Preaiubitului, preadulcelui meu Eugen.

MIREASA
Unde mi te-ai ascuns, de ce m-ai părăsit,
Iubitul meu, și m-ai lăsat să gem?
Ca cerbul sprinten ai fugit,
de îndat΄ ce m-ai rănit; să te chem
în urma-ți am ieșit, dar dus erai, mă tem.

Păstorilor, când fi-va să urcați
la stâni, acolo sus, pe-naltele coline,
de s-o-ntâmpla să mi-l aflați,
pe cel ce mi-l iubesc mai mult decât pe-oricine,
spuneți-i că-s bolnavă, sufăr și simt cum moartea-mi vine.

Voi merge Iubitul să mi-l caut și pe-a mea iubire,
voi trece munți și râuri voi străbate;
flori n-oi sta a culege, fără de-ndoire,
nici teama de fiare din drum nu m-a abate,
de castre nu mă tem, hotarele, le voi trece, toate.

ÎNTREBARE PENTRU CREATURI
O, voi păduri și voi codrilor deși, pe care
vă sădi Iubitul meu cu a sa mână luminată!
O, verde pajiște de ierburi plină, făr de-asemănare,
bătută-n flori de smalț, vă fac rugare: îndată
voi să-mi spuneți: trecu el, poate, pe la voi, vreodată?

RĂSPUNSUL CREATURILOR
Haruri mii vărsat-a peste noi, cu a sa ivire,

codrii acești ce-i vezi – trecând în grabă,
și doar cu o singură a lui privire,
chipu-i singur întipărit în noi lăsatu-ne-a podoabă:
ne-nveșmântă în frumusețea lui întreagă.

MIREASA
O, cine să mă vindece ar putea!
Predă-te-mie, hai, acum, Tu, cum ești cu adevărat;
nu-mi mai trimite, o, de-ai vrea!
de astăzi, doar un sol ce nu ești Tu, cel Adorat,
căci mesagerii Tăi nu știu a-mi spune ce vreau s-aud și-am așteptat.

Și toți câți pe lângă Tine rătăcesc
de Tine-mi povestesc și de alte Tale mii de haruri,
dar, vai, doar și mai rău ei mă rănesc;
și mai mult moartă mă lasă și-n amaruri
un nu știu ce ce tot îndrugă cu limba-le încurcată, tulburi.

Cum mai înduri, o viața mea amară!
Să nu trăiești unde trăiești,
străpunsă de săgețile ce te omoară,
săgeți pe care le primești
de la tot ce despre al tău Iubit în mintea-ți plăsmuiești.

De ce, Iubite, inima aceasta ce-ai rănit-o
n-o și tămăduiești?
De ce, după ce mi-ai și răpit-o,
mi-o lași să zacă așa, voiești,
și nu-ți iei prada ce-ai prădat-o, de ea să te servești?

Sfârșește-mi chinurile, în sfârșit,
căci nimeni nu-i în stare de ele să mă scape,
ca ochii mei să poată să Te vadă, deslușit,
Tu ești lumina lor și ale mele pleoape,
ai mei ochi doar pentru Tine vreau să-i am, din Tine să se-adape.

O, fântână cristalină, clară,
în oglinda-ți argintie, de-ai voi, de-odat,
ochii lui să-i faci s-apară,
ochii celui mult-dorit și adorat
ce-n măruntaie zugrăviți îi port, neîncetat.

Iubitul meu, ia-mi-i din drum,
căci vin în zbor!
MIRELE
Întoarce-te, porumba mea, nicicum
să zbori, căci cerbul săgetat, tânguitor,
s-o arăta pe culmea-naltă și din al tău zbor
avânt va lua și se va-nviora cu un fior.

MIREASA
Iubitul meu, (ești) munții,
și neumblate văi cu păduri dese, nepătrunse,
(tu), insulele neștiute, mii,
(tu), râurile tumultoase, neajunse,
și șoapta adierilor mângâietoare și aprinse;

(Tu), noaptea dulce, liniștită,
aproape de ivirea aurorei cea biruitoare,
(tu), muzica tăcută, negrăită,
(tu), singurătatea strigătoare
și cina care te renaște și-aprinde-n tine flacăra iubirii ce nu moare/îndrăgostitoare.

Patul nostru e-nflorit,
și-n juru-i, vizuini de lei, și e-mbrăcat
în purpură și-n purpură împodobit,
din pace e lucrat,
cu mii de scuzi de aur e încununat.

