Eliezer Ben-Iehuda și soția sa, Hemda, 1912

Destinul unei limbi vechi nu este întodeauna acelaşi, anume acela de a deveni o limbă exclusiv a cărţilor, cum s-a întâmplat cu latina, elina sau sanscrita. Limba ebraică (ivrit/יברית) este astăzi o limbă vie şi modernă.

Un instrument de comunicare ultra performant născut… aproximativ acum 4.000 de ani.

Este limba de referinţă a Bibliei, dar, în acelaşi timp şi o limbă a marketing-ului sau limba în care comunică fără nici o dificultate să zicem… chirurgii în timpul unei operaţii.

Este limba modernă a statului Israel. Ebraica modernă.

Actul său simbolic de naştere este anul 1891 când Eliezer Ben Iehuda, părintele său, a creat un Comitet al Limbii (Vaad ha-lashon).

Ben Iehuda, pe numele său Eliezer Yitzhak Perlman, a descoperit în 1878 în Rusia că evreii formau o naţiune, că erau, cu alte cuvinte, un popor care avea o patrie şi o limbă. «Evreii nu pot fi un popor viu decât dacă se întorc în ţara părinţilor lor şi doar dacă se întorc la limba ebraică» scria Eliezer Perlman la numai 19 ani.

El le-a redat evreilor limba.

El a fost primul evreu repatriat care, după ce s-a instalat în 1881 la Ierusalim împreună cu soţia sa, s-a hotărât să vorbească numai în ebraică. Ca să se ajute, a ţinut un jurnal în ebraică inventând cuvinte noi, capabile să răspundă nevoilor unei vieţi moderne.

Acela a fost momentul crucial când limba ebraică, rezervată până atunci domeniului religios şi textului scris, şi-a reluat locul de limbă cotidiană, limbă vorbită a vieţii de zi cu zi, devenind ivrit.

Robert St. John, autorul lucrării Tongue of the Prophets/Limba Profeţilor, o biografie a lui Ben-Iehuda, scria aducându-i un omagiu: aceasta este povestea unui om care a făcut posibil ca mai mult de un milion de oameni să cumpere în ebraică de la băcănie, să facă dragoste şi să stea de vorbă cu vecinii într-o limbă care până atunci se folosea numai în discursul talmudic şi în rugăciuni.»

Această limbă nu conţinea mai mult de 8.000 de cuvinte. Ben-Iehuda a înţeles că, dacă voia o limbă perfect adaptată noii vieţi moderne, trebuia să creeze neologisme. Şi a făcut-o împrumutând cuvinte din alte limbi: greacă, arabă, franceză, engleză etc. pe care le-a adaptat fonetic şi gramatical, dar şi derivând cuvinte din fondul lexical existent.

Ben Iehuda a predat la şcoala creată de Alliance Israélite Universelle toate materiile în ebraică, cu toate că elevii nu o vorbeau în familie şi nu existau manuale scrise în ebraică. Se pare că metoda sa de „a preda ebraică prin ebraică” a dat roadele aşteptate. În 1898 el a format o reţea de şcoli evreieşti destinate noilor olim hadaşim (evreilor întorși în Israel) în care ebraica se preda numai în ebraică.

După naşterea fiului său, Itamar, familia lui Ben Iehuda a fost prima familie care a vorbit ebraica acasă. Astfel Itamar a fost primul evreu care a avut ivrit-ul drept limbă maternă. L-au urmat alţi 4 fraţi.

Revenirea tuberculozei pe care o căpătase în adolescenţă l-a făcut pe Ben Iehuda să-şi dubleze eforturile. Se temea că nu va apuca să creeze limba la care visase atât de mult. Atunci a început să alcătuiască un dicţionar de ebraică modernă adunând, inventariind toate cuvintele şi expresiile evreieşti din toate textele cunoscute, din toate epocile şi de pretutindeni, parcurgând 40 000 de opere.

Aşa s-a născut Marele dicţionar al limbii ebraice vechi şi moderne numit iniţial Thesaurus Totius Hebraitatis. Remarcabil este faptul că, pentru fiecare articol, autorul a oferit o traducere în germană, în rusă, în franceză sau în engleză şi o trimitere la rădăcina arabă corespunzătoare.

Tezaurul limbii ebraice vechi şi moderne are 16 volume. Munca sa de o viaţă. La acest dicţionar exhaustiv Ben Iehuda a lucrat din 1910 până în 1922 când a murit.

Primele 5 volume au apărut în timpul vieţii, iar celelalte până în 1959, graţie eforturilor celei de-a doua soţii, Hemda, (prima murise de tuberculoză) şi unei echipe formate din prieteni apropiaţi.

Astăzi acestui monument se adaugă DICŢIONARUL ISTORIC AL LIMBII EBRAICE, care apare din 1959 sub egida Academiei Limbii Ebraice şi care îşi propune să continue munca lui Ben Iehuda, consemnând toate progresele limbii în toate domeniile, cum ar fi cercetarea ştiinţifică, unul din cele mai noi domenii.

În 1922, cu o lună înainte de a muri, Ben Iehuda a înţeles că reuşise: britanicii au recunoscut ebraica drept limbă oficială a evreilor.

