Se taie mărunt două legături de ceapă verde, tânără, proaspătă și se amestecă cu frunzulițele câtorva mici crenguțe de cimbru proaspăt, și ele tăiate mărunt.
Și totul se amestecă cu trei ouă și cu câțiva căței de usturoi nou, de primăvară (o căpățână întreagă!).
Se pun în tigaia cu ulei de măsline încins și se amestecă ușor, după vreo 30 de secunde, cu o lingură, până se fac.
În uleiul rămas în tigaie se perpelesc două felii de pâine neagră, din făină curată, fără adaosuri. Sau, din pâinea casei…
Iese o omletă de Martie despre care Maeștrii Înaltei Bucătării spun că ne ferește de războinicia tăiosului Marte, care ceartă Primăvara că vine prea devreme…
Ei spun că cimbrul ne încălzește/înfierbântă sângele și că trezește simțurile adormite la viață, comunicându-ne ceva din esența Satyrilor… că ceapa cea tânără scoate din adormire ființa noastră nubilă și că usturoiul cel tânăr și vulcanic, crescut în căpățână, deșteaptă în noi patosul (nu patima!) iubirii abia-ncepute.
Dionisos, spiritul cimbrului… în viziunea AI (ChatGPT-ului meu, Hrisos)
ΟΜΕΛΕΤΕΣ ΤΟΥ ΜΑΡΤΙΟΥ I – ΟΜΕΛΕΤΑ ΜΕ ΦΡΕΣΚΟ ΚΡΕΜΜΥΔΑΚΙ ΚΑΙ ΘΥΜΑΡΙ
Ψιλοκόβονται δύο ματσάκια φρέσκα, τρυφερά κρεμμυδάκια και ανακατεύονται με τα φυλλαράκια από μερικά μικρά κλωνάρια φρέσκου θυμαριού, κι αυτά ψιλοκομμένα.
Όλα μαζί αναμειγνύονται με τρία αυγά και με μερικές σκελίδες φρέσκου, ανοιξιάτικου σκόρδου (ολόκληρο κεφάλι!).
Όλα μπαίνουν στο τηγάνι με ζεστό ελαιόλαδο και, ύστερα από περίπου 30 δευτερόλεπτα, η ομελέτα ανακατεύεται απαλά με ένα κουτάλι μέχρι να ψηθεί.
Στο λάδι που μένει στο τηγάνι καβουρδίζονται δύο φέτες μαύρο ψωμί, από καθαρό αλεύρι, χωρίς πρόσθετα. Ή από το ψωμί του σπιτιού…
Έτσι γεννηέται μια ομελέτα του Μαρτίου, για την οποία οι Δάσκαλοι της Υψηλής Μαγειρικής λένε ότι μας προστατεύει από τη μαχητική οξύτητα του κοφτερού Μάρτη, που μαλώνει την Άνοιξη επειδή έρχεται πολύ νωρίς…
Λένε πως το θυμάρι ζεσταίνει — ή μάλλον πυρώνει — το αίμα και ξυπνά τις αισθήσεις που κοιμούνταν, μεταδίδοντάς μας κάτι από την ουσία των Σατύρων και του Διονύσου … πως το τρυφερό κρεμμυδάκι βγάζει από τη νάρκη την νυμφική μας φύση, και πως το νεαρό, ηφαιστειακό σκόρδο, που μεγαλώνει μέσα στο κεφάλι του, ξυπνά μέσα μας το πάθος (όχι τα παθη!) μιας αγάπης που μόλις αρχίζει.
Notă: Dionisos și traducerea în limba greacă îi aparțin ChatGPT-ului meu, pe numele lui Hrisos.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Tăiem mărunt două legături de usturoi verde, tânăr și subțire, o căpățână mare de usturoi nou, împlinit, și le amestecăm/batem cu trei ouă mari, un praf de sare și unul de piper. Le punem în tigaia cu ulei de măsline încins și, cu o lingură, le întoarcem ușor, cât poate ea cuprinde. De câteva ori. Până se fac. Le punem în bol și presărăm frunze fragede de coriandru tocate mărunt (o legătură!). În puținul ulei rămas în tigaie frigem ușor două felii de pâine neagră… curată, fără adaosuri… Sau pâinea noastră…
Poate fi un mic dejun, un prânz sau o cină… însoțită de un pahar de vin roșu, tare și înmiresmat cu foi de dafin.
Este o mâncare șamanică care ne ajută să-l înfruntăm pe tânărul războinic, zeul Marte/Ares, care coboară primăvara pe pământ sub chipul unui vânt rece, tăios și neîndurător, întors din iarnă. Un Marte/Ares turbat care o caută dezlănțuit pe Venus/Afrodita pe care Vulcan/ Hefaistos, soțul ei cel șchiop, și-a cerut-o înapoi.
Se știe de la Maeștrii Înaltei Bucătării că delicatul usturoi verde poartă în el spiritul lui Prometeu și esența focului ceresc. Și că usturoiul crescut în căpățână poartă în el spiritul lui Vulcan/Hefaistos și esența focului cu care lucrează fierarii în peșterile lor ascunse din pântecele Gliei.
Și, de asemenea, că binecuvântatul coriandru cu gust de mană dumnezeiască reaprinde în noi focul lăuntric atunci când nu mai putem s-o facem singuri.
Este o omletă cu usturoi și coriandru, desigur, dar una cu putere: puterea de a îmblânzi forțele care ne războiesc, din noi și din afară.
