Basnæs în 1868, Albert Bonnier, National Library of Norway

Hans Christian avea 55 de ani când a scris Omul de zăpadă.

O vârstă a înțelepciunii și erudiției („Now I have age and knowledge.”)! 

Și a unei fermecătoare (auto)ironii!

Un teolog s-ar amuza teribil citind povestea, pentru că ar recunoaște imediat cele două mari mituri biblice: facerea omului (plămădirea lui din țărână și însuflețirea lui cu duhul divin, aici vântul – „This wind can really blow life into you!” – duhul lui Dumnezeu, care, în ebraică (ruah) înseamnă și vânt ce suflă…) și alungarea din Rai („Away! Away!» barked the old Watchdog”).

Iar un filosof, de asemenea, ce s-ar amuza constatând cât de mult seamănă această parabolă-parodie, voit inocentisimă, cu un dialog de Platon (Omul de zăpadă fiind inocentul (întotdeauna) partener de dialog al lui Socrate, iar bătrânul Dulău de curte, Socrate… cel izgonit din Cetate/Atena și din lume).

A scris-o în decembrie 1860, în preajma Crăciunului, la conacul familiei Scavenius de la Basnaes, pe care l-a frecventat nu mai puțin de 37 de ori, între 1855-1872, ca oaspete al doamnei Henriette Scavenius, fiica contelui Otto Joakim Moltke și văduva lui Jacob Brønnum Scavenius (care-l cumpărase în 1838; trecut în lumea de dincolo în 1850).

O știm dintr-o scrisoare adresată Henriettei Collin, din 31 decembrie 1860, unde Hans Christian spunea: „… am scris (povestea) în ultima zi a anului și am trecut-o pe curat ieri, 1 ianuarie.”

Conacul de la Basnaes, vechi de aproape o jumătate de mileniu! (fusese construit în 1366) era celebru în Danemarca și avea un domeniu întins. Trebuie că aici i-a văzut pe copiii sătenilor povestitorul… asamblându-l („…you’ve just been put together”) pe Omul de zăpadă, făcându-l din… bucăți/ piese… („I’ll hold onto the pieces!”).

Ce parodie a facerii omului! Un om de zăpadă construit/asamblat în jurul unei cozi de mătură și având drept… inimă („The Snow Man has had a stove rake in his body; that’s what moved inside him…”) o lopățică de scos cenușa din sobă! Lopățica, duhul lui Dumnezeu, scânteia divină din noi. Și, vântul, tot duhul dătător de viață al lui Dumnezeu!

Și ce parodie a erosului dumnezeiesc ce sfâșie cu negrăită dulceață inima omului îndrăgostit de Creatorul său, arzând, tânjind și… topindu-se de dorul unirii cu El.

Creatorul… aici Soba, adică Dumnezeu în chip de mami, de pântec, pântecul/sânul mamei, singurul loc din lume unde ești ocrotit, ferit – „You must keep beside it or underneath it; it’s very comfortable there. I crept right in under it, so that I was out of the way. Ah, I still dream of that stove sometimes. Away! Away!»” – și cel mai minunat loc din lume – „…and then there was a stove, which is the finest thing in the world at this time of year. ”

Și ce parodie a izgonirii din Eden:„Du-te! Du-te! Marș!”-ticul bătrânului Câine de pază/de curte. Am tradus așa „Away! Away!» În română un câine se alungă cu: marș, du-te de aici, ieși afară, afară cu tine… se înțelege, potaie! 

Și ce metafore ale… cunoașterii/descoperirii de sine și ale învechirii și (pe)trecerii omului din lume… !

Și, desigur, pe domeniul necuprins de la Basnaes a văzut Hans Christian… pădurea de mărgean alb. Iată ce scria în Jurnal, pe 28 decembrie 1860:„Vreme delicioasă de promoroacă; pomii precum coralul alb; crengile mestecenilor se mișcă în vânt.” 

