Odysseas Elytis (1911-1996, premiul Nobel pentru Literatură, 1979)
O singură rândunică este un fragment din marele poem Axion Esti, născut în anii grei de după cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci Grecia, cea care vorbește în poemul lui Elytis, era epuizată și ruinată de ocupația nazistă, când foamea făcea ravagii și când părea că nimic nu se urnește ca lucrurile să fie, din nou, ca înainte. Axion Esti le spune grecilor că și viii și morții trebuie să urnească, împreună, roțile Istoriei ca Grecia să iasă din marasm, din sărăcie, foamete și disperare… la drumul cel bun, cel al progresului.
O singură rândunică O singură rândunică şi primăvara-i scumpă – Ca să se întoarcă soarele, de trudă multă-i nevoie și de muncă Morţii, mii, vrea să fie la Roţi Vrea ca cei vii să-şi dea sângele, toți. Doamne, Meștere Mare, în munţi m-ai zidit Doamne, Meștere Mare, în mare m-ai închis ! Luat de Magi fu trupul lui Mai Îngropatu-l-au în mare ca într-un mormânt Într-o fântână adâncă-l țin închis Și înmmiresmat-au întunericul tot şi întregul apelor Abis. Doamne, Meștere Mare, printre florile de liliac şi Tu Doamne, Meștere Mare, simțit-ai că miroase a-n Înviere, Tu! Ca sămânţa într-un uter întunecat se zbate înfricoșata gânganie a amintirii, în pământ Și aşa cum mușcă păianjenul, muşcat-a lumina Luminatu-s-au ţărmurile şi marea toată s-a luminat. Doamne, Meștere Mare, m-ai încins cu un brâu de țărmuri de mare Doamne, Meștere Mare, pe munţi m-ai întemeiat! (fragment din Axion Esti/ Άξιον Εστί – Cuvine-se cu adevărat, 1959)
Ένα το χελιδόνι Ένα το χελιδόνι * κι η άνοιξη ακριβή για να γυρίσει ο ήλιος * θέλει δουλειά πολλή Θέλει νεκροί χιλιάδες * νά ‘ναι στους Tροχούς Θέλει κι οι ζωντανοί * να δίνουν το αίμα τους. Θέ μου Πρωτομάστορα * μ’ έχτισες μέσα στα βουνά Θέ μου Πρωτομάστορα * μ’ έκλεισες μες στη θάλασσα ! Πάρθηκεν από Μάγους * το σώμα του Μαγιού Το ‘χουνε θάψει σ’ ένα * μνήμα του πέλαγου σ’ ένα βαθύ πηγάδι * τό ‘χουνε κλειστό μύρισε το σκοτάδι* κι όλη η Άβυσσος. Θέ μου Πρωτομάστορα * μέσα στις πασχαλιές και Συ Θέ μου Πρωτομάστορα * μύρισες την Ανάσταση !
Σάλεψε σαν το σπέρμα * σε μήτρα σκοτεινή Το φοβερό της μνήμης * έντομο μες τη γη Κι όπως δαγκώνει αράχνη * δάγκωσε το φως Έλαμψαν οι γιαλοί * κι όλο το πέλαγος. Θέ μου Πρωτομάστορα * μ΄έζωσες τις ακρογιαλές Θέ μου Πρωτομάστορα * στα βουνά με θεμέλιωσες !
1964 –Odysseas Elytis și Mikis Theodorakis lucrând la Axion Esti– capodopera amândurora.
Une hirondelle seule Une hirondelle seule * et le printemps à son heure Pour que le soleil revienne * il faut beaucoup de labeur Il faut des morts par milliers * à pousser à la Roue Il faut, aussi, que les vivants * donnent leur sang.
Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as érigé dans les montagnes Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as enclos dans la mer !
Les Mages ont emporté * le corps du mois de Mai Ils l’ont enseveli dans * une tombe marine En un puits profond * ils l’ont reclus L’obscurité s’en est embaumée * et toute entière l’Abysse. Mon Dieu, Maître d’oeuvre * au milieu des fleurs pascales, Toi aussi Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu as aspiré la Résurrection ! Comme la semence s’est mue * dans une sombre matrice, L’effroi de la mémoire * l’insecte dans la terre Qui, comme mord l’araignée, * a mordu la lumière, Les rives en furent illuminées * et toute la mer. Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as ceint de rivages Mon Dieu, Maître d’oeuvre * tu m’as érigé dans les montagnes.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Afirmațiile ambasadorului rus la București, sunt repetate, acum, de doamna Maria Zaharova, director al Departamentului de Informare și Presă al Ministerului Afacerilor Externe al Federației Ruse. Sunt aceleași „subtilități-grosiere”, adică, invenții și neadevăruri crase care nu au nimic cu realitatea. Pură invenție propagandistică!
Spania republicană, în timpul războiului civil din 1936-39, a făcut aceeași greșeală: și-a trimis Tezaurul la Moscova, între 500 și 600 de tone de aur. A dispărut fără urmă!
Deci, rușii au ceva experiență în domeniu, sunt experți-scamatori în materie de Tezaure.
***
Diplomația rușilor – sovietică sau actuală – recurge la un „termen consacrat,” atunci când își propune să discrediteze rapid alte state, pentru vreo atitudine sau reacție care nu-i convine. Termenul este… ISTERIE. „Isteria anti-sovietică,” „isteria pentru aurul României și al Spaniei pierdut la Moscova,” „isteria anti-rusă stârnită de operațiile militare din Ucraina” etc., etc.
Cea mai recentă mostră o oferă domnul ambasador rus la București, Valeri Kuzmin, cu „isteria militară” pe care o promovează Șeful Armatei Române, Vlad Gheorghiță, în legătură cu ideea serviciului militar voluntar sau obligatoriu, care ar trebui (re)introdus în țara noastră.
„Rusia nu este o amenințare” – spune Valeri Kuzmin. Însă, ajutorul pe care România îl acordă Ucrainei, comentariile în legătură cu serviciul militar și pregătirea populației pentru război, găzduirea „altor trupe” pe teritoriul României vor avea consecințe” – a amenințat, totuși, Valeri Kuzmin în conferința sa de presă din 7 februarie, anul curent.
Foarte deranjat s-a arătat ambasadorul Rusiei și de poziția României în legătură cu masacrul de la Bucea, Ucraina, pentru care, ministrul român de externe din vremea aceea, Bogdan Aurescu, a responsabilizat Federația Rusă.
Cu alte cuvinte: NU-I FRUMOS ! ce a afirmat ministrul român de externe, sau, și mai rău: ȘI CE DACĂ ! Și ce dacă trupele ruse au comis atrocități ?!- e treaba lor și nimeni nu are voie să se amestece !
Domnul Kuzmin s-a arătat iritat și de faptul că România tot continuă să comenteze asupra Tezaurului României, trimis spre păstrare la Moscova, în timpul Primului Război Mondial, și care nu s-a mai întors înapoi în țară. Logica lui Valeri Kuzmin este deosebit de riguroasă și generoasă: „România datorează mult mai mult Rusiei, decât Rusia României. Ori, noi o iertăm de această datorie.” Generozitate mai mare decât aceasta cu greu se poate vedea în istoria omenirii!
Este vorba de „bagatela” de 120 de tone de aur, precum și alte valori și documente, pe care Moscova nu vrea să le înapoieze României.
Într-o vreme, Moscova a afirmat că acest Tezaur s-a pierdut fără urmă în timpul revoluției bolșevice. Însă, în 1956, pentru bună purtare, întrucât răscoala anti-rusă din Ungaria nu s-a întins și în România, așa cum era prevăzut, Moscova a restituit României Cloșca cu Puii de Aur, adică o infimă parte din Tezaurul României refugiat în capitala rusă. Iată că Tezaurul nu s-a pierdut deloc, așa cum pretinseseră sovieticii. În plus, tot sovieticii au hotărât atunci desființarea REGIUNII AUTONOME MAGHIARE – din centrul României, tot ca o pedeapsă pentru răscoala anti-rusă și anti-sovietică a locuitorilor din capitala Ungariei. Gest de mare generozitate din partea sovieticilor, nu-i așa ?
Domul ambasador ne iartă acum de imensa datorie pe care România o are față de Moscova. Iar, a tot pune problema restituirii Tezaurului nostru confiscat la Moscova ar fi ceva cumplit de penibil.
Oare România a tot smuls teritorii din Rusia sau invers, cea mai mare și întinsă țară din lume (nu-i ajunge cât are !) a anexat teritorii ale țărilor cu care s-a învecinat ? Există vreo țară vecină a rușilor de la care să nu fi furat teritorii ? AȘ VREA UN EXEMPLU ÎN ACEST SENS ! Nu căutați, deoarece nu există! De la Japonia – exemplul invadării Insulelor Kurile, după capitularea Japoniei – este de-a dreptul rușinos, până la Finlanda și România, realitățile arată exact insațiabilitatea agresivă a rușilor.
În războiul ruso-româno-turc, din 1877-1878, Războiul nostru de Independență, rușii au suferit înfrângeri catastrofale până în momentul în care Carol I – cel care avea să devină regele României – a preluat comanda armatelor rusă și română. Pierderile s-au redus complet, deoarece Carol I, absolvent al Academiei Militare din Berlin, a oprit asalturile prostești asupra Plevnei, fortăreața-cheie în drumul spre Constantinopol, și a impus un asediu al cetății: în jurul Plevnei a fost construit un șanț care avea rolul de drum-ascuns, pe care să se poată deplasa rapid trupele, în oricare punct din jurul fortăreței. Șanțul-drum, cu zone întărite din loc în loc, a fost ca o cetate construită împotriva fortificațiilor Plevnei. Deci, nu asalt, ci asediu fortificat. După trei luni, otomanii nu au mai rezistat și au ieșit ei la atac pentru a se refugia, spre vest, în cetatea Vidinului. În momentul acela, armata română a intrat și a cucerit cetatea. Otomanii fugari s-au izbit de armatele ruse, nu le-au putut străpunge și au încercat să se întoarcă la Plevna. Însă, fortăreața nu mai era a lor. Toată concepția strategiei a aparținut lui Carol I și ofițerilor români. Rușii singuri nu ar fi reușit să cucerească Plevna și ar fi pierdut războiul.
Însă, „frumusețea” de abia acum avea să vină: în așa zisa lor retragere, rușii s-au oprit în Țările Române. Ocupație militară în sensul plenar al cuvântului ! Obligau autoritățile locale să organizeze pentru ei festinuri mai tot timpul, astfel că șederea lor printre români a fost un ospăț și un dezmăț fără margini și fără comparație. I-au sărăcit și exasperat deopotrivă pe boieri și pe oamenii de rând din Capitală și din principalele orășele și burguri ale țării.
Cu greu a obținut Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe din vremea aceea, recunoașterea independenței noastre. Prima țară care făcut acest gest a fost tocmai Turcia, țara împotriva căreia luptasem. Cu greu au plecat trântorii care se aciuiseră pe meleagurile noastre, căci voiau să se eternizeze aici.
Și, nu-i așa, le rămânem datori!
În Primul Război Mondial, rușii pur și simplu au părăsit frontul din momentul în care au aflat de turbulențele revoluționare din interiorul imperiului lor. Trupele române au fost nevoite să-și subțieze forțele și să prea porțiunile de front abandonate de aliații noștri. Iar, Tezaurul României a fost dus spre păstrare la Moscova ! Și dus a fost ! Căci autoritățile ruse au onoare și își țin cuvântul.
Și, nu-i așa, le rămânem datori !
