Aventuri demografice Washington, Diana Negre

Prognozele diferitelor centre din toată lumea semnalează că populația planetei va continua să crească în decursul acestui secol, o creștere care, însă, se va înregistra doar în Africa și în unele țări din Asia; nu la fel se întâmplă în Europa, în Japonia și chiar în China, care îi cedează Indiei locul de țară cu cea mai mare populație din lume, țări unde populația se va contrage.
Poate că economiștii din țările noastre mai dezvoltate vor reuși să elaboreze un model de creștere în mijlocul unei contracții economice,totuși,până acum,toate modelele se bazează pe creșterea populației și duc spre o pierdere de bogăție, dacă populația scade.
În SUA, cu toate că sunt cea mai dezvoltată țară din lume, scăderea populației nu apare ca o problemă economică în proiecțiile amintite, cu toate că fertilitatea perechilor americane este la fel de redusă ca în Europa sau în Japonia.
De cealaltă parte a Atlanticul această problemă s-a rezolvat încă de acum patru secole, prin atragerea populației din toată lumea și se poate afirma că actuala administrație americană face același lucru.
Pe președintele Biden rivalii săi republicani îl acuză că permite intrarea în țară a milioane de imigranți ilegali, ceea ce constituie o problemă evidentă și imediată: mii de persoane se îngrămădesc la granițe, iar locuri cum este New Yorkul sunt literalmente invadate de acești imigranți sosiți din statele situate la granițe, care, debordate de aceste valuri, îi mută la cei care dau asigurări că îi iubesc pe noii veniți.
Mulți republicani îi acuză pe rivalii lor democrați că adună voturi pe termen lung pentru partidul lor: imigranții ilegali nu pot vota, însă, mai devreme sau mai târziu, vor obține cetățenia americană iar fii lor, care se vor naște în SUA, vor deveni în mod automat cetățeni cu drept de vot, peste 18 ani.Este un calcul pe care probabil și l-au făcut mulți politicieni din Partidul Democrat, atât acum, cât și mai înainte. Însă, s-ar putea întâmpla ca Biden și echipa sa să aibă un orizont mai amplu și să încerce să oprească reducerea populației, fenomen care afectează aproape toate economiile dezvoltate: dacă țara nu reușește să-și sporească populația, o poate importa, așa cum a procedat timp de secole, sau așa cum procedează cu mărfurile de tot felul.
În prezent, SUA au 344 de milioane de locuitori, ocupând, astfel, locul al treilea în lume, în privința numărului populației. Proiecțiile arată că, la sfârșitul secolului, SUA vor avea 400 de milioane de locuitori, în timp ce Europa, de la 447 de milioane, vor avea doar 420, în 2100.
Populația albă, majoritară de la crearea SUA, când reprezenta 90%, va scădea și va ajunge de la 57%, cât este în prezent, la mai puțin de jumătate, prin 2045.
Pentru SUA, reprezintă o garanție că vor avea consumatori pentru producătorii și muncitorii lor, pentru industriile sale, însă, dacă democrații cred că vor avea automat și voturile lor, se înșală: da, este adevărat că noii veniți votează pentru Partidul Democrat, însă, pe măsură ce se integrează în societate, aceștia se apropie de acea opțiune politică care le convine cel mai mult și care nu este neapărat cea a săracilor și a dezrădăcinaților.
Pe de altă parte, ambele partide își schimbă identitatea: democrații se transformă într-un grup de elite intelectuale, care privesc de la înălțime clasele populare, în timp ce republicanii își asumă clasele muncitoare și reprezintă un partid populist, de care sunt atrași acești noi americani.
Căci, o constantă a acestei țări este schimbarea și mobilitatea, atât geografică, cât și ideologică, în cultură, în limbă sau în felul în care abordează chestiunile economice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Aventuras demográficas Washington, Diana Negre

Las proyecciones de diferentes centros en todo el mundo señalan que la población del planeta seguirá creciendo durante todo este siglo, pero solamente lo hará en Africa y algunos lugares de Asia, mientras que sufrirá una contracción en Europa, el Japón e incluso en China, que cede a la India su puesto de nación más populosa del mundo.
Tal vez los economistas de nuestros países más avanzados consigan desarrollar un modelo de crecimiento en medio de una contracción económica, pero, hasta ahora, todos los modelos se basan en el aumento de población y apuntan a una pérdida de riqueza si los censos disminuyen.
En Estados Unidos,a pesar de ser el país más desarrollado del mundo, la bajada de población no aparece como problema económico en las proyecciones a pesar de que la fertilidad de las parejas norteamericanas es casi tan baja como la de Europa o el Japón.
Es algo que a este lado del Atlántico se ha resuelto desde hace cuatro siglos atrayendo población de todo el mundo y se puede argumentar que el actual gobierno norteamericano está haciendo lo mismo.
Al presidente Biden lo acusan sus rivales republicanos de permitir la entrada de millones de inmigrantes ilegales, lo que constituye un problema evidente e inmediato: miles de personas se hacinan en las fronteras, mientras que lugares como Nueva York se ven literalmente invadidos por estos inmigrantes que llegan desde los estados fronterizos que, desbordados por estas llegadas los trasladan a quienes aseguran amar a los inmigrantes.
Muchos republicanos acusan a sus rivales demócratas de ir acumulando votos a largo plazo para su partido: los inmigrantes ilegales no pueden votar, pero tarde o temprano conseguirán la ciudadanía y los hijos que puedan tener en Estados Unidos, son automáticamente ciudadanos con derecho a votar, 18 años más tarde.
Es un cálculo que probablemente han hecho muchos políticos del Partido Demócrata, tanto ahora como en épocas anteriores. Pero podría ser que Biden y su equipo tengan un horizonte más largo y traten simplemente de frenar el desgaste demográfico que aflige a casi todas las economías desarrolladas: si el país no produce bastante gente, la puede importar, como hizo durante siglos -o como hace con mercancías de todo tipo.
En estos momentos, Estados Unidos tiene 344 millones de habitantes y se sitúa, así, en el tercer lugar del mundo en cuanto a población. Las proyecciones indican que, al acabar el siglo, tendrá más de 400 millones, mientras que Europa habrá pasado de sus actuales 447 millones a menos de 420, en 2100.
La población blanca, mayoritaria desde la creación de EEUU, cuando representaba el 90%, irá descendiendo en proporción y pasará del 57% actual a menos de la mitad, hacia 2045.
Para Estados Unidos, es una garantía de que tendrá consumidores para sus productores y obreros para sus industrias, pero si los demócratas creen que también tendrán automáticamente sus votos pueden llevarse un desengaño: sí es cierto que los recién llegados votan por su partido, pero a medida que se van integrando se acercan a la opción política que más les conviene y no es necesariamente la de los pobres y desarraigados.
Por otra parte, ambos partidos van cambiando de identidad: los demócratas se van convirtiendo en un grupo de élites intelectuales, que miran desde su altura a las clases populares, mientras que los republicanos adoptan a las clases trabajadoras y son el partido populista, al que tal vez se sientan más atraídos estos nuevos americanos.
Porque una constante en este país es el cambio y la movilidad, tanto geográfica como ideológica, ya sea en lo que afecta a la cultura, el idioma o los planteamientos económicos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Un biet mizilic Washington, Diana Negre

