste, Albania, Yugoslavia și Bulgaria. Europa a fost, în realitate, dublu divizată.
Formula LOCURILE LOR DE BAȘTINĂ echivalează cu PATRIA AROMÂNILOR din sudul Dunării, care, în realitate, este o COMUNITATE DE PATRII, deoarece aromânii trăiesc în aproape toate statele balcanice.
Meritul pentru difuzarea interviului l-au avut, din nou, Emilian Bratu și Paul Dudea.

În sfârșit, se putea pune problema creării unei redacții, care să țină emisiuni zilnice în aromână.

În fruntea RRI, a venit, după niște modificări și reașezări, Doru Vasile Ionescu.
Într-un fel, am avut o contribuție la venirea lui ca șef.
Mă aflam la Secția Externă a RRI (News Room), acolo unde se elaborau și se redactau știrile. Televizorul din încăpere arăta tot felul de grupuri și grupulețe care își făceau apariția la TVR Liberă, pentru a-și prezenta „PARTIDUȚELE SAU PARTIDELE DE FAMILE.” Noua putere avea interes să compromită ideea de partid politic. Ea, puterea, pretindea că este cu totul altceva, un Consiliu Provizoriu de UNIUNE NAȚIONALĂ! Era o UNIUNE A NAȚIEI, NU PARTID!
Doru Ionescu se amuza de spectacolul oferit de puzderia aceea de diletanți care erau convinși că sunt oameni politici.
-Nu e momentul să te afirmi acum! – îmi spune.
-Ba tocmai, acum e momentul, dacă ai ambiții – îi răspund – însă, nu în felul acesta. (Și am arătat spre televizor).
A înțeles că una era spectacolul și cu totul altceva era puterea.
Chiar în ziua următoare a plecat corespondent la CPUN. Avea să-i ia un interviu televizat lui Ion Iliescu.
De la CPUN, s-a întors ca șef al RRI.
Desigur, lucrurile au fost aranjate, ulterior, ca să fie ales, ca șef, de tot departamentul.

Eu, atunci, m-am bucurat foarte mult, deoarece Ionescu era unul dintre noi, a crescut în RRI și cunoștea foarte bine realitățile din departament.
Dacă ar fi venit cineva din afară, un străin, ar fi avut nevoie de cel puțin doi ani ca să înceapă să priceapă câte ceva din activitatea redacției noastre. Și tot acest răstimp ar fi fost timp pierdut, deoarece, rareori, un nou venit știe să ia măsurile cele mai constructive și benefice, oricât de bine intenționat ar fi. Așa a și fost experiența noastră cu Gheorghe Prodea, un dublu dezastru, atât ca om, cât și ca șef. A venit cu mentalitatea de dușman și a plecat surghiunit, după vreo 5 ani, umilit și distrus, ca simplu reporter la revista România Azi. Printre altele, o avea pe conștiință pe Catinca Ralea, care a murit de o criză de astm, în urma unei discuții penibile cu acest om, total pe dinafară, care a fost Gheorghe Prodea.

Doru Ionescu urma să aibă tot sprijinul nostru, al tuturor celor din RRI, deoarece ne înțelegeam foarte bine cu el.

Într-una din zile, când l-am întâlnit, i-am spus să se gândească la o posibilă conversație cu oamenii politici care răspund de noua presă din România. Întrucât emisiunile noastre se adresează străinătății, SPECIFICUL redacției noastre este că avem o DOCTRINĂ identică cu doctrina politico-militară a armatei, a statului român.
Dacă, în urma desființării Pactului de la Varșovia, nu avem o doctrină politico-militară clar definită, atunci, recurgem la doctrina secretă pe care o știe toată lumea: TOATE AZIMUTURILE! Adică, ne apărăm circular, în toate direcțiile! Nu avem încredere nici măcar în Marea Neagră!
Iar, OBIECTUL ACTIVITĂȚII NOASTRE este IMAGINEA ROMÂNIEI. Corectă și obiectivă! Fără cosmetizări și fără exagerări, exact așa cum este în realitate și cum poate fi văzută și constatată de orice turist sau vizitator care sosește în România.

Mi-a răspuns că va trebui să facem parte, în mod obligatoriu, din aceleași organizații politico- militare ca Ungaria.

-Până acum n-am făcut? Și cine ne-a iubit dintre vecinii și prietenii noștri? N-au scris maghiarii o Istorie a Transilvaniei, lucrare colectivă coordonată de Béla Köpeczi. Nu e normal ca o țară să scrie o istorie a unei provincii dintr-o altă țară! De aceea, doctrina noastră cea mai sănătoasă este TOATE AZIMUTURILE!

Se pare că i-a folosit conversația, căci, după o vreme, mi-a spus: ești formidabil!

Nu eram formidabil, doar că anticipasem un posibil examen în fața unor oameni ai noii puteri, responsabili cu politica externă a României. Iar, el trebuia să fie pregătit: e bine să știi să sintetizezi și să prezinți clar, într-un minut sau două, activitatea din departamentul pe care îl conduci.

După o vreme, am îndrăznit să-i vorbesc despre aromâni și necesitatea de a emite emisiuni zilnice în aromână. Subiectul nu a părut să-l intereseze. M-a lăsat să-i spun tot ce aveam de spus, iar la sfârșit, m-a pleznit:
-MĂ LEGIONARULE!
L-am privit consternat. Pe chip, avea un zâmbet, dar, în intonație, a fost foarte categoric. Mi-a vorbit, oare, în glumă sau în serios?
Ambele!
Sunt persoane care recurg la asemenea modalități pentru a închide o conversație care nu le convine: glumesc serios! De fapt, răspunsul e ambiguu. Poate fi DA, și poate fi NU. Sau invers, deoarece e lăsată o portiță spre interpretări ulterioare: Hai domle, că nu știi de glumă! Am glumit!

Timpul îmi va arăta spre ce direcție se va îndrepta Doru Ionescu în chestiunea unei emisiuni radiofonice în aromână.

