Metecul (Le métèque), care a fost începutul carierei mele de cântăreț, aproape n-ar fi ajuns niciodată să urce pe scenă. Osatura nu părea să-i rezerve un destin fericit, acela de a trona în topuri (hit-parades): melodia, monotonă; refrenul, inexistent; un ritm pe care cu greu se putea dansa. Talentele mele de interpret: vocea ștearsă, timbru inexpresiv, nu erau mai convingătoare. În text, cuvântul evreu era deranjant de-a dreptul. Nu făcea parte din vocabularul obișnuit al șansonetelor și dădea bătăi de cap producătorilor de radio. Neștiind dacă-i va șoca sau nu pe ascultători, cei mai mulți, prudenți, au închis discul în dulapuri. Dar au fost și câțiva susținători (îi numărai pe degetele de la o mână) care nu s-au dat bătuți: Jacques Bedos José Artur, Denise Glaser și Jean-Louis Foulquier. Ei l-au difuzat din belșug și chiar abuziv pe post, permițându-i Metecului să facă o breșă zdrobitoare în zidul de tăcere.

Cântecul fusese scris cu ceva ani în urmă. Pe atunci îi făceam curte unei fete „din lumea bună” ai cărei părinți, scoși din sărite că fiica lor se încurcase cu un străin – mediteranean și cu o reputație îndoielnică – mă tratau cu dispreț ca pe un metec. Mi-am amintit că Paul Lafargue, deputat francez (un metis din Cuba de la începutul secolului, ginerele lui Karl Marx și teoretician al „dreptului la lene”) fusese categorisit la fel de către detractorii săi care l-au strigat metec în timpul unei furtunoase ședințe din Camera Deputaților. Comparația era măgulitoare pentru mine… Am înșfăcat cuvântul ofensator, căzut în desuetudine din perioada clasică, ca să-mi fac din el o podoabă, o carte de vizită, un cântec.

Când Metecul a devenit hitul zilei, a fost tradus în germană, creolă, turcă, spaniolă, japoneză, portugheză, italiană, finlandeză, greacă… Unii au văzut în el un romantism al marginalilor și al anarhiștilor, alții o deviză politică, ideologică, de luptă, deviza lui Mai 68. Imigranții și-au luat din el mândria de a fi diferit lor, echivalentul lui black is beautiful al negrilor din America. Era imnul dezrădăcinaților, strigătul de chemare la unire al apatrizilor, o revendicare a pribegilor. A devenit sloganul minorităților, oprimate sau nu (țigani, provensali, bretonii care-și vorbesc dialectul lor, naționaliștii alsacieni ș.a.m.d.). Majoritatea cea tăcută a început să-l cânte fredoneze.

Pentru mine, nu era decât o declarație de iubire.

Georges Moustaki, Les filles de la mémoire, Le métèque.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.