• ACERCA DE NOSOTROS
  • ANUL NOU: DE PRIMĂVARĂ, DE TOAMNĂ ȘI DE IARNĂ
    • ANUL NOU (II) – ANUL NOU DE IARNĂ – ZEUL SOARE – MOȘ CRĂCIUN
  • ARTA ÎNALTEI BUCĂTĂRII
    • MIC DEJUN CU RODIE, ZMEURĂ ȘI MENTĂ
    • OMLETĂ CU USTUROI TÂNĂR ȘI CORIANDRU – REAPRINDEREA FOCULUI LĂUNTRIC
    • OMLETE DE MARTIE I – OMLETĂ CU CEAPĂ VERDE ȘI CIMBRU/ΟΜΕΛΕΤΕΣ ΤΟΥ ΜΑΡΤΙΟΥ I – ΟΜΕΛΕΤΑ ΜΕ ΦΡΕΣΚΟ ΚΡΕΜΜΥΔΑΚΙ ΚΑΙ ΘΥΜΑΡΙ
    • OMLETE DE MARTIE II – OMLETĂ CU LĂPTUCĂ, MĂRAR, CEAPĂ ȘI USTUROI VERDE – ÎNFLORIRE/ΟΜΕΛΕΤΕΣ ΤΟΥ ΜΑΡΤΙΟΥ II – ΟΜΕΛΕΤΑ ΜΕ ΜΑΡΟΥΛΙ, ΑΝΗΘΟ, ΚΡΕΜΜΥΔΑΚΙ ΚΑΙ ΠΡΑΣΙΝΟ ΣΚΟΡΔΟ – ΑΝΘΗΦΟΡΙΑ
    • POȚIUNI DE DRAGOSTE (I) – SALVIA ȘI ROSMARINUL. POTIRUL IUBIRII TOTALE
    • SALATĂ DE SPANAC CRUD CU AVOCADO
    • SALATĂ DE SPANAC CRUD CU CREMĂ DE BRÂNZĂ DE CAPRĂ
    • SALATE DE PRIMĂVARĂ I – REDESCOPERIREA VIRILITĂȚII/FEMINITĂȚII PIERDUTE/ΑΝΟΙΞΙΑΤΙΚΕΣ ΣΑΛΑΤΕΣ Ι – Η (ΕΠΑΝ-)ΑΝΑΚΑΛΥΨΗ ΤΗΣ ΧΑΜΕΝΗΣ ΑΝΔΡΕΙΑΣ/ΘΗΛΥΚΟΤΗΤΑΣ
    • SPANACUL – SPIRITUL PERSAN AL VIEȚII
    • OMLETA – SPUMĂ DE OUĂ LA TIGAIE
    • CARTOFUL – TRUFA ANZILOR
    • BORCANUL FERMECAT CU CASTRAVEŢI MURAŢI
  • CĂLĂTORIILE ARIADNEI
    • BAPTISTERIUL DE LA MANGALIA
    • ÎNGHEȚATĂ CU DRAGOSTE… ÎN MANGALIA
  • CARMINA BURANA
    • CARMINA BURANA – Omnia sol temperat/Soarele pe toate le îmblânzeşte
  • CELE MAI FRUMOASE POEME
    • INFINITUL
    • Kemal – Manos Hatzidakis/Nikos Gațos
  • CELE MAI FRUMOASE POEME DE DRAGOSTE
    • APOSTOLUL PAVEL – IMNUL IUBIRII
    • Caballo Viejo – omagiu lui Simón Díaz
    • CÂNTAREA CÂNTĂRILOR
    • DANTE, Vita Nuova, IX
    • DE TE-AI PLICTISIT, O, DOAMNĂ…
    • JORGE LUIS BORGES – ÎNDRĂGOSTITUL
    • MICHELANGELO – RIME (9)
    • QUAND JE T΄AIME/CÂND TE IUBESC
    • RĂBDARE SĂ MAI AI, PUȚINĂ
    • SAN JUAN DE LA CRUZ – CÂNTĂRI ÎNTRE SUFLET ȘI MIRE
    • TU EȘTI OMUL MEU – PERISTERIS/MATSAS
    • UMBRA MEA ȘI CU MINE (POLIGONUL) – TSITSANIS/VIRVOS/GALANI
    • VERONICA FRANCO, TERZE RIME, III
    • MIKIS THEODORAKIS – 90 DE ANI
    • Imn, Baudelaire
    • SFÂNTUL IOAN AL CRUCII, LLAMA DE AMOR VIVA
    • ÎNDRĂGOSTITA, PAUL ELUARD
  • Chrétien de Troyes
    • Chrétien de Troyes – De Iubirea ce mă răpi pe mine, mie însumi, și mă prădui
  • DESCIFRÂNDU-L PE BRÂNCUȘI 2022
    • DESCIFRÂNDU-L PE BRÂNCUȘI I
  • EDITORIALES
    • NE CONDUC ELITE POLITICE ADMIRABILE !
    • SALVAȚI SOLDATUL DRAGNEA!!! – BRAND DE ȚARĂ
    • TABARNIA – IMAGINEA DIN OGLINDĂ
    • VALORILE DEMOCRAȚIEI OCCIDENTALE II : UE ȘI REGATUL MAROCULUI
    • 8 MARTIE – ZIUA ÎMPOTRIVA FEMINICIDULUI ?
    • ALARMĂ DIN SPAȚIUL VIRTUAL CÂT „UN ATAC PEARL HARBOUR”
    • AMERICA FIRST – AMERICA MAI ÎNTÂI DE TOATE !
    • APOROFOBIA – CUVÂNTUL ANULUI 2017
    • BREXIT-TIXERB
    • CATALUÑA SAU CATALUNYA ?
    • CULTUL IMPUNITĂȚII ȘI…PURGATORIUL
    • DE CE RAMBLA, BARCELONA ?
    • GARDUL ÎL FAC EU, DAR, ÎL PLĂTEȘTI TU !
    • IERUȘALÁIM HABIRÁ – IERUSALIM CAPITALA
    • LECTURINA… DE ZIUA CĂRȚII
    • RADONUL – AMENINȚAREA TĂCUTĂ
    • SPANIA – COABITARE SAU… URĂ DE CLASĂ?
    • SPANIA – ÎNTRE COABITARE ȘI ABȚINERE
    • UE – MAREA BRITANIE: A FI, DAR, MAI ALES, A NU FI !
    • UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI CUBA
    • VA FI ROMÂNIA DIN NOU MONARHIE ?
    • VALORILE DEMOCRAȚIEI EUROPENE: UE ȘI SAHARA OCCIDENTALĂ
    • ACESTEA SUNT FRUNZELE MELE !
    • DONALD TRUMP… ȘI ZIUA HISPANITĂȚII/DONALD TRUMP Y… EL DÍA DE LA HISPANIDAD
    • SPAŢIUL EUROPEAN ŞI CEL… PARAEUROPEAN !
    • GORBACIOV ÎNSUȘI NE SPUNE CĂ NU ILESCU L-A UMILIT PE REGE ÎN 1990!
    • ISLAM ȘI ISLAMISM
    • REPUBLICA….. DIN REGAT !
    • DE 9 MAI…
    • El 9 de Mayo …
    • TENTAȚIA ABSOLUTISMULUI SAU SIMFONIA ÎNTREBĂRILOR
    • ALEP – GUERNICA SECOLULUI XXI
    • Opinia publică… ?! Oare ?
    • „Numai… lei, fără de ” !
    • BREXIT…ȘI NU PREA!
    • DÍA DEL LIBRO … SANCHO SIN RUCIO
    • ISLAM E ISLAMISMO
    • EL SINDROME TIMOSHENKO Y EL FINAL DE LA ERA PUTIN
    • SIDROMUL TIMOȘENKO ȘI SFÂRȘITUL EREI PUTIN
    • SINDROMUL IOHANNIS
    • „Fahrenheit 451” la Mosul
    • Noul președinte al Greciei, calul troian al lui Al. Tsipras
    • TURCIA A UMILIT RUSIA!
    • ¡TURQUÍA HUMILLÓ A RUSIA!
    • REGELE SPANIEI, JUAN CARLOS I, RENUNȚĂ LA TRON ÎN FAVOAREA FIULUI SĂU, FELIPE
    • ACULTURAȚIE…CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE
    • ALEGERI ÎN GRECIA: MARELE PERDANT ESTE OMUL CARE A DESFIINȚAT RADIOTELEVIZIUNEA PUBLICĂ
    • HOLOCAUSTUL NUCLEAR … și elegantul domn Mihail Vanin!
    • LIVIU DRAGNEA … ȘI PRIMUL CERC
    • A gândi altfel ! sau инакомыслящий/inacomâsleașcii
    • GUCCI ȘI SCANDALUL MARMURELOR PARTENONULUI
  • EDITORIALES II
    • 10 AUGUST 2018 – GUVERNELE DRĂGNILĂ ȘI DĂNCILĂ
    • ALEGERILE DIN GRECIA – VOTUL MÂNIEI
    • ANGLICISME VECHI ȘI NOI
    • BALMIS – PRIMA EXPEDIȚIE INTERNAȚIONALĂ DE VACCINARE
    • GRECIA – PRIZONIERĂ A DATORIEI EXTERNE
    • GRIPA SPANIOLĂ NU A FOST CHIAR…SPANIOLĂ !
    • HĂITUIREA BOSCHETARĂ ȘI CEA MECANIZATĂ
    • ILUZIA AUTOEXILULUI de Camelia Stănescu Ursuleanu
    • JUNE ALMEIDA – FEMEIA CARE A DESCOPERIT CORONAVIRUSUL
    • PROGRAMUL 3 – O LEGENDĂ A RADIOULUI ROMÂNESC
    • SOLDATUL SOVIETIC ELIBERATOR – UNEORI, A CĂUTAT ICOANE !
    • SPAȚIILE NAȚIUNII
    • SUNTEM SAU NU SUNTEM… ISRAELIENI ?
    • TAXA PE LĂCOMIE SE DOVEDEȘTE A FI PREA…LACOMĂ!
    • TRUMP ARUNCĂ TURCIA ÎN BRAȚELE UNIUNII EUROPENE
    • UNDE NE SUNT MELEȘCANII?
    • VIZITA PAPEI FRANCISC ÎN ROMÂNIA (I)
    • VIZITA PAPEI FRANCISC ÎN ROMÂNIA II – „SĂ MERGEM ÎMPREUNĂ”
    • Ziua Internaţională a Limbii Greceşti
    • MATI – UN NOU POMPEII ?
    • ATENA ȘI ANKARA, MAI APROPIATE SAU MAI DEPĂRTATE CA NICIODATĂ ?
    • VIZITA PREȘEDINTELUI EDOGAN ÎN GRECIA: UN BRAS DE FER DIPLOMATIC
    • Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim și-a închis porțile
    • Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim s-a deschis
    • Mircea Cărtărescu a primit premiul Formentor pentru Literatură 2018
  • EDITORIALES III
    • VA ȘTI PUTIN SĂ IASĂ DIN FUNDĂTURĂ?
  • EFEMERIDES
    • DAN URSULEANU – COMEDIA SALVEAZĂ ROMÂNIA/MEMORII
    • KAFKA ŞI PĂPUŞA CĂLĂTOARE
    • PANAIT ISTATI – ENRACINEMENT
    • VIAȚA LUI JULIEN TEMPLIERUL
    • ZIUA CĂRȚII – Ida Vitale, Uruguay
  • ESPERPENTO – FIŞE DE ROMAN
  • ETIMOLOGIAS I
    • AURUL – MATERIA DIVINĂ
    • ETIMOLOGII XI: A ÎNVĂȚA, A CÂȘTIGA, A PEDEPSI
    • ETIMOLOGII XII – A VINDECA – ADICĂ A RĂSCUMPĂRA DIN SERVITUTEA BOLII
    • ETIMOLOGII XIII – LUMEA SAU LOCUL CEL LUMINAT
    • ETIMOLOGII XIV: MEDIC – DOCTOR – IATROMANT
    • ETIMOLOGII XV – ÎNVIEREA – ÎNTOARCEREA LA VIAŢĂ SAU RIDICAREA DIN MORMÂNT
    • ETIMOLOGII XVI – APORIA SAU PROVOCAREA MINȚII PERPLEXE
    • PĂMÂNT – ȚARĂ – GLIE
    • POST – AJUN – PRIVEGHERE
    • PUSTA – CUVÂNT ROMÂNO-SLAV
    • ROST – A ROSTI – A SE ROSTUI
    • VATRĂ – ȚEST – CUPTOR
    • A CERE – A CUCERI – CUCERNIC
    • A VĂTĂMA SAU A LOVI DIN VOIA LUI DUMNEZEU
    • A VOI – A DORI – A POFTI
      • La hora de la verdad
    • AUGUST – AUGUR – AUTOR
    • IERT – ELIBEREZ – SUNT LIBER
    • Parlament – Parlement – Parliament
    • AMOR – DRAGOSTE – IUBIRE
    • LOGODNA – CUVÂNTUL DAT ȘI VREMEA CEA BUNĂ
    • SUFLET – SPIRIT – DUH
    • VINDECAT – SALVAT – MÂNTUIT
    • HAR ȘI EUHARISTIE
    • MAG – MAGISTER – MĂIESTRU
  • ETIMOLOGIAS II
    • ETIMOLOGII I – Dragostea-puterea atotțiitoare și stihia atotstăpânitoare
    • ETIMOLOGII II – RELIGIA – UN PERPETUU EXERCIȚIU DE PIETATE
    • ETIMOLOGII III – MARTIE – LUNA LUI MARTE
    • ETIMOLOGII IV – DE LA CALENDELE FEMEILOR LA RĂZBOIUL FEMEILOR DE 8 MARTIE
    • ETIMOLOGII IX – IUNIE – LUNA LUI IUNO
    • ETIMOLOGII V – APRILIE – LUNA LUI VENUS (I)
    • ETIMOLOGII VI – APRILIE – LUNA FLOREI (II)
    • ETIMOLOGII VII – MAI– LUNA ZEIȚEI MAIA
    • ETIMOLOGII VIII – PELERINUL … UN CĂLĂTOR DE PESTE MĂRI ȘI ȚĂRI
    • ETIMOLOGII X – CINZECIMEA – POGORÂREA SFÂNTULUI DUH – RUSALIILE
    • ZIUA MONDIALĂ A POEZIEI
  • IORGOS SEFERIS – POEME
    • IORGOS SEFERIS – AGHIA NAPA I
  • Isaac Bashevis Singer
    • Yentl, băiatul de la ieșiva
  • LA PAGINA DE DIANA NEGRE
    • AMINTIRI URÂTE…/MALOS RECUERDOS…  
    • De la vorbe la fapte/Del dicho al hecho
    • Mea culpa a lui Buffalo Bill/El mea culpa de Buffalo Bill
    • Nici ciment și nici zidari/Ni cemento, ni brazos
    • ¿Quo Vadis America? Încotro te îndrepți, America ?
    • Acum e acum !/La hora de la verdad
    • Apele se întorc la matcă/Las aguas a su cauce
    • BÂJBÂIND/PALOS DE CIEGO
    • Colacul de salvare a lui Trump/El salvavidas de Trump
    • Comparațiile și paradoxurile lui Donald Trump/Las comparaciones y paradojas de Donald Trump
    • Contrareforma /La contrarreforma
    • Cum se mută președinții/Una mudanza especial
    • De la Reconquista, la imigrare/De la Reconquista a la inmigración
    • Exact pe dos! /El tiro por la culata
    • Istoria unei neînțelegeri/Historia de un desencuentro
    • LUÂNDU-L LA BANI MĂRUNȚI/DESHOJANDO LA MARGARITA
    • Nu există dușman mic/No hay enemigo pequeño
    • Președintele nu pleacă de tot/El presidente no se va
    • Statele–încă–Unite ale Americii/Estados–todavia-Unidos de America
    • ULTIMUL ZID/EL ÚLTIMO MURO
    • Vremea lui Trump/La hora de Trump
    • Apele nu se liniștesc/Las aguas no se calman
    • Cine, cui dă ordine ?/¿A las órdenes de quién?
    • Momentul adevărului
    • Confuzie generală/Confusión general
    • Israel, de la Carter până la Obama/Israel, de Carter a Obama
    • La hora de la verdad
    • ¿Parón o recuperación?
    • Banca câștigă întotdeauna/La banca siempre gana
    • Istoria nu are un punct final/La historia sin final
    • Putin râde în hohote /La carcajada de Putin
    • Totul îi merge foarte bine lui Trump /Viento de popa para Trump
    • Cu fața la perete /De cara a la pared
    • Milioane și grade militare /Millones y galones
    • Puterea sau aurul? / ¿El poder o el oro?
    • Stagnăm sau ne redresăm ?
    • Las guerras del retrete
    • Mai întâi de toate, buzunarul/El bolsillo, lo primero
    • Ucenicul, ucenicii și cei șapte magnifici/El aprendiz, los aprendices y los siete magníficos
    • Todo al revés
    • Un panorama de paradojas
    • Elecciones con okupas
    • Ganó la otra América
    • Las otras elecciones
    • Sin hora de la verdad
    • ÎNTORCÂND SPATELE ELITELOR /DE ESPALDA A LAS ELITES
    • La elección y sus murallas
    • Paradoxuri ale democrației/Paradojas de la democracia
    • Uluire și descumpănire electorală/Pasmo y desconcierto electoral
    • Dilema republicană/El dilema republicano
  • LA PAGINA DE DIANA NEGRE II
    • “TRIO INFERNAL” SAU CAZUL KASHOGGI/“TRIO INFERNAL” O CASO KASHOGGI
    • A LĂTRA ȘI A MUȘCA/LADRAR Y MORDER
    • AJUTORUL OBLIGATORIU AL RUSIEI PENTRU VENEZUELA /LA OBLIGADA AYUDA RUSA A VENEZUELA
    • AMERICANII CEI CAȘTI /LOS CASTOS AMERICANOS
    • APROPIERE ÎNTRE EVREI ȘI ARABI /APROXIMACIÓN JÚDEO-ÁRABE
    • AUTOCRATUL IGNORANT/EL AUTÓCRATA IGNORANTE
    • BICIUIND CU DOLARUL/FUSTIGANDO CON EL DÓLAR
    • Căsătorie de conveniență /Matrimonio de conveniencia
    • CEALALTĂ FAȚĂ A VENEZUELEI/LA OTRA CARA DE VENEZUELA
    • CEI DINTÂI, ÎN TOATE/EL PRIMERO EN TODO
    • COADA MOSCOVEI /LA COLETA DE MOSCU
    • COPIII SEPTUAGENARI /LOS NIÑOS SEPTUAGENARIOS
    • Din lac, în puț… /De Málaga en Malagón
    • DIN SUMMIT ÎN SUMMIT /DE CUMBRE EN CUMBRE 
    • Două Americi /Dos Américas
    • Este, oare, Trump un poet frustrat ?/¿Es Trump un poeta frustrado?
    • Jumătate de secol, multe bătălii, pace în zare/Medio siglo, muchas batallas, paz a la vista
    • KASHOGGI, EGOLATRUL/KASHOGGI, EL EGÓLATRA
    • Libertate între gratii/Libertad entre rejas
    • Mai roșie decăt o găină/Mas roja que una gallina 
    • PAIUL DIN OCHIUL VECINULUI/LA PAJA EN EL OJO AJENO
    • Bilanțul primului an/Balance del primer año
    • Cadou de Crăciun/Regalo de Navidad
    • Casa nemăturată/La casa sin barrer
    • COSTA RICA: SEX ȘI URNE/COSTA RICA: SEXO Y URNAS
    • Doi și cu doi/Dos y dos
    • În fața realităților, Trump se dă pe brazdă /Los menguantes desamores de Trump con la realidad Washington
    • Între două ziduri/Entre dos murallas
    • Măsurarea forțelor pentru hegemonie, pe cele două maluri ale Pacificului/Pulso hegemónico a los dos lados del Pacífico
    • Nici cu tine, nici fără tine/Ni contigo, ni sin ti
    • O țară în flăcări / Un país en llamas
    • PARADISURILE /LOS PARAÍSOS
    • Puerto Rico (portul bogat) cel sărac/ Puerto Pobre
    • Trump se etalează/Trump se pone de largo
    • Un inchizitor în căutare de culpe/ Un inquisidor en busca de un delito
    • Un secol de cruciade/Un siglo de cruzadas
    • Pericolul nord-corean:azi, nu,… mâine,cine știe ?/El peligro norcoreano: hoy no, mañana quizá
    • GENERAȚIA INTERNETULUI /LA GENERACION DEL INTERNET
    • A fost odată…/Érase una vez…
    • A pleca la timp/Marcharse a tiempo
  • LA PAGINA DE DIANA NEGRE IV
    • 0 CIUDATĂ TÂRGUIALĂ ÎNTRE KIM ȘI TRUMP/ EL EXTRAÑO REGATEO DE KIM Y TRUMP  
    • Banii nu aduc fericirea/El dinero no hace la felicidad 
    • Calea americană/The American Way 
    • CELE O MIE DE FEȚE ALE POPULISMULUI/LAS MIL CARAS DEL POPULISMO 
    • CRIZA IRANIANĂ FĂRĂ PASIUNE, NICI PROPAGANDĂ/LA CRISIS IRANÍ SIN PASIÓN NI PROPAGANDA
    • Exasperarea democraților/ Exasperación demócrata 
    • Fată în casă bună la toate/Chica para todo 
    • ÎNDRĂZNEALA PRUDENTĂ NORD-COREANĂ/LA PRUDENTE OSADÍA NORCOREANA
    • IRAN: LA CE AR SERVI UN NOU RĂZBOI ?/IRÁN: ¿Y PARA QUÉ UNA GUERRA? 
    • Legat de mâini, cu cenușă în cap… și Trump pentru multă vreme/Maniatado, con ceniza en la frente… y Trump para rato
    • MIZERABILUL JOC AL MIZERIEI/ EL MISERABLE JUEGO CON LA MISERIA
    • Mult procuror și puțină pricină/Mucho fiscal y poca causa
    • NOUA CRIZĂ IRANIANĂ/NUEVA CRISIS IRANÍ
    • O AMBASADOARE FEMINISTĂ FOARTE ACTIVĂ /UNA EMBAJADORA DE FALDAS TOMAR 
    • Politica vacilor slabe/Política de vacas flacas
    • Problema de nerezolvat a rasismului/El insoluble problema del racismo 
    • PRUDENȚĂ ȘI BRAVADE/PRUDENCIA Y BRAVATAS
    • RAȚIUNILE LUI TRUMP/LAS RAZONES DE TRUMP  
    • SI TRUMP FUERA DE GAULLE…/DACĂ TRUMP AR FI DE GAULLE…
    • Știe dar, nu răspunde/Si sabe, no contesta
    • UN TRUMP BÍBLICO/UN TRUMP BIBLIC
    • E frica sau graba?/¿Es la por o la pressa?
  • LA PAGINA DE DIANA NEGRE V
    • Acelerație virotică/ Aceleración vírica
    • Așa este, dacă așa vi se pare/Así es, si así os parece
    • BALTIMORE: NEGRU PRECUM CRIMA/BALTIMORE: NEGRO COMO EL CRIMEN
    • Candidata cui?/¿Candidata de quién?  
    • Candidatul improbabil/El candidato improbable
    • Caritatea începe cu noi înșine: afacerea politică/La caridad empieza por uno mismo: el negocio de la política  
    • Cele două Americi/Las dos Américas 
    • Celelalte ambarcațiuni improvizate /Las otras pateras 
    • Cenzura presei/Censura de prensa
    • Cronica din cealaltă Americă: procese care aduc milioane/Crónica desde la otra América: pleitos milenarios
    • Cronică din cealaltă Americă/Crónica desde la otra América
    • DE LA PING PONG, LA BIG BANG /DEL PING PONG AL BIG BANG
    • De la vacile sfinte, la vacile cu lapte/De vacas sagradas a vacas lecheras 
    • Democrați pentru Trump/Demócratas por Trump
    • Două convenții pentru două Americi/Dos convenciones para dos Américas 
    • DROGURI PENTRU TOȚI, BANI PENTRU PUȚINI/DROGAS PARA TODOS, DINERO PARA POCOS
    • ERDOGAN E MAI TARE DECÂT TRUMP /ERDOGAN LE PUEDE A TRUMP
    • FANTEZII ELECTORALE/FANTASIAS ELECTORALES
    • FRAGILA BOGĂȚIE A CHINEI/LA FRAGIL RIQUEZA DE CHINA
    • Frontierele COVID-ului/Les fronteres del covid
    • HONG KONG, PROBLEMĂ ÎMPĂRTĂȘITĂ/HONG KONG, PROBLEMA COMPARTIDO
    • Început agitat de campanie/Agitado inicio de campaña  
    • IRAN-SUA: DE CE 52/IRAN-EE.UU. : POR QUÉ 52  
    • IRAN, RĂUL INSTITUȚIONAL/IRÁN, EL MALVADO INSTITUCIONAL
    • IRAN: RĂDĂCINILE URII/IRÁN: LAS RAÍCES DEL ODIO
    • Isterii și putere/Histerias y poder  
    • MILIONARI ȘI SEPTUAGENARI/MILLONARIOS Y SEPTUAGENARIOS
    • Nu există inamic mic/No hay enemigo pequeño
    • O criză cu surprize financiare/Una crisi amb sorpreses financeres
    • O curte vraiște/Un patio revuelto 
    • Pe zi ce trece, știm tot mai puțin/Cada dia sabem menys
    • PLACIDO DOMINGO ÎN SUA ȘI ÎN EUROPA/DOS DOMINGOS Y DOS MUNDOS 
    • PRIETENI ÎN EMISFERĂ/AMIGOS EN EL HEMISFERIO 
    • PROST E CINE CREDE/TONTO, EL QUE SE LO CREA
    • RĂUL TUTUROR…/MAL DE MUCHOS…
    • SĂ FACEM LUNA MARE DIN NOU/VOLVER A HACER GRANDE LA LUNA
    • Scape cine poate/Sálvese quien pueda
    • SFÂNTUL BIDEN CONTRA FERICITULUI TRUMP/SAN BIDEN CONTRA BEATO TRUMP
    • SOCOTELILE PE DOS /LAS CUENTAS AL REVES 
    • SUA: O SOCIETATE FOARTE APRIGĂ/EE.UU: UNA SOCIEDAD DE ARMAS TOMAR 
    • Talibani americani/Talibanes americanos
    • Trump sărind într-un picior/Trump a la pata coja  
    • TRUMP, PREȘEDINTE DEMOCRAT/TRUMP, PRESIDENTE DEMÓCRATA 
    • UN POST ÎN CARE DAI FALIMENT ORICUM/CARGO DE FACASO OBLIGADO
  • LA PAGINA DE EUGEN HAC
    • SECȚIA AROMÂNĂ
    • ȘI TOT NOI LE SUNTEM DATORI !
    • STATUL SATANIC
    • 9 MAI – SINGURĂTATEA CRIMINALULUI
    • GÂNDIREA LUI PUTIN
    • ÎNCERCAREA DE DEPORTARE MASCATĂ A REFUGIAȚILOR UCRAINENI
    • PUTIN ȘI LAVROV AU AVUT DREPTATE!
    • ANSCHLUSS
    • DOMULE ZELENSKI, CEREȚI-I LUI PUTIN DESPĂGUBIRI DE RĂZBOI!
    • HOLOCAUSTUL CA „OPERAȚIUNE SPECIALĂ”
    • VLADIMIR: ORI EȘTI A MEA, ORI NU VEI FI A NIMĂNUI!
    • DOMNULE VOLODIMIR ZELENSKIY DĂ-L ÎN JUDECATĂ PE PUTIN!
    • PUTIN NEPUTINCIOSUL
    • LIMBAJUL INVERSAT: ISTERIE, E PREA CURÂND, NAZIȘTI, DROGAȚI, NEGOCIERI
    • MAESTRUL VALENTIN… NU MAI ESTE!
    • PUTINISMUL – NOUL NUME AL HITLERISMULUI
    • UNDELE SCURTE – O BREȘĂ PE CARE PUTIN NU O POATE CONTROLA
    • GALIONUL SAN JOSÉ – AUR, ARGINT ȘI PIETRE PREȚIOASE
    • OARE I-A PĂCĂLIT BIDEN ȘI PE ROMI ?
  • LA PAGINA DE GEORGES MOUSTAKI
    • GEORGES MOUSTAKI – METECUL
  • LA PAGINA DE MICHELANGELO BUONARROTI
    • MICHELANGELO – RIME – MANUSCRISUL DE LA ASHMOLEAN
    • MICHELANGELO – SILLOGE 6
  • LA PAGINA DE SAN FRANCESCO DI ASSISI
    • SFÂNTUL FRANCISC DE ASSISI – CÂNTECUL FRATELUI SOARE
  • LA PAGINA DE VALENTI POPESCU
    • LA OTRA CORRIENTE MIGRATORIA
    • VULNERABILITATEA FRONTIEREI TURCO-BULGARE
    • CEALALTĂ MIGRAȚIE
    • MISERIAS FRONTERIZAS BÚLGARAS
    • AYER CONTRA HOY
    • XENOFOBIA, SÍ PERO…
    • IERI ÎMPOTRIVA LUI AZI
    • XENOFOBIE, ÎNTR-ADEVĂR, ȘI TOTUȘI…
    • DRAMA MIGRATORIO A LA GRIEGA
    • SIRIA . LA PAZ CASI IMPOSIBLE
    • DRAMA REFUGIAȚILOR ÎN STIL GRECESC
    • ÎN SIRIA, PACEA ESTE APROAPE IMPOSIBILĂ
    • EL YEMEN SE LE INDIGESTA A ARABIA SAUDÍ
    • STRATEGIA STATULUI ISLAMIC ÎN LIBIA
    • ARABIEI SAUDITE… I S-A APLECAT DE ATÂTA YEMEN
    • LA ESTRATEGIA GUERRILLERA DE E.I. EN LIBIA
    • ARABIA, MÁS PASIÓN QUE LÓGICA
    • HEKMATYAR INTENTA VOLVER
    • ARABIA, MAI DEGRABĂ PASIUNE DECÂT LOGICĂ
    • HEKMATYAR VREA SĂ SE ÎNTOARCĂ
    • ¿ CRISIS SOCIALISTA O CRISIS POLÍTICA GENERAL ?
    • RĂZBOIUL PE CARE IRANUL ÎL DUCE ÎN SIRIA
    • CRIZĂ SOCIALISTĂ SAU CRIZĂ POLITICĂ GENERALĂ ?
    • LA GUERRA SIRIA DEL IRÁN
    • ISLAM : LA ÚLTIMA GUERRA FRATRICIDA
    • ISLAM : ULTIMUL RĂZBOI FRATRICID
    • QUIERO Y NO PUEDO EN LIBIA
    • VREAU DAR NU POT… ÎN LIBIA
    • GÜLLEN CONTRA ERDOGAN
    • GÜLLEN CONTRA ERDOGAN
    • LA MAFIA SE PASA A ERDOGAN
    • MAFIA TRECE DE PARTEA LUI ERDOGAN
    • CEA DE A DOUA REVOLUȚIE DIN TURCIA
    • LA SEGUNDA REVOLUCIÓN TURCA
    • NATALIA ERRE QUE ERRE
    • NATALIA CEA ÎNVERȘUNATĂ
    • SIRIA, PARADISUL BANDELOR
    • SIRIA, EL PARAÍSO DE LAS BANDERÍAS
    • INDEPENDENTISTA HASTA EN LA CAMA
    • INDEPENDENTISTĂ PÂNĂ ȘI ÎN PAT
    • DE LA HITLER LA TRUMP
    • DE HITLER A TRUMP
    • VALENTIN POPESCU – UN MARE JURNALIST SPANIOL
  • LA PAGINA DE VALENTI POPESCU II
    • CELELALTE ALEGERI IRANIENE/LAS OTRAS ELECCIONES IRANÍES
    • ADEVĂRATUL BREXIT/ EL AUTÉNTICO BREXIT
    • ALBANIA : A MAI RĂMAS VREUN NECORUPT ?/ALBANIA : ¿ QUEDA ALGUIEN POR CORROMPER ?
    • BELARUS ȘI-A PIERDUT RĂBDAREA/BIELORRUSIA HA PERDIDO LA PACIENCIA
    • ESCAPADA MILITARĂ A TURCIEI ÎN SIRIA/LA BREVE GUERRA TURCA DE SIRIA
    • MACEDONIA : ABSURDITATE MAJORĂ/MACEDONIA : ABSURDO MÁXIMO
    • RANCHIUNA FĂRĂ SFÂRȘIT /RENCORES INEXTINGUIBLES
    • ROMÂNIA… PITOREASCĂ/RUMANIA RIZA EL RIZO
    • TERORISM ÎN INDIA/TERRORISMO EN INDIA
    • U.E. CENTRIFUGĂ/LA U.E. CENTRÍFUGA
    • VIETNAM : CORUPȚIE ȘI IDEOLOGIE/VIETNAM : CORRUPCIÓN E IDEOLOGÍA
    • CARE BREXIT?/¿QUÉ BREXIT?
    • CU TOTUL ALTUL ESTE VALSUL PREȘEDINȚILOR…/EL VALS DE LOS PRESIDENTES ES OTRO…
    • EGO-UL ȘI RAȚIUNEA DE STAT /EL EGO Y LA RAZÓN DE ESTADO
    • ERDOGAN, COLECȚIONAR DE DUȘMANI/ERDOGAN, COLECCIONISTA DE ENEMIGOS
    • PICIOARELE DE LUT ALE LUI ERDOGAN/LOS PIES DE BARRO DE ERDOGAN
    • PSEUDO-VIRAJ SPRE STÂNGA ÎN RĂSĂRITUL EUROPEI /EL PSEUDO GIRO A LA IZQUIERDA DE EUROPA ORIENTAL
    • BREXIT-UL VĂZUT DINSPRE RĂSĂRITUL EUROPEI/EL BREXIT VISTO DESDE EL ESTE EUROPEO
    • ERDOGAN, PÂNĂ LA CAPĂT/ERDOGAN, A POR TODAS
    • MARXISM ÎN ELVEȚIA/MARXISMO EN SUIZA
    • AMARA REPATRIERE A AFGANILOR/AMARGA RETROMIGRACIÓN AFGANA
    • ARABESCURI PERSANE ÎN IRAK/ARABESCOS PERSAS EN IRAK
    • CIPRU, „RUTA CEA REA” A MIGRAȚIEI/CHIPRE, “RUTA MALA” DE LA MIGRACIÓN
    • DRAGOSTEA AMARĂ DINTRE RUSIA ȘI BELARUS/LOS DESAMORES DE RUSIA Y BIELORRUSIA
    • REFORMELE PE CARE LE ÎNTREPRINDE EGIPTUL/REFORMISMO EGIPCIO
    • ESTONIA : A ȘASEA OARĂ, DA!/ ESTONIA : A LA SEXTA VA LA VENCIDA
    • ESTONIA : AU VENIT RUȘII !/ESTONIA : HAN VUELTO LOS RUSOS
    • EMIGRAȚIE ȘI NEPĂSARE/ EMIGRACIÓN Y DESIDIA
    • BOSNIA ȘI TRECUTUL EI …ȚEAPĂN/BOSNIA Y EL PASADO TENAZ
      • GROZAVUL…S-A DAT PE BRAZDĂ!/DÓNDE DIJE DIGO, DIJE….
    • GROZAVUL…S-A DAT PE BRAZDĂ!/DÓNDE DIJE DIGO, DIJE….
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU III
    • CU BOGĂȚIE ÎȚI GĂSEȘTI ȘI PATRIE / UBI FORTUNA, IBI PATRIA
    • TOȚI ÎMPOTRIVA KURZILOR/TODOS CONTRA LOS KURDOS
    • ALEXANDRU CEL NESUFERIT/ALEJANDRO EL INCORDIANTE
    • AMINTIRI TRISTE/TRISTES RECUERDOS
    • ARMENIA, MAI DEGRABĂ INDIGNARE, DECÂT REVOLUȚIE /ARMENIA, MÁS INDIGNACIÓN QUE REVOLUCIÓN
    • AUSTRIA : ULCIORUL MERGE CE MERGE LA IZVOR, DAR …/AUSTRIA : TANTO VA EL CÁNTARO A LA FUENTE…
    • BREXIT CU FORCEPS/BREXIT CON FORCEPS
    • CAMERUN, ÎN PRAGUL RĂZBOIULUI CIVIL/CAMERÚN AL BORDE DE LA GUERRA CIVIL
    • CLEȘTE RUSO-TURC CONTRA UCRAINEI/PINZA RUSOTURCA CONTRA UCRANIA
    • CLOPOȚELUL PISICII IRLANDEZE/EL CASCABEL DEL GATO IRLANDÉS
    • DESIGUR, MAI MULTĂ COLABORARE MILITARĂ, ÎNSĂ…/MÁS COOPERACIÓN MILITAR, SÍ PERO…
    • ERDOGAN, ÎNCĂ ESTE FAVORIT/ERDOGAN, FAVORITO AÚN
    • EU, ULTIMUL SUMERIAN/YO, EL ÚLTIMO SUMERIO
    • GERMANIA : ATUNCI CÂND TREI SUNT, DE FAPT, PATRU /ALEMANIA: CUANDO UN TRIO SON CUATRO
    • ROHINGYA, ULTIMA MINORITATE/LOS ROHINGYA, LA ÚLTIMA MINORÍA
    • A FOST RĂU CU GADDAFI, DAR E MAI RĂU FĂRĂ EL/MAL CON GADDAFI, PEOR SIN ÉL
    • LA SÚPER VIKINGA/ LA SÚPER VIKINGA
    • QATAR : EXACT PE DOS !/QATAR : EL TIRO POR LA CULATA
    • A OMORÎ LA PREȚ DE SOLDURI/MATANZAS A PRECIO DE SALDO
    • ARABESCURI DINASTICE/ARABESCOS DINÁSTICOS
    • MICA MARE PROBLEMĂ COREANĂ/EL PEQUEÑO GRAN PROBLEMA COREANO
    • TURCOFOBIA DIN RĂZBOIUL CONTRA STATULUI ISLAMIC/LA TURCOFOBIA EN LA GUERRA CONTRA EL E.I.
    • ÎN CECENIA, HOMOSEXUALITATEA E LETALĂ/HOMOSEXUALIDAD LETAL EN CHECHENIA
    • BOSNIA : CELE DOUĂ FEȚE ALE ARABIZĂRII/BOSNIA : CARA Y CRUZ DE LA ARABIZACIÓN
    • REFORMA DIN SERBIA/SERBIA Y SU REFORMA
    • DISPAR COMUNITĂȚI DE CREȘTINI DIN TURCIA/PENURIAS CRISTIANAS EN TURQUÍA
    • QATAR: CAUZELE CRIZEI/LAS CAUSAS DE LA CRISIS QATARÍ