În cel de-al Doilea Război Mondial, am întors armele împotriva Germaniei și am luptat nu alături, ci în fruntea Armatei Roșii, acolo unde a fost mai greu, cu convingerea că suntem aliați. Ei știau că noi îi credem aliați, însă, ei au fost informați și instruiți să se comporte ca ocupanți. Luptam alături și ei continuau să ia prizonieri militari români ! Să tot lupți și să-i ai în coastă ! Erau recompensați pentru asemenea acțiuni cu permisii de 2 săptămâni, ca să poată merge acasă ! Iar după război, nu au plecat. Au stat aici și au supt România ca niște lipitori. Jaful cel mare l-a constituit PLATA DATORIILOR DE RĂZBOI. În natură, nu în bani ! De la cartofi, până la aur, de la unt, până la cherestea – au tâlhărit țara în numele datoriei de război. Stabileau niște prețuri nici măcar simbolice, exasperante, astfel ca datoria aceea de război să nu poată fi plătită niciodată. Kilogramul de aur luat de la noi, din Munții Apuseni, era apreciat de ruși ca având valoarea de 30 de lei. În vremea aceea, prin anii 50, un gram de aur pentru verighete costa 50 de lei! Ne-au distrus țara ! Ne-au ucis elitele ! Și, nu-i așa, tot noi le rămânem datori !
Ambasadorul Valeri Kuzmin, în „generozitatea” lui ne arată cum continuă să gândească rușii și în zilele noastre: România le e datoare, popoarele lumii le sunt datoare ! Pe un astfel de fond de gândire e foarte ușor să treacă la următorul pas, adică, invadarea lumii, căci… le este datoare ! Cum altfel !?
Afirmațiile ambasadorului rus au menirea de a ne convinge, exact pe dos, că trebuie să luăm măsuri de apărare. Dacă ar fi fost reprezentantul unei țări ne-agresive, nu ar fi fost deranjat de comentariile despre necesitatea serviciului militar și alte măsuri de apărare.
N-ar fi fost deranjat nici de insistența cu care se solicită restituirea a 120 de tone de aur, reținute hoțește în capitala unei țări care și-a arătat agresivitatea constantă în ultimii 200 de ani.
Reprezentanții noștri trebuie să se prezinte foarte pregătiți atunci când se va pune problema ridicării sancțiunilor împotriva Rusiei. Fără Tezaur, să nu acceptăm ! Poate ni se va alătura și Spania pentru a-și recupera și ea aurul furat de Moscova, în urma Războiului Civil, din 1936-39. Experții noștri trebuie să știe cum să ceară, ce să ceară și în ce condiții să ceară. Să pună problema dobânzilor la reținerea Tezaurului de atâta vreme. Și problema daunelor, deoarece nu am putut beneficia de aurul nostru. Și trebuie să știe când să fie de acord cu ridicarea sancțiunilor, căci promisiunile…
În privința pregătirilor de apărare, un element esențial îl reprezintă… dronele ! FĂRĂ DRONE, PIERZI RĂZBOIUL ! Armenia a fost înfrântă deoarece nu a avut drone ! În schimb, Azerbaigeanul a fost dotat din abundență cu drone de către Erdogan. Însă industria dronelor trebuie să fie susținută în totalitate din interiorul țării. TREBUIE SĂ FIM ÎN STARE SĂ PRODUCEM TOATE COMPONENTELE DRONELOR. Este un domeniu fascinant care ar atrage foarte mulți tineri. Kazahstanul, iată, își produce propriile sale drone. Turcia, de pildă, depinde de motoarele ucrainene pentru dronele sale. Nu și-a dezvoltat propria sa producție de motoare. Ceea ce este un handicap serios. À bon entendeur !
De pregătire militară trebuie să beneficieze tot românul. Să știi să recunoști pe hartă locul unde te afli, să știi să te orientezi și să supraviețuiești în natură, să știi să tragi cu armele individuale și cu aruncătorul de grenade, să știi să acorzi primul ajutor unor răniți – sunt lucruri necesare pentru fiecare dintre noi. Sunt lucruri care pot fi învățate în școli și în întreprinderi, fără mare efort. Israelienii au arme atât acasă, cât și la locul de muncă. Cehii, cu armele cu aer comprimat Slavia, organizează cursuri amuzante de premilitărie în școlile elementare. Iar stagiul militar e o școală a maturizării de care tinerii nu ar trebui să se ferească.
AUTOR: EUGEN HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Compozitorul grec Manos Hatzidakis (Μάνος Χατζιδάκις) l-a întâlnit pe Kemal, un emigrant turc de 20 de ani, la New York, probabil la o petrecere.
Era iarna lui ’68. Impresionat de frumusețea, de delicatețea și de tinerețea lui – care nu se potriveau deloc cu chipul unui alt Kemal, cel care, în 1922, incendiase Smirna, prigonise și înecase în mare mulțime de greci alungați din casele și din pământurile lor, în timp ce încercau să fugă în Grecia – compozitorul l-a întrebat de ce plecase din Turcia.
Se pare că tânărul i-a răspuns: pentru ideile lui politice. Dar Hatzidakis nu l-a crezut. Avea să spună mai târziu, într-un interview, că, mai degrabă, acest Kemal din New York venise să se piardă în America…
Oricum, trebuie că l-a plăcut mult pe acest efeb (care sigur l-ar fi impresionat teribil pe Kavafis) de vreme ce, câteva ore mai târziu, ajuns acasă, i-a compus un cântec: Kemal.
Mark Snow i-a scris versurile în engleză.
Cântecul a fost înregistrat de New York Rock & Roll Ensemble, cu Clifton Nivison solist… pe discul Reflections, editat de Atlantic Recording Studio, NY, și lansat în 1970.
Manos Hatzidakis s-a întors în Grecia… cu amintirea lui Kemal turcul care plecase în America, poate nu să se piardă, cum crezuse la început, ci… ca să schimbe lumea!
L-a rugat pe prietenul său, poetul Nikos Gațos (Νίκος Γκάτσος), să-i scrie niște versuri în greacă. Versurile sunt, de fapt, un minunat poem: Kemal/Κεμάλ. Prințul arab, apărătorul celor neajutorați și bătuți de soartă… plecat în lume s-o cunoască, ca strămoșul lui Sinbad, și ca s-o… facă mai bună.
Cântecul lui Kemal a apărut în 1993 la Atena, pe discul Reflexii/ Αντικατοπτρισμοί. A fost interpretat de Aliki Kaialoglou (Αλίκη Καγιαλόγλου) și de Hatzidakis însuși în rol de povestitor. Iată versurile grecești:
Kemal Ascultați acum povestea lui Kemal, tânărul prinț din Răsărit, coborâtor din Sinbad marinarul, care a crezut că poate schimba lumea; dar, amare… voile lui Allah și întunecate sufletele oamenilor.
Fost-a-n Răsărit, odată, într-o țară-ndepărtată, o vreme când gol le era chimirul și apa mucedă, stricată, Fiilor deșertului, ce-n van soarta-și plângeau cu amar la curmalul vechi de veacuri, în Mossul și-n Basra chiar.
Auzindu-i de departe cum se vaită și jelesc într-acolo, vai, se duse, un tânăr de neam mare și vlăstar de os domnesc. Spre el ochii triști înalță beduinii fără stea și pe Allah se jură prințul că vremurile s-or schimba.
Când șeicii auziră de netemătorul tânăr, spre a-l nimici și a-l frânge, gloate asmuțiră asupra-i: lupi turbați și lei sălbatici cu colți însetați de sânge. De la Tigru îl vânară pân la Eufrat și de la pământ la cer pe răzvrătit viu să-l prindă, să-l ducă la temnicer. Buluc se aruncă asupra-i cetele dezlănțuite, ca de câini scăpați din lanț și-l duc la calif degrabă, gâtu-i să-i atârne-n laț. Neagră miere, lapte negru bău el în zori de zi și-n ștreang ultima-i suflare își dădu și-apoi muri.
Pe prinț mi-l aștepta Profetul la Rai în poartă chiar, cu două cămile bătrâioare și un roșu armăsar. Merg ținându-se de mână sub un cer noros, cernit, dar steaua Damascului tovărășie le ținu necontenit.
Peste-o lună, peste-un an, dinainte-l văd c-apare pe Allah cel îndurat ce din tronu-i-nalt grăit-a lui Sindbad cel necugetat: „șoimul meu învins, cu pace vremurile nu se schimbă, mai deloc. Lumea merge înainte de-i mereu trecută doar prin sabie și foc.”
Noapte bună, Kemal, lumea asta nu se va schimba niciodată. Noapte bună…
Manos Hatzidakis și Nikos Gațos
Κεμάλ Ακούστε την ιστορία του Κεμάλ ενός νεαρού πρίγκιπα, της Ανατολής απόγονου του Σεβάχ του θαλασσινού που νόμισε ότι μπορεί να αλλάξει τον κόσμο. αλλά πικρές οι βουλές του Αλλάχ και σκοτεινές οι ψυχές των ανθρώπων.
Στης Ανατολής τα μέρη μια φορά και ένα καιρό ήταν άδειο το κεμέρι, μουχλιασμένο το νερό στη Μοσσούλη, τη Βασσόρα, στην παλιά τη χουρμαδιά πικραμένα κλαίνε τώρα της ερήμου τα παιδιά.
Κι ένας νέος από σόι και γενιά βασιλική αγροικάει το μοιρολόι και τραβάει κατά εκεί. τον κοιτάν οι Βεδουίνοι με ματιά λυπητερή κι όρκο στον Αλλάχ τους δίνει, πως θ’ αλλάξουν οι καιροί.
Σαν ακούσαν οι αρχόντοι του παιδιού την αφοβιά ξεκινάν με λύκου δόντι και με λιονταριού προβιά απ’ τον Τίγρη στον Ευφράτη, απ’ τη γη στον ουρανό κυνηγάν τον αποστάτη να τον πιάσουν ζωντανό. Πέφτουν πάνω του τα στίφη, σαν ακράτητα σκυλιά και τον πάνε στο χαλίφη να του βάλει την θηλιά μαύρο μέλι μαύρο γάλα ήπιε εκείνο το πρωί πριν αφήσει στην κρεμάλα τη στερνή του την πνοή.
Με δύο γέρικες καμήλες μ’ ένα κόκκινο φαρί στου παράδεισου τις πύλες ο προφήτης καρτερεί. πάνε τώρα χέρι χέρι κι είναι γύρω συννεφιά μα της Δαμασκού τ’ αστέρι τους κρατούσε συντροφιά.
Σ’ ένα μήνα σ’ ένα χρόνο βλέπουν μπρος τους τον Αλλάχ που από τον ψηλό του θρόνο λέει στον άμυαλο Σεβάχ: «νικημένο μου ξεφτέρι δεν αλλάζουν οι καιροί, με φωτιά και με μαχαίρι πάντα ο κόσμος προχωρεί»
Καληνύχτα Κεμάλ, αυτός ο κόσμος δε θα αλλάξει ποτέ Καληνύχτα…
Iată versurile originale:
KEMAL This is the story of foolish Prince Bass Fiddle and wise Jerry Kemal. As you remember, last time, the Prince was found without a dime on the Ponce Valdez while Jerry watched from a tree… In the land of Ali Baba near the Sea of Babalee, Lived a man who played the zither with a pronoun on his knee. He would dance among the fuzzy trees and bring the birds to life And his name was Prince Bass Fiddle and he loved his ugly wife. He would sing the songs of Lutvee in his very special way And he puffed tea with his lumpy head and sleep all night and day. With his turban and his leicester faced the thieves of Germany But beware great Prince Bass Fiddle, you´ll be hanging from a tree. Fifty days and nights they waited for a sign from old Ratan To pretend to wear the colours of the Emperor Charlie Chan. So they strolled into the forest with a song and energy To find bay leaves in the cauldron of the mad witch Betty Lee. Came the answer from a leaf top that was found upon the ground «Only time and Prince Bass Fiddle will repair your bellies round. Search the highlands search the lowlands, cruise the Sea of Babalee, But remember that your children need the food from filigree.» Then one day in Abalone came a messenger to say That onion-head Bass Fiddle broke in half no more to play. Will we lose our land of Lutvee to the bearded men of Cleaves? Only miracles can save us and some tricks inside our sleeves. From the sky there was an answer to the question of the plebes «You will meet a tall dark stranger wearing black and blue cannives. Who is Lucy, who is Nestor? We should only be there now. Why its Aphrodite Milton and his keeper Prince Kemal.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Aici, aproape de tot, la dreapta, cum intri, aici l-am îngropat pe înțeleptul Lysias, (știi,) gramaticul (nostru), (chiar) în Biblioteca din Beirut. Locul i se potrivește de minune. L-am pus aici ca să fie aproape de toate ale lui – poate și le amintește și acolo, (cine știe): sholii, texte, lexicoane și gramatici, scrieri, tomuri întregi cu interpretări, glose și comentarii despre greaca vorbită pe-aici. Așa i se vede și mormântul, când trecem pe lângă el, după cărți, și putem să ne și oprim puțin să i ne-nchinăm.