Și într-adevăr așa a fost. Am văzut că murea de frică.
Fac o paranteză pentru a spune că, atunci când și-a proclamat independența Republica Moldova, în 1991, Doru Vasile Ionescu m-a chemat la el și m-a tras la răspundere pentru afirmația pe care am făcut-o în emisiune că ÎN LUME SUNT, ÎNCEPÂND DE AZI, DOUĂ STATE ROMÂNEȘTI.
-Nu te gândești că angajezi țara și instituția, cu afirmația ta, într-o situație dificilă!
-Bine – i-am răspuns -, atunci afirmă tu că nu-i așa!
A tăcut.

Emilian Bratu, care a tot încercat să-l convingă pe Doru Vasile Ionescu că e momentul să creeze o Secție Aromână, a avut ideea să solicităm sprijinul Asociației culturale macedo-române, re-înființată de curând în București, sub președinția lui Atanasie Nasta. Ne-a primit bucuros, i-a plăcut ideea, dar, nu ne putea oferi niciun sprijin. În casa lui Atanasie Nasta, aveam să-l cunosc pe Nicolae Celea, un aromân extraordinar. Am aflat, cu ocazia aceea, că era rudă cu Ion Caramitru.
-Ținând cont de poziția sa în CPUN, ne-ar putea ajuta?
-Nu, în mod categoric! Caramitru n-ar face niciodată așa ceva, i-ar ajuta, pe armeni, pe albanezi, pe romi, pe oricine…dar, nu și pe aromâni… AR FI PRO DOMO!

Emilian Bratu tocmai își crease o fundație, CUZA VODĂ. În calitate de președinte al fundației, i-a scris o scrisoare Președintelui Consiliului European, din vremea aceea, – dacă nu mă înșel – irlandezul, Charles Haughey, în care spunea că am dori o scrisoare de sprijin din partea forului pe care îl conduce, deoarece fundația intenționează să promoveze aromâna în mijloacele de informare în masă. Speranța lui Emilian Bratu era ca, o asemenea scrisoare venită din partea Consiliului European să-l convingă pe Doru Ionescu să creeze o secție aromână la RRI.

Răspunsul la scrisoarea lui Bratu a venit din partea unui…grec, probabil, consilier al lui Charles Haughey. Scrisoarea nu a servit la nimic, deoarece consilierul grec… era grec: Grecia, democratica Grecie nu recunoaște existența etniilor pe teritoriul său. Aromânii sunt… greci vlahofoni, adică greci care vorbesc…românește. Sau, și mai rău, sunt cuțo-vlahi, adică vlahi șchiopi, sau jumătate de vlahi.

Am observat că un coleg de-al nostru de la Serviciul Spaniol, Alexandru Grigore Dima, îl cultiva intens pe Doru Vasile Ionescu. Mergea foarte des și rămânea destul de mult în biroul lui.
L-am rugat pe acest coleg al meu, căruia i se spunea ȘUREL (el prefera să i se spună așa, deoarece bunica sa ucraineancă îi spunea Shurik, diminutiv al lui Shura, diminutiv al lui Alexandru, iar Șurel era un Shurik românizat!), l-am rugat, deci, să încerce să-l convingă pe Ionescu să înființeze o secție în aromână.
A tăcut, adică nu mi-a promis nimic.

După o vreme, l-am rugat din nou.
Răspunsul lui a fost categoric:
-Mă supăr dacă mai insiști!

Fără comentarii.

Nimic nu-l convingea pe șeful nostru că merita să se creeze o redacție care să elaboreze emisiuni în aromână.

Au trecut luni de zile. Mie mi s-au părut o veșnicie, deoarece șansele de a reuși să punem în aplicare această idee scădeau pe zi ce trecea.

Într-o seară, trecuse de ora 22.00, serviciul de știri se închisese și mă pregăteam să merg acasă deoarece tura se încheia atunci când „se închidea ROMPRES-ul” (așa s-a numit AGERPRES o vreme), își face apariția domnul Doru Vasile Ionescu, cu toate că nu lucra în redacție la ora aceea. Și-a tras un scaun și s-a așezat chiar lângă mine. Avea o privire pusă pe infinit, când se uita la tine, vedea departe… Avea să devină celebră sub denumirea de PRIVIREA DE VATĂ sau DE LIMAX a lui Doru Ionescu. Paternitatea acestei denumiri aparține unor colegi din afara RRI.

-Știi, chestia aia cu aromâna, ai putea să-mi faci o fundamentare… să arăți necesitatea de a se crea o emisiune în aromână?

Noroc că eram așezat pe scaun. Nu-mi venea să cred. Mi-am revenit după câteva momente și l-am întrebat:

-Când să fie gata?
-Ieri!

-Și cui o predau?
-Vâr-o pe sub ușa de la biroul meu.

Am stat să redactez FUNDAMENTAREA până la orele 03.00 dimineața.
Preluam marea majoritate a informațiilor din scrisoarea pe care am trimis-o celor doi catalani, Lluís María de Puig și Antoni Siurana Zaragoza.
Am adăugat faptul că o emisiune radiofonică în aromână ar face mai mult decât 50 de lectorate de limba română în orașele din Balcani, deoarece, tot aromânul ar avea posibilitatea să asculte, în aromână, în intimitatea casei sau apartamentului său, fără să dea seamă nimănui: un buletin de știri, unul sau două comentarii pe teme de actualitate politică, rubrici economice, culturale, emisiuni despre datini și folclor aromân, informații sportive…

Am recomandat și niște termeni care să fie folosiți când e vorba de aromână:
-nici limba aromână, nici dialectul aromân: scurt AROMÂNA!
-din română în aromână sau din aromână în română să nu vorbim de traducere ci de TRANSPUNERE.
-să se evite total angajarea în vreo dispută pe tema CE ESTE AROMÂNA, LIMBĂ SAU DIALECT? Este sterilă și păguboasă, îi macină pe aromâni și este destul de răspândită.