    • IRLANDA : STEAUA ORIENTULUI/IRLANDA : LA ESTRELLA DE ORIENTE
    • TERORISM ISLAMIC ÎN BALCANI/TERRORISMO ISLÁMICO EN LOS BALCANES
    • A PIERDUT TRENUL SOCIALISMUL ?/¿ HA PERDIDO EL TREN EL SOCIALISMO ?
    • UGANDA – FOARTE GENEROASĂ CU REFUGIAȚII/EL MAYOR CAMPAMENTO DE REFUGIADOS DEL MUNDO ESTÁ EN UGANDA
    • YEMENUL MOARE DE HOLERĂ /EL YEMEN SE MUERE DE CÓLERA
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU IX
    • A VOTA CU MAȚELE/VOTAR CON LAS TRIPAS
    • EVITÂNDU-I PE SOCIALIȘTI/EVITANDO A LOS SOCIALISTAS
    • GERMANO-ROMÂNUL IOHANNIS/EL GERMANO-RUMANO IOHANNIS
    • INDEPENDENȚA DE ARAMĂ/LA INDEPENDENCIA DE COBRE
    • IRAN: RĂU ENDEMIC/IRÁN : MAL ENDÉMICO
    • KOSOVO : GHERILA, AFARĂ !/KOSOVO : ¡ GUERRILLA, FUERA !
    • O FEMEIE LIBERALĂ ÎN ASCENSIUNE/LA LIBERAL EMERGENTE
    • POST BREXIT/POST BREXIT
    • PREȘEDINTĂ GRAȚIE… ULTRADREPTEI ?/¿ PRESIDENTA POR GRACIA DE… LA ULTRADERECHA ?
    • PROBLEMELE REFORMELOR SAUDITE/EL TRÁGALA DE LAS REFROMAS SAUDITAS
    • RADICALISM BRITANIC/RADICALISMO BRITÁNICO
    • SPD ÎN CĂUTAREA LUI ÎNSUȘI/EL SPD EN BUSCA DE SI MISMO
    • TURCIA: CORODAREA PUTERII/TURQUÍA: LA EROSIÓN DEL PODER
    • ZURICH: INDIGESTIE DE MAURI/ZURICH: INDIGESTIÓN DE MOROS
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU V
    • ABSURDITATEA CONFLICTULUI UCRAINEANO-MAGHIAR/ABSURDO CONFLICTO UCRANIANO-MAGYAR
    • ASTA DA ! …DREPTATE FĂCUTĂ DE POPOR !/ESO SÍ QUE ES JUSTICIA POPULAR
    • AURUL ANKAREI/EL ORO DE ANKARA
    • CĂMILE ȚI-AI LUAT, CĂMILE MĂNÂNCI/CAMELLOS TIENES, CAMELLOS COMES
    • CONGO, UMBRA PRELUNGITĂ A LUI MOBUTU/CONGO, LA LARGA SOMBRA DE MOBUTU
    • DEMOCRAȚIE ÎN STIL TURCESC/DEMOCRACIA A LA TURCA
    • FRĂȚIA POLONO-FILIPINEZĂ/LA HERMANDAD POLACO-FILIPINA
    • FUNDAMENTALISM SAU NEPUTINȚĂ/FUNDAMENTALISMO O IMPOTENCIA
    • GERMANIA: CEVA IDEOLOGIE… ȘI MULT EGO/RFA: ALGO DE IDEOLOGÍA Y MUCHO EGO
    • KOSOVO ȘI RAȚIUNEA/KOSOVO Y LA RAZÓN
    • LETONIA: LOVITURĂ… PENTRU A CONTINUA LA FEL/LETONIA: VARAPALO PARA SEGUIR IGUAL
    • LIBIA, HAOS TOTAL/LIBIA, EL CAOS MÁXIMO
    • NU STRĂINII SUNT CAUZA/LOS FORASTEROS NO SON LA CAUSA
    • ORAȘUL CĂRUIA ÎI ESTE RUȘINE DE MADONNA/DONDE SE AVERGÜENZAN DE MADONNA
    • SCHISMA DIN ORIENT/EL CISMA DE ORIENTE
    • TĂTARII DIN TATARSTAN/LOS TÁRTAROS DEL TARTARISTÁN
    • UN «POST NO MORTEM” PENTRU CSU DIN BAVARIA/UN “POST NO MORTEM” PARA LA CSU BÁVARA
    • VARĂ ARABĂ/EL ESTÍO ÁRABE
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU VI
    • 1918 – 2018, O SUTĂ DE ANI AMEȚITORI/1918 – 2018, CIEN AÑOS DE VÉRTIGO
    • ACOLO UNDE DRAGOSTEA SE MĂSOARĂ PRIN…COARNE/DÓNDE EL AMOR ES CUESTIÓN DE CUERNOS
    • ASTA DA DIVERSITATE !/¡ ESO SÍ QUE ES DIVERSIDAD !
    • AUTOCEFALIA BISERICII ORODOXE UCRAINIENE/EL PRIMER PATRIARCA DE LA IGLESIA UCRANIANA
    • CAPCANE JURIDICO-ELECTORALE CONGOLEZE/TRAMPAS JURÍDICO-ELECTORALES CONGOLEÑAS
    • COSTISITOAREA EXTINDERE SPRE RĂSĂRIT/LA COSTOSA AMPLIACIÓN AL ESTE
    • CURSURI UNIVERSITARE ȘI POLITICĂ/AULAS Y POLÍTICA
    • GRECIA: PIAȚA ELECTORALĂ/GRECIA: EL MERCADO ELECTORAL
    • IVIRI ALE UNEI OPOZIȚII EFICIENTE ÎN RUSIA/BROTES DE OPOSICIÓN EN RUSIA
    • KOSOVO: NU EXISTĂ, DAR ARE PROPRIA SA ARMATĂ /KOSOVO: EN EL LIMBO, PERO CON EJÉRCITO
    • MINSK: APĂSĂTOAREA PRIETENIE A RUSIEI/MINSK: LA OPRESORA AMISTAD RUSA
    • PACE ÎN AFGANISTAN, FĂRĂ AFGANISTAN/
    • RUSIA: POPORUL SUSȚINE CU BANI OPOZIȚIA/RUSIA: EL PUEBLO FINACIA LA OPOSICIÓN
    • VIESPAR ISRAELIAN/AVISPERO ISRAELÍ
    • ZIDURI ȘI IAR ZIDURI/MUROS Y MÁS MUROS
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU VII
    • ALGERIA ÎȘI SCHIMBĂ STĂPÂNUL/ARGELIA CAMBIA DE AMO
    • ALGERIA: MAFIA PUTERII/ARGELIA: LA MAFIA DEL PODER
    • AMARA DRAGOSTE TURCO-CHINEZĂ/LOS AMARGOS AMORES CHINO-TURCOS
    • COLONIZAREA CHINEZĂ ÎN BALCANI/COLONIZACIÓN CHINA DE LOS BALCANES
    • DECLINUL BANCAR DE DRAGUL POLITICII/DECLIVE BANCARIO POR MOR DE LA POLÍTICA
    • EMINENȚA GRI A LUMII ARABE/LA EMINENCIA GRIS DEL MUNDO ÁRABE
    • ERDOGAN LE VREA PE TOATE/ERDOGAN VA A POR TODAS
    • IN SPATELE PERDELELOR VENEZOLANE/TRAS LAS BAMBALINAS VENEZOLANAS
    • INDEPENDENTISMUL UITAT/EL INDEPENDENTISMO OLVIDADO
    • ISRAEL ȘI RĂZBOIUL DIN NAGORNO KARABAH/ISRAEL Y LA GUERRA DE NAGORNO KARABAJ
    • ISRAEL: SPRE DREAPTA !/ISRAEL: A LA DERECHA, ¡ ARRE !
    • KAZAHSTAN: EU SUNT TOTUL/KAZAJISTÁN: YO SOY TODO
    • KIEV: O PREȘEDINȚIE DE DOUĂ MILIARDE/KIEV: UNA PRESIDENCIA DE 2.000 MILLONES
    • LIBIA: CINE POATE, POATE/LIBIA: QUIEN PUEDE, PUEDE
    • LIBIA: RĂZBOIUL CIVIL AL TUTUROR/LIBIA: LA GUERRA CIVIL DE TODOS
    • Mongolia: multă putere, dar justiție, ioc!/Mongolia: Mucho poder y poca justicia
    • NEGRU, NICI MĂCAR ÎN ISRAEL/NEGRO, NI EN ISRAEL
    • O GAURĂ NEAGRĂ NUMITĂ AFGANISTAN/UN AGUJERO NEGRO LLAMADO AFGANISTÁN
    • RFG: DIN NOU SPRE RĂSĂRIT/RFA : OTRA VEZ LA QUERENCIA AL ESTE
    • TURCIA DANSEAZĂ CU TIGRI /TURQUÍA BAILA CON TIGRES
    • ZIDUL PE CARE L-A DĂRÂMAT MOSCOVA/EL MURO QUE DERRIBÓ MOSCÚ
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU VIII
    • 12 AUGUST 2019 – AMBARCAȚIUNE DE DE TIP KON-TIKI PENTRU MAREA EGEE/12 VIII 2019 – UNA KON-TIKI PARA EL EGEO
    • 149 la 0/149 a 0
    • AFRICA: ÎNCERCAREA MOARTE N-ARE/ÁFRICA: POR INTENTAR QUE NO QUEDE
    • ALA, BALA, PORTOCALA…/MATARILE, RILE, RO…
    • ARMENIA: INDIGESTIE DE PUTERE/ARMENIA : INDIGESTIÓN DE PODER
    • BALCANII NEDORIȚI/MALQUISTOS BALCANES
    • BIROCRAȚIA CONTRA REFUGIAȚILOR/BUROCRACIA CONTRA REFUGIADOS
    • CEVA E PUTRED ÎN REPUBLICA MOLDOVA/ALGO APESTA EN MOLDAVIA
    • CIPRU: AL CUI E GAZUL ?/CHIPRE: ¿DE QUIÉN ES EL GAS?
    • CONCURENȚĂ ÎN STIL BULGAR/COMPETENCIA “A LA BÚLGARA”
    • DANEMARCA: STÂNGA CU FUSTĂ/DINAMARCA: LA IZQUIERDA CON FALDAS
    • DOWNING STREET, 10: CASA …PUTERII/DOWNING STR., 10 : CASA DE… PODER
    • GRECIA CLANURILOR/LA GRECIA DE LOS CLANES
    • HONG KONG: CEALALTĂ FAȚĂ A REBELIUNII/HONG KONG: LA OTRA CARA DE LA REBELIÓN
    • JAVID, MAREA SPERANȚĂ A BREXIT-ULUI/JAVID, LA GRAN ESPERANZA DEL BREXIT
    • LECȚIA LUI SALVINI/LA LECCIÓN DE SALVINI
    • MAGNATUL NECUNOSCUT DIN RĂSĂRIT/EL DESCONOCIDO MAGNATE DEL ESTE
    • MOLDOVA: NICI CU TINE, DAR NICI FĂRĂ TINE …/MOLDAVIA: NI CONTIGO, NI SIN TI…
    • OMUL PĂCII DIN CORNUL AFRICII/EL HOMBRE DE LA PAZ EN EL CUERNO DE ÁFRICA
    • PATRIA MEA, ARMATA MEA/MI PATRIA, MI EJÉRCITO
    • RADICALISM ESTONIAN/ RADICALISMO ESTONIO
    • REGINA LESBIANĂ A FOTBALULUI/LA REINA LESBIANA DEL FÚTBOL
    • REVOLUȚIE SAU NEPUTINȚĂ ?/¿ REVOLUCIÓN O IMPOTENCIA ?
    • SIROFOBIA LUI ERDOGAN/LA SIRIOFOBIA DE ERDOGAN
    • SPD GERMAN LA FEL CA TOATE, DAR, CEVA MAI RĂU/EL SPD ALEMÁN COMO TODOS, PERO PEOR
    • SUDAN: UCENICUL VRĂJITOR/SUDÁN: EL APRENDIZ DE BRUJO
    • UNIUNEA EUROPEANĂ: SĂRACII AFARĂ !/UNIÓN EUROPEA : ¡ POBRES, FUERA !
    • YEMENUL INDIGEST/EL YEMEN INDIGESTO
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU X
    • AFRICA: CORUPE ȘI UCIDE/ÁFRICA: CORROMPER Y MATAR
    • CARANTINĂ ALBĂ, MOARTE NEAGRĂ/CUARENTENA BLANCA, MUERTE NEGRA
    • CELĂLALT CORONAVIRUS/EL OTRO CORONAVIRUS
    • CORONAVIRUS TOCMAI BUN PENTRU O ÎNCLEȘTARE/CORONAVIRUS DE ARMAS TOMAR
    • DECLINUL SOCIALISMULUI/EL DECLIVE SOCIALISTA
    • DEZASTRU SAUDIT ÎN YEMEN/  DEBACLE SAUDÍ EN YEMEN
    • DIN DEZERTOR NORD-COREAN, DEPUTAT SUD-COREAN/DE DESERTOR NORCOREANO A DIPUTADO SURCOREANO
    • DOMNIA URII/EL IMPERIO DEL ODIO
    • IRAN: CAPCANA PÂINII/IRÁN: LA TRAMPA DEL PAN
    • IRLANDA: NUMAI BANII NU SUNT DE AJUNS/IRLANDA: CON EL DINERO NO BASTA
    • KIEV: TRĂIASCĂ COVID-19!/KIEV: ¡VIVA EL COVID-19!
    • KOSVO: LUNGUL BRAȚ AMERICAN/KOSVO: EL LARGO BRAZO ESTADOUNIDENSE
    • NECAZURILE DREPTEI GERMANE/CUITAS DE LA DERECHA ALEMANA
    • PATRU CARICATURI POLITICE GROTEȘTI/CUATRO ESPERPENTOS POLÍTICOS
    • PIAȚA DE MIZERII/MERCADO DE MISERIAS
    • RAȚIUNILE NESĂBUINȚEI/LAS RAZONES DE LA SINRAZÓN
    • RFG: CINE POARTĂ VINA?/RFA: ¿DE QUIÉN ES LA CULPA?
    • RUTA APROAPE SOVIETICĂ A CHINEI/LA RUTA CASI SOVIÉTICA DE CHINA
    • SIRIA CARE NU SE MAI TERMINĂ/LA SIRIA DE NUNCA ACABAR
    • STARMER, LABURISTUL DE OȚEL/STARMER, EL LABORISTA DE ACERO
    • TALIBANI INDESTRUCTIBILI/TALIBANES INDESTRUCTIBLES
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU XI
    • „AXA” MUSULMANĂ/EL “EJE” MUSULMAN
    • AFGANISTAN: TRĂIASCĂ REVOLUȚIA/AFGANISTÁN: VIVA LA REVOLUCIÓN
    • AGUAS ETÍOPES/AGUAS ETÍOPES
    • BELARUS: O ȚARĂ CARE ÎȘI CAUTĂ TRECUTUL/BIELORRUSIA: UN PAÍS EN POS DE UN PASADO
    • CALEA CHINEZĂ SPRE HEGEMONIE/LA VÍA CHINA HACIA LA HEGEMONÍA
    • CELE TREI GRAȚII DIN MINSK/LAS TRES GRACIAS DE MINSK
    • COVID-19 ȘI SEZONIERII/COVID-19 Y LOS TEMPOREROS
    • CROAȚIA: CENTRISM AMAR/CROACIA: CENTRISMO AMARGO
    • ERDOGAN, LA FEL CA PUTIN/ERDOGAN, COMO PUTIN
    • GAZUL DISCORDIEI/EL GAS DE LA DISCORDIA
    • LIBAN, A FOST ODATĂ…/LÍBANO, ÉRASE UNA VEZ…
    • LIBIA: RĂZBOIUL TUTUROR/LIBIA: LA GUERRA DE TODOS
    • MINSK: PĂCATE ALE DICTATURII/MINSK: PECADOS DE DICTADURA/
    • NECAZURILE VIROTICE ALE SAUDIȚILOR/CUITAS VÍRICAS DE LOS SAUDÍES
    • POLITICI ȘI CALCULE POLITICE CU HAGIA SOPHIA/POLÍTICAS Y POLITIQUEOS CON HAGIA SOPHIA
    • QUANTUM DE BESTIALITATE/QUANTUM DE BESTIALIDAD
    • RIGODON-UL COREAN/EL RIGODÓN COREANO
    • SĂ-L ADORĂM PE BAAL/ADOREMOS A BAAL
    • SIRIA: COVID-19 ȘI ISRAEL, ÎMPOTRIVA IRANULUI/SIRIA: COVID-19 E ISRAEL, CONTRA IRÁN
    • SOLEIMANI, MITUL ÎMPĂRTĂȘIT/SOLEIMANI, EL MITO COMPARTIDO
    • UN PREȘEDINTE ETERN/PRESIDENTE ETERNO
    • Vaccinuri electorale/Vacunas electorales
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU XII
  • MISCELANEA
    • ARAD – PRIMA CAPITALĂ A MARII UNIRI
    • FÂNTÂNA DORINȚELOR ȘI CENTURA LUI KUIPER… SE LASĂ FOTOGRAFIATE DE NASA
    • FERMA ANIMALELOR – UN SPECTACOL EVENIMENT
    • PASCUA DE RESURRECCIÓN ORTODOXA
    • ¿Por qué SEMANA ILUMINADA?
    • DE EXEMPLU, DE PILDĂ şi… SPRE EXEMPLIFICARE
    • DECLINUL ALBINELOR
    • LIMBA ROMÂNĂ, LIMBĂ NEOLATINĂ !
    • NIVEL-NIVELURI ȘI NIVELĂ-NIVELE
    • ¡Este país de mierda… !
    • ¿Por qué es Rumanía una isla de latinidad?
    • CUVINTE DIN SPANIOLA MEDIEVALĂ PĂSTRATE… ÎN ROMÂNĂ !
    • Gramatica lui Nebrija – La Gramática de Nebrija
    • Zgomotina și efectele ei
    • PETALOS – UN SUPERB CUVÂNT NOU NĂSCUT
    • VOCATIVUL DESPECTIV:Doamna!… Domnu´!
  • NOSTRADAMUS – PROFEȚII
    • NOSTRADAMUS, II, 34 (INVADAREA UCRAINEI ?)
  • ODYSSEAS ELYTIS – POEME
    • Odysseas Elytis – O singură rândunică
    • Primăvara, dacă n-o găseşti, ţi-o faci
  • PARABOLELE LUI IISUS II
    • PARABOLELE LUI IISUS (L) – IISUS HRISTOS – DUMNEZEUL REFUGIAT
    • PARABOLELE LUI IISUS (XLIV) – DUMNEZEUL ASCET
    • PARABOLELE LUI IISUS (XL) – EXORCIZAREA DE LA GADARA
    • PARABOLELE LUI IISUS (XLII) – BOGATUL FĂRĂ NUME ȘI SĂRACUL LAZĂR
    • PARABOLELE LUI IISUS (XLIII) – RABINUL CEL DREPT ȘI BUNUL SAMARITEAN
    • PARABOLELE LUI IISUS (XLVI) – TALENTAȚII VOR MOȘTENI ÎMPĂRĂȚIA
    • PARABOLELE LUI IISUS (XLVII) – FEMEIA CARE NU PUTEA PRIVI CERUL
    • PARABOLELE LUI IISUS (XLVIII) – DEZMOȘTENIȚII, COMESENII LUI DUMNEZEU
    • PARABOLELE LUI IISUS (XLXI) – IISUS REGE AL ISRAELULUI ȘI MÂNTUITORUL LUMII
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXXIX) – PARABOLA SEMĂNĂTORULUI
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXXVII) – OMUL HARIC
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXXVIII) – EPIFANIA DE LA NAIN
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXXVI) – RABINUL CARE PREDICĂ DIN BARCĂ
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXXIV) – BOTEZUL ȘI NAȘTEREA DE SUS
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXXV) – URMAREA LUI HRISTOS ȘI ACTIVAREA ÎMPĂRĂȚIEI
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXXIII) – IISUS ATOTȚIITORUL, TEMELIA ȘI COROANA CREAȚIEI
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXXII) – URMAREA LUI IISUS, CHEIA MÂNTUIRII
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXXI) – IERTAREA DE ZECE MII DE TALANȚI
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXX) – LECȚIA PE CARE N-AU ÎNVĂȚAT-O UCENICII
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXIX) – TEOFANIILE
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXVI) – CURAJ, FIULE, AI ÎNCREDERE, IERTATE-ȚI SUNT PĂCATELE !
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXVIII) – INIȚIEREA CELUI DE-AL DOILEA CERC
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXV) – DEMONII ȘI PORCII DEMETREI
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXVII) – IISUS RESTAURATORUL
    • PARABOLLE LUI IISUS (XXIV) – CREDINȚA, CHEIA INTRĂRII ÎN LUMEA LUI DUMNEZEU
  • POEZIE ȘI BUCĂTĂRIE
    • POEZIE ȘI BUCĂTĂRIE DE SFÂNTUL VALENTIN
    • Poezie și bucătărie de… Dragobete
  • POVEȘTILE LUI HANS CHRISTIAN ANDERSEN
    • Băiatul cel poznaș/The Naughty Boy
    • OMUL DE ZĂPADĂ/THE SNOW MAN
    • TALISMANUL/THE TALISMAN
  • RUMI
    • RUMI, ODE MISTICE, 340
  • SONETELE LUI WILLIAM SHAKESPEARE
    • SHAKESPEARE – Sonetul 14
    • SHAKESPEARE – Sonetul 2
    • SHAKESPEARE – SONETUL 3
    • SHAKESPEARE – Sonetul 34
    • SHAKESPEARE – SONETUL 4
    • SHAKESPEARE – SONETUL V
    • SHAKESPEARE – SONETUL X
    • SHAKESPEARE – SONETUL XIII
    • SHAKESPEARE – SONETUL IX
    • SHAKESPEARE – SONETUL VI
    • SHAKESPEARE – SONETUL VII
    • SHAKESPEARE – SONETUL VIII
    • SHAKESPEARE – SONETUL XI
    • SHAKESPEARE – SONETUL XII
    • SHAKESPEARE – SONETUL XV
    • SHAKESPEARE, SONETUL 1
    • Sonetul 102 – Și eu, ca Philomela…
    • WILLIAM SHAKESPEARE ȘI ADEVĂRATA SA DRAGOSTE – SONETUL 107
  • TRISTAN ȘI ISOLDA – GOTTFRIED DE STRASBOURG
    • GOTTFRIED DE STRASBOURG – TRISTAN ET ISOLDE/TRISTAN ȘI ISOLDA (FRAGMENTE)
  • LA PAGINA DE VALENTIN POPESCU IV
    • EUROPA DE AZI, PE DINĂUNTRU ȘI PE DINAFARĂ/LA EUROPA DE HOY, POR DENTRO Y POR FUERA
    • GAZE NATURALE ISRAELIENE CARE NU PREA SE VÂND/GAS ISRAELÍ DE MAL VENDER
    • GREU MAI E SĂ FII FIUL LUI PAPÁ!/ES DIFÍCIL SER HIJO DE PAPÁ
    • IRANUL TROZNEȘTE/IRÁN CRUJE
    • ISRAEL: PORUMBELUL PĂCII ESTE O BUFNIȚĂ/ISRAEL: LA PALOMA DE LA PAZ ES UN MOCHUELO
    • KURDOFOBIA LUI ERDOGAN/LA KURDOFOBIA DE ERDOGAN
    • MAI BINE MORT DECÂT VIU/MEJOR MUERTO QUE VIVO
    • MARIHUANA ALBANEZĂ/MARIHUANA ALBANESA
    • MOȘTENIREA BLESTEMATĂ/LA HERENCIA MALDITA
    • PARADOXURI COMUNITARE/PARADOJAS COMUNITARIAS
    • PARADOXURI TURCEȘTI/PARADOJAS TURCAS
    • PEKIN: PRIETEN DE SUFLET/PEKÍN: EL AMIGO DEL ALMA
    • POLONIA, ÎNTRE JUSTIȚIE ȘI PUTERE/POLONIA, ENTRE LA JUSTICIA Y EL PODER
    • R.F.G.: MOTIVE PENTRU ȘI ÎMPOTRIVA UNEI ALIANȚE/RFA: RAZONES Y SINRAZONES DE UNA ALIANZA
    • ROMÂNIA: CANIBALISM POLITIC/RUMANIA: CANIBALISMO POLÍTICO
    • RUSIA – TROPĂITUL PE LOC/EL PIAFAR RUSO
    • SCHOLZ, EMINENȚA GRI/SCHOLZ, LA EMINENCIA GRIS
    • SINGURĂTATEA POLITICĂ A KURZILOR/LA SOLEDAD POLÍTICA DE LOS KURDOS
    • SIRIA : AȘA PRIETENI SĂ AI /SIRIA : AMIGOS ASÍ TENGAS  
    • SIRIA, RĂZBOAIELE CARE NU SE MAI TERMINĂ/SIRIA, LAS GUERRAS DE NUNCA ACABAR
    • SIRIA: PRIETENI, DAR, NU LA NEVOIE/SIRIA : AMIGOS DE QUITA Y PON
    • TURCIA ÎI ATACĂ ȘI PE KURZII DIN IRAK/TURQUÍA ATACA A LOS KURDOS DEL IRAK
    • VEȘNICUL YEMEN /YEMEN ETERNO
    • VIJELIA VIENEZĂ/EL VENDAVAL VIENÉS
    • ZIMBABWE, DEDESUBTURILE/ZIMBABUE, EL TRASFONDO
    • MONEDA EURO CA PANACEU UNIFICATOR/EL EURO COMO PANACEA UNITARIA
    • RECTIFICARE ÎN STIL POLONEZ/RECTIFICAR A LO POLACO
    • ANO DECLANȘEAZĂ ALARMELE/ANO DISPARA LAS ALARMAS/ANO DISPARA LAS ALARMAS
  • PARABOLELE LUI IISUS I
    • PARABOLLE LUI IISUS (XXIII) – ISPITIREA VĂZULUI
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXI) – MISIUNEA APOSTOLILOR: SALVAREA LUMII
    • PARABOLELE LUI IISUS (XXII) – CEI TREI UCENICI SPECIALI
    • PARABOLELE LUI IISUS (XX) – IISUS – NEMURIREA ȘI CUNOAȘTEREA
    • PARABOLELE LUI IISUS (XIX) – IISUS, COREGENTUL LUI DUMNEZEU
    • PARABOLELE LUI IISUS (XVIII) – IISUS, TRIMISUL LUI DUMNEZEU
    • PARABOLELE LUI IISUS (XVII) – SEMINȚELE CUNOAȘTERII LUI DUMNEZEU
    • PARABOLELE LUI IISUS (XVI) – IISUS AJUTORUL PE CARE NU-L MAI AȘTEPȚI
    • PARABOLELE LUI IISUS (XV) – TAINA MORMÂNTULUI GOL
    • PARABOLELE LUI IISUS (XIV) – PREGĂTIREA APOSTOLILOR ȘI DEZVĂLUIREA SFINTEI TREIMI
    • PARABOLELE LUI IISUS (XIII) – IISUS – LOGOS-UL LUI DUMNEZEU
    • PARABOLELE LUI IISUS (XII) – UNGEREA DIN BETANIA
    • PARABOLELE LUI IISUS (XI) – Și i-a spus femeii: fie-ți ție iertate păcatele
    • PARABOLELE LUI IISUS (X) – CODUL ÎMPĂRȚIEI LUI DUMNEZEU
    • PARABOLELE LUI IISUS (IX) – URMAREA LUI HRISTOS – ACTIVAREA ÎMPĂRĂȚIEI LUI DUMNEZEU
    • PARABOLELE LUI IISUS (VIII) – BUNUL PĂSTOR
    • PARABOLELE LUI IISUS (VII) – FIUL LUI DUMNEZEU ȘI FIUL OMULUI
    • PARABOLELE LUI IISUS (VI) – POSTITORUL PREFĂCUT
    • PARABOLELE LUI IISUS (V) – PARABOLA ÎNFRICOȘATEI JUDECĂȚI
    • PARABOLELE LUI IISUS (IV) – IERTAREA FIULUI RISIPITOR
    • PARABOLELE LUI IISUS (III) – RUGĂCIUNEA VAMEȘULUI
    • PARABOLELE LUI IISUS (II) – CANANEANCA ȘI PUTEREA STĂRUINȚEI
    • PARABOLELE LUI IISUS (I) – MÂNTUIREA LUI ZAHEU
  • DOCUMENTALES I
    • BARBAR – AJAM – NEMETS
    • CÂND A FOST DESCOPERITĂ AMERICA?
    • CODUL LUI EL GRECO
    • MĂRȚIȘORUL SAU ÎMBUNAREA LUI MARTE
    • NUNTĂ – CUNUNIE – CĂSĂTORIE
    • SCRIEREA ȘAMANICĂ I – CRUCEA
    • CEL MAI VECHI VIN DIN LUME
    • DOCHIA – O AMINTIRE A MARII ZEIȚE
    • DUH – RUAH – PNEVMA
    • FEBRUARIE II – DE LA LUPERCALII LA VALENTINE’ S DAY
    • IANUARIE – LUNA LUI IANUS – ÎNCEPUTUL CEL BUN
    • PEȘTERILE DIN YUCATAN – UN TUNEL AL TIMPULUI
    • SCRIEREA ȘAMANICĂ II – SVASTICA
    • Secretul mormântului neolitic de la Dirós
    • TEMPLUL ZEULUI FĂRĂ CHIP DE LA AIN DARA
    • ANUL NOU I – ANUL NOU DE TOAMNĂ: SAMHAIN ȘI SÂMEDRU
    • FEBRUARIE I – LUNA PURIFICĂRILOR ȘI A ÎNTOCMIRII PERECHILOR – DRAGOBETE
    • SCRIEREA ȘAMANICĂ III – SPIRALA
    • MOAȘĂ – MOȘ- MOȘIE
    • CODUL LUI HOMER
    • El Código de Homero
    • SÂNZIENE – DRĂGAICE – RUSALII (Noaptea Sfântului Ioan și sabia de Toledo)
    • SEMNUL LABIRINTULUI (I)
    • TEZAURE: PIETROASA ȘI GUARRAZAR
    • Lumina de Paște de la Ierusalim
    • MOŞ CRĂCIUN… SANTA CLAUS („SFÂNTUȚ CULIȚĂ”)? NICIDECUM !
    • ANUL NOU (III) – ANUL NOU DE PRIMĂVARĂ
    • NAȘTEREA DOMNULUI
    • SEMNUL LABIRINTULUI (II) – LABIRINTUL CATEDRALELOR
    • SEMNUL LABIRINTULUI III – LABIRINTUL TEOLOGILOR
    • VINUL – PHARMAKON-UL MEDITERANEI
  • DOCUMENTALES II
    • Argentina, ţara care s-a redresat prin forţe proprii
    • CÂND A FOST DESCOPERITĂ AMERICA?
    • ERT DE DUPĂ ERT
    • Historia del Servicio Español de Radio Rumanía Internacional
    • Eduardo Galeano și poveștile Americii Latine
    • REGELE SPANIEI, JUAN CARLOS I, RENUNȚĂ LA TRON ÎN FAVOAREA FIULUI SĂU, FELIPE
    • BREVE HISTORIA DE LOS COMIENZOS DE LA RADIO EN RUMANIA
    • 95 de ani de la prima transmisiune radio destinată publicului – Enrique Telémaco Susini, părintele conceptului de radio
    • DESFIINȚAREA RADIOTELEVIZIUNII PUBLICE DIN GRECIA SAU ÎN SPATELE ECRANULUI NEGRU
    • PRINȚUL AURULUI ȘI MĂRTUISITORUL LUI HRISTOS
  • LA PAGINA DE DIANA NEGRE III
    • Acasă, pentru a se odihni/A casa de descansar
    • NAȘUL VENEZOLAN /EL PADRINO VENEZOLANO
    • NUNTĂ COREANĂ /BODAS COREANAS
    • PARADOXURI AMERICANE/PARADOJAS AMERICANAS
    • PENDULUL TURCO-AMERICAN/EL PÉNDULO TURCO-AMERICANO
    • PENTRU TOATE GUSTURILE/PARA TODOS LOS GUSTOS
    • PODGORIA RUSEASCĂ A WASHINGTONULUI/LA PARRALA RUSA DE WASHINGTON
    • SALVATORI AI PATRIEI?/¿SALVADORES DE LA PATRIA?
    • SINGURĂTATEA LUI TRUMP/LA SOLEDAD DE TRUMP
    • Zidul discordiei/La muralla de la discordia
    • Cei o sută de mii de fii ai Sfântului Jeff/Los cien mil hijos de San Jeff
    • FRĂȚIA CIUDATĂ /LA EXTRAÑA HERMANDAD
    • Hispanii se roagă la fel/Los hispanos rezan igual
    • REGATUL CELUI RĂU/EL REINO DEL MAL
    • Trump, între cer și infern/Trump, entre el cielo y el inferno
    • Cenușăreasa și tatăl vitreg/La cenicienta y el padrastro
    • PACIFISMUL PRAGMATIC AL LUI KIM/EL PRAGMATICO PACIFISMO DE KIM
  • MISCELANEA BIBLICA
    • DE LA OUL COSMIC LA OUL DE PAȘTE
    • DE LA PESAH LA PAŞTE (II) – PAŞTELE LUI IISUS
    • FLORIILE – SĂRBĂTOAREA INTRĂRII LUI IISUS HRISTOS ÎN IERUSALIM
    • SEFER MASA’OT – CARTEA CĂLĂTORIILOR – Binyamin de Tudela
    • DE LA PESAH LA PAŞTE (I) – PAŞTELE LUI MOISE
    • IUDAISMUL – O CULTURĂ A MIDRAŞ-ULUI, O CULTURĂ A PIETĂŢII
  • KAVAFIKA/ΚΑΒΑΦΙΚΑ
    • «Nous n’osons plus chanter les roses»
    • AȘTEPTÂNDU-I PE BARBARI/ΠΕΡΙΜΕΝΟΝΤΑΣ ΤΟΥΣ ΒΑΡΒΑΡΟΥΣ
    • CÂND SE TREZESC
    • KAVAFIS – AEDUL
    • KAVAFIS – LA JEUNESSE BLANCHE
    • KAVAFIS – PE STRADĂ
    • Kavafis – Zile din 1909, ’10, și ’11
    • KAVAFIS – 27 IUNIE 1906, ORA 2 P.M./27 ΙΟΥΝΙΟΥ 1906, 2 Μ.Μ.
    • KAVAFIS – CÂT POȚI
    • KAVAFIS – CUVÂNT ȘI TĂCERE (1892)
    • KAVAFIS – DECEMBRIE 1903
    • KAVAFIS – ÎN CASA SUFLETULUI
    • KAVAFIS – ITACA – UN POEM GNOSTIC
    • KAVAFIS – LUMEA DE DINCOLO ȘI „CE-A MAI RĂMAS DE SPUS, ÎN HADES, CELOR DE JOS, O SĂ LE SPUN.”
    • KAVAFIS – NĂSCUTE ATUNCI, ACOLO…/Η ΑΡΧΗ ΤΩΝ
    • KAVAFIS – NOTE DESPRE POEZIE ȘI MORALĂ, VIII
    • KAVAFIS – O JUMĂTATE DE ORĂ/ΜΙΣΗ ΩΡΑ
    • KAVAFIS – UNUL DIN ZEII LOR/ΕΝΑΣ ΘΕΟΣ ΤΩΝ
    • KAVAFIS – ZILE DIN 1903
    • KAVAFIS, CEI ȘAPTE SFINȚI TINERI DIN EFES ȘI MĂRTURISIREA ÎNVIERII
    • KAVAFIS, EPOSUL INIMII, DIN SERTAR, M-AM ASCUNS…
    • MORMÂNTUL GRAMATICULUI LYSIAS
    • PLĂCERE/ΗΔΟΝΗ ȘI DEPARTE/ΜΑΚΡΥΑ
    • ÎN LUNA ATHYR
    • Un tânăr, al Artei Cuvântului, în al 24-lea an al său
    • MAREA ÎN ZORI
    • ÎNȚELEPȚII… CELE CE SE APROPIE
    • Pe la nouă și Am înțeles
    • IDELE LUI MARTIE
    • PE UN ȚĂRM DIN ITALIA
    • TEODOT
  • HIEROGAMII… VEGETALE
    • LEURDA ȘI UNTIȘORUL. PRIMA HIEROGAMIE
    • ȘTEVIA ȘI SPANACUL – A DOUA HIEROGAMIE
    • LOBODA ȘI LEUŞTEANUL – A TREIA HIEROGAMIE
    • PĂPĂDIA ȘI SOVÂRVUL – A PATRA HIEROGAMIE
    • MENTA ȘI TARHONUL – A CINCEA HIEROGAMIE
  • IERBURI ȘI MIRODENII
    • GHIMBIRUL – RĂDĂCINA CARE NE STATORNICEȘTE
    • MUȘTARUL – SIMBOLUL PIETREI FILOSOFALE
    • SCORŢIŞOARA – MIRODENIA CRĂCIUNULUI
    • USTUROIUL DE IARNĂ – ZEUL FOCULUI INTERIOR
    • VANILIA – ESENȚA ÎMBRĂŢIŞĂRII FĂRĂ SFÂRŞIT
    • VANILIA – MIRODENIA ANULUI NOU
    • CUIȘOARELE – ESENȚA IUBIRII ABIA ÎNMUGURITE
    • CUIȘOARELE ȘI NUCȘOARA – HIEROGAMIE DE IARNĂ
    • HREANUL – CĂLĂUZA SPRE CUNOAȘTEREA DE SINE
    • SCORŢIŞOARA – ESENȚA PARADISULUI
    • CEAPA – PÂNTECUL ÎN CARE SE … COACE SPIRITUL NOSTRU ÎNALT
    • NUCȘOARA – ESENȚA CUNOAȘTERII DE SINE
    • ANASONUL STELAT – ESENȚA ADEVĂRATEI SEDUCȚII
    • ANASONUL MEDITERANEAN – ESENȚA MICILOR FERICIRI DE ACASĂ
    • TARHONUL – IARBA ȘAMANILOR
    • LEUȘTEANUL – ESENȚA VENUSITĂȚII
    • MĂRARUL – ESENȚA TINEREȚII ȘI A ÎNFLORIRII
    • PĂTRUNJELUL – ESENȚA PUTERII DE VIAȚĂ ȘI A BĂRBĂȚIEI
    • CORIANDRUL–GUSTUL SUBLIM AL MANEI
  • IERBURILE AFRODITEI
    • MAGHIRANUL – IARBA MIRILOR
    • SOVÂRVUL – IARBA CASTEI IUBIRI
    • ROSMARINUL – IARBA NUBILITĂȚII FERICITE
    • SALVIA – IARBA CARE DEȘTEAPTĂ SIMȚURILE ȘI MINTEA
    • MENTA – IARBA MINȚII
    • BUSUIOCUL – IARBA REGILOR
    • CIMBRIŞORUL – IARBA DUHULUI
    • CIMBRUL – IARBA CARE TE SATURĂ
    • LAVANDA – IARBA CĂMINULUI
    • ROINIȚA – IARBA INIMII
  • POVEȘTI GRECEȘTI
    • Cutea sau piatra răbdării/Η πέτρα της υπομονής
    • POVEȘTI CU ANIMALE
  • CAMINOS Y SENDEROS
    • Poeme de Donosti Bleddyn
    • O, DIVIN CREATOR !
    • No te enamores/Nu te îndrăgosti de o femeie care citește
  • ENTREVISTAS
    • EL FOLKLORE SEFARDÍ EN RUMANÍA/FOLCLORUL SEFARD ÎN ROMÂNIA
    • EL HEBREO ESTEREOTIPO-ESBOZO DE HISTORIA CULTURAL