În urma pașilor tăi, Iubite,
aleargă fetele pe drum,
atinse de scânteia (ta), vrăjite,
de vinu-nmiresmat cu mirodenii, precum
și-nvăluite în miresme de balsam divin.

În pivnița Iubitului intrai,
de taină, băui și apoi ieșii
și-n toată astă vale, vai,
nimic nu mai știam, nici unde o fi
turma ce-nainte o urmam; era pierdută pe vecii.

Acolo-mi dădu el al său sân curat,
acolo mă-nvăță o știință dulce, atotdesfătătoare,
iar eu pe mine mă dădui, cu adevărat,
pe mine-ntreagă, lui, făr să-mi mai las nimic, căci el mă are;
acolo i-am promis să-i fiu Mireasă iubitoare.

Sufletu-mi să-l slujească se legă pe veci
și-n slujba lui se puse cu toată a sa avere;
turme nu mai păzesc, și nici
vreo altă slujbă nu mai am, e a mea vrere,
căci, de acum, doar să-l iubesc e a mea menire și-ndeletnicire.

Dacă, așadar, de astăzi, la pășune
nu fi-voi nici văzută, nici aflată,
spuneți, vă rog, că m-am pierdut în lume,
că, mergând îndrăgostită, dintr-o dată,
mă prefăcui pierdută și fui câștigată.

Din flori și din smaralde strălucite,
culese în diminețile cu rouă, de prospețime pline,
cununi vom face, împletite,
și-n iubirea ta-nflorite, de la sine,
cu un fir de păr de-al meu întrețesute, pentru tine.

În firu-acela doar, din părul meu,
ce l-ai zărit pe gâtul meu, rebel,

un zuluf pe gâtu-mi – te-ai tot uitat la el, mereu –
prizonier legat rămas-ai tu în el;
și, vai, și într-un ochi al meu rănitu-te-ai, și-n el.

Iubitule, ochii tăi, când mă priveai,
grația lor și-o-ntipăreau în mine
și, astfel, cu patimă și ardoare mă iubeai
și-ntru aceasta vrednici se făceau ai mei s-admire,
să adore tot ce ei vedeau în tine.

Rogu-te, nu mă disprețui, cum o fac toți,
că-n mine ai aflat culoarea neagră,
mai bine, hai, privește-mă, de poți
și după ce mă vei privi, întreagă,
vedea-vei grația și frumusețea ce-n mine ai lăsat-o și ne leagă.

Prindeți-ne vulpile, pe câmp,
căci via noastră-i înflorită,
iar noi, din trandafiri, în ăst răstimp,
vom face un con, să fie ferită,
și nimeni să se-arate pe colina însorită.

Oprește-te, tu, vânt de nord, mort ești;
vino, austrule, tu ce trezești iubirile-adormite,
suflă-n grădina mea, să răspândești
miresmele tale toate, să alerge le trimite,
și va paște Iubitul meu printre florile-n florite.

MIRELE
Intrat-a Mireasa delicată
în grădină mult-dorită, fermecată,
și-n miresmele-i culcată,
capul lăsat și-l ține, plecată,
de ale Iubitului dulci brațe mângâiată.

Sub măr, acolo, sub crengile-i umbroase,
mi te-ai făcut mireasă, mie, prea-cinstită,
acolo mâna ți-o dădui, iar tu, sfioasă,
salvată-ai fost și mântuită,
acolo unde maica ta fusese necinstită.

Paserilor ușurele,
lei și cerbi și voi dami săltători,
munți și văi, voi râuri și voi cele
ape, adieri, arșițe și ardori
și voi spaime ale nopților de veghe, pân la cântători,

eu, cu lire fermecate,
și cântece de sirenă, vă conjur, acum, odată,
potoliți-vă mânia, fiți astâmpărate,
și-n perete nu mai bateți, fie ea lăsată,
Mireasa-mi, să doarmă de toate apărată.

O, voi, nimfe din Iudeea! De nu v-ar fi cu supărare,
Cât printre cele flori și tufe dese de roze parfumate
ambra mireasma-și dăruiește, rugare
vă fac vouă: în sate să rămâneți, toate,
pragul să nu ni-l treceți, nu se poate.

Ascunde-te, drăguțule, fii bun
și fața ta spre munți doar să privească,
și, rogu-te, n-o spune, nu acum,
mai bine hai, te uită la soațele celei ce-o să călătorească,
și care ce va pleca spre insulele neștiute, să te întâlnească.

Cea dalbă porumbiță, prea-iubită,
la arcă se-nturnă cu rămurica în ciocu-i albăstrit;
la rându-i, turtureaua cea nuntită
soțu-i după care mult a mai tânjit,
cel mult-dorit, pe malurile verzi și l-a găsit.