*** Λυσίου γραμματικού τάφος
Πλησιέστατα, δεξιά που μπαίνεις, στην βιβλιοθήκη της Βηρυτού θάψαμε τον σοφό Λυσία, γραμματικόν. Ο χώρος κάλλιστα προσήκει. Τον θέσαμε κοντά σ’ αυτά του που θυμάται ίσως κι εκεί – σχόλια, κείμενα, τεχνολογία, γραφές, εις τεύχη ελληνισμών πολλή ερμηνεία. Κι επίσης έτσι από μας θα βλέπεται και θα τιμάται ο τάφος του, όταν που περνούμε στα βιβλία.
Κωνσταντίνος Καβάφης/1911,1914
Kavafis avea aproape 48 de ani când a scris Mormântul gramaticului Lysias (februarie 2011), un epitaf pe care l-a publicat trei ani mai târziu (în Nea Zoi, martie 1914). Și primul din seria de cinci Morminte…/Τάφοι… epitafuri, publicate între 1914 și 1918.
Avea vârsta unui mentor deja. Un mentor ca Lysias, gramaticul din Beirut-ul elenistic. Un oraș prosper (distrus de romani în anul 140 î.Hr., reconstruit de Augustus și devenit înfloritor în timpul lui Claudiu și Caracalla – scrie F. M. Pontani), cu mulți greci și elinofoni, unde elina se auzea peste tot. Corectă sau mai puțin corectă… Vorbită mai mult sau mai puțin ca la Atena… Dar, mai degrabă, nu tocmai limba lui Sofocle sau a lui Platon.
Ce să fi citit Kavafis? Ce să-l fi inspirat? Epitafurile/Epigramele din Antologia Palatină? Antologia Palatină… Biblia lui. Ce l-a făcut să-l creeze pe dascălul din Beirut? Lysias, un nume foarte… grecesc, poate a existat… poate a fost chiar șeful școlii de gramatică din acest oraș cu o bogată tradiție de filologie clasică. Unul din cele mai importante pentru Diasporă, bine elenizat. Lysias: filolog, sholiast, editor al clasicilor greci, autor de gramatici, de dicționare/lexicoane, așadar lexicograf… Un hermeneut care edita, adnota și comenta scrierile lui Homer, ale tragicilor, ale lui Aristofan, Platon și Aristotel, care (re)stabilea, așadar, textul original, curățându-l de adaosuri și interpolări ale diverșilor copiști; un gramatic care întocmea liste paralele de cuvinte, forme și expresii din greaca clasică care, în limba comună, koine (κοινή), greaca alexandrină (aici feniciană), de fapt, greaca vorbită în Diaspora, ajunseseră să fie deformate de vorbitorii barbari/ne-greci.
Lysias putea fi un confrate al lexicografului atticist Phrynihos din Bitinia/Φρύνιχος ὁ Βιθυνός sau Phrynihos Arabul/Φρύνιχος Ἀράβιος din secolul al II-lea d. Hr. care a întocmit un catalog al greșelilor de limbă: Verbe și nume din dialectul attic/Έκλογαί ρημάτων και ονομάτων αττικών.
Lysias putea fi și un confrate al lexicografului atticist Elios Miris/Aelios Miris (Αίλιος /Αέλιος Μοίρης) din secolul II/III, numit și Atticistul/Αττικιστής, cel care a făcut o listă cu forme, cuvinte și expresii din dialectul attic (vorbit la Atena) pe care le recomanda în locul formelor greșite, deformate, care se impuseseră în limba Diasporei: Cuvinte din dialectul attic/Λέξεις άττικαί.
Erau liste paralele, pe două coloane, o coloană cu forma corectă, clasică, și cealaltă în care era trecută forma greșită, din koine. De pildă, Phrynihos scria: «νηρὸν» ὕδωρ μὴ εἴπῃς, ἀλλὰ «πρόσφατον»/să nu spui apă «nouă», ci «proaspătă»; sau: «αὐθέντης» μηδέποτε χρήσει ἐπὶ τοῦ «δεσπότης»/a nu se folosi niciodată «stăpân» în loc de «domn». Un sfat rămas zadarnic, să spunem, dat fiind că «νηρὸν» ὕδωρ, apă nouă, este forma care a rezistat în timp: în neogreacă apă se spune… νερό, tot ce a mai rămas din «νηρὸν» ὕδωρ, și «δεσπότης» a fost înlocuit de «αὐθέντης», devenit αφέντης, αφεντικό, șef, stăpân.
Din nou, Lysias putea fi un confrate al gramaticului latin Valerius Probus (secolul III sau IV) care ne-a lăsat un catalog, pe două coloane paralele, cu cuvinte din latina clasică ajunse deformate în latina vulgară/târzie: Appendix Probi. Și, mai degrabă, numele nu-i chiar întâmplător: un Lysias trăise la Atena (ca metec privilegiat) în secolul al V-lea și fusese… unul din cei mai mari retori greci pomeniți în Canonul alexandrin.
Nu-i limpede? Kavafis a scris Mormântul gramaticului Lysias doar pentru a etala opera unui gramatic:„… sholii, texte, lexicoane și gramatici, scrieri, tomuri întregi cu interpretări, glose și comentarii despre greaca vorbită…” în Diaspora/σχόλια, κείμενα, τεχνολογία, γραφές, εις τεύχη ελληνισμών πολλή ερμηνεία.” De fapt, l-a scris, ca pe multe altele, ca să arate lumii că greaca a fost limba celui mai vast imperiu politic și cultural din toate timpurile (ἑλληνική οἰκουμένη = Oἰκουμένη/lumea greacă = lumea locuită) și limba celei mai mari culturi a lumii din toate timpurile. Și să arate că, fără acești devoți ai Limbii, greaca ar fi dispărut de mult din comunitățile elenizate din Orient și de pretutindeni, din ἑλληνική οἰκουμένη.
Și, nu întâmplător felul de a vorbi al discipolului lui Lysias, anume căutat de poet, un stil neîngrijit și total lipsit de eleganță, trimite la greaca săracă, colocvială și ușor stricată a unui… barbar… elinolatru și elinomathis, adică dornic să învețe să vorbească și să se poarte ca grecii.
Lămurire: am tradus τεχνολογία cu: lexicoane și gramatici, dar cuvântul poate fi tradus și cu următoarele: însemnări și note de text, de gramatică, de vocabular, de grafie și ortografie sau însemnări privitoare la diferențele dintre manuscrise și variantele de text.
Iată definițiile celor doi termeni pentru care Kavafis a scris, de fapt, Mormântul gramaticului Lysias: τεχνολογία = traité ou dissertation sur un art, exposé des règles d’un art; systematic treatment of grammar/συστηματικὴ ἐξέτασις, γραμματικὴ ἀνάλυσις/επιστημονική πραγματεία για μια τέχνη ή επιστήμη; γραμμ. α) ο λόγος που αναφέρεται στην τέχνη, δηλαδή στη μελέτη, διαπραγμάτευση και ανάλυση λογοτεχνικών έργων; β) (από τους αλεξανδρινούς χρόνους και ύστερα) η μελέτη, ανάλυση και παρουσίαση τή γραμματικής, δηλαδή του μορφολογικού συστήματος της γλώσσας νεοελλ.
Ἑλληνισμός = imitation of the Greeks, Hellenism, LXX 2 Ma. 4.13./use of a pure Greek style and idiom, as an ἀρετὴ; use of the κοινή, opp. to strict Atticism, paganism; ref. a la cultura y relig. Griegas 1. helenismo, helenidad de la fil. Griega; 2 op. al cristianismo paganismo a) de la relig. de origen o influencia griegos; 2 imitación de lo griego, helenización; II ref. la lengua: 1 uso del griego, empleo de la lengua griega/corrección en el uso del griego; establecida por tradición γενομένη ἐν Ἑλληνισμοῦ παραδοχῇ •Περὶ Ἑλληνισμοῦ tít. de varias obras sobre corrección léxica, griego, lengua griega; το σύνολο όλων τών Ελλήνων ή τών Ελλήνων που ζουν σε ξένη περιοχή («ολόκληρος ο ελληνισμός», «ο ελληνισμός της διασποράς»)/ο ελληνικός πολιτισμός και η ελληνική παράδοση/η περίοδος μετά τον Μέγα Αλέξανδρο, οπότε διαδόθηκε στην ανατολική Μεσόγειο και στη Μέση Ανατολή ο ελληνικός πολιτισμός ώς την επιβολή της ρωμαϊκής αυτοκρατορίας αρχ.-μσν. ειδωλολατρία, η αρχαία θρησκεία; αρχ. 1. η μίμηση του πολιτισμού τών Ελλήνων 2. (για λόγο) η χρήση καθαρής ελληνικής γλώσσας 3. η χρήση της κοινής, σε αντίθεση προς την αττική διάλεκτο.
***
Ce trebuie că s-a întristat domnul Kavafis, în Alexandria de dincolo, când doi falși traducători, Dimitris Kanellopoulos şi Eugen Uricaru, au lansat pe piața din România, în anul 2023, o traducere integrală a operei sale: Opera poetica de Konstantinos P. Kavafis, la editura Școala Ardeleană din Cluj.
Dimitris Kanellopoulos nu știe românește, iar Eugen Uricaru nu știe grecește.
Ce le-a ieșit? O batjocorire a celui mai grec poet al Greciei: Konstantinos Kavafis. Și a unuia dintre cei mai mari poeți ai secolului XX.
De ce batjocură? Pentru că traducerile sunt nu numai stângace, dar și pline de greșeli… Toate, fără excepție…
Doi impostori care și-au permis să-l mutileze, să-l căsăpească pe cel mare poet al grecilor din toate timpurile. Iată cum sună traducerea poemului de mai sus, născută în două minți… eufemistic spus… neputincioase. Sublinierile îmi aparțin:
MORMÂNTUL LUI LISIAS, GRAMATICIANUL La dreapta, aproape de intrare, în biblioteca din Beirut l-am îngropat pe Lisias, gramaticianul Locul i se potrivește perfect. E așezat alături de lucrurile sale care, poate, îi ajută ținerea de minte chiar și acolo – comentarii, texte, note tehnice, variante, multe cărți cu studii grecești. Și așa, intrând în bibliotecă, vom vedea mormântul său și îl vom omagia când vom începe să învățăm din cărți.
Și iată câteva din traducerile poemului în română și în câteva limbi europene:
Aurel Rău, Ed. Univers, 1971
Socrate C. Zervos și Patricia Portier, Ed. Imprimerie Nationale, 1992,
Daniel Mendelsohn, Harper Press, 2013
Michel Volkovitch, Le miel des anges, 2017
Pedro Bádenas de la Peña, Alianza Editorial, S. A., Madrid, 1991
Evangelos Sachperoglu, Oxford University Press, 2008
Filippo Maria Pontani, 1961
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Basnæs în 1868, Albert Bonnier, National Library of Norway
Hans Christian avea 55 de ani când a scris Omul de zăpadă.