La fel ca restul lumii,SUA au depășit criza economică și sanitară cauzată de pandemia COVID și, acum, înregistrează o creștere economică mai mare decât multe alte țări, dar n-a reușit să rezolve dezechilibrul dintre cheltuieli și venituri, sarcină care îi revine administrației americane.
Datoria publică tot crește și nu există indicii că această tendință se va schimba. Cauza nu este pandemia, cu toate că criza declanșată de COVID, acum aproape patru ani, a agravat o situație periculoasă, ci faptul că deficitul administrației federale continuă să crească pentru a satisface promisiuni politice, iar acum, depășește deja produsul național brut – PNB.
Totul indică o creștere în continuare la un ritm tot mai rapid și de neoprit. Mulți experți în economie arată spre riscul enorm pe care îl comportă pentru finanțele țării, cu posibile consecințe pe plan internațional, așa cum s-a întâmplat la începutul secolului trecut.
Problema constă, la fel ca în alte țări, în faptul că se cheltuiește mai mult decât șe câștigă. Acest lucru li se întâmplă multor familii americane,precum și administrației federale,cu consecințe posibil mult mai grave:dezechilibrul este considerabil,deoarece cheltuielile publice înghit aproximativ o pătrime din produsul național brut-PNB, în timp ce trezoreria reușește să adune doar o cincime.
Poate că acest dezechilibru de 5% nu pare a îngrijora la prima vedere, însă o asemenea situație, an de an, poate acumula ușor un deficit superior PNB-ului. Și, de fapt, acest lucru deja se întâmplă.
Acum, după câteva decenii când dobânzile au fost practic nule, banii au devenit scumpi, astfel încât, administrația americană e nevoită să adauge sume importante la cheltuielile publice, doar pentru a face față datoriei în creștere.
Legiuitorii au tot aprobat legi pentru a frâna acest proces, însă cu efecte limitate pentru a evita măsurile nepopulare, singurele care ar putea reduce deficitul. Ar fi nevoie să se reducă niște cheltuieli fixe, pe care multe grupuri din țară le consideră garantate, cum sunt pensiile Asigurărilor Sociale, sau cheltuielile medicale pentru pensionari, pe care statul le acoperă sub denumirea de Medicare. Nimeni nu îndrăznește nici măcar să le pomenească, cu toate că economiștii avertizează că sunt absolut necesare pentru a reduce deficitul existent.
Deficitul actual a atins nivelurile din cel de al Doilea Război Mondial,când toate eforturile țării mergeau spre enorma încleștare. Acum nu există acea problemă,însă probabilitatea,nu de a reduce,ci măcar de a îngheța cheltuielile,pare a fi foarte departe. Pentru a ne putea imagina ritmul în care crește această datorie,este suficient să spunem că deficitul anului fiscal 2023 este dublul celui din 2022.
Nici legiuitorii și nici funcționarii nu par să recunoască acest risc, căci administrația consideră că economia merge foarte bine și arată spre nivelurile de creștere economică pentru a-și justifica optimismul, în timp ce, în cele două Camere ale Congresului, preocuparea principală a fiecăruia este păstrarea fotoliului propriu… cu ajutorul unor măsuri populare.
Și, desigur, se pot baza pe pe datele economice, ca cele de săptămâna aceasta, care indică o creștere de aproape 5%. Probabil, politicienii se agață de perspectivele optimiste pentru a crede și pentru a-i face și pe alții să creadă că creșterea va fi suficientă pentru a fi pe măsura bugetului.
Cu aceste speranțe își justifică tăierile timide pe care le efectuează. Pentru o țară ca SUA, care trebuie să se ocupe și de sfidările militare proprii unei superputeri, câștigurile în urma acestor tăieri sunt un biet mizilic.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

El chocolate del loro Washington, Diana Negre
Como casi el resto del mundo, Estados Unidos ha superado ya la crisis económica y sanitaria provocada por la pandemia del COVID y,además,está creciendo más que muchos otros países,pero no ha superado sus secuelas económicas,es decir,el desequilibrio entre gastos e ingresos que, como cualquier familia, tiene que resolver el gobierno norteamericano.
La deuda pública no hace más que crecer y no hay indicios de que la tendencia cambie. Su causa no es la pandemia, aunque la crisis provocada por la enfermedad hace ya casi cuatro años agravó una situación ya existente y peligrosa, sino que el déficit del gobierno federal sigue subiendo para atender compromisos políticos y hoy supera ya el producto nacional bruto (PNB).
Todo indica que seguirá aumentando y lo hará a un ritmo cada vez más rápido e imparable. Muchos expertos económicos indican el enorme riesgo que esto supone para las finanzas del país que, además, puede tener graves repercusiones internacionales, como ya ocurrió a principios del siglo pasado.
El problema es, como en tantos otros lugares, que se gasta más de lo que se ingresa. Esto lo hacen muchas familias norteamericanas, pero también, con consecuencias posiblemente mucho más graves, el gobierno federal: el desequilibro es importante, pues el erario público se gasta más o menos la cuarta parte del Producto Nacional Bruto (PNB), pero tan solo cobra la quinta.
Quizá este desequilibrio de un 5% no parezca mucho a quien lo mira distraídamente, pero una situación semejante, continuada año tras año, puede acumular fácilmente un déficit superior a todo el PNB, a lo que ya se ha llegado.
Ahora, tras décadas en que los tipos de interés eran prácticamente nulos, el dinero se ha vuelto caro, de forma que el gobierno norteamericano ha de añadir cantidades importantes a su gasto público, simplemente para atender la deuda creciente.
Los legisladores han ido aprobando leyes para frenar el proceso, pero con efectos muy limitados para evitar medidas impopulares, las únicas que serían capaces de reducir el déficit. Se trataría de recortar gastos fijos, que muchos grupos del país consideran garantizados, como las pensiones de la Seguridad Social, o los gastos médicos para jubilados cubiertos por el estado y conocidos como Medicare. Nadie se atreve a hacerlo y ni siquiera a mencionarlo como posible solución, por mucho que los economistas no paran de advertir que son imprescindibles para reducir el déficit.
El déficit actual ha llegado a los niveles de la Segunda Guerra Mundial, cuando todo el esfuerzo del país estaba abocado a la enorme contienda. Ahora, no existe este desafío pero la probabilidad, no ya de reducir gastos, sino incluso de congelarlos, parece remota. Para imaginar el ritmo de crecimiento de esta deuda, basta decir que el déficit del año fiscal 2023 que acaba de terminar, fue más del doble del registrado tan solo un año antes, en 2022.
Ni legisladores ni funcionarios parecen reconocer el riesgo, pues desde el gobierno nos dicen que la economía va viento en popa y señalan los niveles de crecimiento para justificar su optimismo, mientras que en las dos cámaras del Congreso la principal preocupación es mantener el propio escaño…a base de medidas populares.
Y ciertamente pueden apoyarse en los datos económicos, como los de esta semana que muestran un crecimiento próximo al 5%. Probablemente, los políticos se agarran a las perspectivas optimistas para creer -y hacer creer- que el crecimiento bastará para cuadrar el presupuesto.
Con estas esperanzas, justifican la timidez de sus recortes. Para un país como Estados Unidos, que ha de atender también los desafíos militares de una superpotencia, se quedan en el chocolate del loro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Un articol publicat în ianuarie 2018…

Ierusalim – capitală: aspirația milenară a evreilor !

Gestul lui Donald Trump de a recunoaște Ierusalimul ca fiind capitala statului Israel a surprins, dar nu a uimit. Președintele american a pus în aplicare un act aprobat de Congresul SUA pe vremea când Trump nu era decât un om de afaceri și nu se gândea, încă, la vreo carieră politică.

Spre deosebire de Obama, Trump a avut curajul să facă acest pas…
… 1. datorită relațiilor cordiale pe care le are cu elitele israeliene și evreiești (are chiar un ginere evreu, Jared Kuchner, care este Consilierul său Superior la Casa Albă)  și…
… 2. în urma presiunii exercitate de importantul segment electoral pe care îl reprezintă creștinii evangheliști (li se mai spune și fundamentaliști sau sioniști) din Statele Unite. Aceștia consideră că a doua venire a lui Iisus este iminentă și că, printre semnele care ar anunța această sosire, se află revenirea Ierusalimului la condiția de capitală a iudeilor.

Ierusalim, Zidul plângerii (Ha-Kotel ha-maaravi) și Esplanada Moscheilor

Pe la mijlocul secolului trecut, când Israelul și-a declarat independența, mai bine zis, când a reapărut ca stat independent după două milenii de absență istorică, milenii în care urarea de Anul Nou a evreilor din toată lumea a fost: ȘI, LA ANUL, LA IERUSALIM!, țările vecine au declanșat, imediat, un război de nimicire.

