Preaiubitului, preadulcelui meu Eugen.
MIREASA
Unde mi te-ai ascuns, de ce m-ai părăsit,
Iubitul meu, și m-ai lăsat să gem?
Ca cerbul sprinten ai fugit,
de îndat΄ ce m-ai rănit; să te chem
în urma-ți am ieșit, dar dus erai, mă tem.
Păstorilor, când fi-va să urcați
la stâni, acolo sus, pe-naltele coline,
de s-o-ntâmpla să mi-l aflați,
pe cel ce mi-l iubesc mai mult decât pe-oricine,
spuneți-i că-s bolnavă, sufăr și simt cum moartea-mi vine.
Voi merge Iubitul să mi-l caut și pe-a mea iubire,
voi trece munți și râuri voi străbate;
flori n-oi sta a culege, fără de-ndoire,
nici teama de fiare din drum nu m-a abate,
de castre nu mă tem, hotarele, le voi trece, toate.
ÎNTREBARE PENTRU CREATURI
O, voi păduri și voi codrilor deși, pe care
vă sădi Iubitul meu cu a sa mână luminată!
O, verde pajiște de ierburi plină, făr de-asemănare,
bătută-n flori de smalț, vă fac rugare: îndată
voi să-mi spuneți: trecu el, poate, pe la voi, vreodată?
RĂSPUNSUL CREATURILOR
Haruri mii vărsat-a peste noi, cu a sa ivire,
codrii acești ce-i vezi – trecând în grabă,
și doar cu o singură a lui privire,
chipu-i singur întipărit în noi lăsatu-ne-a podoabă:
ne-nveșmântă în frumusețea lui întreagă.
MIREASA
O, cine să mă vindece ar putea!
Predă-te-mie, hai, acum, Tu, cum ești cu adevărat;
nu-mi mai trimite, o, de-ai vrea!
de astăzi, doar un sol ce nu ești Tu, cel Adorat,
căci mesagerii Tăi nu știu a-mi spune ce vreau s-aud și-am așteptat.
Și toți câți pe lângă Tine rătăcesc
de Tine-mi povestesc și de alte Tale mii de haruri,
dar, vai, doar și mai rău ei mă rănesc;
și mai mult moartă mă lasă și-n amaruri
un nu știu ce ce tot îndrugă cu limba-le încurcată, tulburi.
Cum mai înduri, o viața mea amară!
Să nu trăiești unde trăiești,
străpunsă de săgețile ce te omoară,
săgeți pe care le primești
de la tot ce despre al tău Iubit în mintea-ți plăsmuiești.
De ce, Iubite, inima aceasta ce-ai rănit-o
n-o și tămăduiești?
De ce, după ce mi-ai și răpit-o,
mi-o lași să zacă așa, voiești,
și nu-ți iei prada ce-ai prădat-o, de ea să te servești?
Sfârșește-mi chinurile, în sfârșit,
căci nimeni nu-i în stare de ele să mă scape,
ca ochii mei să poată să Te vadă, deslușit,
Tu ești lumina lor și ale mele pleoape,
ai mei ochi doar pentru Tine vreau să-i am, din Tine să se-adape.
O, fântână cristalină, clară,
în oglinda-ți argintie, de-ai voi, de-odat,
ochii lui să-i faci s-apară,
ochii celui mult-dorit și adorat
ce-n măruntaie zugrăviți îi port, neîncetat.
Iubitul meu, ia-mi-i din drum,
căci vin în zbor!
MIRELE
Întoarce-te, porumba mea, nicicum
să zbori, căci cerbul săgetat, tânguitor,
s-o arăta pe culmea-naltă și din al tău zbor
avânt va lua și se va-nviora cu un fior.