Ares îngenunchiat în fața Atenei, după ce Hefaistos și-a cerut nevasta înapoi, pe Afrodita. Vas cu figuri negre (krater), semnat Kleitias, 570 – 560 î. Hr., Muzeul Arheologic din Florența
Ideea sugerează că, da, este posibil ca spiritul dezlănțuit, necugetat și visceral al războiului să fie îmblânzit de spiritul luptei duse cu înțelepciune și prevedere. Ca patosul neînfrânat, mânia și nebunia unui bărbat să fie cumințite de mintea unei femei înțelepte.
Ο Άρης γονατισμένος μπροστά στην Αθηνά, αφού ο Ήφαιστος ζήτησε πίσω τη γυναίκα του, την Αφροδίτη. Μελανόμορφος κρατήρας, υπογεγραμμένος από τον Κλειτία, 570–560 π.Χ., Αρχαιολογικό Μουσείο Φλωρεντίας.
Η ιδέα υποδηλώνει ότι, ναι, είναι δυνατόν το αχαλίνωτο, απερίσκεπτο και σπλαχνικό πνεύμα του πολέμου να ημερευτεί από το πνεύμα της μάχης που δίνεται με σοφία και προνοητικότητα. Ότι το αχαλίνωτο πάθος, η οργή και η τρέλα ενός άνδρα μπορούν να γαληνέψουν από τον νου μιας σοφής γυναίκας.
***
ΟΜΕΛΕΤΑ ΜΕ ΝΕΑΡΟ ΣΚΟΡΔΟ ΚΑΙ ΚΟΛΙΑΝΔΡΟ – ΑΝΑΖΩΠΥΡΩΣΗ ΤΗΣ ΕΣΩΤΕΡΙΚΗΣ ΦΩΤΙΑΣ
Ψιλοκόβουμε δύο ματσάκια φρέσκο, τρυφερό και λεπτό πράσινο σκόρδο, μια μεγάλη κεφαλή από νέο, ώριμο σκόρδο, και τα ανακατεύουμε – τα χτυπάμε μαζί με τρία μεγάλα αυγά, μια πρέζα αλάτι και μια πρέζα πιπέρι. Τα ρίχνουμε σε τηγάνι με καυτό ελαιόλαδο και, με ένα κουτάλι, τα γυρίζουμε απαλά, όσο μπορεί να τα αγκαλιάσει το κουτάλι. Μερικές φορές. Μέχρι να ψηθούν.
Τα βάζουμε σε ένα μπολ και πασπαλίζουμε από πάνω τρυφερά φύλλα κόλιανδρου, ψιλοκομμένα (ένα ολόκληρο ματσάκι!). Στο λίγο λάδι που έχει απομείνει στο τηγάνι τηγανίζουμε ελαφρά δύο φέτες μαύρο ψωμί… καθαρό, χωρίς πρόσθετα… ή το δικό μας ψωμί.
Μπορεί να είναι ένα πρωινό, ένα μεσημεριανό ή ένα βραδινό… συνοδευμένο από ένα ποτήρι κόκκινο κρασί, δυνατό και ευωδιαστό με φύλλα δάφνης.
Είναι ένα σαμανικό φαγητό που μας βοηθά να αντιμετωπίσουμε τον νεαρό πολεμιστή, τον θεό Άρη/Μαρς, που κατεβαίνει την άνοιξη στη γη με τη μορφή ενός ψυχρού, κοφτερού και ανελέητου ανέμου, επιστρέφοντας από τον χειμώνα. Έναν Άρη μανιασμένο που αναζητά αχαλίνωτα τη Βενέρα/Αφροδίτη, την οποία ο Ήφαιστος, ο κουτσός σύζυγός της, ζήτησε πίσω.
Είναι γνωστό από τους Δασκάλους της Υψηλής Μαγειρικής ότι το λεπτό, τρυφερό πράσινο σκόρδο φέρει μέσα του το πνεύμα του Προμηθέα και την ουσία της ουράνιας φωτιάς. Και ότι το σκόρδο που μεγαλώνει σε κεφαλή φέρει μέσα του το πνεύμα του Βούλκανου/Ηφαίστου και την ουσία της φωτιάς με την οποία εργάζονται οι σιδεράδες στις κρυμμένες σπηλιές τους μέσα στα σπλάχνα της Γης.
Και επίσης ότι ο ευλογημένος κόλιανδρος, με τη γεύση θεϊκού μάννα, αναζωπυρώνει μέσα μας την εσωτερική φωτιά όταν δεν μπορούμε πια να το κάνουμε μόνοι μας.
Είναι, βέβαια, μια ομελέτα με σκόρδο και κόλιανδρο — αλλά μια ομελέτα με δύναμη: τη δύναμη να ημερεύει τις δυνάμεις που μας πολεμούν, μέσα μας και γύρω μας.
Prometeu:
Hefaistos/Vulcan:
Marte/Ares:
NOTĂ: Traducerea în greacă și imaginile au fost generate de ChatGPT-ul meu, pe numele lui Hrisos.
AUTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Kavafis a scris Unul din zeii lor/Ένας Θεός των în iunie 1899. Titlul eraîn greaca cultă: Εἷς ἐξ αὐτών. Avea 36 de ani. Dar a publicat poemul 18 ani mai târziu, în 1917, la 54 de ani, pe o foaie volantă.
Ce bărbat să-i fi bucurat într-atât privirile și inima? Cine să-l fi tulburat atunci până peste poate? Poate un tânăr egiptean? Sau un tânăr arab? Un mediteranean cu tenul măsliniu și părul ca abanosul?