Pentru Ierusalim era prevăzut un statut internațional: orașul urma să fie administrat de ONU.

Dar, acel război din 1948 al vecinilor noului Israel a împiedicat punerea în practică a statutului internațional al Ierusalimului.

Astfel că, după încetarea focului, Israelul controla partea occidentală a Orașului Sfânt, iar Iordania, partea răsăriteană.

Chiar în acel an, Israelul a declarat Ierusalimul ca fiind capitala sa. Comunitatea internațională, însă, i-a respins în bloc această pretenție. Capitala recunoscută era Tel Aviv-ul.

O evoluție semnificativă s-a produs în iunie 1967, cu Războiul de Șase Zile.

Între timp, în 1956, mai avusese loc un război arabo-israelian.

În acel an, 1967, Israelul a declanșat un atac preventiv împotriva Egiptului. Serviciile sale secrete aduceau informații certe că Egiptul făcea ultimele pregătiri pentru a invada Israelul.

Siria, și ulterior Iordania, s-au alăturat  luptelor de partea Egiptului.

În urma unor victorii spectaculoase, între 5 și 10 iunie, israelienii au ocupat Fâșia Gaza și toată Peninsula Sinai, de la Egipt, Înălțimile Golan, de la Siria, și Cisiordania (Iuda și Samaria) de la Iordania, dar, mai ales, Ierusalimul, orașul întreg.

Mordechai Gur, generalul care a condus trupele israeliene care au pătruns în centrul vechi al Ierusalimului și care a făcut celebrul anunț la radio: MUNTELE TEMPLULUI ESTE ÎN MÂINILE NOASTRE ! (HAR HA-BAIT BE IADEINU !) avea să spună unor jurnaliști occidentali (și avem mărturia jurnalistului spaniol Ismael Medina Cruz): „Este o zi mare pentru noi, dar să știți că este o zi tristă, deoarece noi nu vom mai pleca niciodată de aici!”

În zilele noastre, primul ministru Biniamin Netanyahu a reformulat fraza lui Mordechai Gur: „Niciodată nu vom mai permite ca Ierusalimul să fie divizat!”

Războaiele arabo-israeliene au dizlocat populații: sute de mii de palestinieni – inițial 710.000 – au luat calea refugiului.

Acum, prin țările unde s-au refugiat, sunt vreo 6 milioane. Și au acte de proprietate – sunt un coșmar ! – asupra unui enorm procent din suprafața Israelului.

Pe de altă parte, sute de mii de evrei din țările arabe au fost nevoiți să plece, deoarece nu mai erau în siguranță.

Comunitatea internațională a stat, practic, de o parte: israelienii și palestinienii sunt cei care trebuie să negocieze ! Ei trebuie să se înțeleagă și ei trebuie să ajungă la pace !

Dar, de fapt, cu toate acordurile de la Camp David și de la Oslo, părțile nu vor să negocieze.

Shimon Peres semnează acordurile de la Oslo. În spate: Itzhaac Rabin, Bill Clinton și Yassir Arafat (AFP)

Cu toată modestia, dar, singurul succes palpabil în problema păcii în Orientul Apropiat a fost obținut grație bunelor oficii ale României: românii  au fost cei care au mediat împăcarea istorică dintre Egipt și Israel -din inamici au devenit aliați. Spectaculosul voiaj al președintelui egiptean Anuar al Sadat în Israel, în 1977, în plină stare de beligeranță între cele două țări, a fost pregătit în București și s-a datorat diplomaților români, în frunte cu Ștefan Andrei.

Anuar al Sadat conversând cu Golda Meir și Shimon Peres

Ștefan Andrei

Palestinienii cer încetarea colonizării teritoriilor lor ca precondiție pentru a negocia.

Israelienii nu acceptă precondiții.

Dar, iată că, în ultimul timp, și ei pun precondiții: cu toate că palestinienii au recunoscut dreptul la existență al statului Israel, acest lucru nu mai e suficient: ei trebuie să recunoască CARACTERUL EVREIESC AL STATULUI ISRAEL.

Aceasta înseamnă, de fapt, că cei 6 milioane de palestinieni refugiați prin lumea întreagă nu ar mai avea dreptul să se întoarcă la locurile lor de baștină, unde au proprietăți. În plus, a mai apărut o precondiție „de ultimă oră”: ei trebuie să recunoască Ierusalimul ca fiind capitala Israelului.

Pentru o vreme, SUA nu vor mai fi percepute ca o țară imparțială în privința soluției problemei palestiniano-israeliene.

Uniunea Europeană are o poziție total diferită de cea exprimată de Donald Trump în privința Ierusalimului.

Vocile care s-au auzit în legătură cu mutarea unor ambasade de la Tel Aviv la Ierusalim au exprimat o realitate evidentă: sediul ambasadelor este la Tel Aviv, dar mulți diplomați locuiesc la Ierusalim, deoarece în acest ultim oraș se află toate instituțiile centrale ale statului Israel: Parlamentul, Guvernul, Ministerul de Externe etc…

Între Tel Aviv și Ierusalim sunt, în linie dreaptă, mai mult de 50 de kilometri…

Israelul astăzi, teritoriile palestiniene și Înălțimile Golan

Mutarea ambasadei la Ierusalim nu înseamnă automat și recunoașterea orașului ca fiind capitala Israelului. În privința aceasta, țările UE vor vorbi la unison și vor avea o poziție comună.

În plus, Uniunea Europeană este, acum, în mai mare măsură (a rămas singura entitate capabilă!) să medieze eficient între israelieni și palestinieni, deoarece s-a creat o polarizare înternațională, o încleștare care a divizat și mai mult Orașul Sfânt. Acum sunt două capitale în unul și același oraș. Două săbii în aceeași teacă.

Cum vor evolua lucrurile?

Toate documentele ONU vorbesc de soluția a două state: unul israelian și celălalt palestinian.

Cel palestinian ar avea două teritorii fără continuitate între ele: Cisiordania și Gaza. Gaza este „o contribuție abilă” a Egiptului.

Israelianul de rând consideră că Iuda și Samaria, adică teritoriile palestiniene cunoscute sub denumirea internațională de Cisiordania, au fost și vor fi etern ale Israelului, în baza unor drepturi istorice. Cu atât mai mult Ierusalimul. Pare a fi o convingere foarte fermă.

Și totuși, nu este chiar atât de fermă !

Joi, 28 decembrie 2017, ziarul israelian Yediot Aharonot (în traducere: Știri de ultima oră) a publicat scrisoarea pe care zeci de adolescenți i-au adresat-o primului ministru, Biniamin Netanyahu, în care îl anunță că ei vor refuza să se înroleze în armată (în Israel, serviciul militar este obligatoriu atât pentru băieți cât și pentru fete!- n.n.) deoarece ei nu vor să participe la acțiunea de „ocupare și oprimare a poporului palestinian.”

Adolescenții critică politica guvernului și a armatei atât față palestinienii care trăiesc în Cisiordania și Gaza, cât și față de minoritatea arabilor palestinieni care sunt cetățeni ai statului Israel. Așa zisa „situație temporară” este tărăgănată de mai mult de 50 de ani, iar noi nu vom da nici o mână de ajutor în acest sens – continuă scrisoarea. Semnatarii fac apel ca și alți adolescenți să-și reconsidere atitudinea fața de serviciul militar: „Nu acceptăm să fim recrutați și să servim într-o armată aflată în afara valorilor păcii, dreptății și egalității, pentru că conștiința noastră ne spune că există o altă realitate pe care am putea să o creăm împreună. Adresăm un  apel  tuturor celor de vârsta noastră să se întrebe: va lucra serviciul militar în direcția acestei realități ?”

Scrisoarea adolescenților critică aspru ceea ce ei numesc „incitarea instituțională intenționată împotriva palestinienilor de ambele părți ale Liniei Verzi”, linia de demarcație dintre forțele israeliene și arabe cu care s-a încheiat războiul arabo-israelian din anul 1948.  „Noi, băieți și fete de vârsta recrutării din diferite regiuni ale țării și de diferite condiții sociale și economice refuzăm să credem în incitarea sistematică și refuzăm să fim brațul guvernamental al opresiunii și ocupației.”