MIREASA
Iubitul meu, (ești) munții,
și neumblate văi cu păduri dese, nepătrunse,
(tu), insulele neștiute, mii,
(tu), râurile tumultoase, neajunse,
și șoapta adierilor mângâietoare și aprinse;
(Tu), noaptea dulce, liniștită,
aproape de ivirea aurorei cea biruitoare,
(tu), muzica tăcută, negrăită,
(tu), singurătatea strigătoare
și cina care te renaște și-aprinde-n tine flacăra iubirii ce nu moare/îndrăgostitoare.
Patul nostru e-nflorit,
și-n juru-i, vizuini de lei, și e-mbrăcat
în purpură și-n purpură împodobit,
din pace e lucrat,
cu mii de scuzi de aur e încununat.
În urma pașilor tăi, Iubite,
aleargă fetele pe drum,
atinse de scânteia (ta), vrăjite,
de vinu-nmiresmat cu mirodenii, precum
și-nvăluite în miresme de balsam divin.
În pivnița Iubitului intrai,
de taină, băui și apoi ieșii
și-n toată astă vale, vai,
nimic nu mai știam, nici unde o fi
turma ce-nainte o urmam; era pierdută pe vecii.
Acolo-mi dădu el al său sân curat,
acolo mă-nvăță o știință dulce, atotdesfătătoare,
iar eu pe mine mă dădui, cu adevărat,
pe mine-ntreagă, lui, făr să-mi mai las nimic, căci el mă are;
acolo i-am promis să-i fiu Mireasă iubitoare.
Sufletu-mi să-l slujească se legă pe veci
și-n slujba lui se puse cu toată a sa avere;
turme nu mai păzesc, și nici
vreo altă slujbă nu mai am, e a mea vrere,
căci, de acum, doar să-l iubesc e a mea menire și-ndeletnicire.
Dacă, așadar, de astăzi, la pășune
nu fi-voi nici văzută, nici aflată,
spuneți, vă rog, că m-am pierdut în lume,
că, mergând îndrăgostită, dintr-o dată,
mă prefăcui pierdută și fui câștigată.
Din flori și din smaralde strălucite,
culese în diminețile cu rouă, de prospețime pline,
cununi vom face, împletite,
și-n iubirea ta-nflorite, de la sine,
cu un fir de păr de-al meu întrețesute, pentru tine.
În firu-acela doar, din părul meu,
ce l-ai zărit pe gâtul meu, rebel,
un zuluf pe gâtu-mi – te-ai tot uitat la el, mereu –
prizonier legat rămas-ai tu în el;
și, vai, și într-un ochi al meu rănitu-te-ai, și-n el.
Iubitule, ochii tăi, când mă priveai,
grația lor și-o-ntipăreau în mine
și, astfel, cu patimă și ardoare mă iubeai
și-ntru aceasta vrednici se făceau ai mei s-admire,
să adore tot ce ei vedeau în tine.
Rogu-te, nu mă disprețui, cum o fac toți,
că-n mine ai aflat culoarea neagră,
mai bine, hai, privește-mă, de poți
și după ce mă vei privi, întreagă,
vedea-vei grația și frumusețea ce-n mine ai lăsat-o și ne leagă.
Prindeți-ne vulpile, pe câmp,
căci via noastră-i înflorită,
iar noi, din trandafiri, în ăst răstimp,
vom face un con, să fie ferită,
și nimeni să se-arate pe colina însorită.
Oprește-te, tu, vânt de nord, mort ești;
vino, austrule, tu ce trezești iubirile-adormite,
suflă-n grădina mea, să răspândești
miresmele tale toate, să alerge le trimite,
și va paște Iubitul meu printre florile-n florite.
MIRELE
Intrat-a Mireasa delicată
în grădină mult-dorită, fermecată,
și-n miresmele-i culcată,
capul lăsat și-l ține, plecată,
de ale Iubitului dulci brațe mângâiată.
Sub măr, acolo, sub crengile-i umbroase,
mi te-ai făcut mireasă, mie, prea-cinstită,
acolo mâna ți-o dădui, iar tu, sfioasă,
salvată-ai fost și mântuită,
acolo unde maica ta fusese necinstită.