După vreo două săptămâni, aflu, întâmplător, de la Paul Dudea, șeful Secției Glasul Patriei, că schimbarea aceea totală de atitudine a lui Doru Vasile Ionescu avea o explicație: el, Paul Dudea, îi dăduse o scrisoare și o tăietură de ziar, primite de la un ascultător româno-albanez din Priștina, Kosovo, în care era menționat faptul că, la Skoplie, urma să se deschidă o emisiune zilnică în aromână, dimineața, la ora 10,45, cu durata de 15 minute, precedată de o emisiune în romaní, cu aceeași durată. (Dimineața, la o oră inoportună, când tot aromânul e la locul de muncă! – observația mea.)

Totuși, Dudea l-a convins pe Ionescu cu această magistrală lovitură de maestru: NE-O LUAU ALȚII ÎNAINTE!

Au trecut săptămâni și luni întregi fără nicio noutate.
Doru Vasile Ionescu avea să-mi spună că a avut o lungă conversație cu Vasile Barba, un aromân stabilit în Germania care scotea o publicație trimestrială în aromână, ZBORLU A NOSTRU (Cuvântul Nostru).
-Dar, emisiunea noastră în aromână? – îl întreb.
-Se va face, într-un viitor nu prea îndepărtat, se va face!

După acea conversație, șeful meu m-a ignorat luni de zile.
Într-o dimineață, cum lucrasem în tura de noapte – căci era în desfășurare primul Război din Golful Persic, împotriva lui Saddam Hussain, (invadase Kuwait-ul) l-am așteptat pe Doru Vasile Ionescu până când a venit la serviciu, pe la orele 8.00.
Pe un hol de 2 metri lățime, n-avea cum să treacă fără să dea ochii cu mine. Avea de parcurs vreo 8-9 metri până la ușa biroului său, unde îl așteptam eu. Eram numai noi doi. Cu toate acestea, incredibil, s-a prefăcut că nu mă vede, sau a încercat să treacă pe lângă mine… fără mă vadă! Când a ajuns în dreptul meu, l-am salutat brusc și sonor, și…s-a speriat. S-a speriat într-adevăr, deoarece nu se aștepta la o asemenea reacție din partea mea.

-Hâm! Mai reziști, mai reziști? Avea un fel de zâmbet acru pe buze.

Se referea la faptul că lucram, de câteva săptămâni, în tura de noapte, care începea la orele 20.00 și se termina la ora 06.00 dimineața.
Am remarcat că nu mi-a răspuns la salut și a preferat să mă întrebe dacă mai rezist. Păruse îngândurat în asemenea măsură încât, cât p-aci să nu mă vadă, dar, de gândit, în mod ciudat, se gândea la mine, la turele mari de noapte pe care le făceam în mod continuu!
Dar, cel mai important lucru, îmi ascundea faptul că – aflasem întâmplător – avuseseră loc trei concursuri pentru a selecționa aromâni care să lucreze pentru viitoarele emisiuni în aromână. De asta l-am și așteptat pe domnul Ionescu. Ca să-l verific.
Cine să fi fost examinatorii, după ce criterii au fost aleși, în ce au constat probele și ce li s-a cerut candidaților?
În RRI existau câțiva aromâni, pe la diferite secții, dar, doar înțelegeau, nu mai vorbeau aromâna.

Era clar, Doru Vasile Ionescu mă excludea din activitatea de întemeiere a Secției Aromâne.
Era dreptul lui să-și aleagă colaboratorii. Important era faptul că, până la urmă, a îmbrățișat ideea și o punea în practică.
În definitiv, de el depindea totul. Fără aprobarea lui, nu s-ar fi făcut nimic.

Deci, așa stăteau lucrurile.

Tot Paul Dudea avea să mă lămurească de ce Doru Vasile Ionescu nu voia să mai audă de mine:

-Când a arătat necesitatea de a se crea la RRI o emisiune în aromână a avut un asemenea succes, încât, nu numai că l-au felicitat, dar i-au spus că E GENIAL! În mod deosebit a fost apreciată afirmația că „O EMISIUNE ÎN AROMÂNĂ AR FACE MAI MULT DECÂT 50 DE LECTORATE DE ROMÂNĂ ÎN ORAȘELE DIN BALCANI!”

Deci asta era! Șeful meu mă ura pentru succesul extraordinar pe care l-a avut cu… ajutorul meu. Iubea, acum, atât de mult ideea, încât încerca să o confiște: era numai a lui!

M-am felicitat: Foarte bine, MĂ LEGIONARULE!

La fel, aflu că Doru Vasile Ionescu se ruga de unii redactori din RRI să accepte postul de șef al Secției Aromâne. Unii erau aromâni, cum a fost Tărărăscu (Țuți) și Fole Alexandru; Gheciu Marilena nu a fost armâncă, ci doar căsătorită cu un aromân, Gheciu Radu, dar, nici acesta nu vorbea armâna. Și, bineînțeles că l-a rugat și pe Paul Dudea, șeful Glasului Patriei. Toți acești colegi i-au recomandat să mi se adreseze mie. Iar, Doru Vasile Ionescu, a avut o replică care a rămas celebră în RRI:
-ORICINE ÎN AFARĂ DE HAC!

Excelent! Nici că se putea mai bine!

Până la urmă, a găsit pe cineva care să accepte: colegul meu de la spaniolă, Alexandru Grigore Dima. Șurel!
Stupoarea pe care a cauzat-o domnul Dima a fost declanșată de faptul că dumnealui susținea, chiar din momentul în care i s-a făcut oferta, că EL ESTE AROMÂN! Nu mai era ucrainean, nu mai era Shura sau Shurik! Era aromân, get beget. Cum s-o fi spunând Șurel în aromână?
Dima poate fi nume de aromân.
Dar, un coleg de al nostru, un crainic cu o voce extraordinară, Eugen Turjanschi, i-a cunoscut părinții: nu ascundeau faptul că erau bulgari! (Cuvintele lui Turjanschi.)

Amza Pellea, bulgar, ce oltean perfect și strălucitor a fost! L-a iubit – și îl iubește, încă – o Românie întreagă, indiferent dacă a știut sau nu că Amza era bulgar!