Această trezire a adolescenților israelieni poate fi un indiciu că în cultura războinică a supraviețuirii apar noi criterii ale păcii, mai morale și mai umane, mai aproape de salutul pe care îl practică zilnic semiții între ei, fie că își spun SALAM !, fie că își spun ȘALOM ! Tot PACE înseamnă.

***

Declarația Balfour – primul document oficial internațional care a dus la crearea statului Israel

 Stimate Lord Rothschild,

Cu o deosebită plăcere vă transmit, din partea Guvernului Majestății Sale, următoarea declarație de simpatie cu aspirațiile evreiești sioniste, declarație care a fost trimisă Cabinetului și care a fost aprobată de acesta.

„Guvernul Majestății Sale vede favorabil stabilirea în Palestina a unei vetre naționale pentru poporul evreu și se va strădui din toate puterile să faciliteze îndeplinirea acestui obiectiv, înțelegându-se foarte clar că nu se va face nimic care să prejudicieze drepturile civile și religioase ale comunităților ne-evreiești care trăiesc în  Palestina sau drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară.”

V-aș fi recunoscător dacă ați aduce această declarație la cunoștința Federației Sioniste.
Arthur James Balfour.

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

O curea apocaliptică Washington, Diana Negre

Atunci când oamenii trebuie „să-și strângă cureaua”, dincolo de mode sau de nevoia de a-și aranja ținuta, cureaua are, de ceva timp, o semnificație economică care corespunde vremurilor cu vaci slabe.
Este tocmai ceea ce planează asupra economiei SUA – dar, și curelele restului lumii ar putea să se strângă și mai mult, chiar și în regiunile cu excedente și prosperitate, așa cum sunt regatele unde petrolul curge din abundență.
Deocamdată, SUA continuă să fie un gigant științific, militar și economic, însă speranța că totul va continua să meargă bine ca în vremurile de dinaintea pandemiei, se micșorează tot mai mult.
SUA sunt o țară în care mult mai multă lume decât în alte locuri continuă să aibă aceeași indici economici. Astfel, știrile urmăresc îndeaproape și pentru marele public datele referitoare la dobânzi sau la inflație, precum și perspectivele ca acestea să se mențină și în viitor. În ziua de azi, este ușor să obții venituri peste 5%, în timp ce inflația este de 4%, nivelul cel mai de jos din ultimii doi ani, însă există riscul ca ea să crească din nou.
E o oarecare ironie în faptul că președintele Biden se tot laudă cu „legea sa anti-inflație,” căci, cu toate că, în SUA, creșterea prețurilor este mai mică decât în restul lumii, totuși este în afara normelor considerate ca acceptabile de Banca Centrală.
La fel se întâmplă și cu economiile occidentale, care funcționează după ritmul american, cum sunt Comunitatea Europeană, Coreea sau Japonia, sau chiar India, care acum se află într-o fază importantă de dezvoltare și ar avea mult de suferit în cazul unei contrageri.
Se întâmplă ceva la fel chiar și în sisteme diferite, cum este cel al gigantului chinezesc, care este gigant… datorită faptului că îi vinde produsele sale imperiului yankeu.
Ceva mai protejate par a fi regatele din deșert, de a căror marfă petrolieră încă este absolută nevoie, cu toate eforturile ecologiste, însă, realitatea ar putea să devină mai puțin atrăgătoare, datorită programelor de dezvoltare pe care le-au lansat, precum și investițiilor pe care le fac în alte locuri, pentru a-și diversifica economia și a se proteja în fața unui posibil viitor prea ecologic, în care petrolul lor ar putea să-și piardă atractivitatea.
Revenind la economiile noastre occidentale, am putut vedea că nu mai sunt atâtea vaci sfinte cum credea lumea. Să ne reamintim de falimentul gigantului financiar Lehman Brothers, din SUA, sau de cel recent al gigantului bancar elvețian Crédit Suisse. Ambele întreprinderi financiare păreau solide ca granitul și erau o Meccă a marilor capitaluri din toată lumea.
În teorie, administrația americană garantează depozitele bancare până la limite relativ mari, însă, în cazul instituțiilor financiare, dacă au loc falimente în serie, acest lucru ar afecta și trezoreria SUA, cu o reacție în lanț în lume, care ar putea să ne reamintească de criza din 1929.
Și dacă ne gândim la criza aceea, să ne reamintim că ea nu a fost depășită numai cu disciplină, austeritate, răgaz sau cu măsurile de reactivare pe care le-a luat președintele de atunci, Roosevelt, ci mai degrabă cu niște crescânde tensiuni internaționale, despre care mulți cred că au constituit un factor important care a dus la cel de al Doilea Război Mondial… și la reactivarea pe care o pot declanșa conflictele de război.
În lumea noastră super-populată, în care puterile au capacitatea de a anihila restul planetei cu numai o parte din arsenalele lor atomice, se pare că ideea unui război este de neimaginat.
Optimiștii pot să gândească așa, însă la fel de neimaginat este o criză care să se tot intensifice și să-i asfixieze chiar și pe cei mai puternici, fără să existe consecințe militare. Poate că soluția nu este un război, însă orice alt remediu este un semn de întrebare la care, deocamdată, nu poate să răspundă nimeni.
În momentul de față, vizibile sunt doar măsurile de control financiar care ar umple și mai mult buzunarele celor care au bani mulți și i-ar face să se simtă și mai săraci pe restul muritorilor de rând. Nu e nimic nou în aceasta: în vremea vacilor slabe, cel mai mult suferă cei mai slabi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un cinturón apocalíptico Washington, Diana Negre

Aparte de las modas o la necesidad de ajustarse la ropa, el cinturón tiene un sentido económico desde hace tiempo y que corresponde a las épocas de vacas flacas, cuando la gente había de “apretarse el cinturón”.
Y esto es lo que se planea sobre la economía de Estados Unidos -y los cinturones del resto del mundo que podrían necesitar aún más reajustes, incluso en regiones de superávit y bonanza como son los reinos donde el petróleo fluye en abundancia.
De momento, EEUU siguen siendo el gran gigante científico, militar y económico, pero las esperanzas de que todo seguirá con la buena marcha que se vivía antes de la pandemia, se ven cada día más reducidas.
Este es un país en que mucha más gente que en otros lugares sigue los indicadores económicos. Así, las noticias siguen de cerca y para el gran público los datos acerca de tipos de interés o de inflación y las perspectivas de que se mantengan. Hoy en día, es fácil obtener réditos superiores al 5%, mientras que la inflación se calcula en un 4%, el nivel más bajo en los últimos dos años, pero con riesgo de que se eleve nuevamente.
Es un tanto irónico que el presidente Biden cacaree con frecuencia el éxito de su “ley anti-inflación” pues, si bien en Estados Unidos la subida de precios es menor que en casi el resto del mundo, todavía sigue fuera de las normas consideradas aceptables por el Banco Central.
Lo mismo ocurre tanto en las economías occidentales, que viven al diapasón norteamericano, como pueden ser la Comunidad Europea, Corea o Japón, o incluso la India que está ahora en una fase de desarrollo importante y sufriría mucho con una contracción.
Y también ocurre algo parecido en sistemas diferentes como el del gran gigante chino que si es gigante es… porque vende al imperio gringo.
Más protegidos parecen los reinos del desierto, cuya mercancía petrolera es aún imprescindible a pesar de los esfuerzos ecologistas, pero la realidad podría convertirse en menos atractiva ante los programas de crecimiento a que se han lanzado, así como sus inversiones en otros lugares para diversificar su economía y protegerse ante un posible futuro demasiado ecológico en que su petróleo haya perdido atractivo.
Volviendo a nuestras economías occidentales, hemos visto ya que no hay tantas vacas sagradas como la gente cree. Basta recordar la quiebra del gigante financiero Lehman Brothers, en Estados Unidos, o más recientemente del gigante de la banca suiza Crédit Suisse. Tanto una como otra empresa financiera parecían sólidas como el granito y eran la meca de grandes capitales de todas partes de mundo.
En teoría, el gobierno norteamericano garantiza los depósitos bancarios hasta un límite relativamente elevado, pero, en el caso de las instituciones financieras, si se producen quiebras en serie afectarían también a las arcas públicas de EEUU, con una reacción en cadena mundial que podría recordarnos la crisis de 1929.
Y pensando en aquella crisis, vale la pena recordar que no se superó simplemente con disciplina, austeridad, tiempo o las medidas reactivadoras del entonces presidente Roosevelt, sino más bien con unas tensiones internacionales crecientes, que muchos creen fueron un factor importante para llegar a la Segunda Mundial…y a la reactivación que pueden traer los conflictos bélicos.
En nuestro mundo superpoblado, en que las potencias tienen la capacidad de aniquilar el resto del planeta con solo una parte de sus arsenales atómicos, parece que la idea de una guerra es impensable.
Los optimistas lo pueden ver así, pero es igualmente impensable que las crisis vayan en amento y asfixien hasta a los más ricos, sin que haya consecuencias militares. Quizá la solución no sea una guerra, pero cualquier otro remedio es un interrogante al que, de momento, nadie parece tener respuesta.
Por ahora,lo único visible son las medidas de control financiero que engrosarán los bolsillos de quienes tienen dinero sobrante y harán sentirse más pobres al resto de los mortales.Nada nuevo en eso:a la hora de las vacas flacas,quienes más sufren son las más flacas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Eliezer Ben-Iehuda și soția sa, Hemda, 1912