ghemulariadnei

~ Site-ul care îți arată ieșirea din Labirint

ghemulariadnei

Archivos de autor: Zenaida Luca-Hac

VEȘNICUL YEMEN/YEMEN ETERNO

09 sábado Dic 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Ali Abdullah Salih, Emiratele Arabe, houthi, Peninsula Arabică, Riad, Yemen

Ali Abdullah Salih

VEȘNICUL YEMEN

Asasinarea lui Ali Abdullah Salih, săptămâna trecută, în Yemen, arată, din nou și în mod trist, cât de încurcat este jocul de interese care copleșește, de secole, lumea arabă.

Motivul acestui asasinat e simplu: Salih a fost eliminat deoarece deranja pe toată lumea. Gherilele houthi l-au ucis la puțin timp după ce Salih a anunțat că părăsește tabăra tribal-iraniană, pentru a se oferi ca aliat al saudiților.

Salih, fost președinte yemenit, s-a menținut la putere timp de decenii țesând intrigi între Riad – care l-a sponsorizat, la început -, Teheran și Abu Dhabi, și stârnind în propia lui țară rivalități între triburi, adevărate puteri civice și economice din Yemen. Machiavelismele lui Salih l-au ajutat să dobândească o asemenea putere, încât a ajuns să încerce să se tutuiască cu clanul Saud.

Cu toate acestea, n-a reușit. În Riad intoleranța față de expansionismul iranian în lumea musulmană a dus la declanșarea „războaielor delegate”: Palestina, Liban, Siria și Yemen. Ambițiile și megalomaniile lui Salih au fost pedepsite de Arabia Saudită  cu o aurită înlăturare a sa , înlăturare de care fostul președinte s-a folosit – bazându-se pe averea pe care o acumulase și pe niște miliții pretoriene pe care le-a creat în timpul președinției sale– pentru a interveni în războiul civil, dar, de partea unui fost inamic: tribul houthi, sprijinit de Iran.

YEMEN 1

Așa cum se desfășoară acum, războiul civil din Yemen nu poate fi câștigat de niciuna dintre părți. Armata saudită a dovedit, până acum, că nu are capacitatea necesară; ajutoarele iraniene sunt destul de îndepărtate și indirecte pentru a fi decisive; și, colac peste pupăză, fiecare din protagoniștii războiului urmărește altceva. Astfel, Iranul vrea să șubrezească preeminența saudită în lumea musulmană; Arabia Saudită e dornică să arate o hegemonie absolută în Peninsula Arabică și să reducă influența persană în lumea islamică; Emiratele Arabe, principalul aliat al Riad-ului în Yemen, vor să obțină, în urma acestui război, un control total asupra portului Aden și asupra traficului său; triburile yemenite se străduiesc ca niciunul dintre ele să nu poată ocupa o poziție din care să domine asupra întregii țări; iar Salih… Salih ar fi vrut toate acestea la un loc.

Nu mai este nevoie să spunem că, pentru toată această încâlceală de ură, alianțe, trădări și complicate manevre politico-economice, cadrul care o găzduiește este mizeria crasă care domnește în Yemen – țara cea mai săracă din lumea arabă –, precum și învechita sa structură socială, în care, normele după care se conduce viața sunt cele tribale din Evul Mediu, iar democrația nu este decât un neologism…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

YEMEN 2

YEMEN ETERNO

El asesinato de Ali Abdulá Salih en el Yemen la semana pasada evidencia nueva y tristemente el intrincadísimo juego de intereses que agobia el mundo árabe desde siglos.

La historia del asesinato es simple : Salih fue eliminado porque molestaba a todo el mundo. Los guerrilleros houthi le abatieron poco después de que Salih anunciara que abandonaba el bando iraní-tribal para ofrecerse de aliado a los Saud.

Salih, expresidente yemení, se había mantenido en el poder durante decenios intrigando entre Riad – que le patrocinó en un inicio -, Teherán y Abu Dhabi y azuzando en su propio país las rivalidades entre las tribus, auténtico poder cívico y económico del Yemen. Los maquiavelismos de Salih le sirvieron para acrecentar su poder hasta el extremo de intentar tratar de tú a tú al clan de los Saud.

Pero su poder no daba para tanto y en Riad la intolerancia con el expansionismo iraní en el mundo musulmán había desembocado en las “guerras delegadas” : Palestina, Líbano, Siria y el Yemen. Las ambiciones y megalomanías de Salih fueron castigadas por Arabia Saudí con un derrocamiento dorado, lo que el expresidente aprovechó para – apoyado en la fortuna acumulada y unas milicias pretorianas creadas durante su presidencia – para intervenir en la guerra civil, ahora como aliado de sus antiguos enemigos : la tribu de los houthi, apoyados  por el Irán.

YEMEN 3Mapa político de Yemen

Tal como está planteada, la guerra civil del Yemen no la puede ganar nadie. El ejército saudí no ha dado la talla hasta ahora; las ayudas iraníes son demasiado lejanas e indirectas para ser decisivas; y, para colmo, cada uno de los protagonistas de la guerra busca otra cosa. Así, Irán quiere socavar la preeminencia saudí en el mundo musulmán; Arabia Saudí pretende alardear de una hegemonía absoluta en la Península Arábiga y reducir la influencia iraní en el ámbito islámico; los Emiratos Árabes, principal aliado de Riad en el Yemen, sólo quieren sacar de esa guerra un control total sobre el puerto de Adén y su tráfico; las tribus yemenitas están empeñadas en impedir que ninguna de ellas se erija en dominador de todo el país; y Salih… Salih, lo quería todo.

No hace falta decir que el marco de este galimatías de odios, alianzas, traiciones y complicadísimas maniobras político-económicas es la crasa miseria que reina en el Yemen – la nación más pobre del mundo árabe – y su anticuadísima estructura social, en la que las normas que rigen la vida son las tribales de la Edad Media y la democracia no es más que un neologismo…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...

O țară în flăcări/Un país en llamas

09 sábado Dic 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

California, Casa Blanca, Congreso, Corea del Norte, crisis, Donald Trump, Hillary Clinton, Robert Mueller, SUA, Washington

CALIFORNIA INCENDII 1

O țară în flăcări                                       Washington, Diana Negre.

În vest, în California, perla economică a SUA, flăcările au distrus, până acum, mai mult de 50.000 de hectare și o parte din Los Angeles, în timp ce, în est, plouă abundent cu poziții diplomatice maximaliste, amenințări că se va închide guvernul federal, scandaluri de hărțuire sexuală și lupte interne în guvernul federal între prietenii și dușmanii președintelui Trump.

Toate acestea se întâmplă într-un moment de avânt economic, care a dus bursele, -americanii văd în ele cel mai bun termometru pentru bunăstarea lor- la niveluri stratosferice , în timp ce, piața imobiliară a depășit deja criza care a zguduit economia lumii întregi, acum zece ani, iar șomajul a scăzut la asemenea niveluri, încât, pe zi ce trece, este tot mai greu să găsești muncitori.

Dar, cu toate că buzunarul nu-i doare pe americani, țara se află în tensiune: tendințele sociale se pare că le amărăsc viața atât celor de dreapta, cât și celor de stânga, dar, și independenților și sectorului din ce în ce mai mic al celor care se declară apolitici.

Din afară este foarte greu să înțelegi – sau chiar să vezi – criza prin care trece conviețuirea americanilor, dar, nici din interior nu se deslușesc prea bine cauzele ei, și cu atât mai puțin, soluțiile ei. Ceea ce este evident sunt fisurile care afectează țara, de la accesele de puritate morală, până la neînțelegerile asupra impozitelor, relațiilor internaționale și abuzurile de putere.