Și tot aici a văzut o doamnă ștergând lăbuțele iubitului său patruped, desigur un Bubico ca-n povestea lui Caragiale, cu o batistă brodată (Jurnal, 1 ianuarie 1861).

Să mai spunem că Andersen însuși scria în 1868, apărându-și Caietul cu Povești noi și povestiri, pe care unii le considerau mai slabe decât Canonul, că Omul de zăpadă este una din cele mai bune povești pe care le-a scris vreodată.

Omul de zăpadă a fost publicat în colecția Povești noi și povestiri, seria a doua, apărută în primăvara lui 1861 ( 2 martie) și dedicată ministrului danez al cultelor de atunci, D.G. Monrad.

HANS CHRISTIAN ANDERSEN
OMUL DE ZĂPADĂ

„E un ger de crapă și pietrele,” zise omul de zăpadă, „că, uite, de bucurie, trosnesc tot. Și vântul ăsta care suflă peste tine și te umple de viață! Și cum se mai uită la mine ăla focos de sus și-mi aruncă văpăi drept în ochi!” Voia să spună soarele, care tocmai asfințea. „N-o să mă mai facă el să clipesc; și o să-mi țin și bucățile.”
„Bucățile” erau două cioburi mari de țiglă, ca două triunghiuri, care-i țineau loc de ochi; iar în loc de gură, îi puseseră o bucată dintr-o greblă veche, ruptă, – așa că avea și dinți.
Venise pe lume în chiotele băieților și întâmpinat de clinchetele zurgălăilor și de pocniturile bicelor de la sănii.
Soarele apusese deja și răsărise luna plină, mare și rotundă, luminoasă și splendidă, pe cerul albastru și limpede.