Destinul unei limbi vechi nu este întodeauna acelaşi, anume acela de a deveni o limbă exclusiv a cărţilor, cum s-a întâmplat cu latina, elina sau sanscrita. Limba ebraică (ivrit/יברית) este astăzi o limbă vie şi modernă.

Un instrument de comunicare ultra performant născut… aproximativ acum 4.000 de ani.

Este limba de referinţă a Bibliei, dar, în acelaşi timp şi o limbă a marketing-ului sau limba în care comunică fără nici o dificultate să zicem… chirurgii în timpul unei operaţii.

Este limba modernă a statului Israel. Ebraica modernă.

Actul său simbolic de naştere este anul 1891 când Eliezer Ben Iehuda, părintele său, a creat un Comitet al Limbii (Vaad ha-lashon).

Ben Iehuda, pe numele său Eliezer Yitzhak Perlman, a descoperit în 1878 în Rusia că evreii formau o naţiune, că erau, cu alte cuvinte, un popor care avea o patrie şi o limbă. «Evreii nu pot fi un popor viu decât dacă se întorc în ţara părinţilor lor şi doar dacă se întorc la limba ebraică» scria Eliezer Perlman la numai 19 ani.

El le-a redat evreilor limba.

El a fost primul evreu repatriat care, după ce s-a instalat în 1881 la Ierusalim împreună cu soţia sa, s-a hotărât să vorbească numai în ebraică. Ca să se ajute, a ţinut un jurnal în ebraică inventând cuvinte noi, capabile să răspundă nevoilor unei vieţi moderne.

Acela a fost momentul crucial când limba ebraică, rezervată până atunci domeniului religios şi textului scris, şi-a reluat locul de limbă cotidiană, limbă vorbită a vieţii de zi cu zi, devenind ivrit.

Robert St. John, autorul lucrării Tongue of the Prophets/Limba Profeţilor, o biografie a lui Ben-Iehuda, scria aducându-i un omagiu: aceasta este povestea unui om care a făcut posibil ca mai mult de un milion de oameni să cumpere în ebraică de la băcănie, să facă dragoste şi să stea de vorbă cu vecinii într-o limbă care până atunci se folosea numai în discursul talmudic şi în rugăciuni.»

Această limbă nu conţinea mai mult de 8.000 de cuvinte. Ben-Iehuda a înţeles că, dacă voia o limbă perfect adaptată noii vieţi moderne, trebuia să creeze neologisme. Şi a făcut-o împrumutând cuvinte din alte limbi: greacă, arabă, franceză, engleză etc. pe care le-a adaptat fonetic şi gramatical, dar şi derivând cuvinte din fondul lexical existent.

Ben Iehuda a predat la şcoala creată de Alliance Israélite Universelle toate materiile în ebraică, cu toate că elevii nu o vorbeau în familie şi nu existau manuale scrise în ebraică. Se pare că metoda sa de „a preda ebraică prin ebraică” a dat roadele aşteptate. În 1898 el a format o reţea de şcoli evreieşti destinate noilor olim hadaşim (evreilor întorși în Israel) în care ebraica se preda numai în ebraică.

După naşterea fiului său, Itamar, familia lui Ben Iehuda a fost prima familie care a vorbit ebraica acasă. Astfel Itamar a fost primul evreu care a avut ivrit-ul drept limbă maternă. L-au urmat alţi 4 fraţi.

Revenirea tuberculozei pe care o căpătase în adolescenţă l-a făcut pe Ben Iehuda să-şi dubleze eforturile. Se temea că nu va apuca să creeze limba la care visase atât de mult. Atunci a început să alcătuiască un dicţionar de ebraică modernă adunând, inventariind toate cuvintele şi expresiile evreieşti din toate textele cunoscute, din toate epocile şi de pretutindeni, parcurgând 40 000 de opere.

Aşa s-a născut Marele dicţionar al limbii ebraice vechi şi moderne numit iniţial Thesaurus Totius Hebraitatis. Remarcabil este faptul că, pentru fiecare articol, autorul a oferit o traducere în germană, în rusă, în franceză sau în engleză şi o trimitere la rădăcina arabă corespunzătoare.

Tezaurul limbii ebraice vechi şi moderne are 16 volume. Munca sa de o viaţă. La acest dicţionar exhaustiv Ben Iehuda a lucrat din 1910 până în 1922 când a murit.

Primele 5 volume au apărut în timpul vieţii, iar celelalte până în 1959, graţie eforturilor celei de-a doua soţii, Hemda, (prima murise de tuberculoză) şi unei echipe formate din prieteni apropiaţi.

Astăzi acestui monument se adaugă DICŢIONARUL ISTORIC AL LIMBII EBRAICE, care apare din 1959 sub egida Academiei Limbii Ebraice şi care îşi propune să continue munca lui Ben Iehuda, consemnând toate progresele limbii în toate domeniile, cum ar fi cercetarea ştiinţifică, unul din cele mai noi domenii.

În 1922, cu o lună înainte de a muri, Ben Iehuda a înţeles că reuşise: britanicii au recunoscut ebraica drept limbă oficială a evreilor.

Renaşterea limbii lui Avraam n-a fost deloc uşoară. Ben-Iehuda a trebuit să lupte cu diversele grupuri de imigranţi germani, polonezi sau spanioli care se temeau că, prin impunerea ebraicei, cultura lor avea să dispară. A mai avut de luptat şi cu „evreii pioşi” din Ierusalim care nu acceptau ca limba sfântă să fie folosită şi ca limbă seculară. Spuneau ei că astfel s-ar prostitua.

Ben-Iehuda a creat ebraica modernă, ivrit-ul, nu numai adăugând sensuri noi unor cuvinte pentru a le face capabile să exprime noi realităţi, ci a şi creat cuvinte. De pildă, a creat cuvântul dicţionar, milon. Acesta nu exista în ebraică. Dar l-a derivat din aramaicul mila care înseamnă cuvânt. Până atunci, pentru dicţionar se folosea sintagma sefer milim, cartea cuvintelor. Alte două exemple: de la sintagma mihtav-et/scrisoare-timp, folosită pentru ziar, el a creat cuvântul iton; iar din aver, care înseamnă aer, adăugând sufixul –on a creat cuvântul aviron, avion.