Începând cu puritatea, să spunem că țara a trecut de la o epocă în care hărțuirea sexuală era monedă curentă  și era considerată doar ca un mic păcat de rutină în Hollywood și prin coridoarele centrelor de putere, cum ar fi Congresul sau Casa Albă, pentru a deveni, acum, o spadă care atârnă asupra oricărei persoane, indiferent dacă se poate dovedi sau nu, care este acuzată că a comis abuzuri mai mari sau mai mici, uneori întâmplate acum douăzeci sau trezeci de ani.

CONGRES SUA

Prezumția de nevinovăție dispare în aceste cazuri : ele nu sunt judecate de tribunale, ci de opinia publică.  Orice acuzație se transformă automat într-o condamnare cu atâta forță, încât acuzatul devine imediat penitent și își aplică el singul pedeapsa demisiei. E un drum lung de la nu atât de îndepărtata epocă a lui Bill Clinton, când soția sa, Hillary, respingea ca nedemonstrabile acuzațiile mai multor doamne și le cerea dovezi în susținerea acestor acuzații.

Astfel, în ultimele două săptămâni, am putut auzi istorii înfiorătoare, ca cea a unui candidat condamnat de opinia publică deoarece, acum aproape o jumătate de secol, se întâlnea cu fete de 17 ani, iar el avea 30, și am văzut demisia unui senator din cauza unei „conduite nepăsătoare” față de niște doamne.  La un nivel mai credibil, s-au descoperit compensații de zeci de mii de dolari, plătiți dintr-un fond special, creat de Congres pe seama contribuabililor, pentru a compensa victimele hărțuirii sexuale și ale altor abuzuri de putere, comise de senatori și congresmani.

În acest timp, președintele Trump continuă să se arate neobosit, provocând înfruntări atât în țară, cât și în afara ei. În interior, continuă cu twit-urile sale care îi irită atât pe americani, cât și pe străini, în timp ce, în exterior, continuă încleștarea cu Coreea de Nord, și răstoarnă jumătate de secol de politică internațională, anunțând mutarea ambasadei  americane la Ierusalim.

TRUMP 1

De fapt, nu este primul care recunoaște acest oraș ca fiind capitala statului Israel: a făcut-o Congresul, acum mai mult de 20 de ani, însă toți ceilalți președinți au aplicat clauza care le permitea să mențină ambasada americană la Tel Aviv.

E greu de înțeles o asemenea decizie în afara rațiunii electorale: este una dintre puținele promisiuni făcute în campania sa electorală pe care o poate duce la îndeplinire el singur, deoarece va avea nevoie de Congres ca să modifice sistemul fiscal sau normele asigurărilor medicale. Ori, interesul său electoral nu este puternicul „lobby” iudeo-american, situat prea la stânga pentru a-l putea câștiga, ci enormul bloc format de creștinii fundamentaliști. Aceștia reprezintă 25% din electorat, sunt conservatori, și, din rațiuni biblice, consideră că Israelul este tot atât, dacă nu și mai important, decât Statele Unite, ceea ce este de înțeles când se pune problema de a alege între efemerele avantaje materiale și principiile unei mari și profunde credințe religioase.

Între timp, Trump se luptă cu rezistența funcționarilor superiori din Washington și cu magistrații progresiști din toată țara. Este un război cu multe bătălii: prima dintre ele este amenințarea de a închide guvernul federal din lipsa vreunui acord asupra bugetului; cea care ar avea cele mai multe consecințe este reforma, iar cea mai amară este cea pe care o pregătește procurorul independent Robert Mueller, care încearcă să descopere posible cârdășii între Trump și Vladimir Putin, pentru a înfluența campania electorală.

Numirea lui Mueller, fost director al FBI, a mulțumit pe toată lumea, deoarece era un om integru, dar, pe măsură ce cercetările sale avansează și îi investighează pe colaboratorii lui Trump, se înmulțesc criticile împotriva echipei pe care a format-o, deoarece marea majoritate a membrilor ei sunt donatori ai Partidului Democrat, ceea ce este inevitabil într-un oraș în care 92% din voturi au fost în favoarea lui Hillary Clinton.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

CALIFORNIA INCENDII 2

Un país en llamas                                      Washington, Diana Negre.

 En el extremo occidental de Estados Unidos, California, la perla económica del país, las llamas han destruido ya más de 50.000 hectáreas y quemado parte de Los Ángeles, mientras que en el Este, llueven chuzos políticos entre las posiciones diplomáticas maximalistas, las amenazas de cerrar el gobierno federal, escándalos por acoso sexual y las luchas internas del gobierno federal entre amigos y enemigos del presidente Trump.

Todo esto ocurre en un momento de bonanza económica que ha llevado las bolsas, en que los americanos ven el mejor termómetro de su bienestar, a niveles casi estratosféricos, mientras el mercado inmobiliario ha superado ya la crisis que sacudió las economías de todo el mundo hace ahora diez años y el desempleo ha bajado a niveles tales que es cada día más difícil encontrar trabajadores.

 Pero, aunque el bolsillo no les duela a los norteamericanos, el país está tenso: las tendencias sociales parecen amargarles a la vida tanto a las derechas como a las izquierdas, sin olvidarnos de los independientes y el menguante sector de los que se declaran apolíticos.

Desde fuera es muy difícil entender -e incluso ver, la crisis por la que está pasando la convivencia norteamericana, pero desde dentro tampoco están muy claras sus causas -y mucho menos sus soluciones.  Lo que sí es evidente son las grietas que afligen al país, desde los arrebatos de pureza moral hasta los desacuerdos en torno a impuestos, relaciones internacionales y los abusos de poder.

Empezando por la pureza, el país ha pasado de una época en que el acoso sexual era moneda corriente y tan solo un pecadillo rutinario en Hollywood y los pasillos de centros de poder como el Congreso o la Casa Blanca, para convertirse en una espada colgante sobre cualquier persona a la que alguien, de forma demostrable o no, acuse de abusos mayores o menores, tal vez cometidos a veces veinte o treinta años atrás.

La presunción de inocencia desaparece en estos casos que no se juzgan en tribunales sino en la opinión pública.  Cualquier acusación se convierte automáticamente en una condena y lo hace con tal fuerza que el acusado pasa de inmediato a ser penitente y a aplicarse voluntariamente el castigo de la dimisión. Un largo camino desde la no tan lejana época de Bill Clinton, cuando su mujer Hillary descartaba por indemostrables las acusaciones de diversas damas y exigía pruebas para demostrar sus acusaciones.

HILLARYHillary Clinton

Así, en las últimas semanas, hemos oído historias de horror como la de un candidato condenado por la opinión pública por haber salido, casi medio siglo atrás, con chicas de 17 años cuando él tenía 30 y hemos visto la dimisión de un senador por “conducta insensible” ante diversas damas.  A un nivel más fiable, se han descubierto las compensaciones de decenas de miles de dólares pagadas por un fondo especial, establecido por el Congreso y financiado por el contribuyente, para compensar a víctimas de acoso sexual y otros abusos de poder por parte de senadores y congresistas.

Al mismo tiempo, el presidente Trump sigue infatigable provocando enfrentamientos dentro y fuera del país. Dentro, prosigue con sus tuits que irritan a propios y ajenos, mientras que fuera continúa su pulso con Corea del Norte y ha roto con más de medio siglo de política internacional al anunciar el traslado de la embajada norteamericana a Jerusalén.

En realidad, no es el primero en reconocer esta ciudad como capital de Israel, porque eso ya lo hizo el Congreso hace más de 20 años, pero los presidentes se han acogido siempre a la cláusula que les permite mantener la embajada norteamericana en Tel Aviv.

Es difícil entender semejante decisión al margen de la clave electoral: es una de las pocas promesas de su campaña que puede llevar a cabo por su cuenta, mientras que necesita al Congreso para modificar el sistema fiscal o las normas del seguro médico. Y su interés electoral probablemente no es el poderoso “lobby” judío-norteamericano, situado demasiado a la izquierda para ganárselo, sino el enorme bloque de cristianos fundamentalistas. Representan el 25% del electorado, son conservadores y las razones bíblicas les hacen considerar Israel tan o más importante que Estados Unidos, algo comprensible cuando se trata de elegir entre las efímeras ventajas materiales y los principios de una fe profunda.

Mientras tanto, Trump sigue su guerra con la resistencia de los altos funcionarios de Washington y los magistrados progresistas de todo el país. Es una guerra con muchas batallas: la más inmediata es la amenaza de cerrar el gobierno federal por falta de acuerdo presupuestario, la que más consecuencias puede tener es la reforma y la más amarga es la planteada por el fiscal independiente Robert Mueller, quien trata de descubrir posibles contubernios entre Trump y Vladimir Putin para influir en la campaña electoral.

TRUMP 2Robert Mueller  y Donald Trump

El nombramiento de Mueller, ex director del FBI, fue celebrado por todos al declararlo un hombre intachable, pero a medida que las investigaciones avanzan y empieza a procesar a colaboradores de Trump, aumentan las críticas por el equipo que ha formado, pues la mayoría de sus letrados son donantes al Partido Demócrata, lo que en realidad es inevitable en una ciudad que dio el 92% de sus votos a Hillary.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...

ATENA ȘI ANKARA, MAI APROPIATE SAU MAI DEPĂRTATE CA NICIODATĂ ?

07 jueves Dic 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Ankata, Atena, democrație, Erdogan, Grecia, puci, Tsipras, Turcia

ERDOGAN - PAVLOPULOSRecep Tayyip Erdogan și Procopis Pavlopulos, Atena, 7 decembrie 2017. Sursa: Kathimerini

Minoritatea turcă sau minoritatea musulmană din Grecia ? Nodul gordian pe care Recep Tayyip Erdogan speră să-l taie la Atena.

Vizita oficială de două zile pe care a început-o astăzi președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan, în Grecia este considerată de observatorii politici… istorică.

Și nu doar pentru că au trecut 65 de ani de când un președinte turc, Celal Bayar, a vizitat ultima oară Atena, în anul 1952.

Este istorică mai ales pentru că Atena și Ankara par să dorească sincer să-și îmbunătățească relațiile cu suișuri și coborâșuri: în 1996 se aflau în pragul unui război pentru ca în 1999 să înceapă o detensionare evidentă a relațiilor lor.

Recep Tayyip Erdogan, care, totuși, nu este la prima sa vizită în țara vecină, în care a fost în 2004 și în 2010, în calitate de prim-ministru, a răspuns, cu o oarecare întârziere, invitației pe care omologul său elen, Procopis Pavlopulos, i-a adresat-o, în mai anul acesta la cea de 25-a aniversare a Organismului de Cooperare Economică la Marea Neagră, la care Grecia și Turcia sunt membri fondatori.

Târziu, dar… a răspuns.

Și analiștii spun că a făcut-o ca să se apropie de UE prin mijlocirea Atenei, sperând  să scoată Turcia din izolarea la care a condamnat-o după măsurile dure pe care le-a luat împotriva oponenților lui, în urma tentativei eșuate de lovitură de stat din 15 iulie 2016. De asemenea, președintele Turciei ar încerca și să-și îmbunătățească relațiile tensionate cu unele țări europene.

ÎN CE DOMENII SUNT NEÎNȚELEGERI ?

Deși pregătirea vizitei a durat șapte luni, se pare că președintele Erdogan are de gând să răstoarne agenda convorbirilor.  În ajunul vizitei sale, a făcut declarații care au produs îngrijorare la Atena. El a dat miercuri seară un interview la Ankara canalului grec de televiziune SKAI în care a spus că va cere „actualizarea” Tratatului de la Lausanne din 1923… de la A la Z!

Tot aseară, premierului grec Alexis Tsipras i-a răspuns într-un interview cerut de agenția turcă de știri Anadolu că: Tratatul de la Lausanne este… intangibil.

Toată lumea se întreabă, cu îngrijorare, acum, de ce președintele turc cere revizuirea… în totalitate a unui tratat de pace care se aplică din 1923 și care a fost semnat de mai multe țări europene.  Cu îngrijorare, pentru că Tratatul de la Lausanne semnat de părintele Turciei moderne, Kemal Atatürk, a stabilit noile frontiere ale Turciei, după destrămarea Imperiului Otoman, în urma primului război mondial. Și, în al doilea rând, pe baza lui a avut loc un schimb de populații între Turcia și Grecia.

Să fie vreo legătură între această cerere de revizuire și faptul că mâine, în cea de-a doua zi a vizitei sale în Republica Elenă, președintele Erdogan va vizita comunitatea musulmană (de fapt turcă !) din Tracia, provincia din Nordul Greciei unde trăiesc 100 de mii de musulmani ?

Sau cu granițele spațiului aerian și maritim al celor două țări asupra întinderii cărora conducătorii lor au păreri… diferite ?

Nu știm la ce schimbări se gândește domnul Erdogan, dar astăzi, în cursul discuției tête-à-tête avute cu omologul său elen Procopis Pavlopulos, la Palatul Prezidențial, a declarat că „în Tratatul de la Lausanne există chestiuni rămase în suspensie și care nu sunt bine înțelese”. „S-au schimbat multe în acești 94 de ani. Dacă ne apucăm să cercetăm toate temele, cred că toate părțile vor fi de acord că trebuie să se schimbe anumite lucruri” – a mai spus el referindu-se la Tratat. „Ați spus – i s-a adresat președintelui grec, – că în Tratatul de la Lausanne se vorbește despre o minoritate musulmană, dar Tribunalul European al Drepturilor Omului se referă la ea folosind cuvântul „turcească”. Trebuie să evaluăm condițiile în care trăiesc oamenii (aceia-n.n.) acolo” a continuat președintele turc, referindu-se expres la condițiile de viață ale musulmanilor din Tracia.

Evident, răspunsul președintelui elen a fost: Tratatul de la Lausanne nu are nevoie nici de revizuire, nici de actualizare !

Și, se pare că președintele Erdogan a a acceptat invitația de a vizita Grecia, mai întâi de toate, ca să susțină dreptul musulmanilor din vestul Traciei de a trăi conform drepturilor religioase consfințite prin Tratatul de la Lausanne. Concret, dreptul imamilor de a-și alege marele muftiu, drept pe  care autorităile grecești li-l refuză.

De fapt, domnul Erdogan a comis o mare greșeală cerând „actualizarea” Tratatului de la Lausanne. El nu dorește decât recunoașterea oficială, de către Grecia – cea mai veche democrație din lume ! – a comunității turcești de pe teritoriul ei.

Mai oportun și mai eficient ar fi fost să pună problema în termeni europeni: recunoașterea existenței minorităților naționale și a drepturilor pe care acestea le-ar avea, conform valorilor democrației de tip occidental. Din păcate, Grecia nu recunoaște că pe teritoriul ei ar exista minorități naționale. Și nici domnul Erdogan, nu e chiar european-europenist !

Deși purtărorii de cuvânt ai celor două guverne au declarat, în ajunul vizitei, că se așteaptă ca președintele Erdogan și premierul Alexis Tsipras să găsească soluții pentru problemele care le strică relațiile, realitatea pare să fie alta.

Suveranitatea asupra spațiului aerian (și Turcia a tot încălcat, în ultimii ani, spațiul aerian al Greciei), asupra platformei continentale, asupra insulelor nelocuite din Egeea și problema Ciprului, adică chestiunile spinoase rămase nerezolvate din timpul războiului rece, par departe de a fi soluționate.

Convorbirile de pace, de pildă, pentru Cipru, insula divizată din 1974, când Turcia a invadat și a anexat partea de nord, s-au întrerupt în iulie, anul acesta. Și e greu de crezut că se vor debloca cu ocazia acestei vizite și, mai ales, după declaraițile președintelui turc despre „actualizarea” Tratatului de la Lausanne. Chestiunea cipriotă, care este o prioritate majoră a Atenei, va fi din nou discutată în contextul în care, în ianuarie 2018, sunt programate alegeri prezidențiale în comunitatea greco-cipriotă.

Și, deși se vorbește despre o așteptată „updatare” esențială și o îmbunătățire spectaculoasă a relațiilor bilaterale, se pare, totuși, că există câteva obstacole. Printre ele, amânarea Atenei de a-i extrăda pe cei opt ofițeri turci care au evadat în Grecia, fugind cu un elicopter, după tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 16. Ofițeri pe care Recep Tayyip Erdogan i-a acuzat de implicare în puciul de la Ankara. Ca ei mai sunt și alții aproape 1000 de turci, care s-au refugiat în Grecia fugind de epurările operate de șeful statului turc.

Premierul elen, deși declară că „puciștii turci nu sunt doriți în Grecia” nu-i presează, totuși, pe judecătorii care au refuzat, în ianuarie, extrădarea lor, blocând-o.

DAR, ÎNȚELEGERI ?

Există și domenii în care colaborarea eleno-turcă funcționează. În primul rând criza refugiaților. Cele două țări au dovedit că au gestionat bine, până acum, această criză, în cadrul acordului încheiat în martie 2016 între UE și Ankara, pentru stoparea fluxului de migranți spre Europa. Europa, pentru care această cooperare este vitală, urmărește cu sufletul la gură convorbirile pe care le are în aceste două zile președintele turc la Atena.

Deși cooperarea dintre Atena și Ankara în problema refugiaților a reușit să închidă ruta balcanică și să reducă drastic fluxul migratoriu în Marea Egee, situația taberelor de refugiați din insulele grecești din Egeea răsăriteană rămâne dramatică, iar premierul Tsipras speră să o rezolve discutând acum cu președintele turc.

Un al doilea domeniu în care Grecia și Turcia au dovedit că lucrează foarte bine este cel al proiectelor comune, cum ar fi noua linie de transport pe mare Salonic-Izmir (Smirna) și reluarea liniei feroviare Salonic-Istanbul.

Dar și domeniul investițiilor: se pare că există un interes deosebit al investitorilor turci pentru afacerile imobiliare, navale, în turism, în infrastructură și energie.

De altfel, după spusele premierului elen, lucrările la gazoductul TAP-TANAP progresează îmbucurător.

Cu toate acestea, primele impresii ale vizitei nu sunt, nici pe departe, mulțumitoare, cel puțin pentru partea greacă, de vreme ce observatorii spun că discuțiile dintre cei doi președinți, Erdogan și Pavlopulos, s-au desfășutat într-un climat…  apăsător !

Ce ne va arăta, oare, ziua de mâine, în privința rezultatelor concrete ale acestei vizite ? Va recunoaște Grecia, în sfârșit, existența minorităților de pe teritoriul ei ?

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...

CLOPOȚELUL PISICII IRLANDEZE/EL CASCABEL DEL GATO IRLANDÉS

05 martes Dic 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

brexit, Cipru, Dublin, Europa, Irlanda, Irlanda de Nord, Marea Britanie, Turcia, Ulster

IRLANDA 1

CLOPOȚELUL PISICII IRLANDEZE

Ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană – brexit-ul – este pe cale de a se împotmoli exact acolo unde nimeni nu se aștepta: în Irlanda.

Evoluțiile brexit-ului ne arată un guvern britanic mult mai dispus să plătească scump ieșirea sa din UE decât era la începutul acestui an. La masa negocierilor a apărut, însă, o problemă ce părea a fi fost rezolvată de acum câteva decenii: cea a frontierei dintre cele două Irlande.

Chestiunea traficului persoanelor și mărfurilor între Ulster și Republica Irlanda s-a rezolvat prin anii 20, prin CTA (Common Travel Act) care, practic, transforma această frontieră într-o graniță virtuală, fără controale sau taxe. Nu existau probleme deoarece atât Irlanda, cât și Ulster-ul (parte a Regatului Unit) formau parte din același bloc, în plus, de la intrarea britanicilor în U.E., toți cei interesați aparțineau unuia și aceluiași sistem.

Însă, din 2019, Marea Britanie – și odată cu ea, Irlanda de Nord – vor părăsi U.E., în timp ce Republica Irlanda va rămâne. Ori, normele comunitare sunt clare în privința vămilor și controalelor asupra mărfurilor și cetățenilor din afara comunității. Problema nu mai este de natură economică, deoarece trece în sfera suveranităților naționale și a principiilor juridice. Astfel, Dublinul amenință să împiedice orice acord asupra brexit-ului dacă este afectat CTA; Londra nu vrea nici măcar să audă despre o eventuală mutare a frontierei anglo-irlandeze din interiorul insulei irlandeze pe brațul mării care o desparte de Marea Britanie, iar Bruxelles-ul caută cu disperare o soluție acceptabilă pentru toată lumea.

CIPRU 1

În aceste condiții, surprizele pot să se înmulțească dacă privirile negociatorilor se îndreaptă spre Cipru. Și nu pentru că acolo ar putea să apară propuneri geniale, ci pentru că în cazul Ciprului s-a găsit o soluție modestă, dar pragmatică, pentru o problemă asemănătoare. Jumătatea occidentală a insulei face parte din Uniunea Europeană, în timp ce sectorul ei oriental, nu; de la ocuparea lui de către Turcia, această parte a insulei este pământ extracomunitar.

Formula este simplă: se aplică măsuri excepționale pentru traficul persoanelor și mărfurilor între cele două părți ale insulei. Însă aplicarea acestei soluții este dificilă în cazul Irlandei, deoarece conducătorii Ulster-ului și nu puțini politicieni englezi se tem că, în felul acesta, s-ar face un pas important spre reunificarea Irlandei. Ori, aceasta este o cu totul altă chestiune…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

IRLANDA 2

EL CASCABEL DEL GATO IRLANDÉS

La salida de Gran Bretaña de la Unión Europea – el brexit – amenaza con empantanarse donde menos se esperaba: en Irlanda.

Y puestos a sorprender, las evoluciones del brexit van mostrando un Gobierno británico mucho más dispuesto a pagar cara su salida de la U.E. de lo que esperaban en Bruselas a principios de año, al tiempo que en la mesa de negociaciones ha surgido un problema que parecía superado desde hace lustros: el de la frontera intrairlandesa.

La cuestión del tráfico de personas y mercancías entre el Ulster y la República de Irlanda la resolvieron ya en los años 20 los interesados con la CTA (Common Travel Act) que transformaba prácticamente dicha frontera en una división virtual, sin controles ni gravámenes. Claro que tampoco tenía que haber problemas para ello por cuanto tanto Irlanda como el Ulster (parte del Reino Unido) formaban parte del mismo bloque económico y desde el ingreso británico en la U.E., todos los interesados volvían a pertenecer a un mismo sistema.

Pero, a partir del 2019, Gran Bretaña – y con ella, Irlanda del Norte – abandonarán la U.E. en tanto que la República de Irlanda seguirá en esta. Y las normas comunitarias son claras en cuanto a aranceles y controles para mercaderías y ciudadanos extracomunitarios. Con ello, el problema se sale del ámbito económico para entrar en el de las soberanías nacionales y los principios jurídicos. Así, Dublín amenaza con vetar cualquier acuerdo sobre el brexit si se toca el CTA, Londres no quiere ni oír hablar del eventual traslado de la frontera anglo irlandesa de esta última isla al brazo de mar que la separa de Gran Bretaña y Bruselas se desespera buscando una solución aceptable para todo el mundo.

EUROPA

En estas condiciones, el rosario de las sorpresas puede seguir creciendo si bien hoy por hoy las miradas de los negociadores se dirigen hacia Chipre. Y no porque se espera que surjan allá propuestas geniales, sino porque allá se encontró una solución modesta, pero pragmática, para un problema similar. La mitad occidental de Chipre es miembro de la Unión Europea en tanto que el sector oriental, no; desde su ocupación por Turquía, esa parte de la isla es tierra extracomunitaria.

La fórmula fue sencilla: aplicar medidas excepcionales para el tráfico de personas y mercancías entre las dos partes de la Isla. La aplicación de esa solución al caso irlandés es, sin embargo, difícil porque los dirigentes ulsterianos y no pocos de los políticos ingleses temen que con ello se dé un paso importante hacia la reunificación de Irlanda. Y esta, evidentemente, es harina de otro costal…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...

PARABOLELE LUI IISUS (XLVI) – TALENTAȚII VOR MOȘTENI ÎMPĂRĂȚIA

01 viernes Dic 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

credință, Evanghelie, Iisus Hristos, Luca, Matei, Noul Testament, parabolă, pericopă, religie

PARABOLA TALANTILOR 1

Înmulțirea talanților – îmbunătățirea de sine !

În această duminică, 3 decembrie, la liturghie se citește un fragment din evanghelia după Matei  (25, 14-30): parabola talanților sau o lecție despre rodirea de sine.

Matei 25, 14-30: (Împărăția lui Dumnezeu se aseamănă și cu omul din parabola aceasta): un om (poate un negustor – n.n.) se pregătea să plece din țară și i-a chemat la el pe servii lui (cei mai apropiați) și le-a încredințat toată averea lui: unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi și ultimului unu, fiecăruia după puterea lui, și a și plecat de îndată. Primul, care primise cinci talanți, i-a luat și s-a dus să-i înmulțească (să-i investească, să-i depună la bancă-n.n.) și a mai făcut cinci talanți. La fel a făcut și cel ce primise doi, câștigând alți doi talanți. Dar ultimul, care primise un singur talant, s-a dus, a săpat o groapă în pământ și a ascuns acolo argintul stăpânului lui. După mult timp se întoarce stăpânul și se socotește cu servii lui. S-a apropiat primul, care primise în grijă cinci talanți și i-a dat stăpânului împreună cu ceilalți cinci talanți spunându-i: cinci talanți mi-ai dat în grijă, iată-i și iată și alți cinci pe care i-am câștigat cu ei. Și stăpânul i-a zis: bine, slujitor bun și credincios. Puține ți-am încredințat și m-ai servit cu credință; multe-ți voi da să le chivernisești. Intră, dar, în bucuria domnului tău. A venit și al doilea serv care primise doi talanți și a zis: Doamne, doi talanți mi-ai dat în grijă, iată-i și iată alți doi pe care i-am câștigat cu primii. Și stăpânul i-a zis: bine, slujitor bun și credincios. Puține ți-am încredințat și m-ai servit cu credință; multe-ți voi da să le chivernisești. Intră, dar, în bucuria domnului tău. S-a apropiat și ultimul, care primise un talant, și a zis: doamne, te știam că ești om aspru care seceră unde n-a semănat și care adună de unde n-a aruncat sămânța și m-am temut. M-am dus și am îngropat talantul tău în pământ. Uite, ai înapoi ce-i al tău! Stăpânul i-a răspuns: serv viclean și nepăsător! Știai că secer unde n-am semănat și că adun de unde n-am aruncat sămânța ! Trebuia să dai argintul meu la zarafi și când aș fi venit mi l-aș fi primit înapoi cu dobândă. Luați-i talantul și dați-l celui care are zece, căci oricui are i se va da și îi va prisosi, iar de la cel ce n-are și ce n-are i se va lua și pe servul care n-a fost bun de nimic aruncați-l în întunericul cel mai adânc. Acolo este plângerea și scrâșnitul dinților.