Singură de tot trăia
și-n singurătate cuibul și-l făcu, cu dor;
în singurătate o călăuzea,
de unul singur, al ei iubit și-ocrotitor,
și el, tot în singurătate, rănit de amor.

MIREASA
Unul de altul să ne bucurăm, Iubite, făr de vină,
să mergem și să ne vedem în frumusețea ta nemăsurată,
pe muntele înalt și pe colina lină,
acolo unde izvorăște apa cea curată;
să intrăm unde-i pădurea mai deasă și mai minunată.

Apoi, la peșterile-nalte, nepătrunse,
ne-om duce, adânc săpate-n stâncă, ce
sunt foarte bine ascunse,
în ele vom pătrunde, …
și acolo gusta-vom sucul rodiilor, dulce.

Acolo tu-mi vei arăta
ce sufletu-mi tânjea să vadă,
și apoi acolo tu-mi vei da,
din nou, tu, viața mea, ce sufletu-mi te roagă,
și ce-mi dăduși mai ieri, plăcerea-ntreagă:

În pieptu-mi intre adierea prea-curată
și cântul privighetorii celei dulci, divină,
dumbrava și a ei vrajă fie-mi dată,
în noaptea cea senină,
cu flacăra ce te consumă dar nu rănește, de iubire plină.

Pentru că nimeni nu privea,
Aminadab, nici el nu apărea,
împresurarea, și ea se potolea,
iar cavaleria,
la vederea apelor, se retrăgea și cobora.

SFÂRȘIT

Descoperă-mi a ta prezență, te vădește,
de-ar fi vederea ta și frumusețea ta să mă omoare;
privește la durerea-mi ce iubirea mi-o pricinuiește
ce nu se vindecă altfel – nu știi tu oare? –
decât cu al tău chip și a ta prezență tămăduitoare.

Strofă adăugată în versiunea Cántico B.

Retrato de san Juan de la Cruz. Anónimo. Granada. Carmelitas Descalzas. Escuela española, fines del s. XVII. Es una de las primeras imágenes que representan al místico carmelita como escritor.

          Cántico espiritual/Canciones entre el Alma y el esposo
[LA ESPOSA]    ¿Adónde te escondiste, Amado, y me dejaste con gemido? Como el ciervo huiste, habiéndome herido; salí tras ti clamando, y eras ido.  5    Pastores, los que fuerdes allá por las majadas al otero, si por ventura vierdes aquel que yo más quiero, decilde que adolezco, peno y muero.  10    Buscando mis amores iré por esos montes y riberas; ni cogeré las flores ni temeré las fieras; y pasaré los fuertes y fronteras.  15    ¡Oh, bosques y espesuras plantadas por la mano del Amado! ¡Oh, prado de verduras, de flores esmaltado! Decid si por vosotros ha pasado.  20

[RESPUESTA DE LAS CRIATURAS]    Mil gracias derramando pasó por estos sotos con presura, y, yéndolos mirando, con sola su figura vestidos los dejó de hermosura.  25

[LA ESPOSA]    ¡Ay! ¿Quién podrá sanarme? Acaba de entregarte ya de vero; no quieras enviarme de hoy más ya mensajero, que no saben decirme lo que quiero.  30    Y todos cuantos vagan de ti me van mil gracias refiriendo; y todos más me llagan, y déjame muriendo un no sé qué que quedan balbuciendo.  35    Mas, ¿cómo perseveras, ¡oh, vida!, no viviendo donde vives y haciendo porque mueras las flechas que recibes de lo que del Amado en ti concibes?  40    ¿Por qué, pues has llagado aqueste corazón, no le sanaste? Y, pues me le has robado, ¿por qué así le dejaste y no tomas el robo que robaste?  45    Apaga mis enojos, pues que ninguno basta a deshacellos; Y véante mis ojos, pues eres lumbre dellos y solo para ti quiero tenellos.  50    Descubre tu presencia, y máteme tu vista y hermosura; mira que la dolencia de amor que no se cura sino con la presencia y la figura.  55    ¡Oh, cristalina fuente! ¡Si en esos tus semblantes plateados formases de repente los ojos deseados que tengo en mis entrañas dibujados…!  60    ¡Apártalos, Amado, que voy de vuelo!