O vârstă a înțelepciunii și erudiției („Now I have age and knowledge.”)!
Și a unei fermecătoare (auto)ironii!
Un teolog s-ar amuza teribil citind povestea, pentru că ar recunoaște imediat cele două mari mituri biblice: facerea omului (plămădirea lui din țărână și însuflețirea lui cu duhul divin, aici vântul – „This wind can really blow life into you!” – duhul lui Dumnezeu, care, în ebraică (ruah) înseamnă și vânt ce suflă…) și alungarea din Rai („Away! Away!» barked the old Watchdog”).
Iar un filosof, de asemenea, ce s-ar amuza constatând cât de mult seamănă această parabolă-parodie, voit inocentisimă, cu un dialog de Platon (Omul de zăpadă fiind inocentul (întotdeauna) partener de dialog al lui Socrate, iar bătrânul Dulău de curte, Socrate… cel izgonit din Cetate/Atena și din lume).
A scris-o în decembrie 1860, în preajma Crăciunului, la conacul familiei Scavenius de la Basnaes, pe care l-a frecventat nu mai puțin de 37 de ori, între 1855-1872, ca oaspete al doamnei Henriette Scavenius, fiica contelui Otto Joakim Moltke și văduva lui Jacob Brønnum Scavenius (care-l cumpărase în 1838; trecut în lumea de dincolo în 1850).
O știm dintr-o scrisoare adresată Henriettei Collin, din 31 decembrie 1860, unde Hans Christian spunea: „… am scris (povestea) în ultima zi a anului și am trecut-o pe curat ieri, 1 ianuarie.”
Conacul de la Basnaes, vechi de aproape o jumătate de mileniu! (fusese construit în 1366) era celebru în Danemarca și avea un domeniu întins. Trebuie că aici i-a văzut pe copiii sătenilor povestitorul… asamblându-l („…you’ve just been put together”) pe Omul de zăpadă, făcându-l din… bucăți/ piese… („I’ll hold onto the pieces!”).
Ce parodie a facerii omului! Un om de zăpadă construit/asamblat în jurul unei cozi de mătură și având drept… inimă („The Snow Man has had a stove rake in his body; that’s what moved inside him…”) o lopățică de scos cenușa din sobă! Lopățica, duhul lui Dumnezeu, scânteia divină din noi. Și, vântul, tot duhul dătător de viață al lui Dumnezeu!
Și ce parodie a erosului dumnezeiesc ce sfâșie cu negrăită dulceață inima omului îndrăgostit de Creatorul său, arzând, tânjind și… topindu-se de dorul unirii cu El.
Creatorul… aici Soba, adică Dumnezeu în chip de mami, de pântec, pântecul/sânul mamei, singurul loc din lume unde ești ocrotit, ferit – „You must keep beside it or underneath it; it’s very comfortable there. I crept right in under it, so that I was out of the way. Ah, I still dream of that stove sometimes. Away! Away!»” – și cel mai minunat loc din lume – „…and then there was a stove, which is the finest thing in the world at this time of year. ”
Și ce parodie a izgonirii din Eden:„Du-te! Du-te! Marș!”-ticul bătrânului Câine de pază/de curte. Am tradus așa „Away! Away!» În română un câine se alungă cu: marș, du-te de aici, ieși afară, afară cu tine… se înțelege, potaie!
Și ce metafore ale… cunoașterii/descoperirii de sine și ale învechirii și (pe)trecerii omului din lume… !
Și, desigur, pe domeniul necuprins de la Basnaes a văzut Hans Christian… pădurea de mărgean alb. Iată ce scria în Jurnal, pe 28 decembrie 1860:„Vreme delicioasă de promoroacă; pomii precum coralul alb; crengile mestecenilor se mișcă în vânt.”
Și tot aici a văzut o doamnă ștergând lăbuțele iubitului său patruped, desigur un Bubico ca-n povestea lui Caragiale, cu o batistă brodată (Jurnal, 1 ianuarie 1861).
Să mai spunem că Andersen însuși scria în 1868, apărându-și Caietul cu Povești noi și povestiri, pe care unii le considerau mai slabe decât Canonul, că Omul de zăpadă este una din cele mai bune povești pe care le-a scris vreodată.
Omul de zăpadă a fost publicat în colecția Povești noi și povestiri, seria a doua, apărută în primăvara lui 1861 ( 2 martie) și dedicată ministrului danez al cultelor de atunci, D.G. Monrad.
HANS CHRISTIAN ANDERSEN OMUL DE ZĂPADĂ
„E un ger de crapă și pietrele,” zise omul de zăpadă, „că, uite, de bucurie, trosnesc tot. Și vântul ăsta care suflă peste tine și te umple de viață! Și cum se mai uită la mine ăla focos de sus și-mi aruncă văpăi drept în ochi!” Voia să spună soarele, care tocmai asfințea. „N-o să mă mai facă el să clipesc; și o să-mi țin și bucățile.” „Bucățile” erau două cioburi mari de țiglă, ca două triunghiuri, care-i țineau loc de ochi; iar în loc de gură, îi puseseră o bucată dintr-o greblă veche, ruptă, – așa că avea și dinți. Venise pe lume în chiotele băieților și întâmpinat de clinchetele zurgălăilor și de pocniturile bicelor de la sănii. Soarele apusese deja și răsărise luna plină, mare și rotundă, luminoasă și splendidă, pe cerul albastru și limpede.
Moonlight (Christmas Eve), George Inness, 1866
„Na, că vine iar, acum din partea cealaltă,” mai zise omul de zăpadă, crezând că e tot soarele care se arăta din nou. „Ah, măcar nu se mai holbează la mine, l-am lecuit, gata, l-am dezvățat eu; poa′ să atârne și să sticlească, acolo sus, cât o pofti, măcar așa o să mă văd și eu. Numai de-aș ști cum să fac să mă mișc de aici, – tare mi-ar plăcea să mă mișc! De-aș putea, m-aș da colo, pe gheață, așa cum am văzut că se dau băieții, dar nu știu cum s-alerg.” „Du-te! Du-te! Marș!” hămăi bătrânul dulău din curte. Era cam răgușit, săracul, de pe vremea când fusese câine de salon și stătea tolănit sub sobă. „Soarele o să te învețe el cum să alergi. L-am văzut eu pe cel de dinaintea ta, iarna trecută, și pe celălalt, de dinaintea lui. Du-te! Du-te! Marș! Și toți se duc!” „Nu te înțeleg, prietene,” spuse omul de zăpadă. „Poate ăla de colo, de sus, să mă învețe să alerg?” Voia să zică luna. „Cum așa, când l-am văzut ultima oară, ceva mai devreme, o luase la fugă, și uite, acum vine iarăși înapoi, pe furiș, din partea cealaltă.” „Tu nu știi chiar nimic,” i-o întoarse dulăul care păzea curtea. „Dar, stai puțin, acum e limpede, sigur, n-aveai cum să știi, tocmai ce te-au făcut. Cea la care te uiți acum se numește lună și cel care a plecat a fost soarele. O să se întoarcă mâine, din nou, și el o să te învețe să alergi jos, în canal. Se schimbă vremea, să vezi, curând; o simt în laba stângă din spate; ce mă mai doare. Se schimbă vremea.” „Nu pricep ce spune,” își zise omul de zăpadă, „dar am impresia că vorbește despre ceva neplăcut. Ăla care se tot uita la mine și care a plecat, căruia i-a spus soare, nu mi-e deloc prieten, știu asta.” „Du-te! Du-te! Marș!” lătră câinele și se învârti de trei ori în jurul cozii și se vârî la el în cușcă ca să se culce. Vremea se schimbă, într-adevăr. A doua zi, spre dimineață, o negură deasă și umedă se lăsă pe tot cuprinsul și, în zori, începu să bată și vântul; un vânt rece și tăios, de gheață. Era un ger năprasnic, dar, când răsări soarele, ce priveliște minunată! Pomii și tufișurile erau acoperite cu promoroacă și arătau ca o pădure de mărgean alb, în timp ce fiecare crenguță părea năpădită de flori albe de gheață ce scânteiau în lumina soarelui. Nespus de multe rămurele subțirele și delicate, care în timpul verii stătuseră ascunse de frunzișul des, se vedeau acum, una câte una, împletite într-o dantelă albă, sclipitoare, mai albă ca neaua, și splendoarea aceea albă părea să țâșnească din fiece crăcuță. Mesteacănul se unduia în bătaia vântului, ca și cum ar fi avut viață, așa cum fac toți copacii vara. Ce frumusețe dumnezeiască! Iar când soarele a urcat sus pe cer, cum mai străluceau și scânteiau toate de parcă ar fi fost prefirate cu pulbere de diamante și de parcă diamante mari fuseseră împrăștiate pe covorul de omăt așternut pe pământ; părea că nenumărate luminițe licăreau și scânteiau mai tare ca zăpada însăși. „Ce frumusețe fără seamăn!” zise o domnișoară care venise în grădină însoțită de un tânăr. Se opriseră chiar lângă omul de zăpadă și admirau pomii care străluceau. „Nici vara nu ți-e dat să vezi un spectacol mai fermecător !” zise ea și ochii îi scăpărară de bucurie și încântare. „Și nici n-avem, vara, un amic ca ăsta,” fu de acord tânărul, arătând spre omul de zăpadă. „E grozav.” Fata râse, își înclină ușor capul spre omul de zăpadă și apoi începu să danseze pe zăpadă cu prietenul ei – iar zăpada le scârțâia sub picioare de parcă era apretată. „Cine erau cei doi?” îl întrebă pe dulău omul de zăpadă. „Tu ești trăit aici în curte, oho, de mult mai mult timp decât mine. Îi cunoști?” „Desigur că-i cunosc,” spuse dulăul. „Ea obișnuia să mă mângâie, iar el mi-a aruncat odată un os. Pe ei nu-i mușc.” „Dar ce sunt ei?” întrebă, din nou, omul de zăpadă. „Îndrăgostiți” îi răspunse câinele. „Or să se mute, într-o bună zi, în aceeași cușcă și-or să roadă împreună același os. Du-te! Du-te! Marș!” „Bine, dar sunt ei la fel de importanți ca tine și ca mine?” vru să știe omul de zăpadă. „Uite, ei sunt din familia stăpânului,” spuse bătrânul dulău. „Unul ca tine, născut abia ieri, sigur că nu știe multe; se vede pe tine. Dar eu, eu am o vârstă și știu multe. Îi cunosc pe toți din casă și a fost o vreme – o, ce bine-mi amintesc – când nu trebuia să stau în lanț, aici, afară, în frig. Du-te! Du-te! Marș!” „Frigul e grozav,” răspunse omul de zăpadă. „Hai, povestește-mi, povestește-mi. Dar, te rog, numai nu mai zornăi lanțul ăla, că mă ia cu fiori.” „Du-te! Du-te! Marș!” hămăi zăvodul. „Îmi spuneau că sunt un cățeluș mic și scump pe vremea când stăteam într-un jilț tapițat cu catifea, sus, în casa stăpânului sau la stăpâna în poală. Mă pupau tot timpul pe botic și-mi ștergeau lăbuțele cu batiste brodate. „Îmi spuneau ‘frumușelule’ și ‘cuțu-cuțu.’ Dar pe urmă am crescut și m-am făcut prea mare ca să mă mai țină la ei, așa că m-au dat menajerei. Așa am ajuns să locuiesc jos, la subsol. Poți să te uiți înăuntru, jos, de acolo de unde stai; poți să vezi camera unde eram stăpân, pentru că asta am fost eu acolo, eu am fost stăpânul. Desigur, locul nu era chiar atât de frumos ca odăile de sus ale stăpânului, dar mă simțeam mult mai bine și nu mai eram tot timpul apucat și tras încolo și-ncoace de copii, cum eram în apartamentele de sus. Mâncarea era mai bună ca niciodată, și chiar mai multă. Aveam pernuța mea și mai era și o sobă; a, soba e cel mai prețios și cel mai minunat lucru din lume în acest timp al anului. Mă vâram sub ea și mă ascundeam de toți; sub ea mă simțeam la adăpost. Ah, mai visez încă la soba aia. Du-te! Du-te! Marș!” „Poate fi o sobă atât de frumoasă? Soba seamănă cu mine?”întrebă omul de zăpadă. „Nu semănați deloc, de fapt, semănați ca ziua cu noaptea. Ea e neagră ca tăciunele și are un gât lung și un pântec de alamă. Înghite lemne de foc de-i ies flăcări pe gură. Neapărat trebuie să stai lângă ea, sau, și mai bine, sub ea; ce plăcut e acolo! Trebuie că poți s-o vezi pe geam de acolo de unde stai.” Atunci omul de zăpadă privi și văzu, într-adevăr, ceva lustruit, strălucitor, cu un pântec de alamă, de unde, de jos, îi ieșeau flăcări și scântei. Îl copleși un sentiment foarte ciudat; nu știa ce înseamnă și nici nu putea înțelege ce i se întâmplă, dar toți oamenii care nu sunt oameni de zăpadă cunosc acel sentiment. „De ce-ai părăsit-o?” întrebă omul de zăpadă, pentru că i se părea că soba trebuie să fie musai o ea. „Cum ai putut pleca dintr-un loc ca acela?” „A trebuit,” îi răspunse câinele. „Ei m-au alungat din casă și m-au pus aici, în lanț. Vezi tu, l-am mușcat de picior pe domnișor, fiul cel mic stăpânului, pentru că mi-a zburat dintr-un șut, de sub nas, un os pe care-l rodeam. ‘Os pentru os,’ mi-am zis mereu. Nu le-a plăcut deloc și, de atunci, m-au priponit aici, în lanț, și mi-am pierdut și vocea. N-ai văzut cât de răgușit sunt? Du-te! Du-te! Marș!” Și asta a fost tot!” Dar omul de zăpadă nu-l mai asculta. Privea pe fereastră în camera de la subsol a menajerei, acolo unde soba stătea pe cele patru picioare ale ei și se gândea că ea era cam la fel de înaltă ca și el. „Ce pârâituri ciudate simt pe dinăuntru!” strigă el. „Mă întreb dacă voi intra vreodată înăuntru. E o dorință nevinovată și dorințele nevinovate se împlinesc întotdeauna. E singura mea dorință, cea mai mare dorință a mea; ar fi aproape nedrept dacă nu mi s-ar îngădui. Trebuie musai să intru și să mă lipesc de ea, chiar de-ar fi să sparg geamul.” „N-o să intri niciodată acolo,” spuse câinele. „Și chiar de-ai intra și ai veni lângă sobă, te-ai topi și te-ai duce numaidecât! Du-te! Du-te! Marș!” „Sunt ca și dus, oricum,” îi răspunse omul de zăpadă. Cred că mă topesc de tot.” A doua zi, cât a fost ziua de lungă, omul de zăpadă nu-și dezlipi ochii de la fereastră. Pe seară, odaia se făcu și mai îmbietoare; o lumină blândă venea dinspre sobă, dar nu semăna cu lumina soarelui sau cu cea a lunii, ci era doar lumina sobei atunci când e bine umplută cu lemne. De câte ori se deschidea ușița sobei, limbi de foc îi ieșeau din gură; se vede că era un obicei de-al ei. O flacără juca, roșiatică, pe fața cea albă a omului de zăpadă și pe pieptul lui, îmbujorându-l. „Nu mai pot răbda!” strigă el. „Ce frumoasă e când scoate limba!” Noaptea fu foarte lungă, dar omului de zăpadă nu i se păru așa; era pierdut în gândurile-i care-l făceau să freamăte de plăcere și ele înghețau până pârâiau. A doua zi dimineață geamurile de la odaia de la subsol erau acoperite de gheață. Pe ele se puteau vedea cele mai frumoase flori de gheață pe care și le putea dori un om de zăpadă, dar, din cauza florilor de gheață, nu se mai vedea soba. Geamurile nu se dezghețau, așa că nu mai putea vedea soba. Scârțâiau și pocneau. Era chiar vremea de care un om de zăpadă s-ar fi bucurat până-n străfundul inimii. Dar el nu se bucura; și, într-adevăr, cum s-ar fi putut bucura de ceva, când el era răpus de dorul după sobă? „E o boală teribilă pentru un om de zăpadă,” zise dulăul. Am avut-o și eu, dar mi-a trecut. Du-te! Du-te! Marș! O să se schimbe vremea.” Și vremea se schimbă, într-adevăr; veni moina! Cu cât era moina mai mare, cu atât omul de zăpadă se făcea tot mai mic. Dar nu s-a plâns nicio clipă și ăsta-i un semn de netăgăduit. Într-o dimineață se prăbuși. Și, ce să vezi! În locul în care stătuse, acum se vedea ceva ca o coadă de mătură înfiptă în pământ. Era stâlpul în jurul căruia îl construiseră băieții. „Acum înțeleg de ce tânjea atât de mult după sobă,” zise câinele din curte. „omul de zăpadă avea în trupu-i o lopățică de scos cenușa din sobă; iată ce se mișca în lăuntrul lui. Acum s-a dus și el. Du-te! Du-te! Marș!” Curând trecu și iarna. „Du-te! Du-te! Marș!” lătra câinele din curte. Dar fetițele cântau în casă:
O, vinariță, răsari din pământ, proaspătă și mândră, și umple țara! Și tu, salcie, atârnă-ți mănușile de lână-n cui! A venit primăvara! Vino cucule și tu, ciocârlie, veniți și cântați! Primăvara-i stăpână! Februarie-i pe sfârșite, vremea se-mbună! Cântă, cucule! Cu-cu! Și eu cânt cu tine. Vino, soare drag! Vino mai des, cerurile-s senine!
(fragment din poemul său Primăvara în iarnă, Basnaes, 1860)
Și nimeni nu se mai gândi la Omul de zăpadă.
The Snowman, Jan Walraven (1827-1863)
THE SNOW MAN
«It’s so bitterly cold that my whole body crackles!» said the Snow Man. «This wind can really blow life into you! And how that glaring thing up there glares at me!» He meant the sun; it was just setting. «She won’t make me blink; I’ll hold onto the pieces.» «The pieces» were two large triangular pieces of tile, which he had for eyes. His mouth was part of an old rake, hence he had teeth. He had been born amid the triumphant shouts of the boys, and welcomed by the jingling of sleigh bells and the cracking of whips from the passing sleighs. The sun went down, and the full moon rose, big and round, bright and beautiful, in the clear blue sky. «Here she comes again from the other side,» said the Snow Man, for he thought it was the sun showing itself again. «Ah, I’ve cured her of staring, all right. Now let her hang up there and shine so that I can see myself. If I only knew how to move from this place – I’d like so much to move! If I could, I’d slide along there on the ice, the way I see the boys slide, but I don’t know how to run.» «Away! Away!» barked the old Watchdog. He was quite hoarse from the time when he was a house dog lying under the stove. «The sun will teach you how to run. I saw your predecessor last winter, and before that his predecessor. Away! Away! And away they all go!» «I don’t understand you, friend,» said the Snow Man. «Is that thing up there going to teach me to run?» He meant the moon. «Why, she was running the last time I saw her a little while ago, and now she comes sneaking back from the other side.» «You don’t know anything at all,» replied the Watchdog. «But then, of course, you’ve just been put together. The one you are looking at now is called the moon, and the one who went away was the sun. She will come again tomorrow, and she will teach you to run down into the ditch. We’re going to have a change of weather soon; I can feel it in my left hind leg; I have a pain in it. The weather’s going to change.» «I don’t understand him,» said the Snow Man to himself, «but I have a feeling he’s talking about something unpleasant. The one that stared at me and went away, whom he called the sun, is no friend of mine either, I can feel that.» «Away! Away!» barked the Watchdog, and then he walked around three times and crept into his kennel to sleep. The weather really did change. Early next morning a thick, damp mist lay over the whole countryside. At dawn a wind rose; it was icy cold. The frost set in hard, but when the sun rose, what a beautiful sight it was! The trees and bushes were covered with hoarfrost and looked like a forest of white coral, while every twig seemed smothered with glittering white flowers. The enormously many delicate branches that are concealed by the leaves in summer now appeared, every single one of them, and made a gleaming white lacework, so snowy white that a white radiance seemed to spring from every bough. The birch waved in the wind, as if it had life, like the rest of the trees in the summer. It was all wonderfully beautiful. And when the sun came out, how it all glittered and sparkled, as if everything had been strewn with diamond dust, and big diamonds had been sprinkled on the snowy carpet of the earth; or one could also imagine that countless little lights were gleaming, brighter even than the snow itself. «It’s wonderfully beautiful!» said a young girl, who had come out into the garden with a young man. They stopped near the Snow Man and gazed at the flashing trees. «Summer can’t show us a lovelier sight!» she said, and her eyes sparkled with delight. «And we can’t have a fellow like this in the summertime, either,» the young man agreed, as he pointed to the Snow Man. «He’s splendid.» The young girl laughed, nodded to the Snow Man, and then danced over the snow with her friend – over snow that crackled under their feet as though they were walking on starch. «Who were those two?» asked the Snow Man of the Watchdog. «You’ve been around this yard longer than I have. Do you know them?» «Of course I know them,» said the Watchdog. «She pets me, and he once threw me a meat bone. I don’t bite those two.» «But what are they supposed to be?» asked the Snow Man. «Sweethearts!» replied the Watchdog. «They’ll go to move into the same kennel someday and gnaw the same bone together. Away! Away!» «But are they as important as you and I?» asked the Snow Man. «Why, they are members of the master’s family,» said the Watchdog. «People certainly don’t know very much if they were only born yesterday; I can tell that from you. Now I have age and knowledge. I know everybody here in the house, and I know a time when I didn’t have to stand out here in the cold, fastened to a chain. Away! Away!» «The cold is lovely,» said the Snow Man. «But tell me, tell me. Only don’t rattle that chain; it makes me shiver inside when you do that.» «Away! Away!» barked the Watchdog. «They used to tell me I was a pretty little puppy, when I lay in a velvet-covered chair, up in the master’s house, or sat in the mistress’ lap. They used to kiss me on the nose and wipe my paws with an embroidered handkerchief. «They called me ‘the handsomest’ and ‘little puppsy-wuppsy.’ But then I grew too big for them to keep, so they gave me away to the housekeeper. That’s how I came to live down in the basement. You can look down into it from where you’re standing; you can look right into the room where I was master, for that was what I was to the housekeeper. Of course, the place was inferior to that upstairs, but I was more comfortable there and wasn’t constantly grabbed and pulled about by the children as I had been upstairs. I had just as good food as ever, and much more of it. I had my own cushion, and then there was a stove, which is the finest thing in the world at this time of year. I crept right in under it, so that I was out of the way. Ah, I still dream of that stove sometimes. Away! Away!» «Does a stove look so beautiful?» asked the Stone Man. «Does it look like me?» «It’s just the opposite of you. It’s as black as coal and has a long neck and a brass stomach. It eats firewood, so that fire spurts from its mouth. You must keep beside it or underneath it; it’s very comfortable there. You must be able to see it through the window from where you’re standing.» Then the Snow Man looked, and he really saw a brightly polished thing with a brass stomach and fire glowing from the lower part of it. A very strange feeling swept over the Snow Man; he didn’t know what it meant, and couldn’t understand it, but all people who aren’t snow men know that feeling. «Why did you leave her?» asked the Snow Man, for it seemed to him that the stove must be a female. «How could you leave a place like that?» «I was compelled to,» replied the Watchdog. «They turned me outside and chained me up here. You see, I had bitten the youngest of the master’s children in the leg, because he had kicked away a bone I was gnawing. ‘A bone for a bone,’ I always say. They didn’t like that at all, and from that time I’ve been chained out here and have lost my voice. Don’t you hear how hoarse I am? Away! Away! And that was the end of that!» But the Snow Man wasn’t listening to him any longer. He kept peering in at the housekeeper’s basement room, where the stove stood on its four iron legs, just about the same size as the Snow Man himself. «What a strange crackling there is inside me!» he cried. «I wonder if I’ll ever get in there. That’s an innocent wish, and our innocent wishes are sure to be fulfilled. It is my only wish, my biggest wish; it would almost be unfair if it wasn’t granted. I must get in and lean against her, even if I have to break a window.» «You’ll never get in there,» said the Watchdog. «And if you go near that stove you’ll melt away! Away!» «I’m as good as gone, anyway,» replied the Snow Man. «I think I’m breaking up.» All day long the Snow Man stood looking in through the window. At twilight the room grew still more inviting; a mild glow came from the stove, not like the moon or the sun either, but just like the glow of a stove when it has been well filled. Every time the room door was opened, the flames leaped out of the stove’s mouth; this was a habit it had. The flame fell distinctly on the white face of the Snow Man and glowed ruddy on his breast. «I can’t stand it any longer!» he cried. «How beautiful she looks when she sticks out her tongue!» The night was very long, but it didn’t seem long to the Snow Man; he stood lost in his own pleasant thoughts, and they froze until they crackled. In the morning the windowpanes of the basement room were covered with ice. They showed the most beautiful ice flowers that any Snow Man could desire, but they hid the stove. The windowpanes wouldn’t thaw, so he couldn’t see the stove. It creaked, and it crackled. It was just the sort of weather a Snow Man should most thoroughly enjoy. But he didn’t enjoy it; indeed, how could he enjoy anything when he was so stove-sick? «That’s a terrible sickness for a Snow Man,» said the Watchdog. «I’ve also suffered from it myself, but I got over it. Away! Away! There’s going to be a change in the weather.» And there was a change in the weather; it began to thaw! The thaw increased, and the Snow Man decreased. He never complained, and that’s an infallible sign. One morning he collapsed. And behold! where he had stood there was something like a broomstick sticking up from the ground. It was the pole the boys had built him up around. «Now I can understand why he had such an intense longing for the stove,» said the Watchdog. «The Snow Man has had a stove rake in his body; that’s what moved inside him. Now he has gotten over that, too. Away! Away!» And soon the winter was over, too. «Away! Away!» barked the Watchdog. But the little girls in the house sang:
Oh, woodruff, spring up, fresh and proud, round about! And, willow tree, hang your woolen mitts out! Come, cuckoo and lark, come and sing! At February’s close we already have spring. Tweet-tweet, cuckoo! I am singing with you. Come out, dear sun! Come often, skies of blue! And nobody thought any more about the Snow Man.