Tot el a şi fixat pronunţia cuvintelor, alegând-o pe cea sefardă în detrimentul celei aşchenaze, spunând că e mai frumoasă şi mai fluentă.

***

Ben-Iehuda n-a reînviat totuşi o limbă moartă, dat fiind că un secol mai devreme avusese loc un alt reviriment, acela al ebraicei scrise, legat de Haskala. Haskala sau Perioada Luminilor (Iluminismul) în cultura iudaică a apărut în Germania, devenită extrem de naţionalistă, şi s-a răspândit în imperiile Austro-ungar şi Ţarist, unde a câştigat teren odată cu mişcarea de emancipare naţională.

Evreii din Galiţia sau din Lituania, unde s-a născut Eliezer Ben-Iehuda, au recurs la ebraica biblică ca la o cale de a ieşi din ghetto.

S-au scris atunci cărţi de istorie universală în ebraică şi romane cum a fost Dragostea de Sion atribuit lui Abraham Mapou (1853). Un roman ca acesta a trezit nostalgia Sionului în inimile elevilor din ieşivoturi care îl citeau pe ascuns. Unul din aceşti tineri era şi Eliezer Perlman. Iubirea lui pentru ebraică l-a condus la Ierusalim în 1881. El şi toţi tinerii generaţiei sale voiau să rupă cu trecutul lor marcat de idiş (germana vorbită de evreii germani), o limbă care le amintea că sunt condamnaţi la un veşnic exil. Toţi aceşti tineri pionieri ajunşi la Ierusalim au ales, în ciuda unor uriaşe dificultăţi, să-şi crească copiii în limba ebraică, să creeze şcoli primare, apoi grădinițe, din 1898, în care, treptat, toate materiile au început să se predea în ivrit. Ben-Iehuda a creat un Comitet al Limbii în 1891 care să stabilească normele de vocabular şi de pronunţie, lucru pe care a şi început să-l facă din 1904. Această instituţie s-a transformat 1954 în Academia Limbii Ebraice.

Ebraica a devenit treptat limba învăţământului superior şi limba cercetării odată cu crearea Tehneion-ului 1924 şi a Universităţii Ebraice în 1925. Albert Einstein a fost acela care a ţinut prelegerea inaugurală.

De asemenea ebraica a devenit o limbă a prezentului şi odată cu înfiinţarea postului de radio Kol Israel (Vocea Israelului), în 1934. Iar atunci când Israelul a fost recunoscut ca stat al evreilor, în 1948, ebraica a devenit limba sa oficială. Ea este, de altfel, cea mai importantă instituţie a Israelului care duce o politică foarte susţinută de ebraizare. Nici un domeniu al vieţii cotidiene nu funcţionează decât în ebraică, care se foloseşte în: Parlement, în administraţie, în justiţie, în educaţie, în armată, în cercetare şi în mass-media.

Numele de ivrit (יברית) – ebraică îşi are originea în apelativul patriarhului Avraam, căruia canaaneeni îi spuneau (h)a-ivri (ה יברי) sau emigrantul, străinul (literalmente: cel care a trecut… Eufratul, verbul este avar, a trece, a traversa). Avraam s-a mutat din Ur, unul din marile oraşe caldeo-mesopotamene, trecând prin Haran, în Canaan, Israelul de astăzi, la începutul mileniului al II-lea î.H.

BIBLIOGRAFIE

Henri PASTERNAK UN PEUPLE ET SA LANGUE, Extrait de L’arche, mensuel du judaisme français, N°518 – avril 2001 – pages 32 à 38.

Mireille Hadas-Lebel, Le Renouveau de l’hébreu, Extrait du dossier «L’hébreu: une histoire d’amour», publié dans L’Arche n°518, avril 2001

Cecile Pilverdier – Ben Yehuda, le père de la renaissance de la langue hébraïque

Jenny Mintz – The History of Hebrew, mai 2001/I.L. Peretz Community Jewish School.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Noul decalog Wahsington, Diana Negre

În civilizația occidentală, -occidentală într-un sens foarte amplu, deoarece ne referim la cea care se întinde din vestul asiatic până în marginile americane- diferitele națiuni au acceptat, de-a lungul secolelor, un fel de decalog de comportare, foarte asemănător cu cel predat în orele de religie din școală: să nu ucizi, să-ți respecți părinții, să muncești și să te străduiești pentru a asigura bunăstarea familiei tale.
Acum, tocmai din partea cea mai de vest a Occidentului, aceste norme sunt pe cale de dispariție, fiind înlocuite de un nou decalog despre care nu se știe nici cine-l impune și nici care-i sunt obiectivele.
Unele obiective sunt clare, cum ar fi protejarea mediului înconjurător, deoarece se pare că natura este acum bunul cel mai de preț, în fața căruia se înclină Omenirea. În mod paradoxal, unele condiții naturale, cum este orientarea sexuală, sunt considerate ca depășite și chiar dăunătoare, până într-atât, încât ar fi un adevărat sacrilegiu să atribui vreun gen copiilor, care sunt obiectul a tot felul de experimente de identitate sexuală, pornind chiar de la întreruperea pe cale chimică a pubertății, pentru ca cei care urmează „să hotărască” ce gen vor prefera să aibă, să fie tocmai fetițele sau băieții în cauză.
Ambele atitudini sunt de înțeles din punctul de vedere din care pornim, conform căruia nimic sau foarte puțin din ceea ce am considerat valabil până acum mai are vreun sens: natura nu mai este la îndemână pentru ca omul să o exploateze și „să se bucure de roadele pământului,” așa cum se putea citi în Biblie, ci doar pentru a o cinsti ca pe un nou Dumnezeu. Iar identitatea sexuală tradițională este văzută ca o interpretare autoritară din partea celor care au convingeri de tip moral. Morala tradițională este interpretată, uneori, ca un autoritarism aberant.
Aceste schimbări de atitudine au o componentă aproape religioasă pentru Omenirea care venerează mai puțin divinitatea, pentru a căuta un fel de divinitate umană, ceea ce se reflectă în legile care impun normele relațiilor din societatea noastră.
Dacă vom continua cu logica Poruncilor, acestea vor dispărea treptat una după alta: începând cu porunca a patra, adică să-ți cinstești tatăl și mama. Aceasta n-ar mai fi necesară, deoarece există azile pentru bătrâni. Și cea de a cincea poruncă, să nu ucizi, și aceasta s-a relativizat: când e vorba de proprii noștri copii, aceștia pot fi eliminați până în ultimele minute de dinaintea nașterii, cu condiția să se afle încă pe canalul nașterii și teoretic să „nu se fi născut încă.” Același lucru se poate întâmpla și pe stradă: recent, un individ care a ucis cu lovituri de ciocan un vânzător dintr-un magazin de bijuterii nu a fost condamnat pentru omucidere, cu toate că fapta a fost înregistrată video și a fost prezentată ca dovadă în instanță.
Despre a șasea poruncă nici măcar nu merită să vorbim, deoarece libertatea sexuală, între sexe opuse sau același sex este ceva ce se acceptă -și trebuie să se accepte în fața exigențelor mijloacelor de informare și a diferitelor grupuri de presiune.
Și cea de a șaptea poruncă este pe cale de dispariție -să nu furi- a devenit în SUA un delict ușor, atunci când suma furată nu depășește o mie de dolari (950 de euro), cu consecințe ușor de prevăzut și care sunt vizibile zilnic: hoarde de delincvenți amatori sau de tineri sub efectul drogurilor invadează magazine și le lasă goale. Articolele furate se vând cu greu pe internet, în timp ce magazinele se închid unele după altele, deoarece nu pot să mențină niște venituri la niveluri acceptabile.
Consecințele sunt ușor de imaginat: în magazine nu sunt mărfuri -iar prăvăliile se împuținează din ce în ce mai mult, astfel încât, cumpărăturile se efectuează tot mai frecvent pe internet și se livrează prin curier, ceea ce alterează panorama orașelor și viața de zi cu zi, deoarece sunt din ce în ce mai puține restaurante și cafenele, și se reduce corespunzător și traficul rutier.
Orașe ca San Francisco văd cum dispar cartierele sale elegante, pentru a adăposti niște oameni care locuiesc în corturi de campanie, fiind o amenințare pentru securitatea cartierelor în care se instalează. Desigur, reducerea turismului afectează și economia orașului.
Aceste practici s-au întins într-atât încât nu mai par a fi reversibile, după cum nici schimbările sociologice care le însoțesc nu vor fi reversibile, cu toate că, deocamdată, nimeni un știe ce formă va lua conviețuirea socială în fața noilor norme.
În același timp, poruncile nu dispar pentru a lăsa oamenilor o mai mare libertate de acțiune și opinie, deoarece sunt înlocuite de altele care, în plus, se aplică într-un mod aproape coercitiv.
Noua religie se concentrează pe mediul înconjurător, iar protejarea naturii se face adesea pe seama ecologiei din țări îndepărtate geografic, unde se obțin minerale prin abuzuri asupra muncii lucrătorilor și asupra ecologiei. Măsurile ecologice sunt impuse uneori împotriva opiniilor multor cetățeni și fără să se ia în considerare costurile lor foarte mari care, poate, vor fi absorbite în cartiere sau comunități bogate, însă vor sărăci oameni cu venituri mici.
O altă cerință nouă, libertatea sexuală între persoane de același sex sau de sex diferit a devenit o dogmă a noii societăți, însă, cu limite totuși, deoarece orice bucurie necontrolată între sexe opuse devine o „opoziție” încărcată cu un oprobriu asemănător celui care îl acoperă pe antrenorul echipei naționale spaniole de fotbal feminin.
Poate că Nietzsche s-a înșelat atunci când a deplâns „moartea lui Dumnezeu:” Omenirea nu L-a omorât Dumnezeu,ci pur și simplu a început să-L înlocuiască cu noile divinități, pe care le cunoaștem în ziua de azi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