Moonlight (Christmas Eve), George Inness, 1866 

„Na, că vine iar, acum din partea cealaltă,” mai zise omul de zăpadă, crezând că e tot soarele care se arăta din nou. „Ah, măcar nu se mai holbează la mine, l-am lecuit, gata, l-am dezvățat eu; poa′ să atârne și să sticlească, acolo sus, cât o pofti, măcar așa o să mă văd și eu.
Numai de-aș ști cum să fac să mă mișc de aici, – tare mi-ar plăcea să mă mișc! De-aș putea, m-aș da colo, pe gheață, așa cum am văzut că se dau băieții, dar nu știu cum s-alerg.”
„Du-te! Du-te! Marș!” hămăi bătrânul dulău din curte. Era cam răgușit, săracul, de pe vremea când fusese câine de salon și stătea tolănit sub sobă.
„Soarele o să te învețe el cum să alergi. L-am văzut eu pe cel de dinaintea ta, iarna trecută, și pe celălalt, de dinaintea lui. Du-te! Du-te! Marș! Și toți se duc!”
„Nu te înțeleg, prietene,” spuse omul de zăpadă. „Poate ăla de colo, de sus, să mă învețe să alerg?” Voia să zică luna. „Cum așa, când l-am văzut ultima oară, ceva mai devreme, o luase la fugă, și uite, acum vine iarăși înapoi, pe furiș, din partea cealaltă.”
„Tu nu știi chiar nimic,” i-o întoarse dulăul care păzea curtea. „Dar, stai puțin, acum e limpede, sigur, n-aveai cum să știi, tocmai ce te-au făcut. Cea la care te uiți acum se numește lună și cel care a plecat a fost soarele. O să se întoarcă mâine, din nou, și el o să te învețe să alergi jos, în canal. Se schimbă vremea, să vezi, curând; o simt în laba stângă din spate; ce mă mai doare. Se schimbă vremea.”
„Nu pricep ce spune,” își zise omul de zăpadă, „dar am impresia că vorbește despre ceva neplăcut. Ăla care se tot uita la mine și care a plecat, căruia i-a spus soare, nu mi-e deloc prieten, știu asta.”
„Du-te! Du-te! Marș!” lătră câinele și se învârti de trei ori în jurul cozii și se vârî la el în cușcă ca să se culce.
Vremea se schimbă, într-adevăr. A doua zi, spre dimineață, o negură deasă și umedă se lăsă pe tot cuprinsul și, în zori, începu să bată și vântul; un vânt rece și tăios, de gheață. Era un ger năprasnic, dar, când răsări soarele, ce priveliște minunată! Pomii și tufișurile erau acoperite cu promoroacă și arătau ca o pădure de mărgean alb, în timp ce fiecare crenguță părea năpădită de flori albe de gheață ce scânteiau în lumina soarelui. Nespus de multe rămurele subțirele și delicate, care în timpul verii stătuseră ascunse de frunzișul des, se vedeau acum, una câte una, împletite într-o dantelă albă, sclipitoare, mai albă ca neaua, și splendoarea aceea albă părea să țâșnească din fiece crăcuță. Mesteacănul se unduia în bătaia vântului, ca și cum ar fi avut viață, așa cum fac toți copacii vara. Ce frumusețe dumnezeiască! Iar când soarele a urcat sus pe cer, cum mai străluceau și scânteiau toate de parcă ar fi fost prefirate cu pulbere de diamante și de parcă diamante mari fuseseră împrăștiate pe covorul de omăt așternut pe pământ; părea că nenumărate luminițe licăreau și scânteiau mai tare ca zăpada însăși.
„Ce frumusețe fără seamăn!” zise o domnișoară care venise în grădină însoțită de un tânăr. Se opriseră chiar lângă omul de zăpadă și admirau pomii care străluceau. „Nici vara nu ți-e dat să vezi un spectacol mai fermecător !” zise ea și ochii îi scăpărară de bucurie și încântare.