Eu am avut în Arad vecini și prieteni bulgari. Majoritatea își aveau rădăcinile în Vinga, localitate situată între Arad și Timișoara. În general, erau catolici. Dar, acest lucru nu are nicio importanță. În Arad, am cunoscut și am crescut printre tot felul de etnii: nemți, unguri, sârbi, slovaci, ucraineni, evrei…și, bineînțeles, români. De foarte multe ori, eram rude între noi. Nimeni nu te întreba ce ești. Nu era nicio problemă. Frumos era să știi să vorbești…toate limbile Pământului, însă să nu pretinzi că ești altceva decât ceea ce ești, indiferent dacă vorbești perfect limbile celorlalți!

Bulgar sau nu, și mai penibil pentru Dima era că nu știa deloc armâneaști. Nici măcar cum se spune DRAGUL MAMEI!
Și, în mod inexplicabil, nu s-a supărat pe domnul Ionescu când acesta i-a propus să fie șeful Secției Aromâne! Ar fi avut puterea să se supere numai pe mine!

Dacă și-a asumat sarcina, important era să muncească și să se ocupe serios de ea, să o ducă la bun sfârșit.
Într-adevăr, să aduci o limbă rămasă ca nivel de dezvoltare pe la mijlocul secolului al XIX-lea era o sarcină dificilă.
După Mica Unire din 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost cel care a început să-i ajute pe aromâni cu școli și biserici, în care se preda și, respectiv, se oficia în română. Acele școli românești au trezit poeții – privighetorile etniei – a căror creație avea să fie adunată în cartea lui Hristu Cândroveanu și a Kirei Iorgovanu, UN VEAC DE POEZIE AROMÂNĂ.
Însă, ca limbă de comunicare în masă, aromâna nu putea să redea realități, evenimente și evoluții ale vieții moderne.
Concret, marea problemă o constituiau neologismele.
La Fondul Principal de aproximativ 800 de cuvinte pe care le știa aromânul, el adăuga, automat, neologisme din limba țării: cel din Grecia, spunea, de pildă, KIVERNIA, cel din actuala Republică a Macedoniei de Nord, DÂRZAVA, … cel din România, STAT!
Adică, aromâna, ca limbă a familiei, s-a păstrat în interiorul perimetrului casei. Depășirea acestui perimetru însemna admiterea unor cuvinte din limba vorbită afară. Neologismele acestea „naționale” din COMUNITATEA DE PATRII o risipeau exact în compartimentul care trebuia să reprezinte modernizarea ei!
Fenomenul trebuia să fie inversat, risipirea trebuia să devină unificare.
Aceasta era sarcina pe care și-a asumat-o Alexandru Grigore Dima, atunci când a acceptat să preia Secția Aromână.
Mult succes!

Cunoșteam problemele aromânei deoarece, din 1985, am citit tot ce am găsit pe tema aceasta. De la lucrări de Theodor Capidan, Gustav Weigand și Tache Papahagi, până la poeziile din UN VEAC DE POEZIE AROMÂNĂ, pe care le citeam și reciteam tot timpul. ZBORLU A NOSTRU îmi oferea mostre de aromână actuală. Vasile Barba ținea singur această mică publicație (de patru pagini A-4), și din acest motiv, forța sa redacțională era destul de slabă: un număr apărea o dată la trei luni.

O colegă de la Serviciul Spaniol, Ileana Scipione, mi-a făcut cadou romanul ARMÂNA (mai multe exemplare, unul, la rândul meu, i l-am făcut cadou macedoneanului Dina Cuvata – în acte, Dimo Dimcev – care l-a transpus în aromână). Romanul a fost scris în română de străbunicul Ilenei Scipione, Petru Ghinu (îl admira atât de mult pe Iosif Vulcan din Oradea, încât și-a schimbat numele în Petru Vulcan). Petru Ghinu era originar din Bitolia, azi, în Republica Macedonia de Nord, și s-a stabilit la Constanța, unde a devenit un mare animator cultural, un mare activist al românismului în Dobrogea. Tot de la Ileana Scipione am primit lucrarea DIE AROMUNEN, de Gustav Weigand, cel care a consacrat denumirea de AROMÂN, precum și DICȚIONARUL DIALECTULUI AROMÂN, elaborat de Tache Papahagi, un instrument care mi-a servit enorm la învățarea acestui idiom.

În plus, am studiat felul în care a reînviat o limbă moartă, EBRAICA, pentru a ajunge să devină limba oficială a statului Israel.
Totul a pornit de la un singur om, Eliezer Ben Yuhuda, care, atunci când a venit pe pământul patriei lui ancestrale, actualul Israel, a hotărât să nu mai vorbească decât în ebraică.
Au râs de el, au spus că e nebun. Cum să pângărești o limbă liturgică prin excelență, folosind-o în discuții, uneori banale, din viața de zi cu zi, pe stradă, la piață?
Ba să te și cerți în IVRIT (în ebraică, ivrit înseamnă… limba ebraică!).
Cum să modernizezi o limbă veche de mii de ani, păstrată doar în texte? Cum să o aduci la zi?
Simplu, dar, la început, e foarte greu!
Hotărâtor a fost faptul că a existat intenție, voință și interes!
După crearea statului Israel, s-a ajuns, într-un timp destul de scurt, ca IVRIT-ul să fie limba maternă a unor generații de copii ale căror mame…nu vorbeau ivrit!
Azi, IVRIT-ul este o limbă vie, puternică și bogată.
Dacă citești în ivrit, vei vedea cuvinte străvechi, cu străluciri și splendori moderne! Este ceea ce în lingvistică se numește ÎMPRUMUTURI INTERNE: cuvinte vechi adaugă sensuri moderne care, treptat, le înlocuiesc pe cele arhaice.