Paserilor ușurele,
lei și cerbi și voi dami săltători,
munți și văi, voi râuri și voi cele
ape, adieri, arșițe și ardori
și voi spaime ale nopților de veghe, pân la cântători,
eu, cu lire fermecate,
și cântece de sirenă, vă conjur, acum, odată,
potoliți-vă mânia, fiți astâmpărate,
și-n perete nu mai bateți, fie ea lăsată,
Mireasa-mi, să doarmă de toate apărată.
O, voi, nimfe din Iudeea! De nu v-ar fi cu supărare,
Cât printre cele flori și tufe dese de roze parfumate
ambra mireasma-și dăruiește, rugare
vă fac vouă: în sate să rămâneți, toate,
pragul să nu ni-l treceți, nu se poate.
Ascunde-te, drăguțule, fii bun
și fața ta spre munți doar să privească,
și, rogu-te, n-o spune, nu acum,
mai bine hai, te uită la soațele celei ce-o să călătorească,
și care ce va pleca spre insulele neștiute, să te întâlnească.
Cea dalbă porumbiță, prea-iubită,
la arcă se-nturnă cu rămurica în ciocu-i albăstrit;
la rându-i, turtureaua cea nuntită
soțu-i după care mult a mai tânjit,
cel mult-dorit, pe malurile verzi și l-a găsit.
Singură de tot trăia
și-n singurătate cuibul și-l făcu, cu dor;
în singurătate o călăuzea,
de unul singur, al ei iubit și-ocrotitor,
și el, tot în singurătate, rănit de amor.
MIREASA
Unul de altul să ne bucurăm, Iubite, făr de vină,
să mergem și să ne vedem în frumusețea ta nemăsurată,
pe muntele înalt și pe colina lină,
acolo unde izvorăște apa cea curată;
să intrăm unde-i pădurea mai deasă și mai minunată.
Apoi, la peșterile-nalte, nepătrunse,
ne-om duce, adânc săpate-n stâncă, ce
sunt foarte bine ascunse,
în ele vom pătrunde, …
și acolo gusta-vom sucul rodiilor, dulce.
Acolo tu-mi vei arăta
ce sufletu-mi tânjea să vadă,
și apoi acolo tu-mi vei da,
din nou, tu, viața mea, ce sufletu-mi te roagă,
și ce-mi dăduși mai ieri, plăcerea-ntreagă:
În pieptu-mi intre adierea prea-curată
și cântul privighetorii celei dulci, divină,
dumbrava și a ei vrajă fie-mi dată,
în noaptea cea senină,
cu flacăra ce te consumă dar nu rănește, de iubire plină.
Pentru că nimeni nu privea,
Aminadab, nici el nu apărea,
împresurarea, și ea se potolea,
iar cavaleria,
la vederea apelor, se retrăgea și cobora.
SFÂRȘIT
Descoperă-mi a ta prezență, te vădește,
de-ar fi vederea ta și frumusețea ta să mă omoare;
privește la durerea-mi ce iubirea mi-o pricinuiește
ce nu se vindecă altfel – nu știi tu oare? –
decât cu al tău chip și a ta prezență tămăduitoare.
Strofă adăugată în versiunea Cántico B.
Retrato de san Juan de la Cruz. Anónimo. Granada. Carmelitas Descalzas. Escuela española, fines del s. XVII. Es una de las primeras imágenes que representan al místico carmelita como escritor.
Cántico espiritual/Canciones entre el Alma y el esposo
Estrofa añadida en la versión del Cántico B
Descubre tu presencia
Y máteme tu vista y hermosura;
Mira que la dolencia
de amor, que no se cura
sino con la presencia y la figura.
(https://www.cervantesvirtual.com)
Retrato de san Juan de la Cruz. Antequera. Carmelitas Descalzas. Anónimo s. XVII. Es uno de la colección de primitivos que atesora Andalucía.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
ghemulariadnei 