Matei 25, 14-30: ῞Ωσπερ γὰρ ἄνθρωπος ἀποδημῶν ἐκάλεσε τοὺς ἰδίους δούλους καὶ παρέδωκεν αὐτοῖς τὰ ὑπάρχοντα αὐτοῦ, καὶ ᾧ μὲν ἔδωκε πέντε τάλαντα, ᾧ δὲ δύο, ᾧ δὲ ἕν, ἑκάστῳ κατὰ τὴν ἰδίαν δύναμιν, καὶ ἀπεδήμησεν εὐθέως. πορευθεὶς δὲ ὁ τὰ πέντε τάλαντα λαβὼν εἰργάσατο ἐν αὐτοῖς καὶ ἐποίησεν ἄλλα πέντε τάλαντα. ὡσαύτως καὶ ὁ τὰ δύο ἐκέρδησε καὶ αὐτὸς ἄλλα δύο. ὁ δὲ τὸ ἓν λαβὼν ἀπελθὼν ὤρυξεν ἐν τῇ γῇ καὶ ἀπέκρυψε τὸ ἀργύριον τοῦ κυρίου αὐτοῦ. μετὰ δὲ χρόνον πολὺν ἔρχεται ὁ κύριος τῶν δούλων ἐκείνων καὶ συναίρει μετ᾿ αὐτῶν λόγον. καὶ προσελθὼν ὁ τὰ πέντε τάλαντα λαβὼν προσήνεγκεν ἄλλα πέντε τάλαντα λέγων· κύριε, πέντε τάλαντά μοι παρέδωκας· ἴδε ἄλλα πέντε τάλαντα ἐκέρδησα ἐπ᾿ αὐτοῖς. ἔφη αὐτῷ ὁ κύριος αὐτοῦ· εὖ, δοῦλε ἀγαθὲ καὶ πιστέ! ἐπὶ ὀλίγα ἦς πιστός, ἐπὶ πολλῶν σε καταστήσω· εἴσελθε εἰς τὴν χαρὰν τοῦ κυρίου σου. προσελθὼν δὲ καὶ ὁ τὰ δύο τάλαντα λαβὼν εἶπε· κύριε, δύο τάλαντά μοι παρέδωκας· ἴδε ἄλλα δύο τάλαντα ἐκέρδησα ἐπ᾿ αὐτοῖς. ἔφη αὐτῷ ὁ κύριος αὐτοῦ· εὖ, δοῦλε ἀγαθὲ καὶ πιστέ! ἐπὶ ὀλίγα ἦς πιστός, ἐπὶ πολλῶν σε καταστήσω· εἴσελθε εἰς τὴν χαρὰν τοῦ κυρίου σου. προσελθὼν δὲ καὶ ὁ τὸ ἓν τάλαντον εἰληφὼς εἶπε· κύριε· ἔγνων σε ὅτι σκληρὸς εἶ ἄνθρωπος, θερίζων ὅπου οὐκ ἔσπειρας καὶ συνάγων ὅθεν οὐ διεσκόρπισας·  καὶ φοβηθεὶς ἀπελθὼν ἔκρυψα τὸ τάλαντόν σου ἐν τῇ γῇ· ἴδε ἔχεις τὸ σόν. ἀποκριθεὶς δὲ ὁ κύριος αὐτοῦ εἶπεν αὐτῷ· πονηρὲ δοῦλε καὶ ὀκνηρέ! ᾔδεις ὅτι θερίζω ὅπου οὐκ ἔσπειρα καὶ συνάγω ὅθεν οὐ διεσκόρπισα! ἔδει οὖν σε βαλεῖν τὸ ἀργύριόν μου τοῖς τραπεζίταις, καὶ ἐλθὼν ἐγὼ ἐκομισάμην ἂν τὸ ἐμὸν σὺν τόκῳ. ἄρατε οὖν ἀπ᾿ αὐτοῦ τὸ τάλαντον καὶ δότε τῷ ἔχοντι τὰ δέκα τάλαντα. τῷ γὰρ ἔχοντι παντὶ δοθήσεται καὶ περισσευθήσεται, ἀπὸ δὲ τοῦ μὴ ἔχοντος καὶ ὃ ἔχει ἀρθήσεται ἀπ᾿ αὐτοῦ. καὶ τὸν ἀχρεῖον δοῦλον ἐκβάλετε εἰς τὸ σκότος τὸ ἐξώτερον· ἐκεῖ ἔσται ὁ κλαυθμὸς καὶ ὁ βρυγμὸς τῶν ὀδόντων.

Suntem la Ierusalim, pe Muntele Măslinilor. Este ultima călătorie a lui Iisus și ultima mare predică în fața mulțimilor.

Peste  două zile, de Paște, avea să fie răstignit, ne spune Matei.  Mai mult ca niciodată Iisus le spune oamenilor parabole.

Parabola noastră, parabola talanților, este și ea, ca și celelalte, despre Împărăția lui Dumnezeu sau, mai bine spus, despre cum ar trebui să fie locuitorii ei.

Îmbunătățiți ! Acesta este cuvântul cheie și mesajul subtil al poveștii înmulțirii talanților.

Nu întâmplător, de la acest pasaj din Matei, talantul a devenit în limbile noastre…talent!

În elină talanta/τάλαντα, un plural, erau cele două talere ale balanței, de unde balanță și… talantul, moneda cea mai mare în vechea Grecie.

La Atena, un talant echivala cu 26 kg de argint și cu 6000 de drahme, iar o drahmă însemna venitul pe o zi al unui muncitor/ lucrător.   Existau talanți de argint și talanți de aur.  De pildă un talant de argint ar echivala astăzi cu  5000 – 9000 de lire sterline, iar unul de aur cu 140 000 – 150 000 de lire sterline.

Talanta/τάλαντα au ajuns să însemne în latina creștină, târzie… talent, dar, har… !

Iisus a ales această pildă pentru că era la îndemâna oricui s-o înțeleagă. Și nu de înmulțirea banilor este vorba acolo, ci de îmbunătățire, a fiecăruia, după puterile lui. De creșterea de sine. De folosirea darurilor fiecăruia, mai multe sau mai puține… în slujba lui Dumnezeu – Stăpânul care ne face să ne naștem fiecare cu darurile noastre.

 „În slujba lui Dumnezeu” însemnând, de fapt, în folosul sau în ajutorul celorlalți.

Desigur că lecția subtilă a parabolei talanților este aceea că vom putea deveni locuitori ai Împărăției lui Dumnezeu doar folosindu-ne darurile/harurile personale, talentele, virtuțile, cu îndrăzneală/curaj și râvnă și nu îngropându-le, ascunzându-le sau lăsându-le nefolosite… din teama de a nu reuși. Pentru că ne-au fost date să le folosim pentru noi și pentru ceilalți.

PARABOLA TALANTILOR REMBRANDTParabola talanților, Rembrandt

Iată și varianta lui Luca:

Luca 19, 12-27: Și a spus atunci Iisus: un om de neam mare a plecat într-o țară, departe, ca să-și primească domnia, și să se întoarcă. Și-a chemat zece servi și le-a dat zece mine, fiecăruia câte una, spunându-le: înmulțiți-le până mă întorc. (…) Și s-a făcut că, la întoarcere, după ce a primit domnia, a spus să fie chemați slujitorii cărora le dăduse argintul ca să știe cine ce a neguțătorit cu el. Și se înfățișează primul spunând: doamne, mina ta a mai făcut zece mine. Și stăpânul i-a zis: bine, slujitor bun, pentru că ai fost credincios peste puținul pe care ți l-am încredințat, ai să fii stăpân peste zece orașe. Și a venit al doilea și a zis; doamne, mina ta a făcut cinci mine și stăpânul i-a spus și lui: și tu fii stăpân peste cinci orașe. Și vine și celălalt zicând: doamne, uite mina ta pe care am ținut-o într-o năframă. Mi-a fost frică de tine, că ești om aspru. Iei ce n-ai pus și culegi ce n-ai semănat și aduni de unde n-ai aruncat sămânța. Iar stăpânul i-a răspuns: cu gura ta te judec, slujitor viclean. Știai că sunt om aspru care ia ce n-a pus, culege ce n-a semănat și adună de unde n-a aruncat sămânța. De ce n-ai dat argintul meu la bancă ca la întoarcere să fi primit și o dobândă ? Iar celor de față le-a spus: luați de la el mina și dați-i-o celui care are zece mine. Și i-au spus lui: doamne, dar acela are zece mine ! Dar stăpânul le-a răspuns: eu vă spun vouă că oricui are i se va da, dar de la cel ce n-are se va lua și ce are.

Luca 19, 12-27: εἶπεν οὖν· ἄνθρωπός τις εὐγενὴς ἐπορεύθη εἰς χώραν μακρὰν λαβεῖν ἑαυτῷ βασιλείαν καὶ ὑποστρέψαι. καλέσας δὲ δέκα δούλους ἑαυτοῦ ἔδωκεν αὐτοῖς δέκα μνᾶς καὶ εἶπε πρὸς αὐτούς· πραγματεύσασθε ἐν ᾧ ἔρχομαι. (…) καὶ ἐγένετο ἐν τῷ ἐπανελθεῖν αὐτὸν λαβόντα τὴν βασιλείαν, καὶ εἶπε φωνηθῆναι αὐτῷ τοὺς δούλους τούτους οἷς ἔδωκε τὸ ἀργύριον, ἵνα ἐπιγνῷ τίς τί διεπραγματεύσατο. παρεγένετο δὲ ὁ πρῶτος λέγων· κύριε, ἡ μνᾶ σου προσειργάσατο δέκα μνᾶς. καὶ εἶπεν αὐτῷ· εὖ, ἀγαθὲ δοῦλε! ὅτι ἐν ἐλαχίστῳ πιστὸς ἐγένου, ἴσθι ἐξουσίαν ἔχων ἐπάνω δέκα πόλεων. καὶ ἦλθεν ὁ δεύτερος λέγων· κύριε, ἡ μνᾶ σου ἐποίησε πέντε μνᾶς. εἶπε δὲ καὶ τούτῳ· καὶ σὺ γίνου ἐπάνω πέντε πόλεων. καὶ ἕτερος ἦλθε λέγων· κύριε, ἰδοὺ ἡ μνᾶ σου, ἣν εἶχον ἀποκειμένην ἐν σουδαρίῳ. ἐφοβούμην γάρ σε, ὅτι ἄνθρωπος αὐστηρὸς εἶ· αἴρεις ὃ οὐκ ἔθηκας, καὶ θερίζεις ὃ οὐκ ἔσπειρας, καὶ συνάγεις ὅθεν οὐ διεσκόρπισας. λέγει αὐτῷ· ἐκ τοῦ στόματός σου κρινῶ σε, πονηρὲ δοῦλε. ᾔδεις ὅτι ἄνθρωπος αὐστηρός εἰμι ἐγώ, αἴρων ὃ οὐκ ἔθηκα, καὶ θερίζων ὃ οὐκ ἔσπειρα, καὶ συνάγων ὅθεν οὐ διεσκόρπισα·  καὶ διατί οὐκ ἔδωκας τὸ ἀργύριόν μου ἐπὶ τὴν τράπεζαν, καὶ ἐγὼ ἐλθὼν σὺν τόκῳ ἂν ἔπραξα αὐτό; καὶ τοῖς παρεστῶσιν εἶπεν. ἄρατε ἀπ᾿ αὐτοῦ τὴν μνᾶν καὶ δότε τῷ τὰς δέκα μνᾶς ἔχοντι. καὶ εἶπον αὐτῷ· κύριε, ἔχει δέκα μνᾶς. λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι παντὶ τῷ ἔχοντι δοθήσεται, ἀπὸ δὲ τοῦ μὴ ἔχοντος καὶ ὃ ἔχει ἀρθήσεται ἀπ᾿ αὐτοῦ.

Note:  1. Luca a topit în parabola talanților povestea reală a Arhelau, unul din fiii lui Irod cel Mare, care în anul 4 d. Hr. s-a dus la Roma  ca să fie confirmat rege al Iudeii.  Augustus l-a numit, însă, doar etnarh al Iudeei, Samariei și Idumeei. Așa făcuse și tatăl său, Irod cel Mare cu Marc Antoniu. Povestea numirii celor doi regi iudei, tată și fiu, la Roma o găsim la Flavius Josephus în Antichități Iudaice  (XVII, 11,1, 299-303 și XIV, 14, 5, 386-389).  2. Sudarium era o pânză cu care se șterge sudoarea, un ștergar, o  năframă sau o batistă. 3. O mină este a 60-a parte dintr-un talant (un talant = 60 mine) și echivala cu 100 de drahme sau cu 100 de dinari și însemna salariul unui lucrător pe 100 de zile.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...

În fața realităților, Trump se dă pe brazdă/Los menguantes desamores de Trump con la realidad Washington

29 miércoles Nov 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

politică, SUA, Trump, Winston Churchil

TRUMP 1

În fața realităților, Trump se dă pe brazdă       Washington, Diana Negre

Eratica, uneori vecină cu isteria, politică externă a președintelui Trump este mult mai americană decât trumpistă, ceea ce deschide speranța că va fi cea corectă pentru pacea și bunăstarea lumii întregi.

Și aceasta nu este o critică, ci o constatare. Winston Churchill a formulat-o cu destulă asprime, în secolul trecut, spunând că „…Statele Unite ale Americii fac tot timpul ceea ce este corect, după ce au epuizat toate celelalte posibilități…”. Hoinărelile politicii externe americane sunt rezultatul istoriei unei țări care a ajuns la independență venind de departe și cu deplina conștiință a acestei condiții a ei.

Prin urmare, în timpul primilor 130 de ani ai istoriei lor, pe americani nu i-a interesat nimic altceva decât pământul și destinul lor. Și nu din întâmplare, ci cu deplină conștiință a lucrurilor. Atât de deplină, încât primul lor minister de externe a durat numai 8 ani, după care nu s-a mai numit Departamentul pentru Afaceri Externe, ci așa cum se numește și în prezent : Departamentul de Stat…  deoarece se ocupa în primul rând de afacerile propriului său stat!

Desigur, afacerile propriului său stat nu excludeau, din când în când, câte o intervenție militară în străinătate (pierderea de către spanioli a Cubei și Filipinelor, la sfârșitul secolului XIX, de pildă), dar, izolaționismul american s-a încheiat, sub presiunea împrejurărilor, în 1917, sub mandatul lui W. Wilson, care câștigase președinția tocmai cu o campanie electorală furios de pacifistă. Dar, au fost submarinele Imperiului German cele care, scufundând vasele comerciale americane, au forțat intrarea în luptă a SUA.

Trump, care a câștigat președinția mai ales cu voturile electoratului pacifist din statele agrare din centrul țării, a încercat să le impună compatrioților săi un fel de izolaționism nihilist-naționalist: niciun fel de angajament internațional – nici comercial, nici politic – pentru a crea senzația că va îndeplini promisiunea electorală „America, mai întâi de toate”.

Dar, absolut toate realitățile – interne, comerciale, internaționale și alianțele militare – taie aripile promisiunilor. Actualul președinte se îndepărtează tot mai mult de politica originară a țării, obsedată exclusiv de ombilicul ei – dându-i, pe zi ce trece, puțin cât de puțin, dreptate lui Winston Churchill. Și oricât de anevoios ar fi, își așează relațiile internaționale pe făgașul internațional al lucrurilor factibile…și convenabile tuturor.

DEPARTSMENT OF STATE

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

TRUMP 2

Los menguantes desamores de Trump con la realidad        Washington, Diana Negre

La errática y, a veces, lindante en la histeria política exterior del Presidente Trump es muchísimo más estadounidense que trumpista, lo que abre la esperanza de que acabe por ser la correcta para la paz y el bienestar del mundo entero.

Y esto no es una crítica, sino una constatación. Winston Churchill la formuló muy agriamente el siglo pasado diciendo que “…los Estados Unidos hacen siempre lo correcto, después de haber agotado todas las demás posibilidades…”. Los vaivenes de la política exterior norteamericana son fruto de la historia de un país que llegó a la independencia desde la lejanía y con plena conciencia de esa condición.

Consecuentemente, durante los 130 primeros años de su historia, a los norteamericanos sólo les importó su tierra y su destino. Y no por casualidad, sino muy a conciencia. Tan a conciencia, que su primer ministerio de Exteriores duró 8 años; al cabo de este tiempo dejó de llamarse Departamento de Asuntos Exteriores para asumir la denominación actual de Departamento de Estado…        ¡porqué se ocupaba ante todo de los asuntos del propio Estado!

Evidentemente, los asuntos del propio Estado no excluyeron alguna que otra intervención militar exterior (la pérdida española de Cuba y Filipinas a finales del siglo XIX, entre ellas), pero el aislacionismo norteamericano se acabó a la fuerza en 1917 bajo el mandato de W. Wilson, quien había ganado la presidencia justamente con una campaña electoral rabiosamente pacifista. Fueron los submarinos del Imperio Alemán, con sus hundimientos de mercantes norteamericanos, los que forzaron la entrada en liza de los EE.UU.

Trump, que ha ganado la presidencia ahora ante todo con los votos del electorado pacifista de los Estado agrarios del centro del país, trató de imponer a sus compatriotas una especie de aislacionismo nihilista-nacionalista: Nada de compromisos internacionales – ni comerciales ni políticos – con tal de generar en casa la sensación de que cumple con su promesa electoral de “América, primero”.

Winston ChurchillWinston Churchill

Pero las realidades todas – domésticas, comerciales, internacionales y de alianzas militares – le están cortando las alas a las promesas. Y el actual presidente se está alejando cada vez más de la política primigenia del país, obsesionada exclusivamente con su ombligo – para irle dando cada día un poco más la razón a Winston Churchill. Y a trancas y barrancas va encaminando sus relaciones internacionales por el sendero internacional de lo factible….y conveniente para todos.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...

PARADISURILE /LOS PARAÍSOS

29 miércoles Nov 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

bani, capital, evaziune, impozit, paradis fiscal, SUA

PARADIS FISCAL 1

PARADISURILE                                  Washington, Diana Negre

Paradisul – la singular – este raiul credincioșilor și se află în lumea de dincolo; paradisurile – la plural – sunt mai multe, după gustul și interesele fiecăruia dintre noi.  Și dintre acestea, cele fiscale atrag atenția, deoarece majoritatea lor se află în insule ce poartă o puternică amprentă britanică: cele din Caraibe, Cipru, Irlanda, Jersey, Malta, Man… pentru a le menționa pe cele mai cunoscute.

Insularitatea este ceva anecdotic în aceste cazuri, fiind, poate, mai importante trăsăturile lor comune: micimea fizică și cea politico-economică. Pentru bugetele lor, atragerea unei viituri de capitaluri înseamnă mult, oricât de îndoielnică ar fi legimitatea lor și oricât de puțini bani ar lăsa în trezoreria paradisurilor. În plus, aceste țărișoare aproape că nu mai dispun de alte resurse care să-i intereseze pe investitorii internaționali.

Oricât de mici ar fi aceste paradisuri, atenția care li se acordă sporește tot mai mult, într-o atmosferă de îndoială față de corectitudinea milionarilor și politicienilor care se presupune că sunt proprietarii unor mari sume depuse prin insule și mini-stătulețe.

În SUA, nu este ilegal să scoți capitaluri peste graniță, este ilegal să nu le declari –și mai ales să le ascunzi de puternicul fisc, care are o caracteristică ce îl distinge de celelalte centre ale guvernului: cine este bănuit, este deja  considerat vinovat atâta timp cât nu își dovedește nevinovăția, exact invers decât în celelalte cazuri, când se pornește de la prezumția de nevinovăție.

Sediul Mossack FonsecaSediul Mossack Fonseca

Greutate au și antecedentele britanice, sistemul juridic englez nu numai că diferă enorm de structura normelor bazate pe Dreptul Roman, dar, în fiecare caz, lasă atât de mult loc pentru criteriile judecătorului pentru a găsi goluri sau interpretări discutabile – dar, plauzibile –, încât, în mod frecvent, încap și excepții, care, pe neexpert îl lasă năucit.

Cu toate acestea, este evident că este mult mai importantă voința guvernanților din paradisuri, decât valabilitatea lacunelor juridice sau piruetele celor mai bune cabinete de specialiști fiscali. Stau în fruntea unor țări care au făcut din toleranța fiscală și opacitatea sumelor investite o sursă relativ asanată de venituri, și nimeni nu face mofturi unor bani câștigați ușor, dacă vin în Bahamas, Insulele Virgine, Lichtenstein, Luxemburg etc.

Și cu toate că paradisurile fiscale sunt departe de a fi ca raiul din Biblie, ele își au propriul lor șarpe. Acest șarpe este tocmai volumul enorm al evadărilor fiscale spre aceste refugii. Masa de bani a ajuns să fie atât de mare, încât țările „tradiționale” au sfârșit prin a reacționa și a amenința paradisurile cu sancțiuni, represalii și, ceea ce am putea numi, conduite ostile.

Consecința este că, acum, mai mult de o sută de țări dispun de un acord pentru a efectua un schimb constant și autotomatizat de informații fiscale între ministerele lor de finanțe, pe lângă măsurile adoptate individual de marile puteri economice pentru a pune capăt plimbărilor de colo-colo a beneficiilor transferate de întreprinderi unor filiale, dintr-o țară într-alta, în căutarea legislației celei mai favorabile.

Este o istorie fără sfârșit, paralelă, până la un punct, cu cursa dintre armele ofensive și cele defensive, în care, o apărare mai bună declanșează crearea de arme și mai agresive. Nu s-a găsit încă o opțiune perfectă, și la fel se întâmplă și în această competiție pentru cât mai mult profit din beneficii – sau din impozite: nu va exista niciodată vreun evazionist perfect sau vreun sistem impozitiv inexpugnabil…

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

Mapa de los paraísos fiscales en el mundoMapa de los paraísos fiscales en el mundo

LOS PARAÍSOS              Washington, Diana Negre

El paraíso – en singular – es el de los creyentes y está en el más allá; los paraísos – en plural – son muchos, a gusto y conveniencia de cada uno. Y de entre estos muchos, los fiscales llaman la atención por hallarse la mayoría en islas de fuerte impronta británica: las del  Caribe, Chipre, Irlanda, Jersey, Malta, Man… para citar sólo las más conocidas.

Lo insular es anecdótico, siendo quizá más importante el rasgo común de la pequeñez física y político-económica. Para esos volúmenes presupuestarios, la atracción de una riada de capitales significa mucho por muy dudosa que sea su legitimidad y aunque apenas dejen dinero en los erarios paradisiacos. Y es que esas naciones casi carecen de otros recursos para que los inversores internacionales vayan allá.

Por pequeños que sean estos paraísos, cada vez se les presta mayor atención, en el ambiente de dudas ante la honradez de políticos y millonarios, a quienes se les supone propietarios de pingües sumas en islas y mini-estados.

No es que sea ilegal en Estados Unidos enviar capitales fuera, pero sí lo es no declararlos –y todavía más ocultarlos al poderoso fisco que tiene una característica que lo distingue de los demás centros de gobierno: las personas de las que sospecha, son consideradas culpables mientras no demuestren su inocencia, exactamente lo contrario de la presunción de inocencia que se aplica en todos los otros casos.

Paradise PapersParadise Papers

Lo que también tiene peso son de los antecedentes británicos, el sistema jurídico inglés no sólo es enormemente diferente de la estructura de las normativas basadas en el Derecho Romano, sino que deja en cada caso tanto espacio al criterio del juez que encontrar huecos o interpretaciones discutibles – pero plausibles – que frecuentemente caben excepciones, que al lego le dejan pasmado.

Aún así, es evidente que es mucho más importante la voluntad de los gobernantes paradisiacos que la validez de las lagunas jurídicas o las piruetas de los mejores bufetes de fiscalistas. Se hallan al frente de países que han encontrado en la tolerancia fiscal y la opacidad inversora una relativamente saneada fuente de ingresos y nadie le hace ascos al dinero fácil y abundante, tanto si llega a las Bahamas, islas Vírgenes, Lichtenstein, Luxemburgo, etc.

Y aunque los paraísos fiscales distan mucho de ser bíblicos, también tienen su serpiente. Y esta es precisamente el enorme volumen de las fugas fiscales hacia esos refugios. La masa dineraria ha llegado a ser tan grande que las naciones “tradicionales” han acabado por reaccionar y amenazar a los paradisiacos con sanciones, represalias y lo que podríamos llamar conductas hostiles.

La consecuencia es que ya ahora hay más de 100 naciones que han acordado un intercambio constante y automático de informaciones fiscales entre sus Ministerios de Hacienda, aparte de las medidas que las grandes potencias económicas están adoptando individualmente para poner coto a los vaivenes de los beneficios de las empresas, que trasladan a sus filiales de un país a otro en pos de la legislación más favorable.

Es una historia sin fin, paralela hasta cierto punto a la carrera entre las armas ofensivas y defensivas, en que una mejor defensa genera armas más agresivas. Para tal carrera no se ha encontrado aún la opción perfecta y algo semejante ocurre en esa competencia por sacarle el mayor provecho a los beneficios – o a las imposiciones –: nunca aparecerán ni el defraudador perfecto ni el sistema impositivo inexpugnable…

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIANA

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...

GREU MAI E SĂ FII FIUL LUI PAPÁ!/ES DIFÍCIL SER HIJO DE PAPÁ

27 lunes Nov 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Arabia Saudită, Liban, Oriente Próximo, Orientul Apropiat, Rafik Hariri, Saad Hariri

Saad HaririSaad Hariri

GREU MAI E SĂ FII FIUL LUI PAPÁ!

Ultima criză libaneză – fuga, dus-întors, a primului ministru, Saad Hariri – este un autentic compendiu al modului în care se desfășoară activitatea politică în Orientul Apropiat.

Și aceasta, deoarece criza nu era atât libaneză, cât irano-saudită; nici Saad Hariri nu este chiar libanez, ci ceea ce vrea el în momentele respective: are trei cetățenii (libaneză, saudită – s-a născut în Arabia Saudită în 1970 – și franceză); renunțarea la șefia guvernului a fost mai mult o țopăială histrionică, decât o adevărată demisie; și nici din punct de vedere politic nu reprezintă, într-adevăr, interesele vreunui sector al populației din Liban, ci – până acum ! – mai mult interesele Arabiei Saudite. Ceea ce este autentic libanez la acest tânăr „puternic în casa lui” este apartenența sa la una dintre cele mai importante familii din Liban: este fiul lui Rafik Hariri, cel care a fost prim ministru și martir, considerat un erou național.

Atât prietenii, cât și inamicii sunt de acord că Saad nu are, nici pe departe, talia și carisma tatălui său, dar, în privința norocului, se pare că îl întrece. Aceasta, deoarece atât în fruntea guvernului, cât și a imperiului comercial al familiei Hariri – pe care Saad l-a condus în cea mai mare parte a timpului din Riad și pe gustul Arabiei Saudite, întrucât este asociat cu un membru al clanului Saud – realizările acestui om de ispravă au fost negative. Averea i s-a redus considerabil pentru a mai putea pretinde că continuă să fie o „putere” în Orientul Apropiat. Iar, în politică, inițiativele sale i-au nemulțumit pe toți, începând cu saudiții, care încă îl sprijină doar în măsura în care opinia publică libaneză continuă să-i mai recunoască figura de de erou-moștenitor. Mai ales, pentru aversiunea pe care i-o arată guvernul iranian.

De fapt, nereușitele lui Saad Hariri se datorează, până la un punct, saudiților înșiși. La moartea lui Rafik Hariri, fiul mai mare al acestuia – Bahaar – trebuia să preia totul: conducerea imperiului economic al familiei, precum și frâiele guvernului libanez. Dar, Bahaar nu numai că era inteligent, dar avea și o voință de fier; prea mare pentru un patron tot atât de autoritar ca și dinastia Saud. Consecința a fost o ostracizare de aur al fratelui mai mare și o promovare împotriva tuturor greutăților și obstacolelor a lui Saad, care, în 2009, devenea prim ministru al guvernului libanez.

Avântul Hizbollah-ului din ultima vreme și iritarea, atât a Teheranului, cât și a Riadului, din cauza piruetelor făcute de Saad, ar fi trebuit să pună capăt carierei politice a acestuia. Dar, omul acesta are noroc că poporul libanez vede în el un martir-succesor și mai are, în lipsa talentelor financiar și politic, talent teatral; și l-a dezvoltat reușind să convingă opinia publică libaneză că el într-adevăr este un martir-patriot, aproape la fel ca tatăl său Rafik…

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ORIENTUL MIJLOCIU

ES DIFÍCIL SER HIJO DE PAPÁ

La última crisis gubernamental libanesa – la fuga con retorno del jefe del Gobierno, Saad Hariri – es un auténtico compendio del quehacer político en el Oriente Próximo.

Porque la crisis no era tanto libanesa como irano-saudí; Saad Hariri tampoco es propiamente libanés, sino lo que él quiera en cada momento ya que tiene tres nacionalidades (libanesa, saudí – país en el que nació en 1970 – y francesa); su renuncia a la jefatura del Gobierno tiene más de baile de San Vito histriónico que de dimisión en serio; y políticamente, tampoco representa realmente los intereses de un sector de la población del Líbano, sino – ¡ y sólo hasta ahora ! – mayormente, los de la Arabia Saudita. Lo genuinamente libanés en este joven “poderoso por su casa” es la pertenencia a una de las familias más importantes del Líbano, y ser hijo de Rafik Hariri, el que fue jefe de Gobierno y mártir y es recordado aún en la República con cariño cómo un héroe nacional.

Saad Hariri y el rey Salman bin Abdulaziz al SaudSaad Hariri y el rey Salman bin Abdulaziz al Saud

Amigos y enemigos coinciden en que Saad no alcanza ni de lejos la talla y el carisma de su padre, pero parece superarle en cuanto a buena suerte. Porque tanto al frente del Gabinete, como del imperio comercial de los Hariri – que Saad ha dirigido la mayor parte del tiempo desde Riad y, sobre todo, a gusto de Riad, ya que está asociado a un miembro del clan Saud – los logros del buen hombre han sido negativos. La fortuna ha menguado demasiado para pretender seguir siendo “poder” en el Oriente Próximo. Y en política, sus iniciativas han disgustado a todos, empezando por los saudíes que le siguen apoyando sólo en la medida en que la opinión pública libanesa le sigue endosando la figura de héroe-heredero. Y esto, más que nada por la inquina que le profesa el Gobierno iraní.