The Snow Man – A translation of Hans Christian Andersen’s «Sneemanden» by Jean Hersholt. andersen.sdu.dk/vaerk/hersholt/TheSnowMan_e.html.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
La fel ca în fiecare an, în aceste zile, curcanul revine în actualitatea americană, unde, de data aceasta, s-a întors mult mai discret decât de obicei. Nu pentru că ar renunța americanii la festinul cu friptură de curcan de Sărbătoarea Recunoștinței, în joia a patra din noiembrie. Se întâmplă, însă, că, fie sunt mai puțini invitați la masă, fie că lumea se cam plictisește de carnea de curcan. Curcanul, în SUA, este, mai degrabă, un simbol al prostiei, dar pentru că curcani sunt din belșug, și pentru că friptura de curcan la cuptor de Ziua Recunoștinței în America a devenit de mult o tradiție, americanii îi mănâncă. Cam 88%. Restul de 12% îl reprezintă străinii și puținii americani care vor să rupă tradiția. Totuși, se mănâncă mai puțin curcan în SUA. Sunt mai puțin comeseni de ZR. Sau carnea de curcan un este atât de gustoasă. Aceast a fost ultima Zi a Recunoștinței de dinaintea viitoarelor alegeri prezidențiale, de la începutul lunii noiembrie din 2024. Și dacă câștigă, și dacă pierde, președintele Biden va mai avea ocazia să ierte alți doi curcani, așa cum e tradiția, și va putea să se pregătească pentru o sărbătorire nostalgică, dacă e înfrânt, sau pentru un festin entuziast, dacă obține victoria în alegeri, lucru care, acum, pare a fi foarte dificil.
La rebelión de los pavos Washington, Diana Negre
Como cada año por estas fechas, los pavos han vuelto a la actualidad norteamericana, pero lo han hecho de una forma algo más discreta de lo habitual. No se trata de que los norteamericanos renuncien a sus comilonas basadas en pavo para celebrar el Día de Acción de Gracias, el cuarto jueves de noviembre, sino que la cantidad de ave ingerida es menor, ya sea porque hay menos comensales en las festividades familiares, o porque la gente se va cansando de esta carne insípida y abundante. Es en este sentido que se puede hablar de una revolución gastronómica, no por parte de los pavos convertidos en manjar, sino de los comensales que parecen menos respetuosos para con el ave tradicional. La imagen del pavo en Estados Unidos no es exactamente positiva, pues se les utiliza como una muestra de estupidez, pero son tan abundantes y comunes en el país que parecen imprescindibles, especialmente en estas festividades. Nada menos que el 88% de los residentes en Estados Unidos celebran ese día tan señalado comiendo pavo y es probable que el 12% restante sea un contingente de extranjeros y de unos pocos norteamericanos decididos a romper con la tradición. La reducción en el consumo de pavo contrasta con el creciente perímetro abdominal de los ciudadanos norteamericanos, por lo que la explicación más aceptada para la reducción en el tamaño de las aves que adornan las mesas del país es que alrededor de la mesa se sienta menos gente que antes, más bien que la moderación en la ingesta. Sea cual fuere el motivo, la reducción en el tamaño de cualquier porción es excepcional, pues aquí todo parece ir en aumento y los comensales están dispuestos siempre a llevarse las sobras a su casa, algo para lo que están bien preparados los restaurantes, con sus envases de plástico que ofrecen a los clientes. El gusto por viajar está en claro retroceso, cosa comprensible ante los retrasos, carestía y aglomeraciones, además de la dificultad de las comunicaciones una vez llegados al aeropuerto de origen: en este país de distancias continentales, es fácil perder cuatro o cinco horas entre el punto de salida o entrada y el aeropuerto más próximo. Una vez llegados a la reunión familiar, les espera un ave generalmente sin sabor, no sometida a los adobes que acostumbramos a utilizar en nuestras latitudes. Es algo que los comentarios califican de carne “de gusto suave”, descripción que utilizan en vez de insípida, que sería la calificación más adecuada. Esta es la última celebración del Día de Acción de gracias antes de las próximas elecciones presidenciales, a principios de noviembre de 2024. Tanto si las gana como si las pierde, el presidente Biden todavía tendrá ocasión de perdonar dos nuevos pavos como es tradicional y también podrá prepararse, tanto para una celebración nostálgica, tras una derrota electoral, como una fiesta entusiasta si consigue la victoria electoral, que tan difícil parece ahora.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Cu toate că în mod oficial încă nu a început campania electorală în SUA, ambele partide precum și diferiți candidați deja se luptă pentru a rămâne sau pentru a ajunge la Casa Albă. Desigur, diferă mult felul în care procedează actualul locatar al biroului oval, pe de o parte, și rivalii săi, pe de altă parte. Cu tot avantajul pe care îl are fostul președinte Trump în sondajele de opinie, încă nu se poate ști cine va reprezenta Partidul Republican la alegerile de anul viitor, însă, deocamdată, Partidul Democrat are deja un candidat în persoana actualului președinte, Joe Biden, care pare decis să le ceară americanilor să-l aleagă din nou. Nu-i va fi ușor. Nu atât din cauza vârstei sale înaintate, care îi îndepărtează pe zi ce trece pe majoritatea alegătorilor din propriul său partid, care ar prefera un alt candidat, cât din cauza rezultatelor pe care le are, deocamdată, campania sa. Biden pare a fi convins că politica sa economică ar fi calea spre succesul electoral și nu încetează să-și ridice în slăvi „Bidenomics”, o denumire care îi place foarte mult atunci când se referă la politica sa economică: crezând că e un succes, îi aplică propriul său nume, Biden, ca pe un atu electoral. Dintr-un anumit punct de vedere, politica sa economică poate părea un succes: inflația a scăzut, țara generează mai multă bogăție, iar bursele au ieșit din puțul în care au stat mai multe luni. Așa se văd lucrurile dinspre președinte, dinspre colaboratorii săi, dinspre întreprinzătorii care îl sprijină și dinspre clasele politice și financiare ale marilor orașe americane. Însă, acesta nu este și punctul de vedere al majorității din țară, ori, se știe că voturile depind de numărul locuitorilor, nu de puterea economică a alegătorilor. Când va veni vremea să obțină rezultate electorale, lui Biden îi va fi foarte greu.. dar, deocamdată, nu-și dă seama de aceasta: cei din jurul său nu fac parte din marea majoritate a americanilor, căci ei reprezintă o clasă privilegiată, datorită nivelului lor de educație și situației lor profesionale. Este o clasă mulțumită de situația actuală, însă, numericește este foarte mică: 10% din populația SUA deține 69% din bogăția țării. Dacă pentru restul de 90% rămâne doar 31% din bogăție, situația este și mai rea dacă analizăm această majoritate a populației: 50% din țară rămâne cu doar 2,5% din ceea ce generează economia SUA. Ori, jumătate din țară… sunt multe voturi! Inegalitatea economică nu este ceva nou, însă s-a tot adâncit în ultimele decenii, iar Partidul Democrat se pare că nu-și dă seama de nemulțumirea pe care o creează o asemenea situație și nici de resentimentul din grupurile care în mod tradițional sunt cei care votează cu acest partid, dar, cu care, nu se află în contact: prosperitatea economică nu ajunge și la ei, salariile lor nu cresc nici măcar pentru a acoperi inflația. În vremea mandatului lui Trump, situația a fost diferită: sectoarele mai slabe ale economiei s-au revigorat mai mult decât alte grupuri odinioară avantajate. Atunci, ca și acum, elitele academice și politice, ferm găzduite de tabăra Democrată, nu numai că trăiau mai bine, dar nu-și ascundeau sila față de masele inculte. Disprețul acesta a fost evident atunci când Hillary Clinton a fost candidată prezidențială și a calificat simpatizanții lui Donald Trump ca fiind „deplorabili.” Acum, Biden nu comite o asemenea eroare, însă, dă asigurări că „Bidenomics”, adică, politica sa economică, funcționează. Funcționează, într-adevăr, pentru el și pentru ceilalți privilegiați. Însă, numai pentru ei. O astfel de miopie politică nu este nouă, dar ceea ce surprinde este că de ea suferă tocmai Partidul Democrat, care, în mod tradițional se sprijinea pe grupurile defavorizate. Vechea glumă politică conform căreia „Dumnezeu îi ajută pe cei care știu să se ajute, căci de ceilalți se ocupă democrații” nu mai servește, iar alianțele sociale se află într-un proces de realiniere: în rândurile republicanilor sunt din ce în ce mai mulți negri și hispani. Acest partid devine, dintr-un partid al elitelor, unul al maselor. Mai înainte, elitele erau republicane, acum sunt democrate, în timp ce privilegiații republicani de odinioară au ajuns, în prezent, oameni de rând.
