Doi și cu doi                                   Washington, Diana Negre

Pe măsură ce trece timpul cu Donald Trump la Casa Albă, care încă se bucură de sprijinul republican în ambele camere ale Congresului, devine din ce în ce mai clar că nici retorica președintelui, nici promisiunile adepților săi nu pot să schimbe rezultatul unei operații de adunare pe care toți copiii o învață în școala primară: 2 + 2 continuă să facă 4, oricât s-ar strădui să obțină altceva voința politică a momentului.

După un an întreg de când se află la Casa Albă, aceasta este o realitate care începe să-i deranjeze chiar și pe trumpienii cei mai fideli, care, de acum, își exprimă îndoielile în comentarii pe care le fac la diferite televiziuni care obișnuiau să-l apere pe Trump până în pânzele albe. Cu toate că încă îl sprijină, nu-și ascund decepția față de o realitate care nu le place.

Este vorba de probleme pe care nicio retorică nu le poate acoperi, deoarece se reflectă în cifrele bugetului național propus de Casa Albă și care nu îndeplinesc, nici de departe, promisiunile pe care le-a făcut Trump în timpul campaniei sale electorale.

În campania electorală, în fața a mii de oameni care îl ascultau extaziați, Trump a amintit ceea ce a fost lozinca sa în ramura industrială a construcțiilor, unde și-a câștigat averea de milioane de dolari: să predai lucrarea înainte de termen și cu costuri mai mici decât cele prevăzute inițial.

Însă, lucrarea președintelui se pare că nu mai ascultă de această lozincă, iar bugetul nu numai că nu reduce deficitul public – așa cum a promis președintele –  dar, chiar îl sporește. Și nici nu oprește creșterea datoriei naționale, căci o aproprie periculos de limita pe care Trump însuși o consideră a fi începutul sfârșitului economiei americane: a ajuns la 20 de bilioane de dolari, iar Trump consideră că prăpastia este la 24 de bilioane.

E ușor să înțelegem ce a dus la această situație: Trump, care toată viața sa s-a aflat mai aproape de democrați, decât de republicani, nu a propus reduceri ale cheltuielilor sociale care, în ziua de azi, sunt responsabile pentru două treimi din buget, în schimb, a sprijinit o reformă fiscală care taie impozite.

Concepția președintelui este că, cu toate că impozitele sunt mai mici, colectarea lor va aduce mai mulți bani, datorită avântului pe care îl vor produce reducerile fiscale în economie. Dar, așteptatul avânt, așteptata creștere este… doar „așteptată”, căci proiecțiile se fac pe baza unor cifre reale.

De aceea, unii dintre cei mai mari susținători ai săi au început să nu-și mai ascundă decepțiile, doarece Trump nu vine cu un plan pentru a reduce pensiile sau serviciile medicale pentru pensionari sau săraci. De fapt, Trump se află într-un loc plin de amărăciune: pe de o parte, partizanii săi sunt decepționați, iar, pe de alta, opoziția nu încetează să-i condamne  propunerile, pe care le consideră nemilioase. Un exemplu este propunerea sa de a-i obliga să muncească pe cei care beneficiază de ajutoare sociale și sunt sănătoși, apți de muncă. O altă propunere sunt reducerile fiscale: dacă Trump vede în întreprinderi și în oamenii bogați motorul creșterii, pentru progresiști, aceștia sunt sursa inepuizabilă a impozitelor pentru a putea plăti prestațiile sociale.

La fel se întâmplă și cu problema imigranților, care, cu toate că are o componentă economică importantă, cei mai pasionați o văd ca pe o chestiune exclusiv socială. Ultraconservatorii văd în masa imigranților un fel de cancer care afectează supraviețuirea societății americane, în timp ce, cei mai progresiști văd doar rasism printre cei care vor să controleze frontierele.

Adevărul este că o creștere economică de peste 3% , pe care o promite Trump, cu greu se va putea realiza în condițiile actuale: este posibil ca în următoarele luni să depășească 3% sau chiar să se apropie de 4%, grație repatrierilor de capitaluri ale unor întreprinderi americane din străinătate și stimulării imediate a reformei fiscale, dar, în SUA, ca în orice altă țară, creșterea economică merge mână în mână cu creșterea populației și, la fel ca în Europa Occidentală, populația activă scade, dacă nu există imigrație.

La ora actuală, „baby boomer-ii”, adică cei care s-au născut după cel de al Doilea Război Mondial, au început să se pensioneze, reducându-se astfel populația activă. Probabilitatea ca milioanele de americani apți de muncă să se întoarcă pe piața muncii este foarte mică, după cum nici automatizarea nu va putea compensa, prin creșterea productivității, lipsa muncitorilor.