Au trecut câteva săptămâni.
Într-o dimineață, de la Secretariatul Tehnic al RRI, Veronica Verona (folosesc numele ei de poetesă) mă cheamă prin telefonul intern al redacției:
-Eugen, vrei să vii puțin până la mine?
Am crezut că era vorba de vreun material pe care să-l difuzăm.
Când intru în Secretariatul Tehnic, dau cu ochii de domnul Doru Vasile Ionescu. Privirea lui de vată trăda o stare de tensiune. Era cătrănit, cum se spune în limbajul mai liber.
-Aș vrea să te ocupi de pregătirea profesională a aromânilor! – îmi spune pe un ton categoric și, în continuare, foarte legat, adaugă: Știi-că-a-fost-creată-o-Secție-Aromână?
Încerca să-și rezolve situația penibilă în care se afla, prin agresivitate.
-M-ai anunțat tu că s-ar fi creat așa ceva?
-Ei, uite, te anunț acum! Faci cerere ca să te transferi la Aromână! – îmi spune și mai agresiv.

Realizam că Alexandru Grigore Dima nu avea de gând să muncească, iar eu ar fi trebuit să devin negrișorul care să ducă la îndeplinire munca pe care el și-o asumase.
-A renunțat Dima?
-Lasă-l pe Dima! Dima va avea alte sarcini!
-Deci, va trebui să-l duc în spinare pe Dima, care va întocmi turele săptămânii, planurile zilnice de emisie și alte „sarcini cu merite excepționale” pe care ar putea să le îndeplinească orice secretară! Concret, ce vrei de la mine?
-Ți-am spus, să te ocupi de pregătirea profesională a aromânilor! Ce nu știi ce înseamnă pregătire profesională?
-Dar, ce te face să crezi că eu aș fi mai bine pregătit profesional decât Dima?

Tonul cu care îmi vorbea Doru Vasile Ionescu trăda o nervozitate vecină cu disperarea. Ceva nu mergea! Iar, domnul Doru Vasile Ionescu avea ceva tupeu. L-am privit în ochi și am hotărât să nu-l menajez deloc.

-Dragă Dorule, n-ai răspândit tu formula ORICINE ÎN AFARĂ DE HAC! De ce nu te ții de cuvânt, de ce nu mă lași în pace? E dreptul tău să-ți alegi colaboratorii! Și e dreptul meu să fiu lăsat în pace! L-ai vrut pe Dima, cu Dima rămâi! Săpun ai cumpărat, săpun mănânci! Acum spui să mă ocup eu de pregătirea profesională a aromânilor? Au avut loc trei concursuri pentru a-i selecționa pe viitorii membri ai Secției Aromâne și nu numai că nu m-ai chemat să fac parte din Comisia de examinare, dar nici măcar să mi-i arăți la intrare: uite, ei sunt! Și acum, vrei să mă ocup de pregătirea lor profesională? Nu vreau! Să-i pregătească cine i-a selecționat! Lasă-mă în pace!

Veronica Verona era consternată de scena la care asista.

Dau să ies din încăpere. Doru Vasile Ionescu îmi spune pe un ton aparent resemnat:

-Vino măcar să-i cunoști!

Îmi imaginam că aromânii urmau să se reunească undeva, ceva mai târziu. De aceea, la ieșirea din Secretariatul Tehnic, am vrut să mă îndrept spre partea dreaptă a holului, ca să ajung în birourile Serviciului Spaniol, cu gândul că domnul director mă va chema atunci când vor sosi aromânii.
Dar, surpriză, aromânii erau deja în instituție! Unde? În biroul domnului director! De asta i-a cerut Veronicăi Verona să mă cheme la Secretariatul Tehnic!
Intrăm mai întâi în încăperea șefei de cabinet a domnului Ionescu și de acolo, în biroul dumnealui. În jurul „mesei colaboratorilor” se aflau cinci persoane.
-Bună ziua! Mă numesc Eugen Hac și lucrez la Serviciul Spaniol!
-Este persoana care se va ocupa de pregătirea dumneavoastră profesională! – spune o voce din spatele meu.
De asemenea lucruri era în stare Doru Vasile Ionescu! Nu era resemnat deloc, era foarte viclean. Mă angaja față de alții, știind că nu avea acordul meu!
Mă întorc spre el și îl privesc îndelung într-o tăcere semnificativă, chiar elocventă. Aromânii au înțeles că la mijloc era o problemă serioasă.
Doru Vasile Ionescu avea în continuare privirea sa de LIMAX.
Mă adresez aromânilor:
-Mine nu him armân, nu zburăscu, ma aduchiescu niheamă armâneaști… (Nu sunt aromân, nu vorbesc, dar înțeleg puțin aromâna.)
-Am vedu că zburăști! (Dar, văd că vorbești.)
Persoana care mi-a răspuns era… Nicolae Celea. Îl cunoscusem în casa lui Atanasie Nasta. Zâmbea, era fericit!
I-am privit pe rând pe fiecare dintre ei. După acest tur vizual le-am spus:
-Sper că sunteți creatori, sper că scrieți poezii! E nevoie de creatori în munca pe care o veți face aici.
Și am plecat.

A doua zi, primesc un telefon de la Hristu Cândroveanu.
-Eugen, ajută-ne! Dima nu face față! Treci peste orice mândrie și ajută-ne!
-Doar strictul necesar pentru a pune pe roate secția!

Pentru aromâni a fost eliberată o încăpere a Glasului Patriei, vizavi de Birourile Serviciului Spaniol.

Mesele au fost adunate în mijlocul încăperii, formând o „masă rotundă,” iar aromânii stăteau în jurul ei…încercând să transpună o știre din ziua aceea. Era un exercițiu… ca multe altele. Se punea în funcțiune știința și înțelepciunea colectivă. Toți căutau și toți contribuiau la găsirea de soluții, la urnirea din loc a aromânei, în urcușul ei spre condiția de idiom de comunicare în masă.
Pentru a face față unor emisiuni zilnice acest antrenament trebuia făcut zilnic de câteva ori. Pot să afirm că au dobândit foarte repede această dexteritate.

-E greu? Țineți cont de faptul că fenomenul este bilateral: ce nu știți dumneavoastră să spuneți, nu vor fi în stare ascultătorii să înțeleagă. Așa că, pentru început, simplificați știrea la maximum și formulați numai enunțuri corecte. Spuneți numai ceea ce știți să spuneți corect. Tot timpul să aveți în minte că sunteți o AUTORITATE LINGVISTICĂ! Ce spuneți și cum spuneți este sfânt și așa va rămâne! Corectitudinea enunțurilor va sădi încrederea ascultătorilor în emisiunile Secției Aromâne. Adică, de aici, de la RRI, veți modela modernitatea aromânei și viitorul ei. Perfecțiunea ei!