[EL ESPOSO] Vuélvete, paloma, que el ciervo vulnerado por el otero asoma al aire de tu vuelo, y fresco toma.  65

[LA ESPOSA]    Mi Amado, las montañas, los valles solitarios nemorosos, las ínsulas extrañas, los ríos sonorosos, el silbo de los aires amorosos,  70     la noche sosegada en par de los levantes del aurora, la música callada, la soledad sonora, la cena que recrea y enamora.  75    Cazadnos las raposas, que está ya florecida nuestra viña, en tanto que de rosas hacemos una piña, y no parezca nadie en la montiña.  80    Detente, cierzo muerto. Ven, austro, que recuerdas los amores; aspira por mi huerto y corran tus olores, y pacerá el Amado entre las flores.  85    ¡Oh, ninfas de Judea! En tanto que en las flores y rosales el ámbar perfumea, morá en los arrabales, y no queráis tocar nuestros umbrales.  90    Escóndete, Carillo, y mira con tu haz a las montañas, y no quieras decillo; mas mira las compañas de la que va por ínsulas extrañas.  95

[EL ESPOSO]    A las aves ligeras, leones, ciervos, gamos saltadores, montes, valles, riberas, aguas, aires, ardores y miedos de las noches veladores.  100    Por las amenas liras y canto de serenas os conjuro que cesen vuestras iras y no toquéis al muro, porque la Esposa duerma más seguro.  105    Entrádose ha la Esposa en el ameno huerto deseado, y a su sabor reposa el cuello reclinado sobre los dulces brazos del Amado.  110    Debajo del manzano: allí conmigo fuiste desposada, allí te di la mano y fuiste reparada donde tu madre fuera violada.  115

[LA ESPOSA]    Nuestro lecho florido de cuevas de leones enlazado, en púrpura tendido, de paz edificado, de mil escudos de oro coronado.  120    A zaga de tu huella las jóvenes discurren al camino, al toque de centella, al adobado vino, emisiones de bálsamo divino.  125    En la interior bodega de mi Amado bebí, y cuando salía por toda aquesta vega, ya cosa no sabía, y el ganado perdí que antes seguía.  130    Allí me dio su pecho, allí me enseñó ciencia muy sabrosa, y yo le di de hecho a mí, sin dejar cosa; allí le prometí de ser su Esposa.  135    Mi alma se ha empleado y todo mi caudal en su servicio. Ya no guardo ganado, ni ya tengo otro oficio, que ya solo en amar es mi ejercicio.  140    Pues ya si en el ejido de hoy más no fuere vista ni hallada, diréis que me he perdido, que, andando enamorada, me hice perdediza, y fui ganada.  145    De flores y esmeraldas, en las frescas mañanas escogidas, haremos las guirnaldas en tu amor floridas y en un cabello mío entretejidas.  150    En solo aquel cabello que en mi cuello volar consideraste, mirástele en mi cuello, y en él preso quedaste, y en uno de mis ojos te llagaste.  155    Cuando tú me mirabas, su gracia en mí tus ojos imprimían; por eso me adamabas, y en eso merecían los míos adorar lo que en ti vían.  160    No quieras despreciarme, que, si color moreno en mí hallaste, ya bien puedes mirarme después que me miraste, que gracia y hermosura en mí dejaste.  165

[EL ESPOSO]    La blanca palomica al arca con el ramo se ha tornado; y ya la tortolica al socio deseado en las riberas verdes ha hallado.  170    En soledad vivía, y en soledad ha puesto ya su nido; y en soledad la guía a solas su querido también en soledad de amor herido.  175    Gocémonos, Amado; y vámonos a ver en tu hermosura al monte y al collado do mana el agua pura; entremos más adentro en la espesura.  180    Y luego a las subidas cavernas de la piedra nos iremos, que están bien escondidas, y allí nos entraremos, y el mosto de granadas gustaremos.  185    Allí me mostrarías aquello que mi alma pretendía, y luego me darías allí tú, vida mía, aquello que me diste el otro día.  190    El aspirar del aire, el canto de la dulce filomena, el soto y su donaire, en la noche serena, con llama que consume y no da pena.  195    Que nadie lo miraba, Aminadab tampoco parecía; y el cerco sosegaba, y la caballería a vista de las aguas descendía. 00
                 Estrofa añadida en la versión del Cántico B
                            Descubre tu presencia
                       Y máteme tu vista y hermosura; 
                          Mira que la dolencia 
                        de amor, que no se cura
                   sino con la presencia y la figura.

                   (https://www.cervantesvirtual.com)

Retrato de san Juan de la Cruz. Antequera. Carmelitas Descalzas. Anónimo s. XVII. Es uno de la colección de primitivos que atesora Andalucía.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.