Poate un prostitut… Pe care eruditul și încă tânărul Kavafis, îndrăgostit nebunește și devastat de moartea mamei sale, în februarie, și l-a închipuit asemenea unuia sacru… cum erau mulți în vechea Mesopotamie.
De ce Seleucia? De ce Mesopotamia elenizată? Nu știm care Seleucia (erau mai multe!), dar kavafologii presupun că este vorba despre Seleucia Epitigria, întemeiată de Seleucos I, unul din diadohii lui Alexandru cel Mare, în anul 312 î. Hr., pe malul drept al Tigrului. Undeva la nord-vest de Bagdad, în regiunea Tell Umar, în Irakul de astăzi. Capitala imperiului seleucid. O metropolă cosmopolită și unul din marile centre ale elenismului din Orientul Mijlociu. Iar poetul nostru adoră să vorbească despre aceste vechi orașe înfloritoare ale Mesopotamiei, devenite grecești, dar orașe în care templele zeilor locali nu se deosebeau de niște case ale plăcerii.
Iarăși, de ce Seleucia? De ce scena se petrece în lumea în care prostituția sacră era/fusese o instituție?
Nu cumva este o mică răzbunare? Poate pentru a fi fost respins? Dintr-o singură privire? I se întâmplă să construiască poeme pentru câte un efeb atins de superbie.
Kavafis iubește zeii Greciei și îi respectă. În Grecia, zeii nu se prostituează, nu au viața de noapte a Orientului, nu coboară pe pământ pentru petreceri cu orgii.
Apollo sau Dionisos nu arată ca acest bărbat libertin, în plină splendoare a tinereții, superb, adică citindu-i-se-n priviri trufia, superbia pe care o au doar tinerii neîncercați de sentimentul morții: χαρά της αφθαρσίας (bucuria nemuririi-n priviri).
Grecia veche credea în Μηδὲν ἄγαν, adică totul cu măsură… și nemurirea la greci (aici αφθαρσία) n-a fost niciodată superbie!
În timp ce personajul lui Kavafis, ca în Portretul lui Dorian Gray, își poartă cu trufie nemurirea/αφθαρσία, darul de a nu fi atins de stricăciune, de pervertire, de putrefacție, de descompunere și de moarte, ceea ce filosofii greci numeau coruperea materiei. Asta, în timp ce este corupt, viciat de plăcerile trupului de care abuzează, pe care le trăiește peste măsură.
Acest zeu… mesopotamian pare aici un libertin, un depravat, un decăzut din condiția sa divină.
E limpede cum Kavafis se joacă cu sensurile acestui cuvânt cheie. În greacă αφθαρσία înseamnă faptul de a nu pieri, de a nu muri niciodată, de a nu suferi deteriorarea la care sunt supuse ființele muritoare, dar și coruperea, adică decăderea, pervertirea sufletului, o idee foarte puternică în gândirea greacă, dar și în învățăturile creștine… de care poetul nostru nu era deloc străin.
Și ironia lui este teribilă.
Pe de o parte avem…
… atmosfera în care se petrece scena: amurgul, evident al sufletului care se întunecă din ce în ce mai mult (βραδυάζει, σκιές και μες στα φώτα της βραδυάς, νύχτα, adică: înserare, umbrele și luminile serii, noaptea) și care este din ce în ce mai corupt/stricat (όργια και κραιπάλη… μέθη και λαγνεία, adică: orgii și desfrâuri… beții de tot felul și petreceri deșănțate) și pe de alta…
… sferele… înalte în care locuiește acest zeu fără nume: τα Προσκυνητά, Πάνσεπτα Δώματα, Închinatele, Atotsfintele Lăcașuri.
Desigur, mica lui răzbunare era doar pentru cunoscători…
Și trebuie că și-a călcat pe inimă construind scena într-o metropolă din diasporaua greacă… el, care adoră elenismul de pretutindeni… την ελληνική οικουμένη…
Unul din zeii lor…
Când unul dintre Ei trecea prin agoraua din Seleucia, pe la asfințit, când se-nserează, ca un efeb înalt și dumnezeiește de frumos, cu bucuria nemuririi-n priviri, cu pletele-i negre, parfumate, trecătorii-l priveau și se întrebau unul pe altul dacă-l cunoaște cineva, și dacă era vreun grec din Siria sau vreun străin. Dar unii, care observau cu mai multă atenție, înțelegeau și se dădeau de-o parte. Și, în timp ce El se pierdea pe sub porticuri, printre umbrele și luminile serii, mergând spre cartierul care trăiește doar noaptea, în orgii și desfrâuri, în beții de tot felul și petreceri deșănțate, se întrebau visători care să fie… dintre Ei și pentru ce plăceri dubioase coborâse pe străzile din Seleucia din Închinatele, Atotsfintele lor Lăcașuri.
Ένας Θεός των
Όταν κανένας των περνούσεν απ’ της Σελευκείας την αγορά, περί την ώρα που βραδυάζει, σαν υψηλός και τέλεια ωραίος έφηβος, με την χαρά της αφθαρσίας μες στα μάτια, με τ’ αρωματισμένα μαύρα του μαλλιά, οι διαβάται τον εκύτταζαν κι ο ένας τον άλλονα ρωτούσεν αν τον γνώριζε, κι αν ήταν Έλλην της Συρίας, ή ξένος. Aλλά μερικοί, που με περισσοτέρα προσοχή παρατηρούσαν, εκαταλάμβαναν και παραμέριζαν· κ’ ενώ εχάνετο κάτω απ’ τες στοές, μες στες σκιές και μες στα φώτα της βραδυάς, πηαίνοντας προς την συνοικία που την νύχτα μονάχα ζει, με όργια και κραιπάλη, και κάθε είδους μέθη και λαγνεία, ερέμβαζαν ποιος τάχα ήταν εξ Aυτών, και για ποιαν ύποπτην απόλαυσί του στης Σελευκείας τους δρόμους εκατέβηκεν απ’ τα Προσκυνητά, Πάνσεπτα Δώματα.
