Dinastii politice Washington, Diana Negre

John Adams

Dinastii au existat în țări de pe toate latitudinile și ele au adus câteva familii la instanțe maxime ale guvernării, însă, nimeni nu le găsește în emisfera americană, unde, după epoca colonială, s-au instaurat republici pe tot continentul.
Mai ales în statul cel mai stabil și puternic pe care îl formează SUA, unde, până acum, au fost 46 de președinți aleși democratic, luându-se în considerare meritele și promisiunile lor, însă nu și originea lor familială.
Însă, lucrurile s-au schimbat, și, în SUA, au început să se formeze dinastii ai căror membri au mult mai multe posibilități decât restul muritorilor de a obține președinția țării.
Încă de la începuturi, în SUA a existat o apropiere de putere din partea uneia și aceleiași familii, atunci când John Quincy Adams a devenit președinte, adică, 24 de ani după tatăl său, John Adams, care, după ce a fost vicepreședinte în timpul lui George Washington, i-a urmat în funcție, devenind cel de al doilea președinte al SUA.
A trecut ceva timp, adică 76 de ani, până și-a făcut intrarea următoarea dinastie, cea a familiei Roosevelt, când un văr de-al președintelui Theodore Roosevelt a ajuns la Casa Albă. E vorba de Frank D. Roosevelt, omul care a stat cel mai mult în Biroul Oval, căci s-a aflat în fruntea țării din 1932 până în 1945. Au fost apoi anii tulburi care au urmat Marii Depresiuni și celui de al Doilea Război Mondial.
Moartea l-a îndepărtat – și nu niște alegeri – de la Casa Albă. Rămânerea sa la putere a fost atât de lungă, încât a fost amendată Constituția pentru a limita la numai două mandate șederea unui președinte în Biroul Oval, așa că nimeni nu mai poate fi președinte mai mult de opt ani.

Franklin Delano Roosevelt

Dacă au trecut 75 de ani între președinții Adams și Roosevelt, curentul dinastic-politic s-a accelerat și intensificat: au trecut doar 15 ani până la venirea la putere a președintelui John F. Kennedy, asasinat în 1963, primul dintr-o nouă dinastie, care, de fapt, l-a avut ca prolog pe tatăl său, Joe Kennedy, ca ambasador la Londra. Cu toate că niciun alt Kennedy n-a mai ajuns la Casa Albă, încercările nu au lipsit: mai întâi se pare că fratele său, Robert, ministru al Justiției, avea șanse să-i urmeze în funcție, dar, și el a fost asasinat.