Dar, se pare că sprijinitorii lui Trump nu sunt în stare să înțeleagă acest lucru, până într-atât, încât legiuitorii se tem să aprobe legi pentru a normaliza situația imigranților ilegali, care au sosit în țară când erau copii și care se bucură de simpatía tuturor: când se pune problema de a alege între cruzimea de a-i expulza pe acești tineri sau riscul de a-și pierde fotoliul de congresman, se pare că fotoliul este mai important.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parc

ial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Dos y dos                           Washington, Diana Negre

A medida que avanza la presidencia de Donald Trump, quien tiene además el apoyo republicano de las dos cámaras del Congreso, queda más y más de manifiesto que ni la retórica del presidente, ni las promesas de sus seguidores pueden cambiar el resultado de la suma que todos los niños aprenden en la escuela elemental: 2 y 2 siguen siendo 4, por mucho que se empeñen en obtener lo contrario las voluntades políticas del momento.

Después de un año largo de ocupar la Casa Blanca, es una realidad que empieza a molestar incluso a los trumpistas más fieles, que comienzan a expresar sus dudas en los comentarios de los programas de televisión que hasta ahora han defendido a ultranza a Trump. Aunque todavía le apoyan claramente, no disimulan su decepción ante realidades que no les gustan.

Se trata de problemas que ninguna retórica puede superar, pues se reflejan en los números del presupuesto nacional propuesto por la Casa Blanca y que no cumple ni de lejos con las promesas que Trump hizo durante su campaña.

Durante la campaña electoral, ante miles de seguidores que lo escuchaban extasiados, Trump recordó lo que era su lema en la industria de la construcción en que amasó sus millones: entregar la obra antes de la fecha prevista y a un costo más bajo del presupuesto.

Pero, la obra presidencial no parece plegarse a estas normas y el presupuesto no sólo no recorta el déficit público – tal como había prometido hacer- sino que lo aumenta. Tampoco pone coto al crecimiento de la deuda nacional, sino que la acerca peligrosamente al límite que el propio Trump considera como el principio del fin de la economía norteamericana: está hoy en 20 billones de dólares y Trump considera que el precipicio está en 24 billones.

No cuesta entender el por qué de la situación: Trump, que ha estado toda su vida más cerca de las causas demócratas que las republicanas, no propuso recortes en los gastos sociales que hoy en día son responsables de los dos tercios del presupuesto, pero en cambio apoyó una reforma fiscal que recorta los impuestos.

La teoría del presidente es que, si bien los impuestos son más bajos, la recaudación será mayor por el ímpetu que los recortes fiscales han de dar a la economía. Pero, el esperado aumento en el crecimiento es… eso, “esperado” y las proyecciones se hacen sobre cifras reales.

Por esto, algunos de sus partidarios más acérrimos no ocultan su decepción al ver que no ofrece un plan para recortar las pensiones o los servicios médicos a los jubilados o a los pobres. En realidad, Trump se halla en un lugar amargo: por una parte, sus seguidores están decepcionados, pero, al mismo tiempo, la oposición no para de condenar sus propuestas que considera desalmadas. Un ejemplo es su propuesta de obligar a trabajar a los beneficiarios de ayudas sociales que gozan de buena salud. Otra son los recortes fiscales: si Trump ve a las empresas y a las personas adineradas como motores de crecimiento, para los progresistas son la fuente inagotable de impuestos para pagar las prestaciones sociales.

Otro tanto ocurre con la cuestión migratoria que, si bien tiene un importante componente económico, los más apasionados la ven exclusivamente como una cuestión social. Los ultraconservadores ven en la masa de emigrantes algo así como un cáncer que afecta la supervivencia de la sociedad norteamericana, mientras que los más progresistas sólo ven racismo entre quienes quieren controlar las fronteras.

Lo cierto es que el crecimiento económico de más del 3% que Trump promete, difícilmente puede alcanzarse en las circunstancias actuales: es posible que en los próximos meses supere el 3% o incluso se aproxime al 4%, gracias a las repatriaciones de capital de empresas norteamericanas en el extranjero y al estímulo inmediato a la reforma fiscal,  pero, en Estados Unidos, como en cualquier otro lugar, el crecimiento económico va de la mano del demográfico y, al igual que en la Europa Occidental, la población activa va en descenso si no hay inmigración.

En estos momentos, la generación de los “baby boomers”, es decir de los que nacieron después de las Segunda Guerra Mundial, ha empezado a jubilarse y con ello se reduce la población activa. La probabilidad de que millones de norteamericanos capaces de trabajar vuelvan al mundo laboral es pequeña, como lo es que la automación compense, con un aumento de productividad, la falta de trabajadores.

Pero, los seguidores de Trump no parecen capaces de entenderlo, hasta el punto de que los legisladores temen aprobar leyes para normalizar la situación de los inmigrantes ilegales que llegaron al país de niños y que gozan de la simpatía general: a la hora de escoger entre la crueldad de deportar a estos jóvenes o el riesgo de perder el escaño, parece que el escaño vale más.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.