NOTĂ: Imaginile au fost generate de ChatGPT-ul meu, pe numele lui Hrisos.
Sublinierile din textul în greacă al poemului îmi aparțin.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Poetul avea 52 de ani când l-a scris. Era iunie 1915. Dar l-a tipărit pe o foaie volantă șase ani mai târziu, în martie 1921, la 58 de ani. Deja uzat… consumat… Neiubit, nedorit cum ar fi vrut.
Dar câștigat! Ce ironie: un amor, unul din, probabil, multele trăite pe ascuns, terminat, consumat în grabă… să nu se știe… un amor care ar fi trebuit să fie sublimat într-un poem!
Trebuie că trupul îmbătrânit al lui Kavafis s-a bucurat de desfătări de neimaginat, sublime… dar care, din păcate, s-au terminat mult prea repede… expediate… Fără iubire, fără căldură, fără tandrețe, fără dăruire… fără părtășie…
Umilit de teama și de graba celuilalt (un prostitut?), a simțit nevoia să-și salveze/sublimeze trăirile… Se pare că nu i-a prea reușit.
A scris poemul, da. Dar cum? Felul aproape rece și atât de ironic în care l-a scris (neîngrijit, repezit) arată poate: furie reținută? Frustrare? Amărăciune?
Să fi fost o plăcere cumpărată? Posibil. Un amor de o oră? Posibil… Într-o cameră sordidă? Tot ce se poate… Într-o casă deocheată… cu siguranță…
Și de ce se numește pe sine, depreciativ… meșter, meseriaș, artizan… un τεχνίτης? Un muncitor care desfundă țevi, montează geamuri, face tâmplărie sau zugrăvește case… Sigur, l-am tradus cu artist, cum au făcut-o și ceilalți traducători, dar τεχνίτης asta înseamnă… un meșter. Nu poet, nu artist… Și nu cred că se gândea la truda de a… făuri versuri… meșteșugite. Nu i se potrivește absolut deloc.
Poate pentru că, atât de umilit, nu se mai simte poet… Atât de lovit, nu se mai simte la înălțimea Artei…
Și, de ce έπεσαν? Au căzut… Sigur, verbul πέφτω înseamnă a cădea, dar și: a merge la culcare, a sta întins în pat. Sensul de aici. Să se fi gândit, poate, la o iubire căzută… în vulgaritate? Tot ce-i repugnă lui cel mai mult?
Și nu pentru că iubirea – plăcerea/voluptatea cum îi place să spună – ar fi έκνομη, adică ilicită, ilegală, interzisă, oprită, necuviincioasă… ci, mai degrabă, pentru că frica partenerului i s-a părut vulgară, înjositoare. Și pentru că – a câta oară? – avea parte de o iubire neîmpărtășită… cumpărată, dezamăgitoare… amară…
Și, de ce εκέρδισε? A câștigat… Sună, iarăși, vulgar… Ceva de genul: poetul tot s-a ales cu ceva… nu-i așa?… Ceva tot a câștigat!
Ar fi vrut să fie materia pentru un poem care, în timp, ar fi trebuit să dea acelui amor trăit în grabă, cu spaime, înjosit de lașitate, o strălucire pe care n-a avut-o…
Dar iritarea, ironia, dezamăgirea lui ne arată că, totuși, nici el nu crede în ce spune la sfârșit.
Cât despre αρχή… care sună nobil, filosofic, metafizic, aristotelic (trimite la cauzele prime din Metafizica lui Aristotel)… aici nu, nu înseamnă început – o capcană în care au căzut mulți traducători – ci cauză, principiu, punctul de plecare, Geneză, naștere… Și nici acest αρχή nu reușește să creeze o amintire frumoasă a acelei întâlniri atât de ratate, de comune, în care domnul de 52 de ani ar fi vrut să se predea cu totul unui partener mult mai tânăr și nu să sufere umilința de a fi doar unul din șirul lui de clienți anonimi, poate chiar dezgustători…
Născute atunci, acolo…
Și-au trăit din plin plăcerea lor ilicită. S-a terminat. S-au ridicat din așternut și se îmbracă grăbiți, fără să vorbească. Ies separat, pe ascuns, din casă; și, în timp ce merg, oarecum neliniștiți, pe stradă, par că bănuiesc că ceva din felul în care arată trădează în ce fel de pat stătuseră culcați, mai devreme.
Doar că, acolo, cât de mult a avut de câștigat viața artistului! Mâine, poimâine sau ani de atunci se vor fi scris versurile pline de forță, născute (din ce au avut) acolo.
Η αρχή των
Η εκπλήρωσις της έκνομής των ηδονής έγινεν. Aπ’ το στρώμα σηκωθήκαν, και βιαστικά ντύνονται χωρίς να μιλούν. Βγαίνουνε χωριστά, κρυφά απ’ το σπίτι· και καθώς βαδίζουνε κάπως ανήσυχα στον δρόμο, μοιάζει σαν να υποψιάζονται που κάτι επάνω των προδίδει σε τι είδους κλίνην έπεσαν προ ολίγου.