John Fitzgerald Kennedy

Un al treilea frate mult mai tânăr, Edward (Ted) Kennedy, a fost nevoit să se mulțumească, spre regretul său, cu funcția de senator. A renunțat la ambițiile sale prezidențiale în urma unui scandal în care a fost implicată o femeie care nu era soția lui, și pe care a lăsat-o să moară în automobilul cu care circulau și care s-a scufundat în apele de lângă insula Chappaquiddick, în Massachussets, unde Ted își petrecea vacanțele.
Însă, Ted Kennedy a beneficiat de o funcție pe viață și nimeni nu i-a contestat, cât a trăit, dreptul de a-și păstra fotoliul senatorial. Alți membri ai acestei familii au ocupat diferite funcții. Chiar și fiica mai mică a asasinatului președinte, Kennedy, Caroline Kennedy, a ocupat funcții publice: cea de ambasadoare în Japonia, și, în prezent, în Australia, cu toate că toată viața nu s-a ocupat decât de familia sa și de viața socială.
Alți Kennedy ocupă diverse funcții publice și nimeni nu exclude posibilitatea ca vreunul dintre ei, dacă acumulează suficientă experiență, să nutrească ambiții prezidențiale.
Puțin timp după dinastia Kennedy, au venit cei din familia Bush, o dinastie politică prin antonomasie: doi dintre ei au fost președinți, tată și fiu, însă, dacă nu ar fi venit Donald Trump, un alt fiu ar fi avut mari șanse să ajungă la Casa Albă.
Din această dinastie, primul care a ocupat Biroul Oval a fost George Herbert Walker Bush, în 1988, urmat, după doar un mandat de președinte, de fiul său, George W. Bush, din 2000 până în 2008. După președinția lui Barak Obama, un alt Bush a fost candidat prezidențial.
Jeb Bush, fost guvernator al statului Florida, fiu și frate al primilor doi Bush, a avut mari șanse să câștige, dar Donald Trump i-a închis calea. Alți membri ai familiei s-au prezentat pentru a ocupa diferite funcții, dar, niciunul nu a asipirat la președinție.
Alți politicieni stau la coadă pentru a intra în dinastii politice: mai întâi, soția fostului președinte, Bill Clinton, Hillary Rodham Clinton, care a candidat deja în 2016, pare să nu fi renunțat de tot la președinție. Chiar și fiica ei, Chelsea Clinton, care, până acum, nu a ocupat nicio funcție, ar putea avea posibilități să aspire la funcția supremă în stat. În definitiv, numele de Clinton i-a adus contracte pentru a scrie articole pentru câteva mijloace de informare, cu niște onorarii foarte mari, cu toată lipsa ei de experiență.
La fel se întâmplă cu soția fostului președinte, Barak Obama, care a fost la Casa Albă între 2008 și 2016: Michelle Obama se bucură de mare popularitate și nu se exclude posibilitatea ca ea să câștige niște alegeri primare și să aspire la președinție.
Și vicepreședintele Cheney a deschis o dinastie, cu toate că el nu a fost niciodată titular al Biroului Oval. Numele de Cheney a ajutat-o pe fiica sa, Liz Cheney, să câștige un fotoliu în statul Wyoming, de unde provine tatăl ei. E un fotoliu pe care tocmai l-a pierdut în alegerile primare, însă a anunțat că la viitoarele alegeri prezidențiale, care vor avea loc peste doi ani, ar putea să-și prezinte candidatura.
Dincolo de aceste familii, se află cea a fostului președinte, Donald Trump: fiica sa, Ivanka, ar putea să-și dorească să urmeze drumul parcurs de tatăl ei, sau, poate, una dintre nurorile acestuia, Lara Trump, care se dovedește a avea o personalitate mai puțin conflictuală decât socrul ei.
Însă, intrarea în această lume exclusivă și foarte redusă depinde foarte mult de sprijinul mijloacelor de informare și de ceea ce se numește „statul profund”, al unor oameni bine conectați și cu multă experiență administrativă.

Ivanka Trump

Dacă lipsește acest sprijin, se poate ajunge la președinție, așa cum a demonstrat Donald Trump, însă cei patru ani ai săi la Casa Albă au însemnat o continuă persecuție din partea majorității mijloacelor de comunicare și a aparatului administrativ, cu acuzații de trădare și abuz de putere, care niciodată nu au putut fi dovedite, cu toate investigațiile care s-au făcut, multiple și timp îndelungat, însă, care acum, sunt retrezite cu dublu scop: unu, pentru a descoperi posible acțiuni ilegale atunci când a guvernat, sau în activitatea propriilor sale întreprinderi; iar celălalt, mai important, să se împiedice revenirea sa la Casa Albă.
De fapt, o a doua președinție a lui Trump este foarte puțin probabilă, deoarece e greu să ne imaginăm că va avea suficiente voturi independente, însă intrarea rudelor sale în „clasa prezidențială” este foarte posibilă, iar acțiunile legale care pot fi întreprinse împotriva lui Trump nu le-ar închide calea. Din contra, le-ar putea învălui într-o aureolă de martiri, garantându-le, astfel, voturile entuziaștilor și frustraților partizani ai lui Trump.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Dinastías políticas Washington, Diana Negre

