Ce ne rămâne? Washington, Diana Negre

Dacă există ceva care domină viața americanilor în ziua de azi, atunci acel ceva este confuzia: o vedem în economie, în politică și în interpretările a ceea ce se întâmplă sau, mult mai mult, a ceea ce ar trebui să se întâmple.
În această întinsă și semi-depopulață țară (densitatea în SUA este de 36 de locuitori pe kilometru pătrat, nici măcar o treime din media europeană) unde locuitorii se țin departe unii de alții, atât prin distanțele continentale, cât prin condițiile economice și climatice, exista, până nu demult, o anumită comunitate de criterii în a înțelege viața, însă, acum, realitatea este foarte diferită.
Și nu că viața ar fi diferită în zonele rurale sau urbane, sau în teritoriile mai bogate sau mai sărace, ci faptul că populația americană însăși, indiferent de situarea ei geografică, pare a fi, în prezent, foarte divizată pe criterii sociale sau morale, cât și în expectativele ei politice.
Este rezultatul – sau poate cauza?- unor modalități total aiurea de a înțelege viața și aspirațiile de viitor, atât viitorul propriu, cât și cel al celor din jur.
Unul dintre marile ziare americane scria săptămâna aceasta „Dacă găsiți că evoluția economică este confuză, să știți că nu sunteți singurul.” Și desigur, așa cum arăta cotidianul acela, practic este imposibil să interpretezi datele economice, care, pe de o parte, indică o recesiune – anunțată și de experți – iar, pe de alta, îi semnalează pe investitorii care își trimit bucuroși economiile la burse. Astfel, cu toate previziunile negative, – ale cifrelor sau ale comentariilor făcute de analiștii financiari-, prețurile acțiunilor urcă.
La fel se întâmplă cu piața muncii, unde lipsa tradițională a mâinii de lucru în SUA s-a acutizat în majoritatea sectoarelor, mai ales în divertisment și consum, sectoare care compensează amplu pierderile din domeniile financiare.
Muncitorii pot să aleagă, să aștepte sau să-și schimbe după placul lor locurile de muncă. Salariile au crescut, însă, în general, mai puțin decât inflația, cu toate că, acum, se dau asigurări că acest lucru se va corecta, deoarece seria de scumpiri continuă, iar inflația s-a mai moderat în ultima lună.
Alt teren minat este cel al educației, căci părinții par a fi din ce în ce mai nemulțumiți de oferta publică -singura pe care și-o poate permite majoritatea populației – educație care, din păcate, are puține șanse să se reformeze. Nici în învățământul superior lucrurile nu merg mai bine, în parte, deoarece cheltuielile pentru a intra la orice universitate sunt foarte mari, iar, în cazul universităților mai faimoase, cun sunt Harvard sau Yale, sunt prohibitive. În același timp, calitatea învățământului a coborât, căci, sunt tot mai mulți studenții care predau cursuri – foarte ieftin, desigur – celorlalți studenți mai mici ca ani decât ei.
Locul unde disparitatea criteriilor și diversitatea curentelor sunt cele mai evidente este piața bursei și a investițiilor, în general. De ceva vreme, presupușii „experți” ne tot anunță că va veni un dezastru, deoarece bursele au urcat în valori și în timp mai mult decât se aștepta lumea, iar valorile umflate vor aduce pierderi, cu necazurile respective, acelor investitori care de ani de zile se lăfăie într-o adevărată veselie a scumpirilor haotice.
Multă lume, mai ales pensionarii sau cei care sunt aproape de pensionare, a auzit de aceste avertizări și, folosindu-se de creșterea dobânzilor, au trecut la regimul de venituri fixe, unde, modestul 5% pe care îl primesc acum este mult mai puțin decât acel 17% din procentajul principal, însă, în felul acesta se află la adăpost de orice dezastru.