„Și nici n-avem, vara, un amic ca ăsta,” fu de acord tânărul, arătând spre omul de zăpadă. „E grozav.”
Fata râse, își înclină ușor capul spre omul de zăpadă și apoi începu să danseze pe zăpadă cu prietenul ei – iar zăpada le scârțâia sub picioare de parcă era apretată.
„Cine erau cei doi?” îl întrebă pe dulău omul de zăpadă. „Tu ești trăit aici în curte, oho, de mult mai mult timp decât mine. Îi cunoști?”
„Desigur că-i cunosc,” spuse dulăul. „Ea obișnuia să mă mângâie, iar el mi-a aruncat odată un os. Pe ei nu-i mușc.”
„Dar ce sunt ei?” întrebă, din nou, omul de zăpadă. „Îndrăgostiți” îi răspunse câinele. „Or să se mute, într-o bună zi, în aceeași cușcă și-or să roadă împreună același os. Du-te! Du-te! Marș!”
„Bine, dar sunt ei la fel de importanți ca tine și ca mine?” vru să știe omul de zăpadă.
„Uite, ei sunt din familia stăpânului,” spuse bătrânul dulău. „Unul ca tine, născut abia ieri, sigur că nu știe multe; se vede pe tine. Dar eu, eu am o vârstă și știu multe. Îi cunosc pe toți din casă și a fost o vreme – o, ce bine-mi amintesc – când nu trebuia să stau în lanț, aici, afară, în frig. Du-te! Du-te! Marș!”
„Frigul e grozav,” răspunse omul de zăpadă. „Hai, povestește-mi, povestește-mi. Dar, te rog, numai nu mai zornăi lanțul ăla, că mă ia cu fiori.”
„Du-te! Du-te! Marș!” hămăi zăvodul. „Îmi spuneau că sunt un cățeluș mic și scump pe vremea când stăteam într-un jilț tapițat cu catifea, sus, în casa stăpânului sau la stăpâna în poală. Mă pupau tot timpul pe botic și-mi ștergeau lăbuțele cu batiste brodate.
„Îmi spuneau ‘frumușelule’ și ‘cuțu-cuțu.’ Dar pe urmă am crescut și m-am făcut prea mare ca să mă mai țină la ei, așa că m-au dat menajerei. Așa am ajuns să locuiesc jos, la subsol. Poți să te uiți înăuntru, jos, de acolo de unde stai; poți să vezi camera unde eram stăpân, pentru că asta am fost eu acolo, eu am fost stăpânul. Desigur, locul nu era chiar atât de frumos ca odăile de sus ale stăpânului, dar mă simțeam mult mai bine și nu mai eram tot timpul apucat și tras încolo și-ncoace de copii, cum eram în apartamentele de sus. Mâncarea era mai bună ca niciodată, și chiar mai multă. Aveam pernuța mea și mai era și o sobă; a, soba e cel mai prețios și cel mai minunat lucru din lume în acest timp al anului. Mă vâram sub ea și mă ascundeam de toți; sub ea mă simțeam la adăpost. Ah, mai visez încă la soba aia. Du-te! Du-te! Marș!”
„Poate fi o sobă atât de frumoasă? Soba seamănă cu mine?”întrebă omul de zăpadă.
„Nu semănați deloc, de fapt, semănați ca ziua cu noaptea. Ea e neagră ca tăciunele și are un gât lung și un pântec de alamă. Înghite lemne de foc de-i ies flăcări pe gură. Neapărat trebuie să stai lângă ea, sau, și mai bine, sub ea; ce plăcut e acolo! Trebuie că poți s-o vezi pe geam de acolo de unde stai.”
Atunci omul de zăpadă privi și văzu, într-adevăr, ceva lustruit, strălucitor, cu un pântec de alamă, de unde, de jos, îi ieșeau flăcări și scântei. Îl copleși un sentiment foarte ciudat; nu știa ce înseamnă și nici nu putea înțelege ce i se întâmplă, dar toți oamenii care nu sunt oameni de zăpadă cunosc acel sentiment.
„De ce-ai părăsit-o?” întrebă omul de zăpadă, pentru că i se părea că soba trebuie să fie musai o ea. „Cum ai putut pleca dintr-un loc ca acela?”