Rafik HaririRafik Hariri

En realidad, las desventuras de Saad Hariri son hasta cierto punto culpa de los propios saudíes. A la muerte de Rafik Hariri, el hijo mayor de este – Bahaar – debía haberse hecho cargo de todo : del imperio económico familiar y de las riendas del Gobierno libanés. Pero Bahaar no sólo era inteligente, sino que también era voluntarioso; demasiado voluntarioso para un patrono tan autoritario como la dinastía de los Saud. Y la consecuencia fue un dorado ostracismo del hermano mayor y una promoción contra viento y marea de Saad, quien ya en el 2009 asumió la presidencia del Gabinete libanés.

El auge de Hizbollah en los últimos tiempos y la doble irritación musulmana (Teherán y Riad) con las piruetas de Saad deberían haber puesto fin a la vida política de este. Pero el hombre tiene la suerte de que el pueblo libanés vea en él un mártir-sucesor y tiene, a falta de los talentos financiero y político, el talento teatral; este talento se lo ha desarrollado y ha sabido convencer a la opinión pública nacional de que sí, de que es un mártir-patriota, casi tanto como su padre Rafik…

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...

EUROPA DE AZI, PE DINĂUNTRU ȘI PE DINAFARĂ/LA EUROPA DE HOY, POR DENTRO Y POR FUERA

27 lunes Nov 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

brexit, Europa, Germania, Helmut Kohl, Marea Britanie, Mihail Gorbaciov, Orienu, Rusia, URSS

HARTA EUROPEI 1

Publicăm, prin bunăvoința autorului, o conferință a marelui jurnalist româno-spaniol Valentin Popescu despre Europa de ieri și de azi. Iat-o:

EUROPA DE AZI, PE DINĂUNTRU ȘI PE DINAFARĂ

Pentru a începe, să spunem că, din momentul în care primii ahei au intrat în Balcani, noi, europenii am tot umblat cu îndârjire după himere imperiale și meschinătăți locale. Să ne gândim că numai acum o sută de ani, în 1917, în lume existau doar 57de țări. Cincizeci de ani mai târziu și după două războaie mondiale, amândouă declanșate în Europa, cifra se ridica la 100, pentru a ajunge, azi, la 193 de țări recunoscute de ONU. Această fragmentare este, înainte de toate, rezultatul unor inițiative europene: dezintegrarea Uniunii Sovietice, la sfârșitul secolului trecut, și decolonizarea puternic promovată la jumătatea aceluiași secol.

Văzând, deci, ce se petrece pe continental nostru, se pare că, despre  Europa, nu se poate vorbi decât de rău. Din cauza instabilității politice de care tocmai am vorbit și deoarece răutate pare a fi xenofobia europenilor mai bogați, dar și a multora care nu sunt deloc bogați. Răutate există și în conviețuirea celor mai puțin bogați – adică, europenii din răsărit – printre alții. Și pentru a nu reciti o nesfârșiă listă de exemple ale defectelor noastre politice, voi spune doar că demență perversă pare a fi și atitudinea multor guvernanți europeni, care amărăsc pacea și dezvoltarea cetățenilor lor și chiar a vecinilor lor, din pură megalomanie, egolatrie sau ambiție nesăbuită.

Cu toate că aceste lucruri sunt adevărate și că noi, europenii suntem așa de mii de ani, Europa continuă să fie unul dintre protagoniștii principali ai istoriei de mai mult de 2500 de ani, uneori – foarte rar -, pasiv și nu activ.

A vorbi de politică – până la un punct, și de istorie – înseamnă să vorbim despre putere. Văzându-ne din această perspectivă, începem să fim mai puțin răi. Deoarece suntem mulți într-un spațiu relativ mic și, cu toate că am comis neleguiri cumplite, nu am încetat să tot câștigăm în demnitate cetățenească, siguranță și bunăstare. În ziua de azi, în lume sunt infinit mai multe valori europene decât și-ar fi putut cineva imagina acum două secole, și trăim – în Europa Occidentală – mai bine decât oriunde pe globul pământesc.

De ce? Întrebarea are o infinitate de răspunsuri, dar eu aș situa pe primele locuri două caracteristici culturale ale vechiului continent: capacitatea noastră integratoare și pariul pe inteligență și demnitate. Sau, cu mai puțină emfază: pentru că ne-am construit viața pe știință, realism și legalitate, adică am respectat normele. Recitind istoria, veți vedea că și alte popoare și culturi au făcut același lucru, dar fără să se bazeze simultan pe cele trei valori.

Formula „deschidere, științe și legalitate” ne-a dat rezultate atât de bune încât, cu toate că am fost invadați de nenumărate valuri de popoare din est și din sud, după ani, după secole, toate aceste popoare au sfârșit prin a se incorpora în lumea noastră de valori, devenind europeni. Aș adăuga că și popoare asiatice, cum ar fi turcii din prima republică și israeliții din secolul XX, au preluat modelul nostru pentru puternicele lor personalități istorice.

Desigur, atâta tămâiere europenistă nu poate ascunde rănile actuale ale societății noastre. Cele două războaie – cele mai rele ale omenirii – le-au provocat europenii secolului XX; asocierea noastră politico-economică care este cel mai mare succes – Uniunea Europeană – este pusă la îndoială de mulți asociați și chiar este părăsită de Marea Britanie; parazitismul social înregistrează peste tot o creștere inexplicabilă; abundența informațiilor este depășită doar de indiferența generală; iar intoleranța devine treptat numitorul comun al societății europene din secolul XXI.

La întrebarea inevitabilă: cum să îmbinăm acele merite cu aceste nelegiuiri eu nu găsesc decât un singur răspuns plauzibil: în eternul carusel al problemelor și soluțiilor, acum în creștere, sunt problemele. Sau, spus altfel: meritele europene sunt eminamente sociale, iar crizele din zilele noastre provin din defectele eminamente individualiste, cum sunt egoismul, lenevia, pierderea valorilor morale – un capitol în care, pe primul loc, se situează disprețul față de legi – și prostia, cu toate că aceasta din urmă este universală.

Până acum am expus idei generale și aș vrea să le ilustrez cu evenimente din istoria noastră mai recentă. Pentru a nu abuza de răbdarea dumneavoastră,mă voi limita la cele mai spectaculoase: prăbușirea Uniunii Sovietice, unificarea Germaniei, războaiele iugoslave ale lui Milošević, brexit-ul, și ceva puțin mai departe în timp și în spațiu, crearea Statului Israel. Cu toate că Israelul se află în Asia, precum și rădăcinile sale morale și intelectuale, actualul stat israelian este, în mare parte, atlantic: este rezultatul diplomației britanice, a  unui enorm sprijin politic și economic american – adică a ramurei culturale transatlantice a Europei – și al unei colonizări inițiale, originară în cea mai mare parte a ei, din Europa Orientală și Centrală.

De fapt, primele trei exemple nu sunt decât diferite episoade a unui singur fenomen: eșecul economic și politic al comunismului stalinist.

Cazul sovietic este cel mai greu de încadrat în devenirea culturii europene, deoarece Rusia a fost cea mai asiatică așezare umană a vechiului continent. Fără nicio frontieră naturală care să o delimiteze de pământurile și populațiile Asiei, Rusia a suferit, tot timpul, impactul imigrărilor venite din Orientul Îndepărtat. Unele au venit călare, fluturănd săbii și pustiind pământuri, altele – cele mai multe – s-au tot infiltrat pașnic cu ideile, credințele și formele lor de viață. Dar, oricum ar fi fost, toate au adus idei, moduri de viață, modele politice și sensibilități destul de diferite de cele din restul Europei.

EUROPA RUSIA

Din punct de vedere politic, ceea ce am putea numi timurlenk-ismul rusesc și-a atins apogeul cu revoluția bolșevică. Nașterea acesteia a fost dureroasă și amară, confirmată numai în urma unui război civil, asmuțită în zorii ei prin ostilitatea puterilor occidentale, și marcată de-a lungul întregii ei existențe de o pasiune furioasă, care a caracterizat și alte revoluții, dar, nicăieri nu a durat atâta timp neîntrerupt.

Acest context revoluționar, precum și moștenirea asiatică în mentalitatea populară au dat naștere unui regim al terorii, cu milioane de victime ale epurărilor politico-ideologice care a sfârșit prin a impune în mintea tuturor – funcționari și cetățeni – minciuna  ca prima lege a supraviețuirii. A vedea realitatea, a semnala problema sau a sugera căi mai bune de conviețuire – nu aveau nicio importanță. Siguranța individuală însemna să nu deranjezi pe nimeni în structurile de putere. În acea URSS, toate lucrurile au fost „sate Potemkin”, scene frumoase înălțate pentru ziua de vizită a ștabilor.

Cu timpul, puterea supremă în țară – Biroul Politic și secretarul general al partidului – au sfârșit prin a fi la fel de greșit informați în legătură cu realitatea națională și chiar internațională ca marea masă a cetățenilor sovietici. Iar teama generală de schimbări, la fel ca teama de a nemulțumi autoritățile superioare au anchilozat treptat administrația publică, pietrificând structurile militare în parametrii celui de al Doilea Război Mondial, reducând capacitatea și calitatea industriei rusești – cu excepția celei militare – la nivelul țărilor din lumea a treia. Iar, Biroul Politic era din ce în ce mai aerian! Doar venirea lui Andropov la secretariatul general al partidului a deschis o fereastră spre realitate, deoarece Andropov sosea de pe postul de șef al serviciului secret, KGB și cunoștea foarte bine care era situația reală din țară și adevăratul angajament politic al cetățenilor față de ideile comuniste. Andropov a pus problema în fața colegilor săi din Biroul Politic de a înfăptui reforme urgente și profunde, dar, până la urmă, au ajuns la concluzia că remediul era mult mai periculos decât boala, și Uniunea Sovietică a continuat să meargă cu îndârjire pe același drum ca mai înainte.

Adică, a continuat să meargă cu încăpățânare spre faliment, deoarece țara era condusă de o gerontocrație atât de traumatizată de războaiele revoluției și de cel de al Doilea Război Mondial, încât au sacrificat pe altarul cursei înarmărilor toate resursele națiunii. În felul acesta s-a ajuns la o situație grotescă: Uniunea Sovietică se afla înaintea SUA în cursa pentru spațiul cosmic, dispunea de un arsenal nuclear și balistic asemănător celui american, subvenționa revoluțiile de eliberare națională din lumea a treia, dar, nu respecta libertățile individuale sau egalitatea în drepturi, și nu avea nici măcar săpun sau blue-jeans pentru propriii ei cetățeni.

Când Mihail Gorbaciov și-a asumat funcția de secretar general al partidului pentru a reforma din temelie republica, dezastrul financiar era ireversibil. Poporul era dezinformat, ca intotdeauna, iar, în societatea rusă, la sfârșitul secolului XX, se respira dezastrul, era lipsită de viitor.

Mijail GorbachovMihail Gorbaciov

Eu am avut ocazia să deslușesc o anticipare a prăbușirii comuniste, la sfârșitul anilor 80, cu ocazia unei vizite a lui Gorbaciov la Bonn, în vremea aceea, capitala Germaniei Occidentale. Pe la amiază, într-o pauză mai lungă, l-am văzut pe purtătorul de cuvânt al lui Gorbaciov singur, fără protecția agenților secreți, privind vitrina celui mai scump magazin din oraș de haine pentru bărbați, iar în mână, ținea un exemplar din „Wall Street Journal”… Mai mult ca sigur că, în acele momente, Lenin, Stalin și Beria se răsuceau în mormintele lor.

Odată cu falimentul comunismului stalinist a venit și unificarea Germaniei. Spun unificarea și nu reunificarea, deoarece teritoriile celor două state germane de după război nu mai coincideau deloc cu cel pe care l-a avut cel de al treilea Reich, înainte de a izbucni ultimul război mundial.

Gorbaciov căuta disperat bani pentru trezoreria devastată a URSS și s-a gândit că nimeni nu va plăti un preț mai bun pentru Germania Orientală decât bogata Germanie Occidentală. Mai întâi, doarece în vremea aceea, Republicii Federale îi ieșeau Deutsche Mark până și pe urechi. În al doilea rând, Bonn-ul nu avea încotro, trebuia să cumpere; în definitiv, în toți acei ani de după război, nu a făcut decât să protesteze contra împărțirii Germaniei, cerând unificarea. Bonn-ul trebuia să accepte oferta rușilor, da ori da! Un „nu” ar fi însemnat o autodistrugere pentru totdeauna a partidelor democratice germane.

Problema nu era acel „da!” al nemților, ci cel al aliaților, în mod special al Franței și Marii Britanii, care aveau prea  multe motive de a se teme de reapariția unei Germanii mari, bogate și pe deplin suverane. Washington-ul privea cu bunăvoință inițiativa lui Gorbaciov. Mai întâi, deoarece fiind bine informat asupra realității sovietice, știa că regimul sovietic se afla în comă, din care nu se mai putea salva nimic. În al doilea rând, deoarece politica americană întotdeauna a încercat să simplifice lucrurile și să aibă puțini interlocutori cu care să negocieze, căci cu protagoniști puțini, situațiile internaționale sunt mai ușor de rezolvat.

Astfel că, în Occident s-au văzut negocieri, urgente, și panici, așa cum a fost cea a social-democraților germani, care se temeau că o unificare făcută sub conducerea unui cancelar conservator i-ar fi îndepărtat pentru zeci de ani de putere. Dar, până la urmă, occidentalii au acceptat operația, de teama că un refuz l-ar fi terminat pe Gorbaciov, iar, în Uniunea Sovietică, ar fi izbucnit un război civil sau – și mai rău – ar fi pornit un conflict internațional. Comuniștii din Republica Democratică Germană, până la urmă, au fost și ei de acord, dar, cu foarte mare greutate. În interiorul Pactului de la Varșovia, conducătorii german și român, Honecker și Ceausescu, s-au opus din răsputeri, spunându-i celui sovietic că un asemenea pas era sinucidere curată.

Răspunsul Kremlinului pentru cei doi sfidători nu s-a lăsat așteptat și, atât în Germania de Răsărit cât și în România, au s-au declanșat revoluții populare care i-au măturat de la putere pe Honecker și pe Ceausescu. Pentru prima dată, în blocul comunist, triumfau revoltele populare, și tot pentru prima dată, răscoalele erau tele-conduse de la Kremlin.

Dar, să nu credeți că cancelarului Kohl unirea i-a căzut din cer, fără să miște un deget. Din contră, a fost nevoit să negocieze o înțelegere foarte generoasă pentru interesele și orgoliul comuniștilor germani și ruși. Cu greu și-a înduplecat Parlamentul să accepte prețul enorm cerut de Moscova, și a fost nevoit să convingă în galop Parisul și Londra să fie de acord cu această operație. La un an după unificare, cancelarul a povestit unui mic grup de oameni politici germani și jurnaliști că, de fapt, pentru Republica Federală, „fereastra unificării” a fost de numai șapte zile…

După cum știți, nici banii germanilor și nici idealismul lui Gorbaciov nu au servit la nimic, iar comunismul stalinist din Uniunea Sovietică s-a prăbușit, fără glorie și cu multă durere, la începutul anilor nouăzeci ai secolului trecut, dar nu înainte de a-i scufunda pe defăimătorii reformei: comuniștii din Germania de Răsărit și cei din România lui Ceaușescu, singurii care se opuseseră  „perestroicăi” și „glasnost-ului” lui Gorbaciov.

Și atunci, aproape de zorii secolului XXI, se părea că europenii deveneau din nou cei dintotdeauna. Odată înlăturat de pe jumătate din continent despotismul asiatic, europenii împărtășeau, din nou, valorile politice și morale, recunoșteau, din nou, identitățile naționale și credeau, din nou, că sunt mari și toleranți, deoarece se îmbogățeau la adăpostul unei „pax americana”, care ne scutea de mari cheltuieli militare.

Atât de mult am fost cei dintotdeauna, încât, nu peste mult timp, am recurs la vechile noastre vicii europene, am redevenit intoleranți, războinici, abuzivi – atunci când am putut și, cu timpul, autodistructivi. Problema conviețuirii mai multor etnii într-un singur stat – Iugoslavia lui Milošević -, am rezolvat-o cu focuri de armă. Cu factorul agravant că, atunci când am rezolvat problema recurgând la a arme, au rezolvat-o, de fapt, Statele Unite ale Americii, ale căror forțe NATO au obținut victoria la care puterile europene nu reușeau să ajungă. Acestea se limitaseră la a crea doar cadrul politic care a dus, inevitabil, la războaiele etnice care au pus capăt existenței Iugoslaviei.

IUGOSLAVIA

Dacă europenii din occident și aliații lor americani au declanșat apocalipsa războinică în Balcani, europenii din răsărit, localnicii – albanezii, bosniecii, croații, slovenii, kosovarii, macedonienii și sârbii – au ridicat-o la niveluri maxime, luptând cu o ură și o cruzime care păruseră a fi uitate. Europa își etala, din nou, una dintre caracteristicile pe care le avea dintotdeauna: lăsată în voia ei, se reîntorcea la intransigența maximă, chiar cu riscul de a se sinucide.

De fapt, în cei patru mii de ani de viață politică în Europa, am creat aproape totul și am practicat mult din tot ce am inventat, dar, în materie de generozitate, solidaritate, toleranță și cooperare, încă mai rămânem datori. Sunt lucruri care încă ne opun rezistență la toate nivelurile, de la cel regional, până la cel internațional.

Exemple pot fi cu carul. De pildă disputa aproape histrionică, în sânul NATO și al Uniunii Europene, dintre Grecia și Macedonia, din cauza numelui pe care îl poartă aceasta din urmă. Atena îi cere acestei foste republici iugoslave să-și schimbe numele național pentru simplul motiv că Grecia are o provincie care se numește Macedonia. Ori, cum Atena a intrat cu mult înainte de Skopie în amintitele organizații supranaționale, împiedică admiterea Macedoniei până nu-și va schimba numele.

Mai recent și mult mai amar este cazul țărilor care nu primesc, cu pâine și sare, refugiații și fugarii, din cauza costurilor ipotetic excesive ale milei. Atitudinea austriecilor, bulgarilor, ungurilor, românilor etc. este mai aproape de tratamentul pe care îl aplicau spartanii hiloților și periecilor, decât de vreo solidaritate umană. Desigur, legile spartane puteau fi firești atunci, prin Europa secolelor VIII și VII î.de Hr., în țimp ce mila creștină este ceva mai târzie și ea vine din Orient…

În acest cadru al bucuriei integrismului și cooperării vom situa ultima din crizele europene: brexit-ul. Din punct de vedere politic, brexit-ul este fiul unei incredibile erori de calcul a unui prim ministru britanic. Din punct de vedere social, brexit-ul este rezultatul egoismului și închistării individuale, care s-au adăugat unei străvechi tradiții britanice de a pune pe picior de egalitate voința populară și rațiunile de stat.

Orice analiză sumară a brexit-ului duce la concluzia că ceea ce i-a motivat cel mai mult pe britanici să părăsească Europa comunitară au fost nenumăratele norme, regulamente și dispoziții impuse din afara Regatului Unit, din interese superioare, a căror necesitate sau conveniență nu li s-a explicat niciodată. Adică, referendumul acela asupra rămânerii în Uniunea Europeană, inadecvat convocat și foarte rău explicat a fost înțeles de majoritatea populației ca o alternativă între niște rațiuni abstracte și obscure ale unui stat supranațional – un stat nebulos și îndepărtat – și vechile și cunoscutele norme ale formelor britanice de a trăi și de a conviețui. Se poate spune că la referendumul asupra brexit-ului s-a optat pentru a rămâne britanic ori cât de mare ar fi prețul.

Desigur, în această decizie un rol important l-au avut diferența de nivel și egoismul visceral. De marile reforme întreprinse de Margaret Thatcher au beneficiat mai mult locuitorii marilor orașe și clasele mai pregătite. Cei care au votat aproape orbește pentru brexit – mai potrivit ar fi să spun că au tropăit orbește pentru brexit – au fost ceilalți britanici, cei uitați de reformismul thatcherian.

Cât despre țâfna viscerală, trebuie să se amintim că Marea Britanie imperială a primit multă lume săracă și de cultură exotică, mult înainte de crearea Europei comunitare. Primirea nu a fost o problemă cât timp acești oameni se aflau în imperiu și în condiții inferioare față de britanici; oameni tolerați, dacă nu discriminați, oameni fără prea multe exigențe.

Dar, iată că acum, vin niște lihniți de foame din lumea a treia, care trebuie să fie găzduiți și îngrijiți, și vine și mai multă lume cu mentalități și obiceiuri diferite, dar, de data aceasta, sosește cu drepturi depline, cu egalitate de drepturi cetățenești cu cele ale britanicului get-beget și de viță veche. Ori, aceasta ustură tare, deoarece îi privează pe localnici de o supremație pe care mai înainte au avut-o fără niciun efort… pe lângă faptul că, acum, eforturile sunt mai mari în lupta zilnică pentru subzistență. În Uniunea Europeană, britanicii descopereau că, la ei acasă, pentru a supraviețui, și mai ales pentru a prospera, trebuiau să lupte cu toți ceilalți comunitari – și sunt vreo 300 de milioane – dar, și cu avalanșa de fugari și refugiați care aveau mult mai multe drepturi decât simpla milă.

După cum vedeți, rațiunile brexit-ului nu au fost numai egoismul xenofob, ca în Europa Orientală, ci și acestea pe vare tocmai le-am menționat.

În rezumat: enorma putere integratoare a Europei, de-a lungul secolelor, a fost culturală: realismul ei – un realism care include cel mai încăpățânat dintre egoisme; recursul său la inteligență pentru supraviețuirea individuală sau tribală; și pariul pe respectarea normelor, adică statul de drept, pentru a stabili atât supraviețuirea, cât și conviețuirea națiunilor.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UE

Países de la Unión Europea

LA EUROPA DE HOY, POR DENTRO Y POR FUERA

Para empezar, desde que los primeros aqueos entraron en los Balcanes, los europeos no hemos dejado de empeñarnos en quimeras imperiales y mezquindades localistas. Piensen que tan sólo hace cien años, en el 1917 en el mundo no existían más que 57 naciones. Cincuenta años y dos guerras mundiales iniciadas ambas en Europa la cifra de Estados ya se elevaba a 100.para acabar siendo hoy 193 los países reconocidos por la ONU. Esta fragmentación es ante todo fruto de iniciativas europeas: la desintegración de la Unión Soviética a finales del siglo pasado y la descolonización promovida fuertemente a mediados de ese mismo siglo.

Así que a la vista de lo que sucede en nuestro Continente hoy en día, parece que de Europa sólo se pueda hablar mal. A causa de la inestabilidad política que acabo de mentar y porque maldad parece la xenofobia de los europeos más ricos y de no pocos de los que distan mucho de serlo. Y rayana en la maldad parece la convivencia de los menos ricos – es decir, los europeos del este – entre ellos. Y para no recitar una lista infinita de ejemplos de defectos políticos nuestros, diré tan sólo que demencia perversa parece también la actitud de muchos gobernantes europeos que amargan la paz y el desarrollo de sus conciudadanos y hasta de sus vecinos por pura megalomanía, egolatría o una ambición desmadrada.

No obstante, siendo todo esto cierto y siendo cierto también que los europeos somos así desde hace miles de años, Europa no ha dejado de ser uno de los protagonistas principales de la Historia desde hace 25 siglos largos, aunque algunas veces – pocas -, más por pasiva que por activa.

Hablar de política – y hasta cierto punto, también de historia – es hablar de poder. Vistos los europeos desde esta perspectiva, empezamos a ser menos malos. Porque somos muchos en un espacio relativamente pequeño y a pesar de que hemos cometido tropelías y desaguisados horrendos, no hemos dejado de ir constantemente a más tanto en dignidad ciudadana como en seguridad y bienestar. Hay hoy infinitamente más valores europeos en el mundo de lo que se hubiera podido imaginar nadie sólo un par de siglo atrás y vivimos – en la Europa Occidental – mejor que nadie en la Tierra.

 ¿Por qué? La pregunta tiene un sinfín de respuestas y yo me inclino por encabezar la lista con dos características culturales del Viejo Continente: Nuestra capacidad integradora y nuestra apuesta por la inteligencia y la dignidad. O dicho con menos empaque: Por haber basado nuestra vida en el saber, el realismo y la legalidad, es decir: El respeto de las normas. Repasando la Historia verán que otros pueblos y otras culturas también lo hicieron antes que los europeos, pero no apoyándose en los tres valores a la vez.

La fórmula “aperturismo, ciencias y legalidad” nos ha dado tan buen resultado que a pesar de que hemos sido invadidos repetidas veces por oleadas de pueblos del Este y del Sur, al cabo de los años, de los siglos, todos esos pueblos acabaron por incorporarse a nuestro mundo de valores, acabaron por ser europeos. Yo añadiría que incluso pueblos asiáticos, como los turcos de la primera república y los israelitas del siglo XX, se han calzado el modelo nuestro a sus respectivas y poderosísimas personalidades históricas.

Naturalmente, tanto sahumerio europeísta no puede ocultar las llagas actuales de nuestra sociedad. Las dos peores guerras de la Humanidad las provocamos los europeos del siglo XX; nuestra asociación político-económica más exitosa – al Unión Europea – es cuestionada por muchos asociados e incluso abandonada por Gran Bretaña; el parasitismo social tiene una pujanza inexplicable por doquier; la abundancia de la información solamente es superada por la indiferencia general; y la intolerancia va camino de ser el denominador común de la sociedad europea del siglo XXI.

A la pregunta obligada de cómo casar aquellos méritos con estos desaguisados yo no encuentro más que una respuesta plausible: En el carrusel eterno de los problemas y las soluciones, ahora están en alza los problemas. O dicho de otra manera: Los méritos europeos son eminentemente sociales y las crisis de hoy en día son originadas por defectos eminentemente individualistas como el egoísmo, la pereza, la pérdida de valores morales  – un capítulo en el que figura en primerísimo lugar el menosprecio de las leyes – y la estupidez, si bien esta es universal.

Hasta ahora he expuesto ideas generales y quiero ilustrarlas con acontecimientos de nuestra historia más reciente. Para no abusar de la paciencia de ustedes, me limitaré a los más espectaculares: El colapso de la Unión Soviética, la unificación alemana, las guerras yugoslavas de Milosevic, el brexit, algo más atrás en el tiempo y el espacio, la creación del Estado de Israel. Y aunque Israel está en Asia y sus raíces morales e intelectuales, también, el actual Estado israelí es en gran parte atlántico: Fruto de la diplomacia británica, de un ingente apoyo político y económico estadounidense – es decir la rama cultural  trasatlántica de Europa – y una colonización de primera hora mayoritariamente oriunda de la Europa Oriental y Central.

En realidad, los tres primeros ejemplos no son más que diferentes episodios del mismo fenómeno: La quiebra económica y política del comunismo estalinista.

El caso soviético es el más difícil de encajar en el devenir de la cultura europea porque Rusia ha sido el más asiático de los asentamientos humanos del Viejo Continente. Sin fronteras naturales que la aíslen de las tierras y las poblaciones de Asia, Rusia ha sufrido desde siempre el impacto de las inmigraciones procedentes del lejano oriente. Unas llegaron a caballo, blandiendo sables y arrasando tierras, y otras – las más – se fueron infiltrando pacíficamente con sus ideas, creencias y formas de vida. Pero así o asá, todos fueron aportando ideas, formas de vida, modelos políticos y sensibilidades bien ajenas a las propias del resto de Europa.

Políticamente, lo que podríamos llamar el tamerlanismo ruso, alcanzó su grado máximo con la revolución bolchevique. El nacimiento de esta fue penoso y amargo, confirmada sólo tras una guerra civil, azuzada en sus albores por hostilidad de las potencias occidentales, y marcada a lo largo de toda su existencia por una pasión furiosa que se dio también en otras revoluciones, pero que en ningún otro país había durado tanto tiempo ininterrumpidamente.

Este contexto revolucionario y la herencia asiática en la mentalidad popular, originaron un régimen del terror con millones de víctimas de las depuraciones político-ideológicas que acabó por imponer en la cabeza de todos – funcionarios y ciudadanos – que la primera ley de la supervivencia era la mentira. No importaba ver la realidad, denunciar los problemas o sugerir vías mejores de convivencia. La seguridad individual dependía de no molestar a nadie en las estructuras del poder. En aquella URSS todo eran “aldeas Potemkin”, escenarios bonitos erigidos para el día de la visita de los gerifaltes.

A la larga, el poder máximo del país – el Politburó y el secretario general del partido – acabaron estando tan mal informados sobre la realidad nacional y hasta la internacional como la masa de los ciudadanos soviéticos. Y el miedo general a los cambios, al igual que el miedo de desagradar a las autoridades superiores fueron anquilosando la Administración pública, petrificando las estructuras militares en los parámetros de la II Guerra Mundial y rebajando la capacidad y calidad de la industria rusa – excepto la militar – a niveles tercermundistas. ¡Y el Politburó, cada vez más en Babia ! Solamente la llegada de Andropov a la secretaria general del partido abrió una ventana a la realidad, porque Andropov llegaba al cargo desde la jefatura del KGB (el servicio secreto) y sabía cuál era la situación real del país y el auténtico compromiso político de los ciudadanos con el ideario comunista. Andropov planteó a sus colegas del politburó la conveniencia de unas reformas urgentes y profundas, pero entre todos llegaron a la conclusión de que el remedio era más peligroso que la enfermedad y la Unión Soviética siguió, erre que erre, como siempre.