Bidenomics: funciona al revés Washington, Diana Negre
La campaña electoral norteamericana no ha comenzado oficialmente, pero ambos partidos y sus varios candidatos están ya luchando por quedarse o llegar a la Casa Blanca, aunque la forma de hacerlo es muy diferente para su actual ocupante, que para sus rivales. A pesar de la ventaja que el ex presidente Trump lleva en las encuestas de opinión, no podemos aún saber quién representará al Partido Republicano en los comicios del año próximo, pero, de momento, el Partido Demócrata sí tiene ya un candidato en el actual presidente, Joe Biden, quien parece decidido a pedir al pueblo norteamericano que renueve su mandato. No le será fácil. No solo por las limitaciones derivadas de su avanzada edad, cada día más evidente y que alejan a una mayoría de votantes de su propio partido que preferirían otro candidato, sino por el planteamiento que de momento está dando a su campaña. Biden parece convencido de que su política económica es la vía hacia el éxito electoral y no para de ensalzar su “Bidenomics”, un nombre que parece gustarle para referirse a su política económica: No solamente señala el motivo de su éxito, sino que lleva el apellido Biden y probablemente cree que es una buena baza electoral. Y ciertamente, desde algún punto de vista, su política económica puede verse como un éxito: la inflación ha bajado, el país genera más riqueza y las bolsas han salido del pozo en que estuvieron durante unos meses. Pero este es el punto de vista del presidente, de sus colaboradores, de los empresarios que lo apoyan y de las clases políticas y financieras de las grandes ciudades norteamericanas. Pero no lo es de la mayoría del país y los votos se cuentan por número de habitantes -no por la potencia económica de los votantes. A la hora de obtener resultados electorales, Biden lo tiene difícil …pero no lo sabe: la gente que le rodea no pertenece a la mayoría económica, sino que es de una clase privilegiada por su nivel de educación y su situación profesional. Es una clase satisfecha con la situación actual, pero es muy pequeña: el 10% de la población norteamericana se reparte el 69% de la riqueza del país. Si para el 90% restante tan solo queda el 31%, la situación es aún peor si analizamos esta gran mayoría: nada menos que el 50% del país se queda con tan solo el 2.5% de lo que genera la economía de Estados Unidos. Y la mitad del país son muchos votos. La desigualdad económica no es nueva, pero no ha hecho más que crecer en las últimas décadas y el Partido Demócrata parece no darse cuenta de la insatisfacción que semejante situación crea y del resentimiento entre grupos que tradicionalmente son sus votantes pero con los que tiene poco contacto: la bonanza económica no la notan, sus sueldos no suben ni siquiera al nivel de la inflación. La situación fue diferente durante el mandato de Trump: los sectores más débiles de la economía vieron su situación mejorar más que otros grupos habitualmente aventajados. Entonces, como ahora, las élites académicas y políticas, firmemente afincadas en el bando Demócrata, no solo vivían mejor, sino que no ocultaban su menosprecio por las masas incultas , El menosprecio ya fue evidente cuando Hillary Clinton era candidata presidencial y calificó de “deplorables” a los simpatizantes de Donald Trump. Ahora, Biden no comete semejante error, pero asegura que su “Bidenomics” funciona. Y sí, funciona para él y los demás privilegiados. Pero solamente para ellos. Semejante miopía política no es una novedad, pero sorprende a muchos que se dé precisamente en el Partido Demócrata, que tradicionalmente apelaba a grupos desfavorecidos. El viejo chiste político de “Dios ayuda a quien sabe ayudarse. Los demócratas se ocupan de los demás” ya no sirve y las alianzas sociales están en un proceso de realineamiento: cada vez hay más negros y latinos en las filas republicanas, que va pasando de ser partido de las élites al de las masas. Antes, las élites eran republicanas, hoy, son demócratas, mientras que los otrora privilegiados republicanos son hoy el pueblo llano.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
În urmă cu câteva săptămâni, capitala Americii a avut niște zile de adevărat doliu, deoarece parcul său zoologic și-a pierdut una dintre cele mai mari atracții: administrația americană restituia ursuleții panda Chinei. Ursuleții panda fuseseră trimiși pentru diferite grădini zoologice ca mostră de bunăvoință și cu dorința de a promova bunele relații dintre China și SUA, iar sfârșitul prezenței lor a coincis cu o creștere a tensiunii dintre cele două țări, datorate neînțelegerilor geopolitice, dar și situației economice a Chinei, care nu mai este atât de înfloritoare. Pentru oamenii de afaceri americani, care au investit in China miliarde de dolari, situația actuală nu este una pozitivă: relativa stagnare a economiei chinezești este o problemă care se tot agravează din cauza comportamentului Beijing-ului: chinezi aduc întreprinderile străine în fața tribunalelor și strâng cercul în jurul lor cu noi legi pentru a le putea acuza de fraudă sau spionaj. Când președintele Chinei a fost la San Francisco, s-a întâlnit cu reprezentanți ai acestor mari întreprinderi, de la Apple la Boeing sau Pfizer. A fost o întâlnire așteptată cu mare interes de către oamenii de afaceri și de autoritățile municipale: orașul Los Angeles a arătat că ținea mult la succesul acestei întâlniri și chiar a luat măsuri ca străzile să fie curate, iar corturile de campanie ale imigranților să fie înlăturate din zonele apropiate de locul unde avea loc întâlnirea. Oamenii de afaceri au plătit prețuri mari pentru a putea participa la această întâlnire, dar au rămas decepționați până la urmă: președintele Xi Jinping nu a promis niciun fel de stimuli economici, nici vreo diminuare a presiunii polițienești asupra întreprinderilor străine, și nici vreo facilitare a tranzacțiilor comerciale. Pentru interlocutorii americani a fost o surpriză neplăcută, decepționantă, însă a avut și ceva pozitiv, căci, relațiile nu s-au rupt, iar partea chineză a arătat o oarecare voință de a dialoga. A contrastat puternic cu prima întâlnire dintre mandatarii celor două țări de acum o jumătate de secol, când președintele american de atunci, Richard Nixon, s-a întâlnit cu Mao Tse Tung și s-a deschis calea spre un comerț intens între SUA și China, precum și spre spectaculoasa creștere economică a chinezilor. Un succes slab au avut și convorbirile cu omologul său american, Joe Biden, convorbiri dominate de o totală lipsă de entuziasm, dar din care a rezultat, totuși, dorința celor două țări de a-și menține și îmbunătăți relațiile. Probabil nu s-a trecut mult de aceste dorințe și declarații de bunăvoință, deoarece Biden a comis greșeala de a spune adevărul în fața mijloacelor de informare:când a fost întrebat despre acreditările democratice ale lui Xi Jinping, Biden l-a calificat, fără menajamente, ca fiind un dictator, știind că Beijing-ul se irită la asemenea declarații. Dacă Xi Jinping nu părea să audă sau să înțeleagă neliniștile politice și comerciale ale interlocutorilor săi, în schimb, a venit cu un mărinimos gest popular: a dat asigurări că China este dispusă să trimită din nou ursuleți panda la grădinile zoologice americane. Gestul nu-i va consola probabil pe oamenii de afaceri americani, însă îi va bucura pe copii, pe adulți și pe cultivatorii de bambus.
La hora de los pandas Washington, Diana Negre
Hace unas pocas semanas, la capital norteamericana pasó unos días de casi duelo cuando su parque zoológico perdió una de sus mayores atracciones: los osos panda chinos, que el gobierno norteamericano tenía que devolver a su país de origen. Enviados a varios zoológicos del país como una muestra de buena voluntad y deseo de fomentar las buenas relaciones entre China y Estados Unidos, su marcha coincidió con un aumento de tensiones entre ambos países, en parte por los desencuentros geopolíticos, en parte por la situación económica china, menos floreciente que en los últimos años. Para los empresarios norteamericanos, que han invertido en China miles de millones de dólares, la situación actual no es positiva: el relativo estancamiento de la economía china representa un problema que se ve agravado por el comportamiento de Pekín a la hora de perseguir judicialmente a empresas extranjeras y va estrechando el cerco con nuevas leyes que permiten acusarlas de fraude o espionaje. Cuando el presidente chino visitó San Francisco, se reunió con representantes de estas grandes empresas, desde Apple a Boeing o Pfizer. Fue una reunión esperada con tanto interés por los empresarios como por las autoridades municipales: la ciudad demostró que le iba mucho en el éxito de este encuentro y hasta decidió limpiar de basura y de tiendas de campaña las zonas próximas al encuentro. Pero si los empresarios pagaron elevadas sumas por asistir, quedaron decepcionados: el presidente Xi Jinping no prometió estímulos económicos, ni reducir la presión policial sobre estas empresas extranjeras, ni facilitar las transacciones comerciales. Fue una sorpresa desagradable para los interlocutores norteamericanos, quienes en sus comentarios señalaron su desencanto, pero dijeron que la reunión había sido positiva porque al menos no se rompieron lazos y la parte china demostró una remota voluntad de diálogo. Un gran contraste entre esta situación y la primera reunión entre los mandatarios de ambos países hace medio siglo, cuando el entonces presidente Nixon se reunión con Mao Tse Tung y abrió el camino para el intenso comercio entre ambos países -y el espectacular crecimiento chino. Parece que el mismo tenor, es decir, un logro escaso y un entusiasmo nulo, dominó en las conversaciones con su homólogo norteamericano, Joe Biden, quien señaló que ambos países mostraron deseos de mantener y mejorar sus relaciones. Pero probablemente no se pasó mucho más allá de estos deseos y declaraciones de buena voluntad, porque Biden cometió el error de decir la verdad a los medios informativos: Cuando le preguntaron acerca de las credenciales democráticas de Xi Jinping, Biden no tuvo reparo alguno en calificarlo de dictador, a pesar de que semejantes declaraciones levantaron las iras de Pekín en ocasiones anteriores. Si Xi Jinping no parecía oir o entender las inquietudes políticas y comerciales de sus interlocutores, lo compensó con un magnánimo gesto popular: aseguró que la China estaba dispuesta a mandar nuevamente osos panda a los zoológicos norteamericanos. Algo que tal vez no consuele a empresarios y generales, pero deleitará a niños, adultos y cultivadores de bambú.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
În SUA, mijloacele de informare își bombardează cititorii sau telespectatorii cu informații electorale cu mult înainte de alegeri, care se țin tot la patru ani, chiar de la crearea acestei țări, lăsând pe un plan secund celelalte activități, precum și restul lumii. La ultimele alegeri din partid, panorama a fost asfixiantă: Donald Trump și soția sa au coborât pe scara mecanică a edificiului lor pentru a-și anunța candidatura, încă din iunie 2017, cu un an și jumătate înaintea alegerilor care l-au adus la Casa Albă. Succesorul său, Joe Biden, s-a grăbit și mai mult, căci a făcut anunțul în luna aprilie a anului 2019, adică cu 19 luni înaintea alegerilor. În acest răstimp, ziarele și televiziunile par să fi uitat de restul lumii și de țară, cu toate că unele situații meritau tot atâta sau chiar mai multă atenție. De data aceasta, lucrurile sunt diferite: ambii candidați au făcut cunoscut cu mult timp înainte că aveau de gând să se prezinte pentru un nou mandat la scrutinul din noiembrie anul viitor, așa că interesul mijloacelor de informare a scăzut mult, atât de mult încât publicul are posibilitatea să urmărească alte informații mai importante pentru viața lui, decât victoriile sau înfrângerile candidaților prezidențiali. O mostră în acest sens a fost ultima dezbatere a candidaților. Partidul Democrat nu organizează asemenea dezbateri, deoarece posibilii candidați nu îndrăznesc să-l sfideze pe un locatar al Casei Albe din propriul lor partid, însă, la republicani, lupta pentru a obține candidatura continuă, cu tot avantajul foarte mare pe care îl are fostul președinte Trump, căruia sondajele îi dau peste 50% din intenția de vot a republicanilor pentru a-și desemna candidatul. Miercurea trecută, aspiranții republicani s-au reunit, din nou, pentru dezbateri, însă acestea cu greu au putut fi urmărite, deoarece aproape nicio televiziune nu le-a transmis, nici măcar principalul mijloc de orientare conservatoare, FOX, care și-a continuat programele informative normale, dând doar niște note scurte despre acest eveniment. La fel s-a întâmplat și a doua zi, când informațiile despre dezbateri erau alături de multe alte chestiuni, dând ziarele și canalele de televiziune o dovadă singulară de bun simț. Republicanii au candidați buni dintre care să aleagă: atât fosta ambasadoare la ONU, Vicky Haley, cât și actualul guvernator al Floridei, Ron DeSantis, precum și senatorul negru, Tim Scott, se bucură de sprijin consistent. Desigur, ei se află mult în urma lui Trump, însă, dacă fostul președinte se retrage, oricare dintre ei ar putea culege sprijinul partidului lor. iAr fi o mare neplăcere pentru Biden care, poate, s-ar vedea obligat să renunțe la campania sa și să lase calea liberă pentru cineva cu mai multe facultăți. Cineva care chiar ar putea câștiga… astfel încât, alegerile ar putea atrage, din nou, interesul publicului.