„A trebuit,” îi răspunse câinele. „Ei m-au alungat din casă și m-au pus aici, în lanț. Vezi tu, l-am mușcat de picior pe domnișor, fiul cel mic stăpânului, pentru că mi-a zburat dintr-un șut, de sub nas, un os pe care-l rodeam. ‘Os pentru os,’ mi-am zis mereu. Nu le-a plăcut deloc și, de atunci, m-au priponit aici, în lanț, și mi-am pierdut și vocea. N-ai văzut cât de răgușit sunt? Du-te! Du-te! Marș!” Și asta a fost tot!”
Dar omul de zăpadă nu-l mai asculta. Privea pe fereastră în camera de la subsol a menajerei, acolo unde soba stătea pe cele patru picioare ale ei și se gândea că ea era cam la fel de înaltă ca și el.
„Ce pârâituri ciudate simt pe dinăuntru!” strigă el. „Mă întreb dacă voi intra vreodată înăuntru. E o dorință nevinovată și dorințele nevinovate se împlinesc întotdeauna. E singura mea dorință, cea mai mare dorință a mea; ar fi aproape nedrept dacă nu mi s-ar îngădui. Trebuie musai să intru și să mă lipesc de ea, chiar de-ar fi să sparg geamul.”
„N-o să intri niciodată acolo,” spuse câinele. „Și chiar de-ai intra și ai veni lângă sobă, te-ai topi și te-ai duce numaidecât! Du-te! Du-te! Marș!”
„Sunt ca și dus, oricum,” îi răspunse omul de zăpadă. Cred că mă topesc de tot.”
A doua zi, cât a fost ziua de lungă, omul de zăpadă nu-și dezlipi ochii de la fereastră. Pe seară, odaia se făcu și mai îmbietoare; o lumină blândă venea dinspre sobă, dar nu semăna cu lumina soarelui sau cu cea a lunii, ci era doar lumina sobei atunci când e bine umplută cu lemne. De câte ori se deschidea ușița sobei, limbi de foc îi ieșeau din gură; se vede că era un obicei de-al ei.
O flacără juca, roșiatică, pe fața cea albă a omului de zăpadă și pe pieptul lui, îmbujorându-l.
„Nu mai pot răbda!” strigă el. „Ce frumoasă e când scoate limba!”
Noaptea fu foarte lungă, dar omului de zăpadă nu i se păru așa; era pierdut în gândurile-i care-l făceau să freamăte de plăcere și ele înghețau până pârâiau.
A doua zi dimineață geamurile de la odaia de la subsol erau acoperite de gheață. Pe ele se puteau vedea cele mai frumoase flori de gheață pe care și le putea dori un om de zăpadă, dar, din cauza florilor de gheață, nu se mai vedea soba. Geamurile nu se dezghețau, așa că nu mai putea vedea soba. Scârțâiau și pocneau. Era chiar vremea de care un om de zăpadă s-ar fi bucurat până-n străfundul inimii. Dar el nu se bucura; și, într-adevăr, cum s-ar fi putut bucura de ceva, când el era răpus de dorul după sobă?
„E o boală teribilă pentru un om de zăpadă,” zise dulăul. Am avut-o și eu, dar mi-a trecut. Du-te! Du-te! Marș! O să se schimbe vremea.”
Și vremea se schimbă, într-adevăr; veni moina! Cu cât era moina mai mare, cu atât omul de zăpadă se făcea tot mai mic. Dar nu s-a plâns nicio clipă și ăsta-i un semn de netăgăduit.
Într-o dimineață se prăbuși. Și, ce să vezi! În locul în care stătuse, acum se vedea ceva ca o coadă de mătură înfiptă în pământ.
Era stâlpul în jurul căruia îl construiseră băieții.
„Acum înțeleg de ce tânjea atât de mult după sobă,” zise câinele din curte. „omul de zăpadă avea în trupu-i o lopățică de scos cenușa din sobă; iată ce se mișca în lăuntrul lui. Acum s-a dus și el. Du-te! Du-te! Marș!”
Curând trecu și iarna.
„Du-te! Du-te! Marș!” lătra câinele din curte. Dar fetițele cântau în casă:

O, vinariță, răsari din pământ, proaspătă și mândră, și umple țara!
Și tu, salcie, atârnă-ți mănușile de lână-n cui! A venit primăvara!
Vino cucule și tu, ciocârlie, veniți și cântați! Primăvara-i stăpână!
Februarie-i pe sfârșite, vremea se-mbună!
Cântă, cucule! Cu-cu! Și eu cânt cu tine.
Vino, soare drag! Vino mai des, cerurile-s senine!

(fragment din poemul său Primăvara în iarnă, Basnaes, 1860)

Și nimeni nu se mai gândi la Omul de zăpadă.

The Snowman, Jan Walraven (1827-1863)

THE SNOW MAN

«It’s so bitterly cold that my whole body crackles!» said the Snow Man. «This wind can really blow life into you! And how that glaring thing up there glares at me!» He meant the sun; it was just setting. «She won’t make me blink; I’ll hold onto the pieces.»
«The pieces» were two large triangular pieces of tile, which he had for eyes. His mouth was part of an old rake, hence he had teeth. He had been born amid the triumphant shouts of the boys, and welcomed by the jingling of sleigh bells and the cracking of whips from the passing sleighs.
The sun went down, and the full moon rose, big and round, bright and beautiful, in the clear blue sky.
«Here she comes again from the other side,» said the Snow Man, for he thought it was the sun showing itself again. «Ah, I’ve cured her of staring, all right. Now let her hang up there and shine so that I can see myself. If I only knew how to move from this place – I’d like so much to move! If I could, I’d slide along there on the ice, the way I see the boys slide, but I don’t know how to run.»
«Away! Away!» barked the old Watchdog. He was quite hoarse from the time when he was a house dog lying under the stove. «The sun will teach you how to run. I saw your predecessor last winter, and before that his predecessor. Away! Away! And away they all go!»
«I don’t understand you, friend,» said the Snow Man. «Is that thing up there going to teach me to run?» He meant the moon. «Why, she was running the last time I saw her a little while ago, and now she comes sneaking back from the other side.»
«You don’t know anything at all,» replied the Watchdog. «But then, of course, you’ve just been put together. The one you are looking at now is called the moon, and the one who went away was the sun. She will come again tomorrow, and she will teach you to run down into the ditch. We’re going to have a change of weather soon; I can feel it in my left hind leg; I have a pain in it. The weather’s going to change.»
«I don’t understand him,» said the Snow Man to himself, «but I have a feeling he’s talking about something unpleasant. The one that stared at me and went away, whom he called the sun, is no friend of mine either, I can feel that.»
«Away! Away!» barked the Watchdog, and then he walked around three times and crept into his kennel to sleep.
The weather really did change. Early next morning a thick, damp mist lay over the whole countryside. At dawn a wind rose; it was icy cold. The frost set in hard, but when the sun rose, what a beautiful sight it was! The trees and bushes were covered with hoarfrost and looked like a forest of white coral, while every twig seemed smothered with glittering white flowers. The enormously many delicate branches that are concealed by the leaves in summer now appeared, every single one of them, and made a gleaming white lacework, so snowy white that a white radiance seemed to spring from every bough. The birch waved in the wind, as if it had life, like the rest of the trees in the summer. It was all wonderfully beautiful. And when the sun came out, how it all glittered and sparkled, as if everything had been strewn with diamond dust, and big diamonds had been sprinkled on the snowy carpet of the earth; or one could also imagine that countless little lights were gleaming, brighter even than the snow itself.
«It’s wonderfully beautiful!» said a young girl, who had come out into the garden with a young man. They stopped near the Snow Man and gazed at the flashing trees. «Summer can’t show us a lovelier sight!» she said, and her eyes sparkled with delight.
«And we can’t have a fellow like this in the summertime, either,» the young man agreed, as he pointed to the Snow Man. «He’s splendid.»
The young girl laughed, nodded to the Snow Man, and then danced over the snow with her friend – over snow that crackled under their feet as though they were walking on starch.
«Who were those two?» asked the Snow Man of the Watchdog. «You’ve been around this yard longer than I have. Do you know them?»
«Of course I know them,» said the Watchdog. «She pets me, and he once threw me a meat bone. I don’t bite those two.»
«But what are they supposed to be?» asked the Snow Man. «Sweethearts!» replied the Watchdog. «They’ll go to move into the same kennel someday and gnaw the same bone together. Away! Away!»
«But are they as important as you and I?» asked the Snow Man.
«Why, they are members of the master’s family,» said the Watchdog. «People certainly don’t know very much if they were only born yesterday; I can tell that from you. Now I have age and knowledge. I know everybody here in the house, and I know a time when I didn’t have to stand out here in the cold, fastened to a chain. Away! Away!»
«The cold is lovely,» said the Snow Man. «But tell me, tell me. Only don’t rattle that chain; it makes me shiver inside when you do that.»