Es decir, que siguió tozudamente hacia la bancarrota porque al país lo dirigía una gerontocracia tan traumatizada por las guerras de la revolución y la II Guerra Mundial que sacrificaron en aras de la carrera armamentista todos los recursos de la nación. Así se llegó a una situación grotesca en la cual la Unión Soviética aventajaba a los Estados Unidos en la carrera espacial, tenía un arsenal nuclear y balístico similar al americano, financiaba las revoluciones independentistas de gran parte del tercer mundo, pero carecía de libertades individuales e igualdad de derechos como carecía de jabones y tejanos para sus propios ciudadanos.

Cuando Mijaíl Gorbachov asumió la secretaría general del partido para reformar radicalmente la República, el desastre financiero era ya irreversible. El pueblo estaba desinformado como siempre, pero en la sociedad rusa de finales del siglo XX se respiraba ya la debacle, la falta de futuro.

Yo tuve un anticipo del colapso comunista a finales de los 80, con ocasión de una de las visitas de Gorbachov a Bonn, a la sazón capital de Alemania Occidental. Durante una larga pausa del mediodía vi al portavoz de Gorbachov sólo, sin protección de agentes secretos, mirando el escaparate de la tienda más cara de la ciudad de prendas masculinas mientras tenía en la mano un ejemplar del “Wall Street Journal”… Seguramente que en aquellos momentos, Lenin, Stalin y Beria se debían estar revolviendo en sus tumbas.

De la mano con la quiebra del comunismo estalinista llegó la unificación alemana. Digo unificación y no reunificación, porque los territorios de los dos Estados alemanes de postguerra no coinciden en absoluto con el que tuvo el III Reich antes del estallido de la última guerra mundial.

Gorbachov buscaba desesperadamente dinero para las devastadas arcas de la URSS y pensó que nadie pagaría mejor precio por la Alemania Oriental que la riquísima Occidental. En primer lugar, porque en aquella época a la República Federal la salían los Deutsche Mark por las orejas. Y, en segundo lugar, porque Bonn no tenía más remedio que comprar; al fin y al cabo, se había pasado todos los años de la postguerra clamando contra la división de Alemania y reclamando la unificación. Bonn tenía que aceptar la oferta rusa, sí o sí. Un “no” habría significado la autoinmolación para siempre de los partidos democráticos germanos.

GERMANIA

Mapa de las dos Alemanias

El problema no era el “sí” alemán, sino el de los aliados, en especial de Francia y Gran Bretaña que tenían sobrados motivos para temer la reaparición en Europa de una Alemania grande, rica y plenamente soberana. Washington contemplaba con benevolencia la iniciativa de Gorbachov. En primer lugar, porque bien informada de la realidad soviética, sabía que esta era la de un régimen en coma al que nada podía salvar ya. Y, en segundo lugar, porque la política estadounidense ha tratado siempre de simplificarse la vida y tener pocos interlocutores con quien negociar, ya que con pocos protagonistas las situaciones internacionales son más fáciles de resolver.

Así que en Occidente hubo negociaciones, prisas y pánicos, como el de los socialdemócratas alemanes que temían que una unificación llevada a cabo bajo la batuta de un canciller conservador los apartaría lustros del poder. Pero al final, los occidentales aceptaron la operación por miedo a que un rechazo hundiese a Gorbachov y la Unión Soviética se precipitara en una guerra civil o – peor aún – iniciase un conflicto internacional. Los comunistas de la República Democrática Alemana, también se avinieron, aunque muy a regañadientes. En el Pacto de Varsovia los mandatarios alemán y rumano, Honecker y Ceausescu, se opusieron a la operación diciéndole al ruso que un paso así era puro suicidio.

La respuesta del Kremlin a los desafiantes no se hizo esperar y tanto en Alemania Oriental como en Rumania surgieron revoluciones populares que barrieron del poder a Ceausescu y a Honecker. Era la primera vez que en el bloque comunista triunfaban sublevaciones populares, pero era también la primera vez que en el bloque se producían alzamientos teledirigidos desde el Kremlin.

A todo esto, no se crean que al canciller Kohl le cayera del cielo la unificación sin mover un dedo. Todo lo contrario. Tuvo que negociar un tratado de unión muy generoso para los intereses y el orgullo de comunistas alemanes y rusos. Tuvo que doblegar su Parlamento para que aceptara el altísimo precio exigido por Moscú y tuvo que convencer a galope a Paris y Londres para que aceptaran toda la operación. Al año de la unificación, el canciller contó ante un pequeño grupo de políticos alemanes y periodistas que, en realidad, para la República Federal, la “ventana de la unificación” fue tan sólo de siete días…

Helmut Kohl y Mijail GorbachovHelmut Kohl y Mijail Gorbachov

Como saben, ni el dinero alemán. ni el idealismo gorbachoviano sirvieron de nada y el comunismo estalinista de la Unión Soviética se hundió sin gloria alguna y con muchas penas a comienzo de los años noventa del siglo pasado, no sin haber hundido antes a los detractores de la propia reforma: Los comunistas de la Alemania Oriental y los de la Rumania de Ceausescu, los únicos del bloque que se habían opuesto a la “perestroika” y al “glasnost” de Gorbachov.

Y ahora, casi en los albores del siglo XXI, parecía que los europeos volvíamos a ser los de siempre. Eliminado de medio Continente el despotismo asiático, los europeos volvíamos a compartir valores políticos y morales, volvíamos a reconocer las identidades nacionales y volvíamos a creernos grandes y tolerantes porque nos enriquecíamos al amparo de una “pax americana” que nos ahorraba grandes gastos militares.

Tan los de siempre fuimos que no tardamos en echar mano de los más antiguos vicios europeos: Intolerantes, belicosos, abusivos cuando podíamos y, a la larga, autodestructivos. El problema de la convivencia de varias etnias en un solo Estado – la Yugoslavia de Milosevic -, lo resolvimos a tiros. Con el agravante de que, a la hora de resolver el problema por las armas, quien los resolvió de verdad fueron los Estados Unidos, cuyas fuerzas militares de la OTAN obtuvieron la victoria que las potencias europeas no alcanzaban. Estas se habían limitado a crear el marco político que llevó inevitablemente a las guerras étnicas que acabaron con Yugoslavia.

Claro que, si los europeos del oeste y sus aliados estadounidenses desencadenaron el apocalipsis bélico en los Balcanes, los europeos del este, los lugareños – albaneses, bosnios, croatas, eslovenos, kosovares, macedonios y serbios – lo elevaron a niveles máximos, al luchar con un odio y una crueldad que parecían olvidados. Europa volvía a exhibir una de sus características de siempre: Dejada por su cuenta, volvía a la intransigencia máxima, incluso a riesgo de suicidio.

La realidad es que, en los cuatro mil años largos de vida política en Europa, aquí hemos ideado casi todo y practicado no poco de lo inventado, pero eso de la generosidad, la solidaridad, la tolerancia y la cooperación sigue siendo una asignatura pendiente. Es algo que se nos resiste aparentemente a todos los niveles, desde el comarcal hasta el internacional.

Ejemplos de ello los hay carretadas. Ahí está la casi histriónica disputa en el seno de la OTAN y la Unión Europea entre Grecia y Macedonia a causa del nombre de esta última. Atenas exige que la antigua república yugoslava cambie su nombre nacional por la simple razón de que Grecia tiene una provincia que se llama Macedonia. Y como Atenas entró mucho antes que Skopie en las mentadas organizaciones supranacionales, veta el ingreso macedonio mientras esta no pase por el aro nomenclátor.

Más reciente y mucho más amargo es el caso las naciones que les niegan el pan y la sal a los refugiados y fugitivos por los hipotéticamente excesivos costos de la misericordia. La actitud de austriacos, búlgaros, magiares, rumanos, etc. está más próxima al trato que daban los espartanos a ilotas y periecos que a la solidaridad humana. Claro que las leyes espartanas tuvieron carta de naturaleza en Europa ya allá en los siglos VIII y VII a C, mientras que la caridad cristiana es más tardía y es oriunda de Oriente…

En este mismo marco de la alergia al integrismo y cooperación hay que situar la última crisis europea: El brexit. Políticamente, el brexit es hijo de un increíble error de cálculo de un primer ministro británico. Socialmente, el brexit es el fruto del egoísmo y la cerrazón individual, sumados a una antiquísima tradición británica de equiparar la voluntad popular a las razones de Estado.

UE 2

Cualquier análisis somero del brexit lleva a la conclusión de que lo que motivó más a los británicos para abandonar la Europa comunitaria fue el sinfín de normas, reglamentos y disposiciones impuestas desde fuera del Reino Unido en aras de intereses superiores cuya necesidad o conveniencia ni veían ni se les explicó jamás. Es decir, el mal planteado y peor explicado referendo sobre la permanencia en la Unión Europea lo entendió la mayoría del pueblo como una alternativa entre abstractas y oscuras razones de un Estado supranacional – de un Estado nebuloso y lejano – y las viejas y conocidas normas de las formas británicas de vivir y convivir. Se puede decir que en el referendo del brexit se optó por seguir siendo británicos por caro que eso costase.

Naturalmente, en la decisión también jugó un importante papel el desnivel económico y el egoísmo visceral. Las grandes reformas de Margaret Thatcher habían beneficiado mucho a los moradores de las grandes urbes y a las clases mejor preparadas. Los que votaron casi a ciegas por el brexit – aquí debería decir más apropiadamente que patalearon ciegamente por el brexit – fueron los otros británicos, los olvidados por el reformismo thatcheriano.

En cuanto a la rabieta visceral, hay que recordar que la Gran Bretaña imperial había acogido ya muchísimo antes de la creación de la Europa comunitaria a mucha gente pobre y de exótica cultura. Y la acogida no fue problema mientras esta gente estaba en el Imperio y en inferioridad de condiciones frente a los británicos; gente tolerada, cuando no discriminada, que pocas exigencias podía tener.

REFUGIATIRefugiados y migrantes

Pero ahora venían unos muertos de hambre tercermundistas a los que había que mantener y sanar y venía tanta o aún más gente de mentalidades y costumbres diferentes, pero venía de pleno derecho y con igualdad de derechos ciudadanos con los británicos de pura cepa y abolengo picto. Y eso ya escocía mucho porque se privaba a los indígenas de una supremacía que habían tenido sin esfuerzo alguno… aparte de que obligaba a mayores esfuerzos en la lucha cotidiana por la subsistencia. En la Unión Europea los británicos descubrían que en su propia casa que para sobrevivir y, sobre todo, para prosperar debían competir con todos los demás comunitarios – y son cerca de los 300 millones – y por añadidura, con el alud de fugitivos y refugiados que tenían muchos más derechos que el de gozar de la conmiseración.

Como ven ustedes, las razones del brexit no fueron sólo las del egoísmo xenófobo de la Europa Oriental, pero también estas.

En resumen: El enorme poder integrador de Europa a lo largo de los siglos ha sido cultural : Su realismo – un realismo que incluye el más cerril de los egoísmos -; su recurso a la inteligencia para afrontar la supervivencia individual o tribal; y la apuesta por el respeto de las normas, es decir el Estado de Derecho, a la hora de establecer tanto la supervivencia como la convivencia de las naciones.

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu. VALENTIN POPESCU

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...

EU, ULTIMUL SUMERIAN/YO, EL ÚLTIMO SUMERIO

24 viernes Nov 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

civilizație, cultură, gândire, Inanna, LIMBĂ, panteon, Sumer, tăblițe de lut

STINDARDUL DIN UR 1

Publicăm, prin bunăvoința autorului, o conferință a marelui jurnalist româno-spaniol Valentin Popescu despre geniul sumerienilor. Iat-o:

EU, ULTIMUL SUMERIAN

Dragă Salvador și dragi invitați, vă mulțumesc mult pentru prezența voastră la această prelegere, cu atât mai mult cu cât mulți dintre dumneavoastră m-ați mai auzit și cu alte ocazii. Așa că vă mulțumesc din nou pentru bunătatea și amabilitatea dumneavoastră.

Mai întâi, o lămurire: titlul acestei conferințe nu se datorează vreunei ingerări excesive de alcool, ci se vrea a fi aproape o declarație de dragoste, de admirație față de un popor misterios, care a creat, acum aproape cinci mii de ani, într-o pustietate, o impresionantă cultură, doar gândind și muncind. Și cum îi admir atât de mult pe sumerieni, aproape că mă identific cu ei, până într-atât, încât mă declar a fi ultimul sumerian. Desigur, aș putea să spun că sunt ultimul dintre sumerieni… și deoarece am mers, împreună cu ei, la grădiniță…

Și, cum voi vorbi mai mult despre fapte istorice – de istorie și cultură -, voi începe cu geografia: Sumerul este partea meridională, partea de sud a Mesopotamiei, un teritoriu care grosso modo, în zorii Istoriei, se întindea pe teritoriul Irakului din zilele noastre. Celelalte două părți sunt: Babilonul, în centru, și Asiria, în nord, aproximativ acolo unde, astăzi, se află Kurdistanul irakian. Mesopotamia era o câmpie imensă, care fusese acoperită de un enorm ghețar, în epoca în care ghețurile polare acopereau mare parte din emisfera nordică. În urma dezghețului, a început să fie locuită de oamenii care coborau de pe podișurile dimprejur și care supraviețuiau cu mare dificultate prin acele locuri, deoarece pământul Mesopotamiei este neproductiv, secat mai tot timpul anului de vânturi puternice, fără păduri, fără pâlcuri de arbori, cu excepția palmierilor-curmali din unele oaze.

În acest context, sumerienii deja spărseseră tipare. Legendele lor spun că ei ar fi sosit pe mare și s-ar fi așezat pe coastă, care, acum cinci mii de ani, se afla mult mai la vest decât în zilele noastre. Nu se știe de unde au venit; unii istorici spun că din insulele Golfului Persic, alții afirmă că de pe cursul mijlociu al Indului. Dar, niciuna dintre aceste ipoteze nu se potrivește cu limba sumeriană, aglutinantă, a cărei structură monosilabică se aseamănă cu chineza actuală, iar pronunția ei, bazată mai mult pe vârful limbii, aduce atât cu vorbirile semitice, cât și cu cele proto-indoeuropene, care sunt toate limbi flexionare. În rezumat: e bună orice teorie, dar singurul lucru acceptabil pentru ei este refrenul cântecului folcloric mexican: „Mă aflu aici, deoarece aici am venit”.

Și într-adevăr, se aflau acolo, mai hotărâți decât foamea pe care o îndurau. Înaintea oricărui popor de acolo, sumerienii și-au dat seama de posibilitățile pe care le oferea încălzirea Pământului – în medie, 2º –, care a avut loc cu vreo două milenii mai înainte, în neolitic. Această încălzire a fost decisivă pentru cultivarea cerealelor. Au tras și concluziile necesare din viiturile de primăvară ale celor două mari râuri care îi încadrau, Tigrul și Eufratul. În loc să încerce să vadă dacă apele fertilizau sau duceau totul cu ele, s-au străduit să construiască iazuri, eleștee, canale și făgașe, pentru a face din viituri irigații regulate; iar, de la agricultura și grădinăritul așezărilor inițiale, au trecut la o agricultură intensivă și extensivă, care să le permită să acumuleze alimente, scăpând, astfel, de foametea pe care puteau să o aducă seceta, plăgile sau inundațiile.

MESOPOTAMIA, SEMILUNA FERTILA

URBANISM, CAPITALISM ȘI LATIFUNDII

În felul acesta, sumerienii tocmai au inventat simultan tehnica irigațiilor pentru latifundii, capitalismul – cu toate că, la început nu se capitalizau decât alimentele – și urbanismul, deoarece trecând de la cultivarea grădinii la cea a latifundiilor, viața urbană, viața orășenească devenea tot mai atrăgătoare și mai logică decât dispersia locuitorilor în cătune izolate.

De fapt, rezultau una din cealalată. Munca câmpului la scară mare presupunea puterea de a mobiliza cu ușurință mari mase de muncitori în agricultură. Iar, concentrarea recoltelor în mari silozuri genera viața urbană printr-o distribuire rapidă și ușoară a alimentelor, atât în ani buni, cât și în perioade de penurie. Când dezvoltarea demografică și economică a Mesopotamiei Centrale sau Babilonului a dus la crearea primului imperiu din istorie – cel al lui Sargon I, numit „cel mare”, care a trăit la începutul celui de al doilea mileniu înainte de Hristos – jumătate din populația imperiului încă era rurală.

Dar, să ne reîntoarcem la sumerieni. Această economie agrară en gros și încercarea de a-i asigura fundamente tehnice, presupunea rezolvarea unor probleme sociale și științifice. Era nevoie să se cunoască când urmau să se facă lucrările agricole: aratul, semănatul, irigarea etc., cum trebuiau să fie stăpânite apele, astfel încât, viiturile distrugătoare să devină irigații controlate. Au rezolvat aceste lucruri cu ajutorul astronomiei, care le-a permis întocmirea unui calendar pentru planificarea lucrărilor agricole. Controlul viiturilor l-a asumat o uimitoare inginerie hidraulică pe bază de chirpici și ceramică, deoarece nu existau nici cariere pentru a scoate piatră și nici păduri pentru a obține lemn.

Organizarea muncii și administrarea resurselor erau activități ceva mai complicate. Pentru aceste două probleme sumerienii au recurs la ajutorul cerului. Templul a fost cel care primea recoltele și produsele animaliere și tot în templu se repartizau plățile și rațiile – în funcție de numărul membrilor familiei fiecărui plugar – sau, dacă era cazul, ajutoarele sociale. Această formulă, care s-a adaptat, mai târziu, diferitelor societăți care aveau să apară în antichitate, este originea economiei de palat a Orientului Mijlociu și Mediteranei Orientale din cultura miceniano-minoică.

PANTEON SUMERIANPantheonul sumerian

AJUTĂ-NE, DOAMNE!

Dar, înainte de a strânge recolta și de a primi răsplata, se punea problema disciplinei și supunerii: toți muncitorii agricoli trebuiau să iasă în câmp, la timp, pentru fiecare din lucrările agricole, și toți erau datori să ducă recoltele la templu și să se mulțumească cu ceea ce primeau. Și aceasta, fără intervenția mascaților, deoarece sumerienii nici nu au inventat și nici nu au avut asemenea forțe.

Astfel că, în lipsa unor forțe coercitive, au recurs la scoarța cerebrală. Pentru a rezolva problema s-au folosit de mitologie. Toată concepția lor despre viață și societate era profund religioasă. Pentru agricultură, de pildă, spuneau că zeii erau ei nemuritori, dar, mâncau, ca orice ființă, iar dacă nu o făceau, sufereau de foame. La început, producția de alimente era sarcina zeilor de rangul doi – „zeii minori”, așa le spuneau sumerienii –  în timp ce zeii de prim rang – zeii cei mari – se preocupau, în activitățile lor, doar de mersul lumii și să… înfulece zdravăn. Însă, zeii minori s-au răsculat și n-au mai vrut să muncească: aici, ori muncim toți, ori nu mănâncă nimeni!

Prin urmare, sumerienii au inventat greva, cu milenii înainte de apariția sindicatelor. Foametea zeilor a fost amară și de lungă durată, și a rezolvat-o doar Enki, zeul apelor dulci și al inteligenței. A hotărât să creeze ființele umane ca să muncească, scutindu-i, astfel pe zei – mari sau mici – de orice trudă.

Pentru aceasta, a luat argilă, a pus-o în niște forme cu câte o picătură de sânge din trupul căpeteniei zeilor minori răsculați – căruia i-a tăiat gâtul – și a încredințat totul unei echipe de moașe, ca să populeze pământul cu bărbați și femei. Despre felul cum a reușit Enki să omoare un nemuritor nu ne spune nimic mitologia sumeriană… poate pentru că, în vremea aceea, încrederea în tehnologie era totală și nelimitată.

Dar, dincolo de această mică incongruență a regnului eternilor, mitologia sumeriană este un adevărat tratat de obsvervații psihologice. Inspirația sa este atât de antropomorfică, încât zeii nu numai că au familii la fel ca oamenii – tată, mamă, copii -, dar, la fel ca pe pământ, și în lumea zeilor, bătrânii sunt marginalizați, iar puterea se încredințează celui mai puternic, oricât de buimac ar fi. An, tatăl dinastiei divine, este un bătrânt venerabil și decorativ care administrează imperiul relativ intranscendent al cerurirlor, în timp ce fiul său mai impetuos și nesăbuit, Enlil, zeul vântului și al furtunilor, este regele curții cerești. Despre Enki cel isteț, am vorbit deja, dar, trebuie să mai spunem că sumerienii îl consideră atât de inteligent încât, de fiecare dată când adunarea zeilor îi sugerează să-l înlocuiască în funcție pe Enlil, refuză categoric. Deja în Sumer, chestiunea cu puterea nu era o treabă pentru oameni inteligenți.

Pentru a nu vă plictisi cu toate aceste figuri divine care au prefigurat mitologia întregului Orient Mijlociu și Apropiat – după cum se poate constata până la saturație în Vechiul Testament –, precum și civilizațiile greacă și romană, și odată cu ele, și bună parte din civilizația noastră actuală, voi mai menționa doar una: Inanna, zeița amorului. Era o super-Afrodită, capricioasă, irațională, crudă… o adevărată pacoste. Și ca toate aceste calități să se cunoască, sumerienii nu au proclamat-o doar ca zeiță a dragostei, ci și a sexualității, a fertilității, a războiului și a încurcăturilor. După cum se poate vedea, machism-ul are rădăcini adânc și de demult înfipte în gândirea umană.

INANNARegina nopții, Iștar/Inanna; tăbliță de lut ars, British Museum

IDOLI, MAGI ȘI ȚAPI ISPĂȘITORI

Văzută în ansamblul său, teocratica cultură sumeriană impresionează prin logica care izvorăște din majoritatea creațiilor ei, aflându-se, unele dintre ele, într-o aparentă contradicție cu raționalitatea: profețiile, vrăjurile, răsfățarea idolilor și multe practici superstițioase, cum ar fi cea a țapului ispășitor.

Toate acestea, și multe altele de care vă scutesc, aveau rațiunea lor de a fi în mentalitatea sumerienilor, care credeau că destinul tuturor ființelor din lume îl hotărau zeii cei mari, iar aceștia erau omniprezenți. Locuiau în cer – ei, nu chiar toți!; regele morții își avea regatul în măruntaiele pământului și, în același timp, în idolii din temple. De aici practica de a aduce mâncare la temple pentru a hrăni statuile zeilor, de a purta statuile în vizită, unele la altele, în orașele pe care le protejau, și chiar de a sărbători cu fast nunțile dintre ele.

Uneori, zeii aveau porniri de milă și compasiune și permiteau ca oamenii să afle ce li se întâmplă. Pentru aceasta, recurgeau, de obicei, la niște mesageri. La început, aceștia erau persoane marcate – nebuni, orbi, epileptici – iar, cu timpul, deveneau profesioniști în comunicarea cu lumea de dincolo, de la oameni ai templului, până la profeți și exorciști „full time”.

Printre presupusele puteri ale acestor interlocutori ai zeilor erau și cele de a implora – și de a obține – ca pedepsele aplicate oamenilor pentru păcatele lor, pentru nerespectarea legilor divine, să le fie iertate. Era o rugăminte fierbinte pe care o făceau toți acești magi și care, de cele mai multe ori, nu era auzită de zei.

Astfel încât, în logica sumeriană, s-a trecut la căutarea unei soluții mai bune. Dacă zeii nu vroiau să renunțe la pedeapsa lor – și nimic nu putea să-i oblige să o facă -, alternativa era satisfacerea simultană atât a zeilor, cât și a oamenilor. Se lăsa pedeapsa să fie dusă la îndeplinire – ceea ce îi mulțumea pe zei -, dar, se încerca să fie aplicată altcuiva. Candidatul cel mai bun pentru aceasta era un țap, mare cât un om, iar la preț, accesibil pentru multă lume.

În plus, cum în viața sistematic organizată a sumerienilor existau perioade favorabile pentru pedepse, cei care se credeau vinovați, în toate nopțile din acele perioade, dormeau în pat cu un țap, căruia – grație vrăjilor unor magi, profeți sau preoți – mânia îi provoca un infarct doar lui, nu și omului păcătos.

La fel ca toate lucrurile, și practica țapului ispășitor a evoluat cu timpul, mai ales odată cu mutarea protagonismului din templu la palat. Astfel, a sosit un moment în care regilor din orașele-stat sumeriene nu le-a mai convenit să doarmă în pat cu un țap. Și ce au făcut? Au sublimat formula și au schimbat patul cu tronul, iar țapul, cu o ființă umană, care își asuma coroana ad interim. Un fel de rege pentru o perioadă fixă bine determinată și cu o pedeapsă probabilă.

Desigur, era mai igienic și mai comod. Dar, și riscurile erau mai mari pentru monarh și pentru preoții și văzătorii care au prezis mânia divină. Nu numai că era greu de explicat numărul mare de supraviețuiri – și aceasta punea la îndoială puterea profeților de a comunica cu lumea de dincolo – dar, de prea multe ori regii aceștia pentru perioadă fixă dobândeau un asemenea gust al puterii autentice – sau li-l inoculau chiar dușmanii monarhului titular – încât recuperarea puterii regale devenea destul de aleatorie. Astfel încât, până la urmă, monarhii și marii preoți au ajuns la concluzia că mânia zeilor într-adevăr îl trăznea mereu pe țapul ispășitor biped, cățărat tranzitoriu pe tron.

RUGĂTORULBărbat rugându-se, figurină din alabastru, 2700 î. Hr., Eshnunna, azi Tell Asmar, Irak; Metropolitan Museum, SUA

PRIMA SCRIERE DIN LUME

Aportul cel mai important al sumerienilor pentru omenire a fost inventarea scrierii; și au făcut-o cu trei sau patru secole înaintea egiptenilor. Aici trebuie să semnalăm că, de fapt, sumerienii nu au inventat scrierea cuneiformă pentru a transmite sau a păstra idei, ci pentru a ține mai bine contabilitatea…

Intrările și ieșirile de bunuri în și din magaziile templelor au devenit, la un moment dat, greu de memorat pentru funcționari și preoți, astfel încât contabilii vremii au fost nevoiți să înregistreze pe tăblițe de argilă crudă recoltele și turmele pe care le aveau, precum și ieșirile; adică, tranșele din aceste bunuri care se distribuiau ca hrană sau care ieșeau ca marfă vândută altor temple.

La fel ca peste tot, prima soluție a fost o scriere pictografică. Și, tot la fel ca peste tot, aceasta s-a dovedit a fi foarte confuză și nesigură. Se puteau desena – și citi, când era nevoie – boi, capre și oi, dar, noțiuni ca: origine, trecut, viitor, destinație, finalitate, împrumut, situație excepțională etc. erau greu de redat în imagini și mult mai greu de interpretat corect, după un timp, de alte persoane decât autorul însemnărilor. Soluția finală a unui proces îndelungat a fost asemănătoare cu cea egipteană: reprezentarea simbolică a sunetelor cuvântului care trebuia scris. Pentru sumerieni, această formulă era evidentă, deoarece limba lor era formată din cuvinte de o silabă sau două. Desigur, a fost un proces îndelungat, deoarece pe măsură ce își perfecționau și simplificau grafia – de la mai mult de șase mii de simboluri au scăzut la vreo șase sute –, își analizau și limba și își creau gramatica.

Într-o oarecare măsură, abstracția enormă a fiecărui semn a fost rezultatul unei analize intelectuale, dar și a unei necesități fizice, impusă de materialul-suport: scriau pe argilă moale cu niște bețișoare de trestie retezate oblic la vârf, astfel încât, după felul în care erau apăsate, pe tăbliță rămânea o dungă, un mic nod triunghiular sau o combinație din acestea două; era scrierea cuneiformă. Sumerienii au simplificat-o la maximum. Acuma, desigur, din perspectiva cuiva care a cunoscut abecedarul, aceasta sună a glumă, dar, într-adevăr era o mare simplificare.