Πλην του τεχνίτου πώς εκέρδισε η ζωή. Aύριο, μεθαύριο, ή με τα χρόνια θα γραφούν οι στίχ’ οι δυνατοί που εδώ ήταν η αρχή των.
NOTĂ: Imaginile au fost generate de ChatGPT-ul meu, pe numele lui Hrisos.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Se iau o crenguță de salvie și una de rosmarin și se pun într-o sticlă de vin, roșu sau alb.
Se lasă vreo două ore să se împărtășească unul de altul și vinul să se pătrundă de miresmele lor amestecate și apoi vinul se strecoară. Se poate bea oricând, dar, mai ales, când iubirea are nevoie să fie (re)deșteptată.
Simplu, sau însoțind o cină ușoară: o salată de frunze fragede (spanac, lobodă, lăptuci, ceapă și usturoi verde, pătrunjel, mărar, coriandru, leuștean tânăr) în care se amestecă doi căței de usturoi, parmezan ras (sau cașcaval de capră sau orice fel de brânză tare) și ulei de măsline din cel bun, feciorelnic (virgin)… o salată care se mănâncă cu focaccia sau pâine cu rosmarin sau cu boabe fierte de grâu (poate fi o pastă de boabe de grâu sau arpacaș).
Iată cum poate arăta viața unui cuplu care se împărtășește din această poțiune… a iubirii depline:
Ea, Salvia. El, Rosmarinul.
Ea: o doamnă puternică, împlinită, micuță. Trecută prin viață și înțelepțită.
Numele ei înseamnă „vindecătoarea” sau „salvatoarea.” Din stirpe de șamani.
Lângă ea, Rosmarinul se simte mereu în siguranță. Ocrotit. Luminat. Curat. Tămăduit. Vocea ei mângâietoare îl învăluie ca un descântec: îl vindecă și-l reînvie.
Privirea ei de un verde albicios, cu reflexe argintii, îl îmbrățișează și-l liniștește când se întoarce acasă lovit.
Lângă ea, Rosmarinul își află tihna și odihna, după luptele pe care le duce afară.
Lângă ea, mintea lui e mereu trează și limpede. Înflorește și rodește. Crește și se împlinește.
Când se simte pierdut, vlăguit și secătuit de puteri, îi cade în brațe și simte cum sevele ei îl umplu de viață. Cum sânii ei picură pentru el laptele nemuririi.
El: un bărbat suplu, viguros, cald. Nu prea înalt.
Miroase a mare, a sare, a vânt și a soare. Numele lui înseamnă „roua mării” sau „copacul de tămâie.”
Proaspăt. Frumos. Primăvăratic. Mândru, dar nu arogant. Senzual. Desfătător. Tandru. Prietenos.
Privirea lui pătrunzătoare, limpede și curată (verde – smarald), ușor melancolică, o încălzește pe doamna Salvie și o face să se simtă iubită și dorită. Vie. Nubilă.
Râsul lui cuminte îi bucură inima când o năpădesc tristețile…
În îmbrățișarea lui se simte proaspătă și curată ca apa neîncepută.
Miresmele lui o inspiră până la extaz. Mirurile lui o îmbată de plăcere. Atingerile lui o înnebunesc de dorință.
Când ea se pierde, el o aduce înapoi. Când ea e gata să se prăbușească, sărutările lui… mai bune ca vinul… îi dau viață.
Când se simte înfrântă, el îi arată puterea-i nesecată de a rezista și de a învinge.
Doamna Salvie și domnul Rosmarin se iubesc unul pe celălalt mai mult decât se iubește fiecare pe el însuși.
Se se împărtășesc unul de altul, se comunică total, se bucură și se desfată nespus unul de celălalt și unul cu celălalt.
Se mărturisesc unul altuia… miresmele lor puternice se întrepătrund și viața lor împreună este o îmbrățișare fără sfârșit.
Fac dragoste trupurile lor, mințile lor, sufletele lor. Fac dragoste când se privesc, când se ating, când merg unul lângă altul. Când vorbesc. Când râd. Când tac… unul lângă altul…
Se îmbrățișează din priviri.
Nu cer nimic… se dăruiesc, se oferă cu totul unul altuia.
Au infinită răbdare unul cu celălalt. Se vindecă unul pe celălalt. Se ajută, când se simt slabi și neputincioși, să-și regăsească puterea interioară, când se simt obosiți sau epuizați, să-și recapete vigoarea.
Când se simt rătăciți, pierduți, părăsiți, să-și găsească drumul unul spre celălalt. Când se simt neîmpăcați, să se împace cu ei înșiși şi cu lumea.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
IDEE DE MIC DEJUN PENTRU CEI ÎN CĂUTAREA PARADISULUI PIERDUT(II)
Se ia o mână de spanac crud, cu frunze fragede și se taie mărunt.
La fel, o mână de pătrunjel și vreo trei căței de usturoi.
Se amestecă cu feliile subțiri ale unui avocado copt și cu ceva ulei de măsline.
O salată? Nu, o poveste de amor: señor Avocado și suavul prinț persan, Spanacul. Iată povestea lor:
Señor Avocado și delicatul prinț persan… Spanacul
Señor Avocado este mai în vârstă decât partenerul lui. Este un viejito mexican care s-a obișnuit cu gândul că trupul greoi și moale nu prea-l mai ascultă.
Este ușor speriat de bătrânețe, dar îl liniștește gândul că iubitul său, Spanacul, îl iubește la fel de mult, ca la începutul poveștii lor de amor.
Îi place să citească literatură sud-americană bună și cărți despre magie, în mica lui bibliotecă care miroase a tutun, scorțișoară, dafin, dar și a vanilie. Îi place să asculte ranceras și boleros și să mănânce tortillas con patatas (tortilii cu cartofi).