Franklin Delano Roosevelt

Las dinastías han existido en países de todas latitudes y han llevado a unas pocas familias a sus máximas instancias de gobierno, pero nadie las sitúa en el hemisferio americano, donde, tras época colonial se instauraron repúblicas en todo el continente.
Especialmente en el estado más estable y poderoso, que son los Estados Unidos, donde hasta ahora ha habido 46 presidentes elegidos de manera democrática en atención a sus méritos y sus promesas, pero no su origen familiar.
Pero las cosas han ido cambiando y en EEUU se han ido formando dinastías cuyos miembros tienen muchas más posibilidades que el resto de los mortales de conseguir la presidencia del país.
Ya en sus primeros tiempos hubo en Estados Unidos un acercamiento al poder por parte de miembros de la misma familia, cuando John Quincy Adams se convirtió en presidente, 24 años después de su padre, John Adams, quien, tras haber sido vicepresidente con George Washington, se convirtió en el segundo presidente de Estados Unidos.
Pasó mucho tiempo, nada menos que 76 años, hasta la entrada de la siguiente dinastía, la familia Roosevelt, cuando un primo del presidente Theodore Roosevelt ocupó la Casa Blanca. Se trataba de Frank D. Roosevelt, el hombre que ocupó el Despacho Oval por más tiempo, pues estuvo al frente del país desde 1932 hasta 1945. Fueron los años turbulentos que siguieron a la Gran Depresión y de la Segunda Guerra Mundial.
No fueron unas elecciones, sino la muerte quien lo alejó de la Casa Blanca. Su permanencia en el poder fue tan larga que se enmendó la Constitución para limitar a dos términos el mandato presidencial, de forma que nadie puede ser presidente más allá de ocho años.
Si pasaron 75 años entre los Adams y los Roosevelt, la corriente dinástico-política se aceleró e intensificó después: tan solo pasaron 15 años hasta la llegada al poder del presidente John F. Kennedy, asesinado en 1963, el primero de una nueva dinastía, que en realidad tuvo como prólogo a su padre Joe Kennedy como embajador en Londres. Aunque ningún otro Kennedy haya llegado a la Casa Blanca, no han faltado los intentos: primero parecía que su hermano, Robert, ministro de Justicia, tenía posibilidades de sucederle, pero también él fue asesinado.
Un tercer hermano mucho más joven, Edward (Ted) Kennedy, tuvo que conformarse muy a pesar suyo con el cargo de senador. Renunció a sus ambiciones presidenciales a causa de un escándalo que envolvió a una mujer que no era la suya, a la que dejó morir en el coche en que ambos circulaban y que se hundió en las aguas de Chappaquidick, junto a su lugar de vacaciones en Massachussets.
Pero Ted Kennedy tuvo en la práctica un cargo vitalicio y nadie disputó su derecho a mantener su escaño senatorial hasta sus últimos días. Otros miembros de la familia han seguido igualmente presentes en diversos cargos. Incluso la hija menor del asesinado presidente Kennedy, Caroline Kennedy, ha ostentado cargos públicos como embajadora ante el Japón y actualmente ante Australia, a pesar de que durante toda su vida no hizo más que ocuparse de su familia y vida social.
Otros miembros de la familia ocupan diversos cargos públicos y nadie descarta que alguno de ellos, una vez acumulada suficiente experiencia, persiga nuevas ambiciones presidenciales.
Poco después de la entrada de la dinastía Kennedy fue el turno de los Bush, una dinastía política por antonomasia: no solamente dos de ellos fueron presidentes, sino que se trataba de padre e hijo y, de no haber sido por Donald Trump, otro hijo habría tenido buenas posibilidades de ocupar la Casa Blanca también.