Această primă etapă este ETAPA TREZIRII AROMÂNEI EMBRIONARE. Nu va dura mult: două sau trei săptămâni.

Va urma ETAPA INTRODUCERII NEOLOGISMELOR UNIFICATE.
Aș propune un principiu: dacă nu se poate efectua un împrumut intern, adică un cuvânt armânesc să fie îmbogățit cu un sens nou, înrudit cu cel vechi, să-l luați din română atunci când acest neologism există într-o formă identică sau similară și în celelalte limbi romanice: italiană, franceză, spaniolă, portugheză, dar și ÎN ENGLEZĂ.
În felul acesta veți adopta niște neologisme, ca să spun așa, internaționale.

ETAPA PLENARĂ va fi atunci când aromâna va dobândi nivelul de fermitate și bogăție pe care îl au limbile statale, adică limbile care au avut șansa să devină limba oficială a unui stat modern.

Veți ajunge la acest nivel, fiți fără grijă!
Aveți intenția, voința și interesul pentru a atinge acest obiectiv.
Statul român vă plătește ca să fiți aromâni de profesie, aromâni profesioniști.
Prin voi, prin munca voastră, veți infirma afirmația lui Tache Papahagi, conform căreia, aromâna se va stinge spre sfârșitul secolului al XX-lea.
Dar, e foarte bine că ne-a speriat!

În studio, am constatat că aveau voci bune, individualizate, fiecare cu personalitatea sa. Un colectiv de radio-jurnaliști cu voci variate!

Dintre toți, se evidenția Nicolae Celea. Era un om deosebit. Vorbea mai multe limbi balcanice și internaționale.
El ar fi trebuit să fie șeful Secției Aromâne, PRIMUL ȘEF AL SECȚIEI AROMÂNE.

Doru Vasile Ionescu insista ca eu să mă transfer la Secția Aromână.

-Nici nu mă gândesc!
-E ordin!
-N-ai cum să-mi dai o asemenea dispoziție. Statul român nu a cheltuit cu mine nici măcar un minut ca să mă pregătească în dialectologia română. Nu am studiat dialectele române în mod oficial! Îți aduc foaia matricolă de la Universitate ca să vezi materiile care mi s-au predat cât am fost student. Tu, în schimb, da! Ai fost studentul Matildei Caragiu. Cum se face că nu știi măcar rudimente de aromână? Și, în fond, care e problema? Lucrurile merg bine, iar meritele vor fi ale tale și ale lui Alexandru Grigore Dima! Atât! Eu lucrez în continuare la Serviciul Spaniol, mai bine zis ȘI LA SERVICIUL SPANIOL! De ce te mai agiți?

Desigur, nu-i plăcea ce îi spuneam.
(Câțiva ani mai târziu, a tot încercat să mă scoată de la Serviciul Spaniol și să mă pună șef la orice altă secție… la MAGHIARĂ sau chiar la UCRAINEANĂ…
Nu știu deloc ucraineană, dar pentru Ionescu, nu conta:
-Aș fi penibil, aș fi la Secția Ucraineană ce este Dima la Aromână!)

A venit și ziua pentru difuzarea primei emisiuni în aromână de la RRI. Aceasta s-a întâmplat pe data de 23 martie 1991. O zi mare! Totul a fost pregătit din timp.
Păstrez acea emisiune înregistrată pe o casetă.
Secția Aromână se înălța pe propriile ei aripi. Dobândea putere și altitudine.

Se bucura de succes printre aromânii din întreaga lume. Unii veneau în vizită la București să-i cunoască pe cei din redacție, deoarece erau… vedete.

Într-una din zile, sosește în Secția Aromână, Kira Iorgovanu. Venea din Germania, unde se stabilise cu soțul ei.
Mi-a făcut mare plăcere să o cunosc. Mă scuz față de ea, spunându-i că voi lipsi câteva minute. M-am întors la Serviciul Spaniol, am copiat poezia GRAIUL AROMÂNILOR, varianta pe care o tradusesem pentru catalani, și am revenit la Secția Aromână, unde era Kira Iorgovanu. Când i-am întins foaia de hârtie, brusc… și-a recunoscut poezia.
A urmat un episod care îmi dă fiori și acum, după zeci de ani, când îmi amintesc de el: Alexandru Grigore Dima, se duce la Kira Iorgovanu, îi ia foaia din mână, și se uită să vadă despre ce era vorba. Aromânii încremeniseră!
Citește „aromânul” nostru ce era pe foaie și, Dumnezeule! mă cheamă să mă apropii de el, CA SĂ-MI FACĂ CORECTURI, nici mai mult, nici mai puțin!
Nu știu ce se putea citi pe fața mea, dar, îmi era milă de colegul meu: se rănea singur și în mod iremediabil.
Corecturile lui au fost, până la urmă… un sinonim – unul singur! – pe care îl propunea în locul unui cuvânt folosit de mine. Atât!
Când, după o veșnicie, i-a restituit poezia Kirei Iorgovanu, doamna aceasta, privindu-l în ochi pe Alexandru Grigore Dima, „l-a pleznit” cu replica:
-E CEA MAI FERICITĂ ZI DIN VIAȚA MEA!
Îmi venea să intru în pământ de rușine.
Dima era mulțumit, își mângâiase orgoliul!
Arma aceasta a defăimării și umilirii colegilor săi o folosea în mod curent.
Oricine a lucrat într-o redacție, știe că textul, odată redactat, trebuie să-l mai vadă o persoană, trebuie să-l mai vadă și alți ochi decât cei ai autorului. Dacă este într-o limbă străină, cu atât mai mult. Ne scapă lucruri, ne fură sensuri din limba de plecare… Mai ales dacă suntem în viteză, pentru că, peste puțin timp, intrăm în studio pentru a face emisiunea.
Alexandru Grigore Dima îndeplinea, și el – mai erau și alte persoane care aveau această calitate – munca de „stilizator,” adică șlefuiau traducerile făcute de toți membrii redacției.
Ce făcea Dima? N-avea loc pe biroul său! Ieșea afară, pe hol, mai bine zis în Casa Scării dintre clădirea veche și clădirea nouă a Radio-ului, unde scara avea ca balustradă o placă de marmură albă, lată de vreo 35-40 de centimetri, și unde dumnealui așeza textele noastre… și le corecta, ÎN VĂZUL CELOR CARE TRECEAU PE ACOLO. Spectacol!
Ba uneori întra la Serviciul German, ca să-i întrebe pe ei: voi cum ați tradus, aici,… că uite, traducătorul nostru nu a înțeles… (Dumnezeu știe ce!). Nemții se uitau la el… și ce să-i spună, știau că întotdeauna textul în românește era pe aceeași foaie – doar că pe verso – cu textul în limba străină, în spaniolă, în cazul nostru. Deci, îl avea la îndemână! Dima nu știa germană și nu-i servea la nimic soluția traducerii în germană a aceluiași text.
Iar când traducea el vreun text și i se întâmpla să nu știe un cuvânt sau o expresie, în loc să întrebe, adresându-se tuturor cu întrebarea: CUM SE SPUNE ÎN SPANIOLĂ…? (de pildă, afine) el se adresa unuia dintre noi: CUM SPUI TU, ÎN SPANIOLĂ, AFINE? (deci, vreau să aud varianta ta, ca să te verific!). Și dacă răspunsul era prompt, ARÁNDANOS! – avea el ac de cojocul respectivului: DAR, EȘTI SIGUR?! (adică, cu toate că mi-ai spus, nu pot avea încredere în tine).
În definitiv, se făcea de râs.
Se întâmpla, uneori, să-l caute cineva la telefon. Cel dintre noi care ridica receptorul spunea uneori: MĂ DUC SĂ VĂD PE HOL, POATE E PE MARMURĂ!