El nuevo decálogo Wahsington, Diana Negre

La civilización occidental, -y esto de occidental es en sentido muy amplio, porque hablamos aquí desde la que se extiende desde el oeste asiático,hasta los confines americanos-las diversas sociedades han aceptado, a lo largo de los siglos, algo así como un decálogo de comportamiento muy semejante al que nos enseñaron en las clases de religión que daban en nuestras escuelas: no matar ni robar, respetar a los mayores, trabajar y esforzarse por salir adelante y garantizar el bienestar de la familia.
Ahora, es a partir de la parte más occidental de Occidente, donde estas normas están en vías de extinción, en pos de un nuevo decálogo del que no se sabe ni quién lo impone ni cuáles son exactamente sus objetivos.
Algunos objetivos sí están claros, como la protección del medio ambiente, pues la naturaleza parece ser ahora el bien más precioso ante el que se ha de inclinar la Humanidad. Paradójicamente, algunas condiciones igualmente naturales, como la orientación sexual, están ahora pasadas de moda e incluso se consideran perniciosas, hasta el punto de que va resultando sacrílego atribuir un género a los niños que son hoy objeto de todo tipo de experimentos de identidad sexual, empezando por la interrupción química de la pubertad para que niñas y niños pubescentes “decidan” a qué género quieren pertenecer.
Ambas actitudes son comprensibles desde el punto de partida de que nada, o poco, de lo que nos ha regido hasta ahora tiene ya sentido: la naturaleza no está ya para que el hombre la explote y “disfrute de los frutos de la tierra”, como se podía leer en la Biblia, sino para honrarla como a un nuevo Dios. O la identidad sexual tradicional: es vista como una interpretación autoritaria de quienes tienen convicciones de tipo moral. La moral tradicional, de hecho, se interpreta a veces como un autoritarismo aberrante.
Estos cambios de actitud tienen un componente casi religioso para una Humanidad que venera menos lo divino para buscar algo así como una divinidad humana, lo que se refleja en las leyes que imponen las normas de las relaciones en nuestra sociedad .
Si seguimos con la lógica de los Mandamientos, estos van desapareciendo uno tras otro: empezando con el cuarto, esto de honrar padre y madre ya no es necesario cuando hay asilos y residencias para ancianos. Si seguimos al quinto, lo de matar se ha relativizado también: cuando se trata de los propios hijos, se les puede eliminar hasta los últimos minutos antes de nacer, a condición de que estén todavía en el canal de parto y teóricamente no hayan “nacido”. Y lo mismo con gente que circula por las calles: recientemente, un hombre que mató a martillazos al dependiente de una joyería, no fue condenado por asesinato a pesar de que el atentado se grabó y fue presentado como evidencia ante el juicio.
No merece ya la pena ni hablar del sexto, porque la libertad sexual, entre sexos opuestos o el mismo, es algo que se acepta -y se debe aceptar ante las exigencias de medios informativos y diferentes grupos de presión.
Si vamos al siguiente, el séptimo, también está en vías de desaparición la prohibición de robar: aquí en Estados Unidos, se ha convertido en falta leve cuando el importe de lo sustraído no llegar a los mil dólares (950 euros), con unas consecuencias fáciles de prever y que están diariamente a la vista: hordas de delincuentes aficionados, o de jóvenes embriagados por la droga, invaden tiendas que dejan vacías. Los artículos robados se malvenden en sitios de internet, mientras que las tiendas van cerrando una tras otra, porque no pueden mantener unos niveles de ingresos aceptables.
Las consecuencias son fáciles de imaginar: no se encuentra mercancía en las tiendas -y cada vez hay menos comercios, por lo que las compras se han de realizar cada vez con mayor frecuencia en internet y se reparten por correo, lo que altera el panorama urbano y la vida diaria, pues hay menos restaurantes y cafeterías, así como menos tráfico rodado.
Ciudades como San Francisco ven desaparecer sus barrios elegantes, para dar cobijo a gentes que viven en tiendas de campaña y que amenazan la seguridad de los barrios en que se instalan. Naturalmente, la disminución del turismo afecta también la economía de la ciudad.
Estas prácticas se han extendido tanto, que no parecen ya reversibles, como tampoco serán reversibles los cambios sociológicos que llevan consigo, aunque de momento nadie sabe cuál será la forma que adquirirá la convivencia social ante las nuevas normas.
Al mismo tiempo, los mandamientos no desaparecen para dejar a la gente una mayor libertad de acción y opinión, sino que son sustituidos por otros que, además, se aplican de forma casi coercitiva.
La nueva religión se centra en el medio ambiente y la protección de la naturaleza, aunque muchas veces sea a costa de la ecología de países lejanos en donde se obtienen minerales a través de abusos laborales o ecológicos. Las medidas ecológicas se imponen a veces en contra de la opinión de muchos ciudadanos y sin considerar sus elevados costes que tal vez se puedan absorber en barrios o comunidades ricas, pero empobrecen a gentes de pocos recursos.
Otro de los nuevos requisitos, la libertad sexual entre personas del mismo o diferente sexo, es un dogma de la nueva sociedad, pero también con límites, pues cualquier alegría descontrolada entre sexos opuestos se convierte precisamente en eso, una “oposición” cargada de un oprobio semejante al que cubre al entrenador de la selección española de fútbol femenino.
Tal vez el filósofo Nietzsche se equivocaba al lamentar la “muerte de Dios”: la Humanidad no había matado a Dios, simplemente estaba empezando a sustituírlo por las nuevas divinidades que vamos conociendo hoy en día.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Speranțele Partidului Democrat Washington, Diana Negre

