Se apropia de 32 de ani: ianuarie 1895. Cu câteva luni în urmă, septembrie 1894, scrisese În casa sufletului, inspirat de poemul La mort de la Jeunesse al lui Georges Rodenbach, din colecția La Jeunesse Blanche – 1886. Atunci, ca și mai târziu, pentru el, tinerețea este sinonimă cu întreaga viață.

Tinerețea care se trece înseamnă o viață care se sfârșește… Altă vârstă nu există!

Și: același Kavafis inițiat: trecerea nu este decât o întoarcere.

La jeunesse blanche

Preaiubita, dalba noastră tinerețe,
ah, dalba noastră, prea-alba noastră tinerețe,
care-i nemărginită… și atâta de puțină,
ca aripi de arhanghel, asupra-ne, ea se deschide (lină)!…
Se istovește tot mai mult și tot mai mult iubește;
și se topește, pierită-n orizonturile albe.
Ah, se duce acolo și se pierde-n orizonturile albe,
se duce pentru totdeauna (și ne părăsește).

Pentru totdeauna, nu. Se va întoarce,
va veni din nou, se va întoarce.
Cu dalbele ei mădulare, cu dalbu-i har, ea
veni-va înapoi, a noastră dalbă tinerețe, să ne ia.
Cu dalbele ei mâini ușor o să ne prindă,
cu un lințoliu fin, scos din albeața ei,
cu un prea-alb lințoliu, scos din albeața ei,
o să ne acopere (și o să ne cuprindă).

Tors de bărbat · Michelangelo Buonarroti, Ashmolean Museum, University of Oxford

La jeunesse blanche

Η φιλτάτη, η άσπρη μας νεότης,
α η άσπρη μας, η κάτασπρη νεότης,
που είν’ απέραντη, κ’ είναι πολύ ολίγη,
σαν αρχαγγέλου άνω μας πτερά ανοίγει!…
Όλο εξαντλείται, όλο αγαπάει·
και λιώνει και λιγοθυμά εις τους ορίζοντας τους άσπρους.
A πάει εκεί και χάνεται εις τους ορίζοντας τους άσπρους,
για πάντα πάει.

Για πάντα, όχι. Θα ξαναγυρίσει,
θα επιστρέψει, θα ξαναγυρίσει
Με τα λευκά της μέλη, την λευκή της χάρι,
θα έλθ’ η άσπρη μας νεότης να μας πάρει.
Με τα λευκά της χέρια θα μας πιάσει,
και μ’ ένα σάβανο λεπτό απ’ την ασπράδα της βγαλμένο,
με κάτασπρο ένα σάβανο απ’ την ασπράδα της βγαλμένο
θα μας σκεπάσει.

La Mort de la jeunesse

Chacun voit arriver des jours de deuil profond
Où sa jeunesse blanche est à jamais finie
Et chuchote en pleurant des adieux d’agonie,
Avec le geste doux des aimés qui s’en vont.

Des fermoirs d’éternel silence ont clos sa bouche,
Mais tandis qu’on la mise en terre, tristement,
Dans la maison de l’Âme —après l’enterrement—
Comme on se trouve seul, douloureux et farouche!

On sent qu’on a perdu tout le meilleur de soi!
C’est elle, la Jeunesse aux yeux noyés d’extases,
Qui mettait des bouquets de lys dans tous les vases.
Voici les Passions qui vont faire la loi,
Servantes de la voix impétueuse et forte
Qui grognent en usant les robes de la morte!

G. Rodenbach

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.