Am avut curiozitatea să văd dacă Alexandru Grigore Dima voia să fie aromân, dacă aspira la condiția de profesionist al colectivului pe care îl conducea, activitate pentru care Doru Vasile Ionescu i-a dat UN SALARIU DE EXCEPȚIE. (Să fim înțeleși: cu toate că era detașat la Aromână, el figura la Serviciul Spaniol! De la Serviciul Spaniol avea să se și pensioneze!)
Nu l-a interesat deloc să se răscumpere în vreun fel, nu a învățat aromână.
În toată cariera lui de șef al Secției Aromâne, nu a intrat niciodată în studiou, nici măcar pentru a face anunțul de identificare: AUA HIM BUCUREȘTI, RADIO ROMÂNIA INTERNAȚIONAL!
Ce aromân ar fi trecut în cariera lui prin Secția Aromână fără să facă măcar un singur anunț de post?

Le cerea aromânilor să-i prezinte varianta în română a emisiunilor pe care le redactau ei. Interviurile în aromână trebuiau să fie transcrise în română pentru ca „aromânul șef” să le poată înțelege, înainte de a le aproba ca bune pentru difuzare.
Am asistat la o scenă: aromânii au lucrat vreo 9 ore la un interviu, pentru a-l transcrie în română –
pentru a „scoate cuvinte,” în limbajul jurnalistic. Dima a pretins să i se dea textul în românește. L-a citit și a făcut tăieturi, ce să se difuzeze și ce să se omită.
Putea să procedeze mult mai simplu: să asculte interviul în timp ce unul dintre aromâni i-l transpunea în românește, frază cu frază, și să hotărască pe loc: asta da, asta nu… mai departe, bun!… merge și asta! Stai un pic, ce spui că zice? Nu! Asta nu dăm, să scoateți fraza asta, puneți semne, de aici până aici, scoatem!
Și așa mai departe. Ar fi durat, toată operația, cel mult o oră și jumătate, nu nouă ore!
Am văzut cu ochii mei cât au lucrat aromânii la interviul acela deoarece magnetofonul cu ajutorul căruia ascultau interviul se afla la noi, la Serviciul Spaniol. Secția Aromână nu avea magnetofon.
Dar, ca să-și de a importanță, Dima scotea untul din subalternii lui.

Colaborarea mea cu Secția Aromână a durat șase săptămâni.
Îmi îndeplineam îndatoririle la Serviciul Spaniol în așa fel încât să pot să asist la înregistrarea emisiunilor în aromână – căci se înregistrau pe bandă magnetică.
Vegheam să nu intre maghiarisme – chip, meleag, a alcătui… sau slavisme, cum s-a și întâmplat într-o ocazie, când SFÂNT era să-l înlocuiască pe SIMT (sventu din slavă versus santus din latină). Și în română, formele vechi provin din SANTUS : Sântana, Sângiorz… Sânandrei. Slavona bisericească l-a impus pe SFÂNT în română, dar, nu și în aromână.
Mă amuzam, uneori, că existau mai multe posibilități pentru a reda același lucru, de pildă, cuvântul militari: STRATIOȚI sau ASCHERLADZI, și întrebarea era: Cum spunem, până la urmă? Pentru care dintre cele două ne hotărâm? Uite că avem de unde alege!
Alteori, alegerea era greu de făcut, deoarece nu existau posibilități: pentru COCOR, de pildă, s-a ales elenismul GHERINICÓ.

Și am întrerupt colaborarea.
Două au fost motivele principale pentru care i-am părăsit.
Primul: am constatat că cineva îi stârnea împotriva mea.
Pe nepusă masă, o persoană din Secția Aromână mi-a reproșat că „sunt prieten cu Hristu Cândroveanu!”
-Și care-i hiba? – întreb eu pe ardelenește.
-A fost în Consiliul Culturii, a fost comunist!
-Interesant! Ce vreau să reții este că voi mâncați o pâine aici, tocmai datorită lui Cândroveanu. Dacă nu era, el nu s-ar fi creat Secția Aromână! Cândroveanu a avut foarte mult de suferit în prima parte a vieții lui pentru „vina” de a fi aromân. A ajuns în Consiliul Național al Culturii și a făcut, de acolo, numai lucruri bune! Să nu mai afirmi vreodată că a fost comunist, deoarece te faci de râs! Nu ți se pare ciudat că-mi reproșezi simplul fapt că sunt prieten cu cineva, oricine ar fi persoana aceea? Ce vrei să insinuezi? Eu n-am fost nici măcar membru de partid!