George H.W. Bush

En este caso, primero llegó a la Oficina Oval George Herbert Walker Bush, en 1988, seguido, con tan solo el intervalo de un presidente por su hijo George W. Bush, de 2000 a 2008. Tras la presidencia de Barak Obama, otro Bush fue también candidato presidencial.
Jeb Bush, ex gobernador de Florida, hijo y hermano de los dos primeros Bush, tenía buenas posibilidades de ganar, pero Donald Trump le cerró el camino. Otros miembros de la familia se han presentado para diversos cargos, aunque, de momento, ninguno ha aspirado a la presidencia.
Otros políticos están en la cola para entrar en dinastías políticas: primero la mujer del ex presidente Bill Clinton, Hillary Rodham Clinton, quien ya fue candidata en 2016 y no parece haber renunciado totalmente al cargo. Incluso su hija Chelsea Clinton, quien hasta ahora no ha ocupado ningún cargo, podría tener alguna posibilidad de aspirar a la primera magistratura. A fin de cuentas, su apellido le valió contratos para escribir en algunos medios informativos con unos honorarios muy elevados, a pesar de su escasa resonancia y nula experiencia.
Otro tanto ocurre con la mujer del expresidente Barak Obama, quien ocupó la Casa Blanca de 2008 a 2016: su esposa, Michelle Obama, gozaba de gran popularidad y pocos descartan que tendría posibilidades de ganar unas elecciones primarias y aspirar a la presidencia.
También el vicepresidente Cheney abrió una dinastía, a pesar de que él mismo no ocupara jamás el Despacho Oval. El apellido Cheney ayudó a su hija, Liz Cheney, a ganar un escaño en el estado de Wyoming, de donde proviene su padre. Es un escaño que acaba de perder en las elecciones primarias, pero ya ha anunciado que tiene aspiraciones presidenciales y que podría presentar su candidatura, dentro de dos años.
Más allá de estas familias, se halla la del expresidente Donald Trump: su hija Ivanka podría aspirar a seguir el camino de su padre, o quizá una de sus nueras, Lara Trump, quien da muestras de tener una personalidad menos conflictiva que su suegro.
Pero la entrada en este mundo exclusivo y reducido es casi imposible sin el apoyo de elementos de tanta fuerza como los medios informativos y lo que se ha dado por llamar “el estado profundo”, de gentes bien conectadas y con gran experiencia administrativa.
A falta de este apoyo, no es imposible llegar a la presidencia, como demostró Donald Trump, pero sus cuatro años en la Casa Blanca fueron una persecución constante por parte de la mayoría de los medios de comunicación y del aparato administrativo, con acusaciones de traición y abuso de poder que nunca se pudieron confirmar a pesar de largas y múltiples investigaciones , pero que ahora se hacen revivir con dos fines: uno, descubrir posibles acciones ilegales en su anterior etapa de gobierno o en sus propias empresas; y otra, más importante, evitar su regreso a la Casa Blanca.
En realidad, una segunda presidencia de Trump es improbable, porque cuesta imaginar que tendría suficientes votos independientes, pero la entrada de sus familiares en la “clase presidencial” es muy posible y las acciones legales que se puedan emprender contra Trump no les cerrarían el camino. Al contrario, les podría rodear de una aureola de martirio y garantizarles así los votos de los entusiastas y frustrados seguidores de Trump.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Întrebări inutile Washington, Diana Negre

Recentele acțiuni ale Justiției americane de a confisca documente ale fostului președinte Trump par a fi o frână pentru ambițiile prezidențiale ale fostului mandatar, care, deocamdată, continuă să fie interesat să se întoarcă la Casa Albă.
S-ar părea că încleștările sale cu Justiția vor face mai dificilă revenirea sa la funcția supremă în stat, însă democrații pot să exagereze de pe pozițiile lor și să provoace un asemenea resentiment în sectoarele conservatoare, încât să-i favorizeze ambițiile politice ale magnatului newyorkez.
Pentru Trump și sprijinitorii săi este ușor să se prezinte ca victime ale unei vânători de vrăjitori: Hillary Clinton, candidata care a pierdut alegerile prezidențiale în fața lui Trump, nu a fost nevoită să răspundă în fața Justiției pentru distrugerea unor documente compromițătoare și nici pentru manipularea și înșelarea opiniei publice pentru a-i aduce prejudicii lui Trump.
Pe de altă parte, ministrului Justiției, Garland, i s-ar putea reproșa că e pornit împotriva republicanilor: la sfârșitul lui 2016 a fost numit de președintele din vremea aceea, Obama, pentru un loc rămas vacant în Tribunalul Suprem, însă, majoritatea republicană din Senat i-a blocat numirea, iar acum, ar fi venit momentul răzbunării.
Calificativul de „republică bananieră” a fost pe buzele a aproape tuturor republicanilor care au condamnat pătrunderea FBI-ului în reședința lui Trump din Florida. Fostul președinte, care nu se afla acolo, nu a ezitat să califice fapta ca nelegiuire, și i-a avertizat pe americani că libertățile cu care sunt obișnuiți și care până acum păreau a fi garantate, se află în pericol.
Desigur, FBI și Departamentul de Justiție ar fi putut găsi formule mai puțin spectaculoase pentru a pune mâna pe documentele pe care le deținea Trump, însă mulți cred că asemenea acțiuni reduc posibilitățile ca Trump să se prezinte, din nou, la alegerile prezidențiale. Pe de altă parte, promotorii acestei acțiunii a FBI-ului nu s-au gândit și la polarizarea pe care o va declanșa această decizie.
Sau, poate au luat-o în calcul: posibilitățile democraților la alegerile parțiale din noiembrie sunt destul de mici și e posibil să caute un revulsiv pentru a spori participarea sprijinitorilor lor.
Adevărul este că, în atmosfera politică actuală, orice rău i s-ar putea face lui Trump pare a fi acceptabil pentru democrații cei mai radicali, în schimb, pentru republicanii lor necondiționați nu e tolerabil niciun prejudiciu.