Problema este că omul de rând nu vrea să coboare din căruță și continuă să-și transforme economiile în acțiuni. În felul acesta, legea cererii și ofertei se menține, iar bursele, în ciuda tuturor pronosticurilor, urcă neîncetat. În ultimele luni, a fost o adevărată sărbătoare pentru cei optimiști, însă nu și pentru asesorii financiari, care sunt văzuți mai degrabă ca niște ghicitori, decât ca experți.
Pentru a încheia acest tur al confuziilor, să amintim și de politică, care se pregătește pentru marele spectacol, o dată la patru ani, cu ocazia alegerilor prezidențiale din noiembre, anul viitor. Țara e deja consumată, căci știe cine vor fi candidații, atât al partidului democrat, cât și al celui republican. Și problema este că nici democrații nu-l vor pe actualul președinte, Biden, care și-a anunțat dorința de a candida din nou, și nici republicanii nu se entuziasmează de președintele Trump, care își face campanie.
În cazul lui Biden, este o tradiție ca democrații să nu prezinte un rival atunci când un președinte al partidului lor vrea să fie reales, în timp ce, în cazul lui Trump, niciunul dintre rivalii săi nu reușește să urce, oricâte avantaje ar avea „pe hârtie”: nici guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, care părea că mănâncă nori, și nici ceilalți posibili rivali nu ajung nici măcar la jumătate din intențiile de vot pe care le are Trump.
Spectacolul acestor doi bătrâni, unul dintre ei aproape octogenar, iar celălalt octogenar deja, fiecare cu propriile limite, nu va fi unul gratificant nici în interiorul și nici în afara țării. Biden are problema unei evidente senilități, în timp ce Trump îi respinge pe cei care nu-l sprijină, la fel cum atrage procentul care îi este fidel până în pânzele albe. Este puțin probabil să-l dorească alegătorii moderați și independenți, așa că se pare că situația va fi la fel ca cea din anul 2020.
Cu diferența că, în ziua de azi, există o respingere mai mare a ambilor candidați: nici Biden nu este omul politic moderat și reconciliant pe care îl aștepta și de care avea nevoie țara, acum trei ani, și nici Trump nu a arătat că știe să se stăpânească, pentru a-și controla izbucnirile.
Însă, nici limitele celor doi candidați și nici nevoia țării de a avea conducători mai capabili nu pot opri procesul electoral care va veni, inexorabil, ca de obicei, odată la patru ani, în noiembrie 2024.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿En qué quedamos? Washington, Diana Negre

Si hay algo que domina en la vida norteamericana de hoy, es la confusión: la vemos en la economía, en la política y en las interpretaciones de lo que sucede o, mucho más aún, de lo que debería suceder.
En este vasto y semi despoblado país (la densidad en EEUU es de 36 habitantes por kilómetro cuadrado, menos de un tercio de la media europea) donde la población se mantiene alejada de sus compatriotas tanto por las distancias continentales como por las condiciones económicas y climáticas, había, hasta no hace mucho, una cierta comunidad de criterios y en la forma de entender la vida, pero, la realidad es ahora muy distinta.
No se trata ya de que las coordenadas de vida sean diferentes en las zonas rurales o urbanas, o en territorios más ricos o más pobres, es que la misma población norteamericana, al margen de su situación geográfica, parece, hoy en día, tan dividida por sus criterios sociales o morales como lo es en sus expectativas políticas.
Es quizá resultado -¿o tal vez sea la causa?- de formas totalmente dispares a la hora de entender la vida y de las aspiraciones para el futuro, tanto propio como del mundo circundante.
Uno de los grandes periódicos norteamericanos escribía esta semana “Si encuentra confuso el acontecer económico, no está usted solo”. Y ciertamente, tal como ese rotativo señalaba, es prácticamente imposible interpretar los datos económicos que, por una parte, apuntan a una recesión -también pronosticada por los expertos- y por la otra, muestran a los inversores que van mandando alegremente sus ahorros a las bolsas. Así, los precios de las acciones van subiendo a pesar de todos los presagios negativos -ya sea por las cifras o por los comentarios de analistas financieros.