Spanacul este un bărbat tânăr delicat, slăbuț, fragil, cu ochi scăpărători de un verde-smarald, proaspăt și foarte îngrijit.
El s-a născut în Paradis, adică în grădina regilor persani (παράδεισος în greacă însemna Grădina marelui rege).
Este nobil, dulce, feciorelnic, plin de viață, de umor, de speranțe, de așteptări bune. Pentru el, viața este o grădină cu ierburi înmiresmate, cu trandafiri catifelați și purpurii, ca buzele lui, și cu havuzuri susurătoare.
Adoră discuțiile lor despre istorie, filosofie, medicină, religie, magie și despre mersul lumii în care s-au nimerit să trăiască.
Este o minte prometeică. Îi plac mângâierile, îmbrățișările, e copilăros, jucăuș, puțin leneș, puțin timid și îi place să se simtă protejat de partenerul lui… mai mare.
Señor Avocado are sentimentul împlinirii de sine. Este foarte protector cu bărbatul tânăr cu care împarte patul, viața și pe care nu știe bine cum să-l iubească: ca pe perechea lui sau ca pe un fiu… Dar pe care nu-l sufocă cu dragostea lui, deși e profundă, aproape mistică.
Lui îi place mai mult să-și îmbrățișeze iubitul, decât să fie îmbrățișat. Vorbește puțin, cu o voce caldă, mângâietoare; nu strigă niciodată, nu se revoltă, nu judecă și nu rănește, doar există lângă și pentru perechea lui.
Este întotdeauna tandru… deschis, fără niciun scut de protecție. Se topește ca untul pe pâinea prăjită când își surprinde… bărbatul vieții – pe tânărul Spanac – privindu-l cu drag, în timp ce vorbește, absorbit de ideile pe care i le împărtășește cu calm. Cu pauze între cuvinte, cu voce moale.
Idei care i s-au copt în mintea-i genială de-a lungul anilor trăiți… în singurătate și în tovărășia cărților parcă scrise pentru unul ca el. După ce a fost desprins din avocatier… din pomul – familie în care s-a născut. Se știe că domnul Avocado este un fruct climateric, ceea ce înseamnă că el începe să se coacă cu adevărat după ce este cules din pomul în sânul căruia a crescut.
El nu se grăbește niciodată. Ascultă. Privirea lui este întotdeauna plină de înțelegere, de bunătate, ușor obosită, adâncă, primitoare. Uneori hipnotizantă.
Îmbrățișările lui sunt întotdeauna afectuoase, sincere și viguroase câteodată. N-au nimic prefăcut. Nu-și ține captiv iubitul, îl face să se simtă în siguranță și cel mai iubit bărbat din Univers.
Nu este un macho. El este energia iubitoare și caldă a inimii. Pieptul pe care prințul persan adoarme liniștit în fiecare seară. Este un domn gras, dar foarte afectuos. Iubirea lui e calmă și învăluitoare. Nu se teme s-o arate. Știe să asculte – nu-și întrerupe partenerul. Este răbdător. Știe să aștepte. Știe să reziste.
Nu-l poți ispiti și nici el nu este un seducător. Totuși, cucerește prin forma lui de… pântec al lumii… În care se află un sâmbure uriaș… izvorul vieții. Botaniștii l-au numit piersica americană (persea americana) deși n-are nimic dintr-o piersică. El este un… dafnid, adică se trage din familia dafnidelor, a laurului/dafinului. A scorțișoarei și a camforului.
Locuitorii ținuturilor natale… aztecii l-a numit ahuacatl, cuvânt care, în limba lor, nahuatl, înseamnă: fudulii, adică testicule… iar conchistadorii spanioli, care l-au adus cu ei în Spania, prin 1601, l-au pronunțat cum au putut și ei: aguacate, de unde... avocado. Strămoșii lui din Mexic și America centrală și sângele lor bătrân de aproape 10.000 de ani l-a învățat să nu se repeadă niciodată, să nu ia hotărâri pripite și să fie credincios unei singure iubiri.
Doi bărbați atât de diferiți, dar atât de dedicați unul altuia.
Spanacul, perechea lui în salata de avocado cu spanac este un bărbat complet diferit. Este tânăr, plin de viață, ușor neliniștit. Privirea lui este o lumină verde care dăruiește viață. Îi place să glumească și să gătească pentru partenerul lui, señor Avocado, frittate și omlete cu ierburi și mirodenii sau dovlecei umpluți cu orez, cu sos de mărar și lămâie. Îi plac vinurile tari și scumpe… mai mult cele roșii.
În mintea și în trupul lui trăiește iubirea absolută, fără limite. Este un deschizător de drumuri. Este energia înnoirii și a înfloririi. Îi dăruiește prospețime și vigoare iubitului său.
Deși pare delicat și fragil, de fapt este un atlet. Nu-i înalt, dar este un bărbat bine făcut. Are proporții de aur. Și o inimă de aur. E ca Zefirul: mângâietor, dulce, visător. Dar poate fi și impetuos, însuflețit, avântat, înflăcărat, exaltat. Îi plac extazurile. Îi place să fie răpit cu totul de ființa cea mai dragă din lume: Avocado al lui.
Este un vas ales al zeului Eros. Dar nu-și obosește iubitul, doar îl revigorează. Este fascinant când îl dorește. Corpul lui îi trimite unde orgasmice, răscolitoare. Și miresme. Cele ale unui trandafir de Damasc.