Renaşterea limbii lui Avraam n-a fost deloc uşoară. Ben-Iehuda a trebuit să lupte cu diversele grupuri de imigranţi germani, polonezi sau spanioli care se temeau că, prin impunerea ebraicei, cultura lor avea să dispară. A mai avut de luptat şi cu „evreii pioşi” din Ierusalim care nu acceptau ca limba sfântă să fie folosită şi ca limbă seculară. Spuneau ei că astfel s-ar prostitua.

Ben-Iehuda a creat ebraica modernă, ivrit-ul, nu numai adăugând sensuri noi unor cuvinte pentru a le face capabile să exprime noi realităţi, ci a şi creat cuvinte. De pildă, a creat cuvântul dicţionar, milon. Acesta nu exista în ebraică. Dar l-a derivat din aramaicul mila care înseamnă cuvânt. Până atunci, pentru dicţionar se folosea sintagma sefer milim, cartea cuvintelor. Alte două exemple: de la sintagma mihtav-et/scrisoare-timp, folosită pentru ziar, el a creat cuvântul iton; iar din aver, care înseamnă aer, adăugând sufixul –on a creat cuvântul aviron, avion.

Tot el a şi fixat pronunţia cuvintelor, alegând-o pe cea sefardă în detrimentul celei aşchenaze, spunând că e mai frumoasă şi mai fluentă.

***

Ben-Iehuda n-a reînviat totuşi o limbă moartă, dat fiind că un secol mai devreme avusese loc un alt reviriment, acela al ebraicei scrise, legat de Haskala. Haskala sau Perioada Luminilor (Iluminismul) în cultura iudaică a apărut în Germania, devenită extrem de naţionalistă, şi s-a răspândit în imperiile Austro-ungar şi Ţarist, unde a câştigat teren odată cu mişcarea de emancipare naţională.

Evreii din Galiţia sau din Lituania, unde s-a născut Eliezer Ben-Iehuda, au recurs la ebraica biblică ca la o cale de a ieşi din ghetto.

S-au scris atunci cărţi de istorie universală în ebraică şi romane cum a fost Dragostea de Sion atribuit lui Abraham Mapou (1853). Un roman ca acesta a trezit nostalgia Sionului în inimile elevilor din ieşivoturi care îl citeau pe ascuns. Unul din aceşti tineri era şi Eliezer Perlman. Iubirea lui pentru ebraică l-a condus la Ierusalim în 1881. El şi toţi tinerii generaţiei sale voiau să rupă cu trecutul lor marcat de idiş (germana vorbită de evreii germani), o limbă care le amintea că sunt condamnaţi la un veşnic exil. Toţi aceşti tineri pionieri ajunşi la Ierusalim au ales, în ciuda unor uriaşe dificultăţi, să-şi crească copiii în limba ebraică, să creeze şcoli primare, apoi grădinițe, din 1898, în care, treptat, toate materiile au început să se predea în ivrit. Ben-Iehuda a creat un Comitet al Limbii în 1891 care să stabilească normele de vocabular şi de pronunţie, lucru pe care a şi început să-l facă din 1904. Această instituţie s-a transformat 1954 în Academia Limbii Ebraice.

Ebraica a devenit treptat limba învăţământului superior şi limba cercetării odată cu crearea Tehneion-ului 1924 şi a Universităţii Ebraice în 1925. Albert Einstein a fost acela care a ţinut prelegerea inaugurală.

De asemenea ebraica a devenit o limbă a prezentului şi odată cu înfiinţarea postului de radio Kol Israel (Vocea Israelului), în 1934. Iar atunci când Israelul a fost recunoscut ca stat al evreilor, în 1948, ebraica a devenit limba sa oficială. Ea este, de altfel, cea mai importantă instituţie a Israelului care duce o politică foarte susţinută de ebraizare. Nici un domeniu al vieţii cotidiene nu funcţionează decât în ebraică, care se foloseşte în: Parlement, în administraţie, în justiţie, în educaţie, în armată, în cercetare şi în mass-media.

Numele de ivrit (יברית) – ebraică îşi are originea în apelativul patriarhului Avraam, căruia canaaneeni îi spuneau (h)a-ivri (ה יברי) sau emigrantul, străinul (literalmente: cel care a trecut… Eufratul, verbul este avar, a trece, a traversa). Avraam s-a mutat din Ur, unul din marile oraşe caldeo-mesopotamene, trecând prin Haran, în Canaan, Israelul de astăzi, la începutul mileniului al II-lea î.H.

BIBLIOGRAFIE

Henri PASTERNAK UN PEUPLE ET SA LANGUE, Extrait de L’arche, mensuel du judaisme français, N°518 – avril 2001 – pages 32 à 38.

Mireille Hadas-Lebel, Le Renouveau de l’hébreu, Extrait du dossier «L’hébreu: une histoire d’amour», publié dans L’Arche n°518, avril 2001

Cecile Pilverdier – Ben Yehuda, le père de la renaissance de la langue hébraïque

Jenny Mintz – The History of Hebrew, mai 2001/I.L. Peretz Community Jewish School.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.