După câteva zile, o altă persoană face o aluzie delicată la același subiect: prietenia mea cu Hristu Cândroveanu.
-Dar, de unde știți voi că sunt prieten cu Cândroveanu, cine dintre voi m-a văzut, vreodată, stând de vorbă cu el?
Tăcere.
Era clar, cineva îi manipula. Bănuiam cine, dar era o simplă bănuială. (Peste ani, am avut confirmarea. Acel cineva se străduia să-mi strice relația cu Cândroveanu reproducând niște afirmații pe care aromânul acela ilustru le-ar fi făcut la adresa mea.)

Al doilea motiv care m-a determinat să încetez colaborarea cu aromânii a fost faptul că Nicolae Celea părăsea și el Secția Aromână. Pe cel mai bun și mai valoros om din echipă NU L-AU ANGAJAT! Ionescu i-a promis ferm că îl va angaja, dar nu a făcut-o. Într-o discuție pe care am avut-o, Ionescu mi-a promis și mie că îl va angaja.

---

Doru Vasile Ionescu a urcat, la un moment dat, până a devenit numărul doi din instituție, atunci când Președinte-Director General a venit Maria Țoghină.
Când aceasta a fost înlocuită de András Demeter (István), în jurul lui Ionescu n-au mai fost oameni care să-i dea idei. Rând pe rând, l-au părăsit toți. (Eu îl părăsisem demult, când încă era la RRI.) A făcut niște lucruri inadmisibile pentru poziția pe care o ocupa în instituție.
Întâmplarea a făcut să mă întâlnesc cu Sorin Diaconescu (se pronunță Zorin!, deoarece și el este un româno-german), un timișorean care lucra la Radio-Cluj, unde era secretar general de redacție). András Demeter l-a adus la București ca să-i fie mâna lui dreaptă. De fapt, el conducea instituția.
Urmau să-l destituie pe Ionescu. Discuția mea cu Sorin Diaconescu a decurs în felul următor:
-Nu-l destituiți, chiar dacă ar merita acest lucru! Nu-ți cer acest lucru pentru Ionescu, ci pentru faptul că, în instituția aceasta, a fost cândva, pe postul de Președinte-Director General, ANDREI DIMITRIU, un Lord! Între noi ardelenii, hai să facem ca și maghiarul András Demeter, care, în realitate, reprezintă o traducere a lui Andrei Dimitriu, să fie un Lord. Așa că, nu-l umiliți pe Ionescu. Luați-i doar puterea de a mai decide, luații decizia! Adică, să nu vă poată reproșa, vreodată, nimeni, nimic!
Și, cât a fost Președinte-Director General András Demeter nu l-au destituit.
În schimb, Doru Vasile Ionescu, din condiția aceea a lui, a trasat, totuși, niște sarcini ca eu să fiu umilit. Eram în ultimul an al activității mele la RRI, mă pensionam. Printre altele, cu toate că lucram de peste 40 de ani în instituție, se pare că nu am existat pe acolo: am fost singurul din RRI care nu a primit niciun calificativ pentru ultimul an din cariera de jurnalist! Am căutat pe site-ul instituției. Toți aveau calificative! În locul meu, spațiul era în alb, era gol.

S-a ajuns în situația aceea deoarece conducerea RRI, la îndemnul lui Doru Vasile Ionescu, a întreprins împotriva mea niște acțiuni și măsuri fără nicio acoperire legală, dar, mai ales, fără niciun temei. S-au gândit că vor găsi sau vor fabrica unul. N-au reușit! N-au mai putut să dea înapoi și nici să continue, deoarece ar fi fost caz penal.
Așa că, nu am primit niciun calificativ pentru ultimul meu an de muncă. BINE sau FOARTE BINE l-ar fi supărat rău pe Doru Ionescu, așa că nu mi-au dat nimic.

Când l-am întâlnit pe Ionescu i-am amintit:
-Nu ți-am cerut absolut nimic, decât să mă lași în pace. N-AI REUȘIT!

Într-adevăr, în toată cariera mea, a fost singurul lucru pe care i l-am cerut pentru mine, să mă lase în pace!, nimic altceva.

Totuși, András Demeter mi-a dat o DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ, deoarece AM DEDICAT O VIAȚĂ unei IDEI: am venit la RRI de pe băncile Universității și m-am pensionat din aceeași încăpere în care am lucrat o carieră întreagă.
Lui Ionescu i-am dat mai multe idei. Le-a pus în aplicare. I-au dat și mulți alții și s-a purtat urât cu ei. Și cu ei.
Doru Vasile Ionescu a căzut mult mai rău decât Gheorghe Prodea, a căzut mult mai de sus.
Ca profesionist a fost foarte competent.
Problema lui a fost…caracterul pe care îl avea.

Au trecut anii.
Aromâna dispune acum de posibilități plenare pentru a reda orice nuanță sau exactitate a realităților noastre moderne, orice noțiune sau concept din sferele științifice și umanistice ale cunoașterii și creației umane.
Aromânii din întreaga lume vorbesc, în prezent, mult mai fluid și mai ferm decât o făceau la începutul anilor 90, când își căutau cuvintele sau aveau șovăieli.
Au un post de radio pe care pot să-l asculte pe internet în orice punct de pe glob.
Logic ar fi, să-și creeze o Universitate, măcar și una virtuală, așa cum și-au creat evreii Universitatea Ebraică din Ierusalim, în 1928, care, timp de 20 de ani, a dat promoții de specialiști: ingineri, contabili, profesori…vorbitori de ivrit, limbă pe care au putut să o proclame limbă oficială a Statului Israel, în 1948.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.