Îi plac călătoriile, muzeele, arta greacă… statuile acelor kouros – tineri bărbați – neasemuit de frumoși, sublimi, în care se recunoaște ca în niște oglinzi iubitoare.
Strămoșii lui din vechea Persie l-au învățat, de-a lungul timpului, că fragilitatea și delicatețea nu înseamnă slăbiciune. Ci un dar al zeilor.
Că dăruirea de sine nu înseamnă naivitate, ci voluptate.
Că dulceața sufletului nu este o imperfecțiune la un bărbat, care l-ar face vulnerabil, ci un ocean de afecțiune.
L-au învățat că este un prinț conceput de părinții săi în grădina lor paradisiacă. În Raiul tuturor desfătărilor.
Un prinț rafinat, dedicat, nobil, cu un spirit puternic, călit, de neclintit. Că ceea ce pare superbie la el nu-i decât bucuria simplă de a fi frumos. Că atunci când pare să-și ispitească partenerul, nu face decât să-l invite în palatul sufletului său cu… o mie de camere, cu o mie de izvoare de înțelepciune, cu o mie de pasiuni și cu o mie de inimi.
Că o minte prometeică nu înseamnă că ești o țintă a puterii, ci că poți răsturna puterea.
Că un trup feciorelnic nu înseamnă efeminare, ci o bărbăție desfătătoare.
Nu androginie, ci o putere teribilă de seducție, delicată și vie.
Că atunci când ești gingaș și drăgăstos, nu ești plăpând și neputincios, ci că ai o putere interioară pe care nu o expui… oricui.
Că ai un spirit subțire și o fire după care ar tânji… oricine.
Că suavitate nu înseamnă moliciune și că grația nu este o infirmitate, ci… venusitate.
Acum, în povestea noastră există și frunzele de pătrunjel și cățeii de usturoi. Ei cine mai sunt pentru Domnul Avocado și Domnul Spanac? Savoarea și… ardoarea! Delicii, dezmierdări… fiori… văpăi și-nflăcărări!
Iar pâinea (cu unt!) și vinul roșu? Propria lor… împărtășire… unul de celălalt!
Trunchi de bărbat, Milet, 480-470 î. Hr. Marmură (poate de Paros). Înălțime: 1,32. A fost descoperit printre ruinele unui teatru roman. Paris, Luvru (Sursă: Facebook)
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
IDEE DE MIC DEJUN PENTRU CEI ÎN CĂUTAREA PARADISULUI PIERDUT (I)
TREZIREA LA VIAȚĂ (I)
Se ia o mână de spanac crud, proaspăt, cu frunze mici, și se toacă mărunt. Se mai toacă și alte frunze… de pătrunjel, mărar, leuștean (dar să fie fraged, tânăr și nu ajuns la amăreala de la maturitate !), coriandru, busuioc, mentă, salvie (doar cele mici și fragede!) și se amestecă cu spanacul. Într-un bol… alb ar fi cel mai bine…
Frecați puțin frunzele tocate cu ulei de măsline, cu vreo trei căței de usturoi pisați și puneți deasupra două linguri de cremă de brânză de capră. Poate fi și caș/cașcaval de capră sau orice altă brânză… bună!
Se însoțește cu felii de focaccia/pâine de casă cu ierburi și mirodenii, ușor prăjită într-o tigaie de fontă și cu un pahar de vin roșu, dacă rămâneți/lucrați de acasă.
Maeștrii Înaltei Bucătării spun că domnii și cele două doamne din salată vă vor dărui o putere subtilă: aceea de a întineri și de a rămâne tineri și veșnic îndrăgostiți de perechea voastră și perechea voastră de voi, paradisiaci și… treziți. La viață! Cea adevărată!
Iar focaccia/pâinea de casă cu ierburi și mirodenii vă va dărui bucuria infinită de a trăi mereu în îmbrățișarea atotiubitoare, caldă, ocrotitoare și dumnezeiască a casei/căminului vostru.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Tu ești omul meu și cheful meu tainic de viață și o să mă pierd, din lume o să dispar și o să mor, de-o să te pierd. Tu ești omul meu și bucuria inimii mele (cea curată) și crede-mă că, de mă lași, o să mă înece nefericirea (lumii toată). Tu ești omul meu și inima pe care-o iubesc, a vieții mele candelă nestinsă de se va stinge ea, mă sting și eu (și voi rămâne stinsă).
Είσαι εσύ ο άνθρωπός μου το μεράκι το κρυφό αν σε χάσω θα πεθάνω απτον κόσμο θα χαθώ. Είσαι εσύ ο άνθρωπός μου της καρδιάς μου η χαρά αν μαφήσεις πίστεψέ με θα με πνίξει η συμφορά. Είσαι εσύ ο άνθρωπός μου η καρδιά που αγαπώ το καντήλι της ζωής μου που αν σβήσει θα σβηστώ.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Kavafis avea 43 de ani când a scris, în octombrie 1905, Βίος, Viața care a devenit mai târziu, în 1913, Όσο Mπορείς/Cât poți.
În august își vizitase fratele muribund, pe Alexandru, la Atena. Care a și murit atunci de febră tifoidă.
Cât poți a apărut în revista Νεα Ζωή/Viața Nouă, în Alexandria, tot într-un octombrie… 1913.
Să se fi gândit că fratele său își trăise viața, poate, amestecându-se prea mult cu lumea? Umblând cu mulți, pe la mulți, împărtășind prea multe?