Cetățenii americani se află deja în registru electoral, cu toate că mai sunt încă 13 luni până la alegerile de anul viitor, când, pe lângă fotoliile din Congresul Federal și diferitele Camere statale, va fi ales și președintele care va sta la Casa Albă în următorii patru ani, adică, până în 2028.
Restul lumii își concentrează atenția asupra alegerilor prezidențiale, deoarece primul mandatar al țării este personajul cel mai vizibil în structura puterii americane, oricât de mult s-ar afla administrația în mâinile Congresului și oricât ar fi de limitată autoritatea președintelui pentru a împiedica sau a promova acțiunile legiuitorilor.
În interiorul țării, lucrurile sunt puțin diferite, căci marea parte a oamenilor îi cunosc direct pe reprezentanții și senatorii lor, și sunt relativ bine informați despre proiectele acestora. Iar, cei care nu sunt, nu pot evita bombardamentul constant al campaniei electorale, atât la nivel federal, cât și statal.
Deocamdată, însă, reține cel mai mult atenția campania pentru Casa Albă, nu atât în sectorul democraților, căci președintele Biden are opțiunea de a se prezenta pentru a fi reales, cât în cel al republicanilor, unde, fostul președinte Trump planează ca o amenințare pentru cei care îl resping și ca o plută de salvare pentru jumătate din alegătorii partidului său.
Sunt mulți candidați republicani la președinție, însă, numai cei care au cele mai mari probabilități de a ajunge la Casa Albă participă la dezbaterile politice, în care încearcă să se facă cunoscuți. În cele două dezbateri care au avut loc până acum, Trump nu a participat, deoarece e convins că țara îl cunoaște destul de bine.
Sondajele arată că Trump dispune de un sprijin popular mult mai mare decât oricare dintre posibilii săi rivali, totuși niciunul dintre ei nu renunță la speranță, căci, este posibil ca Trump să fie nevoit să renunțe la aspirațiile sale de a fi reales, din cauza multor probleme pe care le are cu legea, datorită felului în care a acționat după alegerile din 2020, pe care nici acum nu acceptă că le-a pierdut.
Adevărul este că Trump nu este singurul care nu-și recunoaște înfrângerea: la fel s-a întâmplat cu Al Gore, la alegerile împotriva celui de al doilea președinte Bush, dar și cu Hillary Clinton, când a pierdut în fața lui Trump. Al Gore și Hillary Clinton s-au luptat în tribunale pentru a li se recunoaște victoria. Doamna Clinton nu recunoaște nici acum că a pierdut. Spre deosebire de Donald Trump, nu au avut loc acțiuni de protest sau de rebeliune în favoarea lui Clinton, așa cum s-a întâmplat cu adepții lui Trump.
Însă, lucrul cel mai interesant din dezbaterile republicanilor care au avut loc până acum, este că niciun candidat nu reușește să stârnească entuziasmul pe care îl trezește Trump printre sprijinitorii săi, oricât de multe speranțe ar avea un mare sector din rândul alegătorilor republicani în legătură cu personaje ca Ron DeSantis, foarte popularul guvernator al statului Florida, sau cu senatorul negru Tim Scott, sau cu înflăcăratul Vivek Ramaswamy, cel mai tânăr dintre aspiranți.
Este o situație ciudată, căci, cu toate că Trump dispune de un sprijin mai mare decât oricare dintre posibilii săi rivali, există o mare îndoială printre republicani în legătură cu posibila sa candidatură: dincolo de problemele pe care le are cu legea, el este un personaj care stârnește atâta discordie, încât compensează limitările rivalului său din Partidul Democrat, Joe Biden, care, dincolo de evidenta sa senilitate, este pe cale să aibă și el probleme cu legea, din cauza corupției din vremea când a fost vicepreședinte.
Astfel, alegătorii democrați par a fi tot atât de deranjați ca și cei republicani în fața opțiunilor care li se oferă, dar speră că dezorientarea republicană va fi îndeajuns de mare ca să nu mai poată recâștiga constrolul asupra Casei Albe, și nici apura Senatului. Și există, în plus, posibilitatea reală ca republicanii să-și piardă slaba majoritate pe care o au în Camera Reprezentanților, din cauza luptelor interne dintre diferitele facțiuni ale partidului.
Ar fi o adevărată ispravă a democraților -și o mostră de incapacitate a republicanilor- dacă puterea n-ar trece în mâinile celorlați, cu toată nemulțumirea generală a populației față de guvernanții actuali, din cauza problemelor cauzate de imigrarea necontrolată, de inflația care durează de prea mult timp și de erodarea ordinii publice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Las esperanzar del Partido Demócrata Washington, Diana Negre

Los ciudadanos norteamericanos están ya en clave electoral, aunque faltan todavía 13 meses para los comicios del año próximo en que, además de los escaños del Congreso Federal y las diferentes cámaras estatales, han de votar por el presidente que ocupará la Casa Blanca los siguientes cuatro años, es decir, hasta 2028.
El resto del mundo concentra la atención en las elecciones presidenciales, pues el primer mandatario del país es el personaje más visible en la estructura de poder norteamericana, por mucho que buena parte del gobierno esté en manos del Congreso y la autoridad presidencial tiene muchos límites para impedir o fomentar la acción de los legisladores.
Dentro del país, las cosas son algo distintas, pues una gran parte de la gente conoce directamente a sus representantes y senadores y está relativamente bien informada de sus proyectos. Y quienes no lo están, no pueden escapar al bombardeo constante de la campaña electoral, tanto a nivel federal, como estatal.
Pero, de momento, lo que más atención retiene es la campaña por la Casa Blanca, no tanto en el sector demócrata, pues el presidente Biden tiene la opción de presentarse de nuevo, sino en el republicano, donde el ex presidente Trump planea como una amenaza para quienes lo rechazan y una tabla de salvación para la mitad de los votantes de su partido.
Hay muchos candidatos republicanos a la presidencia, pero tan solo aquellos que tienen mayores probabilidades de llegar a la Casa Blanca participan en los debates políticos donde tratan de darse a conocer. De momento, en los dos ya celebrados, Trump no ha participado pues cree que el país ya lo conoce de forma suficiente.
Las encuestas indican que Trump tiene mucho mayor apoyo popular que cualquiera de sus posibles rivales, pero ninguno de ellos abandona la esperanza, pues, tal vez, Trump tenga que renunciar a sus aspiraciones de ser reelegido, a causa de la multitud de sus problemas legales, derivados de su actuación tras las elecciones de 2020, que aún no admite haber perdido.
En realidad, Trump no es el único candidato que no reconoce su derrota: otro tanto ocurrió con Al Gore, en las elecciones contra el segundo presidente Bush y con Hillary Clinton, cuando perdió frente a Trump. Al Gore y Clinton lucharon en los tribunales para que se reconociera su victoria y todavía hoy la señora Clinton no acepta que perdió. La diferencia con respecto a Donald Trump, es que no hubo actos de protesta o de rebelión, como entre los seguidores de Trump.
Pero, lo más interesante en los dos debates republicanos ya celebrados, es que ningún candidato consigue provocar el entusiasmo que Trump despierta entre sus seguidores, por muchas esperanzas que un gran sector de los votantes republicanos tenga en personajes como Ron DeSantis, el muy popular gobernador de Florida, o el senador negro Tim Scott, o incluso el flamígero Vivek Ramaswamy, el más joven de los aspirantes.
Es una situación extraña, pues si bien Trump tiene más apoyo que cualquiera de sus posibles rivales, hay una gran inquietud en las filas republicanas ante su posible candidatura: al margen de sus problemas jurídicos, es un personaje que genera discordias capaces de compensar las limitaciones en su rival del Partido Demócrata, Joe Biden, quien, además de su evidente senilidad, va camino de tener también problemas jurídicos por corrupción durante sus años como vicepresidente.
De esta forma, los votantes demócratas parecen tan a disgusto como los republicanos ante las opciones que se les presentan, pero tienen la esperanza de que la desorientación republicana será suficiente para que no alcance a recuperar el control de la Casa Blanca, ni del Senado, además de una posibilidad real de que los republicanos pierdan también la tenue mayoría de que disponen en la Cámara de Representantes, a causa de las luchas internas entre diversas facciones del partido.
Sería toda una gesta de los demócratas -y una muestra de incapacidad entre los republicanos- si el poder no cambia de manos a pesar del disgusto general de la población por quienes gobiernan actualmente, ante problemas como la inmigración descontrolada, la prolongada inflación y la erosión del orden público.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.