Bostezos electorales Washington, Diana Negre
Las elecciones norteamericanas se celebran cada cuatro años desde que existe el país, pero los medios informativos martillean a sus sufridos lectores o espectadores con informaciones electorales desde mucho antes y dejan en segundo plano al resto de actividades e incluso el resto del mundo. En los últimos comicios el panorama fue asfixiante en este sentido: Donald Trump y su mujer bajaron por la escalera mecánica de su edificio para anunciar su candidatura en junio de 2017, casi año y medio antes de los comicios que lo llevaron a la Casa Blanca. Su sucesor, Joe Biden,se adelantó aún más,pues lo hizo en abril de 2019, nada menos que 19 meses antes de las elecciones. En ese tiempo,diarios y televisiones parecían olvidarse del resto del mundo y del país,a pesar de situaciones que merecían tanta o más atención. Esta vez, las cosas son diferentes: ambos candidatos ya dejaron saber hace tiempo que pensaban presentarse, el noviembre del año próximo, pero el interés de los medios informativos es muchísimo menor, hasta el punto de que el público tiene ahora la posibilidad de seguir otras informaciones que afectan sus vidas mucho más que las victorias o derrotas de los candidatos presidenciales. Un botón de muestra fue el último debate de candidatos. En el Partido Demócrata no hay tales debates pues los posibles candidatos no parecen atreverse a desafiar a un ocupante de la Casa Blanca de su propio partido, pero entre los republicanos la lucha continúa para obtener la candidatura, a pesar de la gran ventaja que lleva el ex presidente Trump, a quien las encuestas le dan más del 50% de la intención de voto republicano a la hora de elegir candidato. Este miércoles, los aspirantes republicanos se reunieron nuevamente para un debate pero era difícil seguirlo: casi ningún canal de televisión lo transmitió, ni siquiera el principal medio de orientación conservadora, Fox, que siguió con sus informativos normales y tan solo dio breves notas del evento. Otro tanto ocurrió el día siguiente, en que los informes acerca del debate compartían las pantallas con muchas otras cuestiones, en una infrecuente muestra de sentido común por parte de diarios y canales televisivos. Es probable que el desinterés se deba a la gran probabilidad que Trump tiene de convertirse en el candidato presidencial, pero hay posibilidades reales de que esto no suceda a causa de sus problemas legales, lo que seguramente sería una gran ventaja para el Partido Republicano: a pesar de la senilidad generalmente reconocida del actual presidente Biden, una gran parte del país no está preparada para soluciones ultra conservadoras, ni para las declaraciones hiper simplificadas de Trump, hasta el punto de que no está claro que, a la hora de escoger entre dos malos, el electorado no opte nuevamente por Biden. La situación sería muy diferente con otro candidato republicano: Biden no parece dispuesto a renunciar a un nuevo mandato y la opinión pública le es muy negativa, con más de la mitad de la población convencida de que no tiene las facultades mentales para el cargo, además de estar descontenta por la situación económica. Es un campo abonado para los republicanos, que tienen, además, buenos candidatos para escoger: tanto la ex embajadora ante la ONU, Vicky Haley, como el actual gobernador de Florida, Ron DeSantis, como el senador negro, Tim Scott, tienen buen apoyo entre los republicanos. Cierto que están muy por debajo de Trump, pero si el ex presidente se retira, cualquiera de ellos puede recoger el apoyo de sus seguidores. Sería un disgusto para Biden quien, tal vez, se vería obligado a renunciar a la campaña y dejar el camino a alguien con mayores facultades. Alguien que pudiese incluso ganar… con lo que las elecciones volverían a atraer el interés del público.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Cu toate că alegerile americane încă sunt departe, situația internațională intervine deja în planurile ambelor partide, mai ales în cel democrat, care se confruntă cu o uimitoare situație de alianțe încrucișate. Aceasta se datorează unui lucru nebănuit acum câteva săptămâni: lupta Israelului împotriva organizației Hamas, după atacul din octombrie. Partidul Democrat trebuie să facă față protestelor alegătorilor săi tradiționali care îi reproșează sprijinul acodat Israelului. De fapt, politica pe care o promovează SUA de un secol încoace favorizează Israelul și oricare partid s-ar afla la putere o susține. Acum, însă, democrații se văd nevoiți s-o promoveze, în ciuda protestelor pro-palestiniene care nu se îndreaptă împotriva republicanilor, ci împotriva chiar a liderilor democrați. Ca lucrurile să fie și mai dificile, numărul simpatizanților cauzei palestiniene, sau, în general ai cauzei lumii arabe, a tot crescut, din cauza imigrației, iar acum în Congres există legiuitori democrați de origine arabă, care protestează împotriva propriului lor partid. În schimb, republicanii nu mai atacă politica guvernului căreia de obicei i se opun, pentru că susțin Israelul. Situația pare ironică: dacă votul palestino-arab este democrat, la fel este și cel al populației evreiești, ceea ce face ca administrația președintelui Biden să aibă mâinile legate – și criticile garantate: dacă va continua să sprijine Israelul, se va trezi cu proteste din partea aripii progresiste a partidului, unde se pot auzi chiar și sloganuri în stil nazist. Dacă își moderează sprijinul pentru Tel Aviv, ar putea pierde sprijinul evreilor americani, ceea ce ar fi foarte grav, dat fiind faptul că aceștia controlează mass-media și marile resurse economice. Există contradicții și în relațiile cu China, o țară care copleșește, în mod tradițional, comerțul exterior și nivelurile de creștere: acum, gigantul chinez pare să bată pasul pe loc, în timp ce creșterea din SUA e invidiată de toată lumea. Beijingul este îngrijorat de faptul că piața financiară americană își reduce capitalurile investite în China.Sunt lucruri care vor fi abordate la summitul Cooperării Asia-Pacific de săptămâna viitoare, dar discuțiile nu vor putea schimba realitățile economice care îi redau SUA situația privilegiată de care au beneficiat ani de zile. Contradicțiile abundă și în politica electorală: este un lucru dovedit încă de la crearea Uniunii Americane că alegerile sunt câștigate doar de candidații Partidului Democrat sau de cei ai Partidului Republican. Atunci când apare câte un „independent,” el alterează rezultatele marilor partide, deși nu câștigă niciodată. Acum,când candidații ambelor partide,Biden și Trump,nu mai prezintă prea multă atractivitate,pare a fi vremea independenților. Unul s-a prezentat:Robert Kennedy,nepotul președintelui asasinat,John Kennedy,și este probabil să i se alăture cel care a fost până acum senator democrat din statul Virginia Occidentală,Joe Manchin,care a anunțat că va explora terenul politic ca să vadă dacă există loc și pentru el. Cu toate declarațiile de încredere în președintele Biden, există posibilitatea ca acesta să înțeleagă – sau să fie convins să înțeleagă – că ar fi mai bine să lase drum liber altor candidați. S-ar putea ca și fostul președinte Trump să se retragă, din cauza problemelor pe care le are cu justiția, ceea ce ar permite americanilor să-și voteze candidații favoriți. Deocamdată, totuși, pot alege între un rău mai mic și unul mai mare.
El mundo al revés Washington, Diana Negre
Las elecciones norteamericanas están aún muy lejos, pero la situación internacional interfiere ya en los planes de ambos partidos, especialmente el demócrata, que se enfrenta a una perpleja situación de alianzas cruzadas.Se debe a algo tan inesperado hace algunas semanas como la lucha de Israel contra Hamás tras el ataque del pasado mes de octubre: las manifestaciones contra el Partido Demócrata por su apoyo a Israel provienen de…votantes tradicionales de ese mismo partido.En realidad, la política que Estados Unidos ha seguido desde hace casi un siglo favorece a Israel, tanto si está en el poder un partido como otro, pero, en estos momentos, los demócratas tienen la mala suerte de estar al frente de esta política y las protestas de los simpatizantes palestinos no van contra los republicanos, sino contra los mismos líderes a los que apoyan.Para poner las cosas más difíciles, el número de simpatizantes de la causa palestina, o en general del mundo árabe, ha ido en aumento a causa de la inmigración y ahora en el Congreso hay legisladores demócratas de origen árabe, que protestan contra su propio partido.En cambio, los republicanos no atacan ya la política del gobierno al que en general se oponen, pues están de acuerdo en que proteja a Israel. La situación tiene un cariz claramente irónico, pues si el voto palestino-árabe es demócrata, también lo es el de la población judía, de forma que el gobierno del presidente Biden tiene las manos atadas -y las críticas garantizadas: si mantiene su apoyo a Israel, recibe protestas del ala progresista del partido, donde estamos oyendo incluso slogans de estilo nazi. Si modera su apoyo a Tel Aviv, puede perder el apoyo de la población judía, algo gravísimo por el control que tiene de los medios informativos y por sus grandes recursos económicos.También hay contradicciones en las relaciones con la China, un país que tradicionalmente le da sopas con onda en el comercio exterior y en los niveles de crecimiento: ahora el gigante chino parece estancado, el crecimiento de Estados Unidos es la envidia de casi todo el mundo y a Pekín le preocupa que el mercado financiero norteamericano reduzca los capitales invertidos en China.Son cosas que tratarán la próxima semana en la cumbre de Cooperación Asiática-Pacífica, pero, no hay conversación capaz de substituir las realidades económicas que devuelven a Estados Unidos la situación privilegiada de que gozó durante años.También en política electoral abundan las contradicciones: está ya probado desde la creación de la Unión Americana que tan solo ganan las elecciones los candidatos del Partido Demócrata o del Republicano. Siempre que hay algún “independiente”, altera los resultados de los grandes partidos, pero nunca gana.Ahora, ante el escaso atractivo de los candidatos de ambos partidos, Biden por su senilidad evidente y Trump por sus exabruptos y problemas legales, no hay solamente uno, sino posiblemente dos personajes dispuestos a presentarse por su cuenta. Uno ya lo ha hecho: Robert Kennedy, sobrino del asesinado presidente John Kennedy, y es probable que se le sume el hasta ahora senador demócrata del estado de Virginia Occidental, Joe Manchin, quien ya ha dicho que va a explorar el campo político y ver si hay un espacio para él. A pesar de las repetidas declaraciones de confianza del presidente Biden, existe la posibilidad de que comprenda -o le hagan comprender- que es mejor dejar el camino abierto a otros candidatos. Incluso podría ser que también el ex presidente Trump se retire a causa de sus problemas legales, lo que abriría un camino de posibilidades a ambos partidos y permitiría a los norteamericanos votar por candidatos a los que favorecen. Ahora, tan solo pueden escoger entre males menores -o mayores.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
ghemulariadnei 