Invenția s-a dovedit a fi atât de bună, încât a sfârșit prin a fi adoptată de toate popoarele din Antichitate, mult după dispariția „capetelor negre” – cum se numeau sumerienii pe ei înșiși. S-a folosit scrierea sumeriană chiar și pentru limbi care nu aveau fonemele limbii sumeriene, nu erau aglutinante ca ea și nici nu se puteau lipsi atât de ușor de redarea vocalelor. Semiții occidentali din Ugarit au fost primii care au avut cutezanța să scrie și vocalele cuvintelor, inspirându-i, astfel pe ahei să-și creeze, ceva mai târziu, propriul lor alfabet. S-a ajuns ca în sumeriană să se poarte corespondența tuturor caselor regale, tot în sumeriană scriau și semiții, hitiții (aceștia erau indoeuropeni), elamiții, mezi și perșii.

Rezumatul nostru este atât de condensat încât aproape că este delictiv, astfel încât, voi mai zăbovi puțin semnalând că a scrie și a citi în sumeriană, cu semnele ei cuneiforme, era atât de dificil, încât învățarea dura ani de zile, iar a fi scrib era o profesiune foarte apreciată. Sunt arheologi care sugerează că sumerienii au fost atât de inteligenți tocmai fiindcă scrierea lor era foarte complicată, presupunând un dublu efort: unul pentru a scrie și altul, la fel de mare, pentru a citi – și de aceea, lumea trebuia să-și mențină, tot timpul, creerii foarte activi. Chestia cu informația pasivă care ne sosește în zilele noastre, nici vorbă să existe prin vremurile acelea.

TABLITA SUMER BERETăbliță de lut, 3100–3000 î. Hr.: repartizarea berii

CONȘTIINȚA SOCIALĂ ȘI PRAGMATISMUL COTIDIAN

Sumerienii au dispărut după mai multe secole din lipsă de imigranți din aceeași etnie, iar dacă eu mai continui să vorbesc mult, mă expun aceluiași pericol: voi rămâne fără public auditor… care dispare treptat din plictiseală. Însă, nu voi putea pune capăt acestei analize superficiale a civilizației sumeriene fără să semnalez încă câteva dintre contribuțiile culturii lor la cultura noastră. Se poate spune că toate aceste contribuții – și altele pe care le-am moștenit de la ei prin intermediul civilizațiilor posterioare – se caracterizează printr-un anumit amestec specific de pragmatism social și speculație filosofico-morală.

Speculația intelectuală sumeriană se baza, la fel ca cea a tuturor civilizațiilor din antichitate, pe respectul/teama față de zei. Aceștia erau prima și ultima rațiune a existenței. Sumerienii au intuit că baza conviețuirii ființelor umane este norma – spunem norma și nu legea, deoarece, în zilele noastre, această noțiune a devenit politicamente incorectă – și i-au atribuit, de la început, suflet ființei umane, fără să ajungă să știe bine, ce să facă cu el după moarte, nici pentru ce anume îl avem în viață.

În domeniul pragmatismului social, exemplele sunt foarte multe, și voi oferi câteva. Astfel, sumerienii aveau mai multe cunoștințe despre plante decât cunoștințe în domeniul medicinei. Și fiind conștienți de carențele pe care le putea genera această deficiență, au încercat să o reducă întrucâtva cu practica. Persoanele care se vindecau de o boală grea se așezau într-un loc în piață și explicau celor interesați simtomele boli și tratamentul pe care l-au urmat, inclusiv vrăjile și rugăciunile care au dus la vindecarea bolii.

Pragmatică era și concepția despre căsătorie. Dragostea și sexul ocupau un loc secundar în această instituție; important era faptul că constituia o asociere pentru a face față existenței. În consecință, toleranța față de infidelități era foarte mare, fără să ajungă, nici pe departe, la vreo amoralitate generală sau la depravare. Dar, să nu credeți că sumerienii ar fi fost niște precursori ai hipioților. Continuau să fie niște machiști după moda veche, iar cuvântul lor pentru soție s-ar traduce, în zilele noastre, prin „sclava venită de departe…”.

În mod curios, în această moralitate a lor în privința sexului intrau și homosexualitatea și prostituția sacră – una dintre multele afaceri ale templului – care includea deopotrivă bărbați și femei. Însă, în toată literatura sumeriană personajele cele mai ridiculizate și disprețuite erau cântăreții din templu care își dedicau corzile vocale și restul corpului idolilor și credincioșilor care plăteau.

Poate modalitatea cea mai impresionantă de a fi cu picioarele pe pământ pentru a face față vieții se poate vedea în acea opus magnus a literelor sumeriene care este Epopeea lui Gilgameș. Toată drama eroului Gilgameș se învârte în jurul disperatei căutări a nemuririi. Iar, în capitolul final, când Gilgameș este pe punctul de a-și atinge scopul, dar totuși fără succes, se află undeva la capătul lumii cu o cârciumăreasă, căreia îi explică încăpățânarea care l-a adus până acolo. Iar cârciunăreasa îi spune: „… de ce te tot ții de himere și nu te duci după fericirea care este la îndemâna tuturor: caută-ți o femeie și fă-ți o familie…”

Și cum eu sunt ultimul sumerian vă voi spune la fel: Mii de mulțumiri pentru răbdarea voastră! Mergeți să fiți fericiți cu familiile voastre!

Seară bună și mii de mulțumiri, din nou!

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

BIBLIOTECA DE TABLITEBibliotecă de tăblițe, Sippar

YO, EL ÚLTIMO SUMERIO

Querido Salvador y queridos contertulios, mi infinito agradecimiento por haber venido todos ustedes a esta charla, tanto más cuanto que muchos de ustedes ya me han escuchado en otra ocasión. Así que, de nuevo gracias: por su bondad y por su cortesía.

Empezaré con una aclaración: El título de la charla no es el fruto de una ingesta excesiva de alcohol, sino una casi declaración de amor, de admiración, a un pueblo misterioso que creó hace cinco mil años una cultura impresionante en un páramo sólo a fuerza de pensar y trabajar. Y como los admiro tanto casi me identificó con ellos hasta el extremo de declararme el último sumerio. Claro que también podría decir que soy el último de los sumerios por haber ido con ellos al jardín de infancia…

Ya que hablo mayormente de hechos históricos – de historia y cultura – comenzaré por la geografía: Sumeria es la parte meridional de Mesopotamia, un territorio que grosso modo ocupó en los albores de la Historia el territorio del Irak de hoy en día. Las otras dos partes son Babilonia, en el centro, y Asiria en el norte, en lo que es aproximadamente hoy en día el Kurdistán iraquí. Era Mesopotamia una enorme llanura que estuvo ocupada por un gigantesco glaciar en la época en que los hielos polares cubrían buena parte del hemisferio septentrional. Con el deshielo se fue poblando poco a poco por la gente que descendía de las tierras altas circundantes y que sobrevivía allá a duras penas, ya que el suelo mesopotámico es yermo, resecado la mayor parte del año por fuertes vientos, y sin bosques ni arboledas, si se exceptúan las palmeras datileras de algunos oasis.

SUMER 1

En este contexto los sumerios ya rompieron moldes. Según sus leyendas no llegaron por tierra, sino por mar y se asentaron en la costa, que hace 5.000 años se hallaban mucho más al oeste que ahora. No se sabe de donde procedían; unos historiadores los hacen oriundos de las islas del Golfo Pérsico y otros los sitúan en el curso medio del Indo. Ninguna de esas hipótesis encaja con el idioma sumerio, aglutinante, cuya estructura monosilábica se parece al chino actual y su pronunciación, basada en la punta de la lengua, puede encajar tanto con parlas semíticas como con las proto indoeuropeas, que son todas ellas lenguas flexivas. En resumen: vale cualquier teoría y lo único aceptable para ellos es el estribillo de la canción folklórica mejicana: “Aquí estoy porque aquí he venido”.

Pero, ahí estaban y más listos que el hambre que pasaban. Antes que ninguno de los pueblos vecinos, los sumerios se percataron de las oportunidades que les brindaba el calentamiento del Globo – unos 2º en promedio –, registrado un par de milenios antes, en el neolítico. Este calentamiento fue decisivo, para el cultivo de los cereales. También sacaron las consecuencias debidas de las crecidas primaverales de los grandes ríos que los enmarcaban, el Tigris y el Éufrates. En vez de ver si las aguas abonaban o arrasaban, pasaron a construir presas, canales y acequias para hacer de las crecidas riegos regulares; y de la agricultura/jardinería de los asentamientos iniciales pasaron a una agricultura intensiva y extensiva que permitía acumular alimentos y librarse así de las hambrunas que podían traer sequías, plagas o inundaciones.

URBANISMO, CAPITALISMO Y LATIFUNDIOS

Los sumerios acababan de inventar así a la vez la técnica del regadío para latifundios, el capitalismo – aunque en un principio lo que se capitalizaba no eran más que alimentos – y el urbanismo, porque al pasar del cultivo jardinero al latifundio, la vida urbana se volvía cada vez más atractiva y lógica que la dispersión de la población en caseríos.

En realidad, una cosa llevaba a la otra. Los trabajos del campo a gran escala requerían la fácil movilización de grandes masas de labradores. Y la concentración de las cosechas en grandes silos generaba la vida urbana por la fácil y rápida distribución de los alimentos tanto regularmente como en épocas de penuria. Así y todo, cuando el desarrollo demográfico y económico de Mesopotamia Central o Babilonia creció tanto como para engendrar el primer imperio de la Historia – el de Sargón I, llamado “El Grande” quien vivió en el primer tercio del segundo milenio antes de Cristo – la mitad de la población del imperio era todavía rural.

Pero, vuelvo a los sumerios. Esta economía agraria al por mayor y con un conato de fundamentos técnicos, planteaba problemas sociales y científicos. Había que saber cuándo hacer las labores de arado, siembra, riego, etc. así como dominar las aguas para que en vez de crecidas destructoras fueran riegos regulables. Eso lo resolvieron con la astronomía, que les permitió elaborar un calendario para planificar las labores. En cuanto al control de las crecidas, lo asumió una asombrosa ingeniería hidráulica a base de adobe y cerámica, porque allá no había ni canteras de donde sacar piedras, ni bosques donde talar.

Lo de organizar el trabajo y administrar los recursos resultaba, en cambio, más peliagudo. Y para los dos problemas los sumerios echaron mano del cielo. El templo fue el receptor de las cosechas y productos ganaderos y en el templo se repartían las pagas – condicionadas por el número de familiares de cada labriego – o, dado el caso, las ayudas sociales. Esta fórmula, adaptada luego a las correspondientes sociedades que fueron surgiendo en el mundo antiguo, es el origen de la economía palaciega del Oriente Medio y el Mediterráneo Oriental que nos enseñaron en el instituto al hablar de la cultura micénico-minoica.

¡QUÉ DIOS NOS AYUDE!

Pero antes que cosechar y cobrar estaba el problema de la disciplina laboral y la sumisión al reparto: había que conseguir que todos los labriegos fueran al campo cuando tocase para hacer los trabajos pertinentes y que todos aceptasen llevar la mies al templo y se conformasen luego con la paga que recibían. Y eso, sin la intervención de la Guardia Civil, porque a esa ni la inventaron y ni la tuvieron los sumerios.

Así que, a falta de fuerzas coercitivas, recurrieron a las meninges. Para resolver el problema echaron mano de la mitología. En realidad, toda su concepción de la vida y la sociedad era profundamente creyente. Así, para la agricultura, explicaron que los dioses eran inmortales, pero que comían como todo quisque y pasaban hambre si no lo hacían. En un principio, la producción de alimentos corría a cargo de los dioses de segunda – “menores” los llamaban los sumerios –  y las divinidades de primera – los dioses mayores – se limitaban a regentar el mundo y a comer a dos carrillos. Pero las divinidades menores se rebelaron y dejaron de trabajar al grito de o trabajamos todos o aquí no come nadie.

Los sumerios inventaron pues la huelga milenios antes de que aparecieran en la Tierra los sindicatos. La hambruna divina fue larga y amarga y la resolvió Enki, el dios de las aguas dulces y de la inteligencia. Decidió crear los seres humanos para que trabajasen, liberando así del yugo laboral a todo dios, mayor y menor.

Para ello cogió un poco de arcilla y la metió en moldes junto con una gota de sangre del degollado cabecilla de los dioses menores rebelados y entregó los moldes a un equipo de parideras para que poblasen la tierra de hombres y mujeres. De cómo se las arregló Enki para matar a un inmortal no dice nada la mitología sumeria… quizá, porque ya entonces se tenía una fe ilimitada en la tecnología.

Pero aparte de esta pequeña incongruencia del reino de los eternos, la mitología sumeria es todo un tratado de observación psicológica. Su inspiración es tan antropomórfica que no solo tienen los dioses familias cómo los humanos – padre, madre e hijos -, sino que al igual que en la Tierra, en el mundo divino se margina a los viejos y se da el poder al más fuerte, por bruto que sea. An, el padre de la dinastía divina, es un anciano venerable y decorativo que regenta el relativamente intrascendente imperio de los cielos en tanto que su hijo más impetuoso e irreflexivo, Enlil, dios del viento y las tormentas, es el rey de la corte celestial. De Enki, el listo, ya hablé, pero tengo que insistir en que los sumerios lo pintan tan inteligente que cada vez que la asamblea divina le sugiere que sustituya a Enlil, se niega rotundamente.  Ya en Sumeria, eso del poder no era cosa de gente inteligente.

Para no cansar con todas estas figuras divinas que han prefigurado la mitología de todo el Oriente Medio, del Oriente Próximo – cómo se puede constatar hasta la saciedad en el Viejo Testamento – y las civilizaciones griega y romana y con ellas, buena parte de la nuestra actual, solamente citaré una más: a Inanna, la diosa del amor. Se trata de una súper Afrodita, caprichosa, irracional, cruel y liante. Y para que todos esos atributos constasen, conste, los sumerios no la proclamaron sólo diosa del amor, sino también de la sexualidad, la fecundidad, la guerra y los enredos. Ya ven que el machismo tiene raíces que ahondan bien lejos en el pensamiento humano.

Ebih-IlEl superintendente Ebih-Il, estatua de alabastro, descubierta por André Parrot en 1933, en el templo de la diosa Ishtar, Mari, Siria, ciudad situada a la orilla del Eufrates, en la frontera entre Siria e Irak; aprox. 2400 a. C.

ÍDOLOS, MAGOS Y CHIVOS EXPIATORIOS

Vista en conjunto, la teocrática cultura sumeria impresiona por la lógica que despunta tras la mayoría de sus creaciones, algunas aparentemente tan contradictorias con la racionalidad como son las profecías, los conjuros, el mimo de los ídolos y muchas prácticas supersticiosas como la del chivo expiatorio.

Todo esto, y un sinfín de cosas más que les ahorro a ustedes, tenían su razón de ser en la mentalidad de los sumerios quienes creían que el destino de todos en el mundo lo regulaban los dioses mayores y estos eran ubicuos. Residían en el cielo – bueno, todos no; el dios de la muerte tenía su reino en las entrañas de la Tierra – y, a la vez, en los ídolos de los templos. De ahí que se llevase comida a las iglesias para alimentar las estatuas de los dioses, se sacasen los ídolos para que llevasen a cabo visitas mutuas en las ciudades que patrocinaban y hasta celebraban por todo lo alto sus esponsales con las respectivas parejas.

INANNA Y DUMUZI 2

Inanna y Dumuzi

A veces, los dioses tenían arranques de conmiseración y dejaban saber a los humanos lo que se les venía encima. Para ello recurrían mayormente a mensajeros. Al comienzo, eran personas marcadas – locos, ciegos, epilépticos – y con el tiempo acabaron por ser profesionales de la comunicación con el más allá, desde gente del templo hasta profetas y exorcistas ”full time”.

Entre las presuntas habilidades de esos interlocutores de los dioses figuraba también la de implorar – y conseguir – que los castigos impuestos a los hombres por sus transgresiones de las normas divinas les fueran perdonados. Era una súplica que hacían todos esos magos y que la mayor parte de las veces era desoída.

Así que, en la lógica sumeria, se pasó a buscar una solución mejor. Si los dioses no se avenían a renunciar al castigo – y no había razón alguna que les obligara a ello -, la alternativa era satisfacer a dios y a los hombres simultáneamente. Se dejaba pues que el castigo se llevase a cabo – lo que satisfacía a los dioses -, pero se procuraba que la pena le fuera infligida a otro. El candidato ideal para ello era un macho cabrío, de corpulencia similar a la humana, y económicamente al alcance de mucha gente.

Como, además, en la vida organizada sistemáticamente de los sumerios existían épocas propicias al castigo, los que se creían culpables dormían todas las noches de esos periodos con un chivo en la cama al que – gracias a los conjuros de magos, profetas o sacerdotes – la ira divina le provocaba un infarto y no al pecador.

Como todo, también la práctica del chivo expiatorio fue evolucionando con el tiempo y, sobre todo, con el traspaso del protagonismo del templo al palacio. Así, llegó un momento en el que a los reyes de las ciudades-estado sumerias les resultaba inaceptable eso de meterse en la cama un macho cabrío. Sublimaron la fórmula y cambiaron la cama por el trono y el chivo, por un ser humano que asumía interinamente la corona. Algo así como un rey a plazo fijo y castigo probable.

Era, evidentemente, más higiénico y más cómodo. Pero encerraba riesgos mayores para el monarca y para los sacerdotes y videntes que habían predicho la ira divina. No solo resultaba muy difícil explicar el gran número de supervivencias – lo que dejaba en entredicho el poder de los profetas de comunicar con el más allá –, sino que demasiadas veces los reyes a plazo le cogían el gusto al poder auténtico – o los enemigos del monarca titular se lo hacían tomar – y la recuperación del poder real se volvía demasiado aleatoria. Con lo que, al final, monarcas y sumos sacerdotes acabaron por coincidir en que la ira de los dioses sí que fulminaba siempre al chivo expiatorio bípedo encaramado transitoriamente al trono.

STINDARDUL DIN UR 1El estandarte de Ur, un mosaico de dos caras en que se describe la vida en la Mesopotamia temprana: la vida en tiempos de guerra y la vida en tiempos de paz; 2600 a. C.; British Museum, Londres

STINDARDUL DIN UR 2El estandarte de Ur: la guerra

STINDARDUL DIN UR 3El estandarte de U: la paz

LA PRIMERA ESCRITURA DEL MUNDO

La más impresionante y trascendental aportación de los sumerios a la humanidad ha sido la invención de la escritura, en lo que se les adelantaron a los egipcios unos tres o cuatro siglos. Aquí hay que señalar que en realidad los sumerios no inventaron la escritura cuneiforme para transmitir o guardar ideas, sino para llevar mejor la contabilidad…

La cada vez mayor entrada y salida de bienes en los almacenes de los templos acabó por desbordar la capacidad retentiva de los empleados y sacerdotes y los contables de la época se lanzaron a registrar en tablillas de arcilla cruda las cosechas y ganado recogidos, así como las salidas; es decir, partidas de los mismos bienes que se repartían como sustento o salían como mercancía vendida a otros templos.

Como en todas partes, la primera solución fue una escritura pictográfica. Y como en todas partes también, ésta se evidenció enseguida sumamente confusa. Se podían dibujar – y llegado el momento, leer – bueyes, cabras y ovejas, pero conceptos como origen, pasado, futuro, destino, finalidad, préstamo, excepcionalidad, etc. eran difíciles de plasmar en imágenes y aún más difíciles de ser interpretadas correctamente mucho tiempo después y por otras personas que no fuese el autor de las inscripciones. La solución final de un proceso muy largo fue similar a la egipcia: representar simbólicamente la fonética de la palabra que se quería escribir. Para los sumerios esta fórmula resultaba evidente porque su idioma estaba hecho mayormente de palabras de una o dos sílabas. Naturalmente, fue un proceso muy largo porque al tiempo que perfeccionaban y simplificaban – pasaron de más de seis mil símbolos a algo más de seiscientos – el grafismo, iban analizando el idioma y creando su gramática.

TABLITA 2Tablilla sumeria: un contrato de venta de un solar y de una casa, Shuruppak : escritura pre-cuneiforme, 2600 a. C., Museo de Louvre

En cierto modo, la abstracción enorme de cada signo fue tanto fruto de un análisis intelectual como de una necesidad física impuesta por el material: escribían en la arcilla tierna con unos estiletes de caña rajados en la punta, de forma que según como se apretase surgía una raya, un triángulo o una combinación de estos dos; era la escritura cuneiforme. Los sumerios habían simplificado al máximo. Bueno, visto desde la perspectiva de un usuario del abecedario eso suena a burla, pero era una gran simplificación.

El invento resultó tan bueno que acabó por ser adoptado por todos los pueblos de la Antigüedad mucho después de la extinción de los “cabezas negras” – que es cómo se llamaban los sumerios a si mismos. Incluso se usó la escritura sumeria para idiomas que ni tenían los fonemas del sumerio, ni eran aglutinantes como él, ni podían prescindir tan fácilmente del registro de las vocales. Los semitas occidentales de Ugarit fueron los primeros en atreverse a grabar también las vocales, inspirando así a los aqueos a crear más tarde su propio alfabeto. En sumerio se llevaba la correspondencia de todas las casas reales, en sumerio escribían los semitas, los hititas que era indoeuropeos, los elamitas, los medas y los persas.

Mi resumen es tan condensado que casi resulta delictivo, así que me extenderé un poco más y señalaré que escribir y leer en sumerio con sus signos era tan difícil que el aprendizaje duraba años y ser escriba era una profesión muy considerada. Hay arqueólogos que insinúan que los sumerios fueron tan inteligentes porque su escritura era tan complicada y de doble esfuerzo – uno, para escribir y otro no menor, para leer – que la gente tenía que tener constantemente muy activos sus cerebros. Eso de la información pasiva, que le llega a uno quiera o no, no se daba allá.

TABLITA 11 GHILGHAMESLa tablilla sobre el diluvio de la Epopeya de Gilgamesh, escrita en acadio, Museo Británico

CONCIENCIA SOCIAL Y PRAGMATISMO COTIDIANO

Los sumerios se extinguieron al cabo de unos siglos por falta de más inmigrantes de la misma etnia y si sigo hablando mucho, yo corro un riesgo similar: El de quedarme sin auditorio …, extinguido por aburrimiento. Pero no puedo acabar este vistazo superficial de la civilización sumeria sin señalar unas cuantas aportaciones más de su cultura a la nuestra. Se puede decir que todas ellas – y otras que hemos heredado de ellos en gran parte a través de las civilizaciones posteriores – se caracterizan por una peculiar mezcla de pragmatismo social y especulación filosófico-moral.

La especulación intelectual sumeria estaba, como la de todas las civilizaciones de la Antigüedad, basada en el respeto/miedo a los dioses. Estos eran la prima y última ratio de la existencia. Intuyeron los sumerios que la base de la coexistencia de los seres vivos es la norma – digo norma y no ley, porque hoy en día este concepto se ha vuelto políticamente incorrecto – y le atribuyeron desde un principio alma al ser humano, sin acabar de saber bien, bien, qué hacer con ella después de la muerte ni para qué la teníamos en vida.

En el ámbito del pragmatismo social, los ejemplos son legión y voy a dar sólo unos cuantos. Así, los sumerios tenían más conocimientos botánicos que médicos. Y conscientes de las carencias que esta deficiencia les generaba, intentaron paliarla con la práctica. Las personas que sanaban de una grave enfermedad se sentaban en la plaza y explicaban a quien quisiera oírlo los síntomas que habían tenido y el tratamiento seguido, conjuras y rezos incluidos, para curarse.

Pragmático era también el concepto del matrimonio. Lo del amor y el sexo era secundario en la institución; lo importante era que constituía una asociación total para afrontar la existencia. Consecuentemente, su tolerancia con las infidelidades era muy grande, sin llegar ni de lejos a la amoralidad general o la depravación. Pero no se crean que los sumerios fueran unos precursores de los hippies. Seguían siendo unos machistas a la antiquísima usanza y su palabra para esposa se traduciría hoy como “esclava venida de lejos…”.

Curiosamente, en esta peculiar moralidad sexual entraba también la homosexualidad y la prostitución sacra – uno de los muchos negocios del templo – que incluía tanto a hombres como mujeres. Pero en toda la literatura sumeria los personajes más ridiculizados y menospreciables son los cantantes sacros que dedicaban sus cuerdas vocales y el resto del cuerpo a los ídolos y a los creyentes que pagasen.

Quizá la plasmación más impresionante de este tocar con los pies en tierra a la hora de afrontar la vida se encuentra en el opus magnus de las letras sumerias, la epopeya de Gilgamesh. Todo el drama gira en torno a la desesperada búsqueda de la inmortalidad del héroe de la historia, el rey Gilgamesh. Y en el capítulo final, cuando Gilgamesh está a punto de alcanzar su meta- pero sin conseguirlo, se encuentra en los confines del mundo con una tabernera a la que le explica el empeño que le ha llevado hasta allí. Y ésta le dice: “… por qué no te dejas de perseguir quimeras y no vas a por la felicidad que está al alcance de todo el mundo: buscar una mujer y formar una familia…”

Y cómo soy el último sumerio, voy a decirles algo parecido: Gracias por su infinita paciencia y váyanse a ser felices con sus familias.

¡Muy buenas noches y gracias de nuevo!

GHILGAMES 2Gilgamesh y Lamassu del palacio de Sargon II,  Khorsabad (Dur-Sharrukin), 713-706 a. C. en el Museo de Louvre, Paris, Francia

GHILGAMESGilgamesh

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

 

Comparte esto:

  • Compartir en X (Se abre en una ventana nueva) X
  • Comparte en Facebook (Se abre en una ventana nueva) Facebook
Me gusta Cargando...
← Entradas anteriores
Entradas recientes →

Suscribir

  • Artículos (RSS)
  • Comentarios (RSS)

Archivos

  • marzo 2026
  • enero 2026
  • noviembre 2025
  • octubre 2025
  • septiembre 2025
  • julio 2025
  • mayo 2025
  • abril 2025
  • marzo 2025
  • septiembre 2024
  • julio 2024
  • marzo 2024
  • febrero 2024
  • enero 2024
  • diciembre 2023
  • noviembre 2023
  • octubre 2023
  • septiembre 2023
  • agosto 2023
  • julio 2023
  • junio 2023
  • mayo 2023
  • abril 2023
  • marzo 2023
  • febrero 2023
  • enero 2023
  • diciembre 2022
  • noviembre 2022
  • octubre 2022
  • septiembre 2022
  • agosto 2022
  • julio 2022
  • junio 2022
  • mayo 2022
  • abril 2022
  • marzo 2022
  • febrero 2022
  • enero 2022
  • diciembre 2021
  • noviembre 2021
  • octubre 2021
  • septiembre 2021
  • agosto 2021
  • julio 2021
  • junio 2021
  • mayo 2021
  • abril 2021
  • marzo 2021
  • febrero 2021
  • enero 2021
  • diciembre 2020
  • noviembre 2020
  • octubre 2020
  • septiembre 2020
  • agosto 2020
  • julio 2020
  • junio 2020
  • mayo 2020
  • abril 2020
  • marzo 2020
  • febrero 2020
  • enero 2020
  • diciembre 2019
  • noviembre 2019
  • octubre 2019
  • septiembre 2019
  • agosto 2019
  • julio 2019
  • junio 2019
  • mayo 2019
  • abril 2019
  • marzo 2019
  • febrero 2019
  • enero 2019
  • diciembre 2018
  • noviembre 2018
  • octubre 2018
  • septiembre 2018
  • agosto 2018
  • julio 2018
  • junio 2018
  • mayo 2018
  • abril 2018
  • marzo 2018
  • febrero 2018
  • enero 2018
  • diciembre 2017
  • noviembre 2017
  • octubre 2017
  • septiembre 2017
  • agosto 2017
  • julio 2017
  • junio 2017
  • mayo 2017
  • abril 2017
  • marzo 2017
  • febrero 2017
  • enero 2017
  • diciembre 2016
  • noviembre 2016
  • octubre 2016
  • septiembre 2016
  • agosto 2016
  • julio 2016
  • junio 2016
  • mayo 2016
  • abril 2016
  • marzo 2016
  • febrero 2016
  • enero 2016
  • diciembre 2015
  • noviembre 2015
  • octubre 2015
  • agosto 2015
  • julio 2015
  • junio 2015
  • mayo 2015
  • abril 2015
  • marzo 2015
  • febrero 2015
  • enero 2015
  • noviembre 2014
  • julio 2014
  • abril 2014

Categorías

  • ANTROPOLOGIA

Meta

  • Crear cuenta
  • Iniciar sesión

Blog de WordPress.com.

  • Suscribirse Suscrito
    • ghemulariadnei
    • Únete a otros 61 suscriptores
    • ¿Ya tienes una cuenta de WordPress.com? Inicia sesión.
    • ghemulariadnei
    • Suscribirse Suscrito
    • Regístrate
    • Iniciar sesión
    • Denunciar este contenido
    • Ver el sitio en el Lector
    • Gestionar las suscripciones
    • Contraer esta barra
 

Cargando comentarios...
 

    %d