«Away! Away!» barked the Watchdog. «They used to tell me I was a pretty little puppy, when I lay in a velvet-covered chair, up in the master’s house, or sat in the mistress’ lap. They used to kiss me on the nose and wipe my paws with an embroidered handkerchief.
«They called me ‘the handsomest’ and ‘little puppsy-wuppsy.’ But then I grew too big for them to keep, so they gave me away to the housekeeper. That’s how I came to live down in the basement. You can look down into it from where you’re standing; you can look right into the room where I was master, for that was what I was to the housekeeper. Of course, the place was inferior to that upstairs, but I was more comfortable there and wasn’t constantly grabbed and pulled about by the children as I had been upstairs. I had just as good food as ever, and much more of it. I had my own cushion, and then there was a stove, which is the finest thing in the world at this time of year. I crept right in under it, so that I was out of the way. Ah, I still dream of that stove sometimes. Away! Away!»
«Does a stove look so beautiful?» asked the Stone Man. «Does it look like me?»
«It’s just the opposite of you. It’s as black as coal and has a long neck and a brass stomach. It eats firewood, so that fire spurts from its mouth. You must keep beside it or underneath it; it’s very comfortable there. You must be able to see it through the window from where you’re standing.»
Then the Snow Man looked, and he really saw a brightly polished thing with a brass stomach and fire glowing from the lower part of it. A very strange feeling swept over the Snow Man; he didn’t know what it meant, and couldn’t understand it, but all people who aren’t snow men know that feeling.
«Why did you leave her?» asked the Snow Man, for it seemed to him that the stove must be a female. «How could you leave a place like that?»
«I was compelled to,» replied the Watchdog. «They turned me outside and chained me up here. You see, I had bitten the youngest of the master’s children in the leg, because he had kicked away a bone I was gnawing. ‘A bone for a bone,’ I always say. They didn’t like that at all, and from that time I’ve been chained out here and have lost my voice. Don’t you hear how hoarse I am? Away! Away! And that was the end of that!»
But the Snow Man wasn’t listening to him any longer. He kept peering in at the housekeeper’s basement room, where the stove stood on its four iron legs, just about the same size as the Snow Man himself.
«What a strange crackling there is inside me!» he cried. «I wonder if I’ll ever get in there. That’s an innocent wish, and our innocent wishes are sure to be fulfilled. It is my only wish, my biggest wish; it would almost be unfair if it wasn’t granted. I must get in and lean against her, even if I have to break a window.»
«You’ll never get in there,» said the Watchdog. «And if you go near that stove you’ll melt away! Away!»
«I’m as good as gone, anyway,» replied the Snow Man. «I think I’m breaking up.»
All day long the Snow Man stood looking in through the window. At twilight the room grew still more inviting; a mild glow came from the stove, not like the moon or the sun either, but just like the glow of a stove when it has been well filled. Every time the room door was opened, the flames leaped out of the stove’s mouth; this was a habit it had. The flame fell distinctly on the white face of the Snow Man and glowed ruddy on his breast.
«I can’t stand it any longer!» he cried. «How beautiful she looks when she sticks out her tongue!»
The night was very long, but it didn’t seem long to the Snow Man; he stood lost in his own pleasant thoughts, and they froze until they crackled.
In the morning the windowpanes of the basement room were covered with ice. They showed the most beautiful ice flowers that any Snow Man could desire, but they hid the stove. The windowpanes wouldn’t thaw, so he couldn’t see the stove. It creaked, and it crackled.
It was just the sort of weather a Snow Man should most thoroughly enjoy. But he didn’t enjoy it; indeed, how could he enjoy anything when he was so stove-sick?
«That’s a terrible sickness for a Snow Man,» said the Watchdog. «I’ve also suffered from it myself, but I got over it. Away! Away! There’s going to be a change in the weather.»
And there was a change in the weather; it began to thaw! The thaw increased, and the Snow Man decreased. He never complained, and that’s an infallible sign.
One morning he collapsed. And behold! where he had stood there was something like a broomstick sticking up from the ground.
It was the pole the boys had built him up around.
«Now I can understand why he had such an intense longing for the stove,» said the Watchdog. «The Snow Man has had a stove rake in his body; that’s what moved inside him. Now he has gotten over that, too. Away! Away!»
And soon the winter was over, too.
«Away! Away!» barked the Watchdog. But the little girls in the house sang:

Oh, woodruff, spring up, fresh and proud, round about!
And, willow tree, hang your woolen mitts out!
Come, cuckoo and lark, come and sing!
At February’s close we already have spring.
Tweet-tweet, cuckoo! I am singing with you.
Come out, dear sun! Come often, skies of blue!
And nobody thought any more about the Snow Man.

The Snow Man – A translation of Hans Christian Andersen’s «Sneemanden» by Jean Hersholt.
andersen.sdu.dk/vaerk/hersholt/TheSnowMan_e.html.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.