Se iau o crenguță de salvie și una de rosmarin și se pun într-o sticlă de vin, roșu sau alb.

Se lasă vreo două ore să se împărtășească unul de altul și vinul să se pătrundă de miresmele lor amestecate și apoi vinul se strecoară. Se poate bea oricând, dar, mai ales, când iubirea are nevoie să fie (re)deșteptată.

Simplu, sau însoțind o cină ușoară: o salată de frunze fragede (spanac, lobodă, lăptuci, ceapă și usturoi verde, pătrunjel, mărar, coriandru, leuștean tânăr) în care se amestecă doi căței de usturoi, parmezan ras (sau cașcaval de capră sau orice fel de brânză tare) și ulei de măsline din cel bun, feciorelnic (virgin)… o salată care se mănâncă cu focaccia sau pâine cu rosmarin sau cu boabe fierte de grâu (poate fi o pastă de boabe de grâu sau arpacaș).

Iată cum poate arăta viața unui cuplu care se împărtășește din această poțiune… a iubirii depline:

Ea, Salvia. El, Rosmarinul.

Ea: o doamnă puternică, împlinită, micuță. Trecută prin viață și înțelepțită.

Numele ei înseamnă „vindecătoarea” sau „salvatoarea.” Din stirpe de șamani.

Lângă ea, Rosmarinul se simte mereu în siguranță. Ocrotit. Luminat. Curat. Tămăduit. Vocea ei mângâietoare îl învăluie ca un descântec: îl vindecă și-l reînvie.

Privirea ei de un verde albicios, cu reflexe argintii, îl îmbrățișează și-l liniștește când se întoarce acasă lovit.

Lângă ea, Rosmarinul își află tihna și odihna, după luptele pe care le duce afară.

Lângă ea, mintea lui e mereu trează și limpede. Înflorește și rodește. Crește și se împlinește.

Când se simte pierdut, vlăguit și secătuit de puteri, îi cade în brațe și simte cum sevele ei îl umplu de viață. Cum sânii ei picură pentru el laptele nemuririi.

El: un bărbat suplu, viguros, cald. Nu prea înalt.

Miroase a mare, a sare, a vânt și a soare. Numele lui înseamnă „roua mării” sau „copacul de tămâie.”

Proaspăt. Frumos. Primăvăratic. Mândru, dar nu arogant. Senzual. Desfătător. Tandru. Prietenos.

Privirea lui pătrunzătoare, limpede și curată (verde – smarald), ușor melancolică, o încălzește pe doamna Salvie și o face să se simtă iubită și dorită. Vie. Nubilă.

Râsul lui cuminte îi bucură inima când o năpădesc tristețile…

În îmbrățișarea lui se simte proaspătă și curată ca apa neîncepută.

Miresmele lui o inspiră până la extaz. Mirurile lui o îmbată de plăcere. Atingerile lui o înnebunesc de dorință.

Când ea se pierde, el o aduce înapoi. Când ea e gata să se prăbușească, sărutările lui… mai bune ca vinul… îi dau viață.

Când se simte înfrântă, el îi arată puterea-i nesecată de a rezista și de a învinge.

Doamna Salvie și domnul Rosmarin se iubesc unul pe celălalt mai mult decât se iubește fiecare pe el însuși.

Se se împărtășesc unul de altul, se comunică total, se bucură și se desfată nespus unul de celălalt și unul cu celălalt.

Se mărturisesc unul altuia… miresmele lor puternice se întrepătrund și viața lor împreună este o îmbrățișare fără sfârșit.

Fac dragoste trupurile lor, mințile lor, sufletele lor. Fac dragoste când se privesc, când se ating, când merg unul lângă altul. Când vorbesc. Când râd. Când tac… unul lângă altul…

Se îmbrățișează din priviri.

Nu cer nimic… se dăruiesc, se oferă cu totul unul altuia.

Au infinită răbdare unul cu celălalt. Se vindecă unul pe celălalt. Se ajută, când se simt slabi și neputincioși, să-și regăsească puterea interioară, când se simt obosiți sau epuizați, să-și recapete vigoarea.

Când se simt rătăciți, pierduți, părăsiți, să-și găsească drumul unul spre celălalt. Când se simt neîmpăcați, să se împace cu ei înșiși şi cu lumea.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.