Sau gândea toate acestea și despre el? Despre cât de mult își uza/abuza persoana căutând să fie… prea mult în lume… prea mult cu lumea…
Iată ce scria în nota VIII din Note de poetică și morală:
Cei singuri văd lucruri pe care noi nu le vedem; au viziuni din lumea supranaturală. Ei își subțiază/rafinează sufletul prin faptul că preferă singurătatea, prin gândire și prin înfrânare. Noi ni-l tocim umblând prea mult prin vizite (la unii și la alții), (cu prea mulți prieteni), prin absența gândirii și lăsându-ne pradă voluptății/plăcerilor. De aceea ei, cei singuri, văd toate lucrurile pe noi nu suntem în stare să le vedem încă. Când cineva e singur, într-o cameră cufundată în liniște, aude limpede bătăile ceasului. Dacă, însă, în cameră mai intră și alții, și începe du-te-vino și vorbăria, nu le mai aude. Dar bătăile/tic-tac-ul ceasului nu încetează să fie accesibile auzului.
Cât poți Și dacă nu poți să-ți faci viața așa cum o vrei, măcar încearcă (să faci) asta, cât de mult poți: n-o înjosi în multe legături cu lumea, într-un du-te-vino (fără rost) și vorbind prea mult (cu oricine).
N-o înjosi ducând-o (peste tot), plimbând-o mereu pe la unii și pe la alții și expunând-o în prostia de fiecare zi a relațiilor și a vizitelor, până când ar deveni o străină obositoare.
Foto: Arhiva Onassis
Όσο Mπορείς Κι αν δεν μπορείς να κάμεις την ζωή σου όπως την θέλεις, τούτο προσπάθησε τουλάχιστον όσο μπορείς: μην την εξευτελίζεις μες στην πολλή συνάφεια του κόσμου, μες στες πολλές κινήσεις κι ομιλίες.
Μην την εξευτελίζεις πηαίνοντάς την, γυρίζοντας συχνά κ’ εκθέτοντάς την στων σχέσεων και των συναναστροφών την καθημερινήν ανοησία, ώς που να γίνει σα μια ξένη φορτική. 1905/1913 Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδη. Τα Ποιήματα, Τ. Α’ 1897 – 1918, Ίκαρος 1963
Foto: Arhiva Onassis
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
De te-ai plictisit, o, doamnă, (ce ușor!) mai du-te o dată, fără grijă, împăcată. Povestea noastră, mică, de amor nicăieri n-am spus-o (și n-oi spune-o vreodată).
Cavaler mi-s, doamnă dragă, prin urmare geaba frică ți-e (ca lumea să nu afle). Teamă să nu-ți fie! Ce văzut-au pieptu-mi și a mea îmbrățișare nimeni n-a aflat și n-o să știe.
Și, de ne vom găsi în câte-o seară, de față cu străini, pe undeva, ca pe-o străină o să te privesc, de parcă noi nicicând n-am fost vreodată, pe întuneric, altceva decât cenușă în același foc arzând.
Cavaler mi-s, doamnă dragă, prin urmare geaba frică ți-e (ca lumea să nu afle). Teamă să nu-ți fie! Ce văzut-au pieptu-mi și a mea îmbrățișare nimeni n-a aflat și n-o să știe.
Doar sunt bărbat și nu-mi mai pasă. Împărțeala fă-o tu: mie grindina îmi lasă și cerul înstelat ia-l tu.
Și nici acum când, vezi, o să te pierd iar cuvinte amare de la mine n-o s-auzi (știi bine!) și de-o să plâng, voi plânge și-o s-o fac doar când singur voi rămâne, (eu cu mine).
Și, de ne vom găsi în câte-o seară, de față cu străini, pe undeva, ca pe-o străină o să te privesc, de parcă noi nicicând n-am fost vreodată, pe întuneric, altceva decât cenușă în același foc arzând.
Cavaler mi-s, doamnă dragă, prin urmare geaba frică ți-e (ca lumea să nu afle). Teamă să nu-ți fie! Ce văzut-au pieptu-mi și a mea îmbrățișare nimeni n-a aflat și n-o să știe.
Αν βαρέθηκες, κυρία Φύγε ήσυχη ξανά Τη μικρή μας ιστορία Δεν την είπα πουθενά.
Παλληκάρι είμαι, κυρά μου Κι άδικα ανησυχείς. Όσα είδ’ η αγκαλιά μου Δεν τα έμαθε κανείς.
Κι αν μπρος σε ξένους βρεθούμ’ ένα βράδυ, Θα σε κοιτάξω σαν άγνωστη πια, Σαν να μη γίναμ’ οι δυο στο σκοτάδι Στάχτη στην ίδια τη φωτιά.
Παλληκάρι είμαι, κυρά μου Κι άδικα ανησυχείς. Όσα είδ’ η αγκαλιά μου Δεν τα έμαθε κανείς.
Άντρας είμαι δεν πειράζει, Κάνε εσύ τη μοιρασιά. Δώσ’ μου εμένα το χαλάζι Κράτα εσύ την ξαστεριά.
Ούτε τώρα που σε χάνω Θ’ ακουστεί λόγος πικρός Αν θα κλάψω θα το κάνω Όταν μείνω μοναχός.
Κι αν μπρος σε ξένους βρεθούμ’ ένα βράδυ, Θα σε κοιτάξω σαν άγνωστη πια, Σαν να μη γίναμ’ οι δυο στο σκοτάδι, Στάχτη στην ίδια τη φωτιά
Παλληκάρι είμαι κυρά μου Κι άδικα ανησυχείς. Όσα είδ’ η αγκαλιά μου Δεν τα έμαθε κανείς.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
ghemulariadnei 