Igualmente ocurre con el mercado laboral, donde la escasez de mano de obra tradicional en Estados Unidos se ha agudizado para la mayoría de los sectores, especialmente el de ocio y consumo, que compensan de largo las pérdidas en los ámbitos financieros.
Los trabajadores pueden escoger, esperar y cambiar a su gusto. Los sueldos han subido, pero en general menos que la inflación, aunque ahora nos aseguran que esto se corregirá porque la serie de subidas continúa y la inflación se ha moderado en el último mes.
Otro terreno minado es el de la educación, donde los padres parecen cada vez menos satisfechos con la oferta pública -la única que la mayoría de la población puede permitirse- pero no hay manera de llegar a un acuerdo para reformarla. Y en la enseñanza superior las cosas no van mucho mejor, en parte porque el costo de acceder a cualquier universidad es muy elevado y, en el caso de las más famosas, como Harvard o Yale, es prohibitivo. Al mismo tiempo, la calidad de la enseñanza ha bajado, pues cada vez hay más estudiantes que imparten clases -a bajo costo, naturalmente- a quienes tienen unos pocos años menos que ellos.
Donde la disparidad de criterios y la diversidad de corrientes es quizá más evidente es en el mercado bursátil y de inversiones en general. Hace ya tiempo que los supuestos “expertos” nos avisan de que va a haber una escabechina, que las bolsas han subido más en valor y en tiempo de lo que cabe esperar y que los valores inflados causarán pérdidas, con su consiguiente pena, a los inversores que llevan varios años en una auténtica fiesta con subidas a troche y moche.
Mucha gente, especialmente jubilados o próximos a la jubilación, ha escuchado estas advertencias y, aprovechando la subida de tipos de interés, se ha pasado a la renta fija donde el modesto 5% que ahora reciben es mucho menos que el 17% del índice principal, pero están a salvo de una escabechina.
El problema es que la gente de a pie no se quiere bajar del carro y sigue alegremente poniendo sus ahorros en acciones. Así, la ley de la oferta y la demanda se mantiene y las bolsas, contra tantos pronósticos, no paran de subir. Los últimos meses han sido una auténtica fiesta para los optimistas y están haciendo muy mal a los asesores financieros que algunos ven ya como agoreros más que como expertos.
Para acabar esta ronda de confusiones está la política, que se prepara para el gran teatro de cada cuatro años con las elecciones presidenciales de noviembre del año próximo. El país está ya consumido por saber quiénes serán los candidatos, tanto del partido demócrata como del republicano. Y aquí el problema es que ni los demócratas quieren al actual presidente Biden, que anunció ya su deseo de presentarse a reelección, ni los republicanos se entusiasman con el presidente Trump, quien también está haciendo campaña.
En el caso de Biden, es tradicional que los demócratas no presenten un rival cuando un presidente de su partido es el candidato, mientras que en el caso de Trump no consigue despuntar ninguno de sus rivales, por muchas ventajas que tengan “sobre el papel”: ni el gobernador de Florida, Ron DeSantis, que parecía que iba a comerse el mundo, ni ninguno de sus otros posibles rivales llega a la mitad de la intención de voto en favor de Trump.
El espectáculo de estos dos ancianos, uno casi octogenario y el otro ya entrado en la década de los 80, cada uno con su limitación personal, no será gratificante ni fuera ni dentro del país. Biden tiene el problema de una senilidad evidente, mientras que Trump repele tanto a quienes no lo apoyan como atrae a un porcentaje que le es fiel por encima de todo. Es improbable que le sigan los votantes moderados e independientes, con lo cual parecemos volver a los comicios de 2020.
Con la diferencia de que hoy en día hay un rechazo mayor hacia ambos candidatos: ni Biden es el político moderado y conciliador que el país esperaba y necesitaba hace tres años, ni Trump ha demostrado tener suficiente disciplina para controlar sus exabruptos.
Pero ni las limitaciones de ambos candidatos, ni la necesidad del país de tener unos dirigentes más aptos pueden frenar el proceso electoral que llegará, inexorablemente, en 2024, como cada cuatro años, en noviembre.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.