Învierea lui Hristos, frescă, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Protaton, Sf. Munte Athos; Manuil Panselinos, 1290.

LUMEA DE DINCOLO – ΤΟ ΜΕΤΕΠΕΙΤΑ

August 1892. Avea 29 de ani. Îl citea pe Eduard Schuré.

Dar, mai ales, pe marii mistici creștini greci.

De remarcat simbolismul bogat și foarte subtil al adjectivului – cheia întregului poem! – adiaspastos (αδιάσπαστος) din sintagma: zois adiaspastou (ζωής αδιασπάστου) care, aici, vrea să spună, în subtext: o viață nesfărâmată, nefrântă, care nu va fi niciodată de acum înainte zdrobită și făcută fărâme dar și, atenție, o viață nedespărțită… Mai ales o viață nedespărțită.

Desigur de cea a Creatorului… Cum nedespărțite sunt cele trei Persoane în Sfânta Treime, care se întrepătrund și se cuprind una în cealaltă… Așadar, Lumea de dincolo… o lume a lui Hristos și o lume în care vom trăi nedespărțiți, una cu Creatorul/Ziditorul nostru, Dumnezeu.

Lumea de dincolo

Cred în Lumea de dincolo. Nu poftele m-ademenesc,
ale materiei, sau să iubesc ce-i pozitiv. (Așa gândesc)
nu din obișnuință, ci din instinct. Se va adăuga, atunci, cuvântul cel ceresc

la imperfecta, și de altfel, inepta a vieții frază.
Odihnă și răsplată atuncea pe a face îl urmează
Când, pentru totdeauna, privirea asupra Zidirii se-nchide (și-ncetează)

Și-n fața Ziditorului ochiul ți se va deschide. (Și-ndată)
valul vieții făr’ de moarte se va revărsa asupra-ți, din fiecare (nouă dată)
Evanghelie a lui Hristos, un val de viață necurmată.

Το Μετέπειτα

Πιστεύω το Μετέπειτα. Δεν με πλανούν ορέξεις
της ύλης ή του θετικού αγάπη. Δεν είν’ έξις
αλλ’ ένστικτον. Θα προστεθεί η ουρανία λέξις

εις της ζωής την ατελή την άλλως άνουν φράσιν.
Ανάπαυσις και αμοιβή θέλουν δεχθεί την δράσιν.
Ότε διά παντός κλεισθεί το βλέμμα εις την Πλάσιν,

θα ανοιχθεί ο οφθαλμός ενώπιον του Πλάστου.
Κύμα αθάνατον ζωής θα ρεύσει εξ εκάστου
Ευαγγελίου του Χριστού — ζωής αδιασπάστου.

***

Fotografie-portret nedatată. Arhiva Kavafis.

„CE-A MAI RĂMAS DE SPUS, ÎN HADES, CELOR DE JOS, O SĂ LE SPUN.”

Februarie 1913. Trecuseră 21 de ani de la Lumea de dincolo. Avea 50 de ani. Ce alterare! Ce pervertire! Ce cădere liberă! Ce tristețe infinită și ce descurajare!

De la Evangheliile lui Iisus la Aias al lui Sofocle.

E drept, și trebuie s-o spunem, Kavafis a scris o primă variantă a poemului în 1893, la un an după Lumea de dincolo. O variantă care nu mai există și care nu mai știe nimeni cum arăta.

Ce i-o fi întors sufletul? Ce i l-o fi rănit? E o prăpastie uriașă între Lumea de dincolo, cerească, în care trăim viața lui Dumnezeu și viața în Dumnezeu, în care Kavafis credea în 1892, la 29 de ani, și Lumea celor de jos, Hadesul/Iadul/Infernul… Un Acolo (nu mai e un Dincolo!) unde rămânem împovărați (vezi βαστούμε și αγωνία βαριά) cu toate traumele, nefericirile, vinile și păcatele noastre… adânc ferecate, închise în întunericul din lăuntrul nostru în care părem sortiți să trăim o veșnicie…

Titlul poemului: τὰ δ᾽ ἄλλ᾽ ἐν Ἅιδου τοῖς κάτω μυθήσομαι. – Ce-a mai rămas de spus, în Hades, celor de jos, o să le spun… este versul 865 din tragedia Aias (Αἴας) pe care Sofocle a scris-o undeva între 460 și 450 (se pare că este cea mai veche piesă pe care a scris-o, din cele care s-au păstrat!) și foarte tare trimite la …The rest is silence – Și restul e tăcere… din Hamlet-ul lui Shakespeare ((actul V, scena 2, versul 395)…

Ambele citate sunt ultimele cuvinte ale celor doi eroi care mor, Aias sinucigându-se cu propria-i spadă, de ciudă că nu primise armele lui Ahile, și Hamlet murind atins de spada otrăvită a lui Laertes.

Notă: Desigur, și proconsulul și sofistul – care stau de vorbă în poemul lui Kavafis – sunt personaje imaginare. Poetul i-a ales pentru că ei simbolizează, reprezintă o epocă de decadență, cea care a urmat, în Grecia, perioadei clasice (de cea mai mare înflorire cunoscută vreodată de grecii vechi), o epocă în care Grecia devine provincie romană, iar filosofia decade sub influența sofiștilor, adică a profesorilor de retorică și de artă politică, care susțineau că adevărul și orice cunoaștere, dar și toate valorile sunt… relative…

„Ce-a mai rămas de spus, în Hades, celor de jos, o să le spun.”

„Într-adevăr,”zise proconsulul, închizând cartea, „e un vers (lucrat)
frumos și foarte adevărat;
Sofocle l-a scris ca un filosof, pătruns de-o adâncă-nțelepciune.
Câte nu vom spune acolo, câte acolo nu vom spune,
și cât de schimbați vom apărea și diferiți.
Tot ce purtăm în noi, aici, ca niște paznici neadormiți,
răni și secrete zăvorâte-n noi și tăinuite, chinuiți,
și apăsați, zi după zi, de-o grea neliniște și tulburare,
toate le-om spunem acolo, liber și curat, (pe fiecare).”
„Mai zi,” răspunse sofistul, zâmbind pe jumătate, „dacă se spun
lucrurile acestea acolo, dacă de ele le mai pasă acum.”

„Τὰ δ’ ἄλλα ἐν Ἅδου τοῖς κάτω μυθήσομαι»

«Τωόντι», είπ’ ο ανθύπατος, κλείοντας το βιβλίο, «αυτός
ο στίχος
είν’ ωραίος και πολύ σωστός·
τον έγραψεν ο Σοφοκλής βαθιά φιλοσοφώντας.
Πόσα θα πούμ’ εκεί, πόσα θα πούμ’ εκεί,
και πόσο θα φανούμε διαφορετικοί.
Αυτά που εδώ σαν άγρυπνοι φρουροί βαστούμε,
πληγές και μυστικά που μέσα μας σφαλνούμε,
με καθημερινή αγωνία βαριά,
ελεύθερα εκεί και καθαρά θα πούμε».
«Πρόσθεσε», είπε ο σοφιστής, μισοχαμογελώντας,
«αν τέτοια λεν εκεί, αν τους μέλει πια».

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.