Printre alegătorii moderați se semnalează că nimeni, nici măcar un fost președinte nu se află deasupra legii. Însă, la fel, nici dedesupt. Ei cred că această acțiune este un abuz al puterii momentului pentru a supune un fost președinte unei vânători de vrăjitoare și care poate fi contraproductivă.
Între timp, sondajele îl încurajează pe Trump. Mulți cititori se pot întreba de ce multe sondaje nu se materializează. O părere foarte răspândită este că sondajele sunt cumpărate, iar agențiile demoscopice pur și simplu generează rezultate pe placul clienților.
Desigur, uneori se întâmplă așa, însă, este posibil ca întrebările să nu se refere la realitate. Este exact ce se întâmplă acum în SUA, unde sondajele arată foarte clar că Donald Trump, cel care a pierdut alegerile acum aproape 3 ani, ar fi, în prezent, favoritul alegătorului american.
Este adevărat, dar, numai în parte. Este adevărat că, dacă alegerile prezidențiale ar avea loc azi, Trump ar câștiga mai multe voturi decât Biden, însă o asemenea posibilitate nu merită multă atenție, deoarece o nouă competiție între cei doi nu va avea loc. Adică, problema cu acest fel de abordare nu este avantajul pe care l-ar avea Trump, ci faptul că o asemenea alegere nu va mai organiza niciodată.
În parte, deoarece nu mai este clar, cu toate aripile pe care i le-au dat ultimele evenimente, dacă Trump va candida din nou. Dar e aproape sigur că Biden nu vrea un nou mandat: suspiciunile de senilitate, prezente în 2020, sunt, azi, evidente.
Întrebarea este cine vor încerca să vină la Casa Albă, în 2024. Trump planează ca o amenințare, nu pentru țară, ci pentru republicani, căci cu greu va mai câștiga niște alegeri prezidențiale. Dacă apare un republican cu posibilități reale, Trump va fi, practic, pe locul al treilea, și i-ar lua voturi acestui candidat, ajutându-l, de fapt, pe candidatul democrat.
Iar influența lui Trump poate să existe, chiar și dacă nu se mai prezintă la alegeri: sprijinitorii săi s-ar putea simți atât de frustrați, încât nu s-ar mai duce să voteze, ceea ce ar garanta victoria democraților.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Preguntas inútiles Washington, Diana Negre

Las recientes acciones de la Justicia norteamericana al incautar documentos del ex presidente Trump parecen un freno a las ambiciones presidenciales del exmandatario quien, por el momento, se muestra interesado en volver a la Casa Blanca.
Parecería que sus enfrentamientos con la Justicia harán más difícil su regreso a la primera magistratura del país, pero los demócratas pueden exagerar en sus posiciones y provocar tal resentimiento en los sectores conservadores que favorezcan las ambiciones políticas del magnate neoyorquino.
Es fácil para Trump y sus seguidores presentarse como víctimas de una caza de brujas: Hillary Clinton, la candidata que perdió las elecciones presidenciales contra Trump, no tuvo que responder ante la Justica por haber destrozado documentos comprometedores, ni por haber manipulado y engañado a la opinión pública para perjudicar a Trump.
Por otra parte, al ministro de Justicia, Garland, se le podría echar en cara que tiene un hueso que roer contra los republicanos: a finales de 2016 fue nominado por el entonces presidente Obama para una vacante del Supremo, pero la mayoría republicana en el Senado bloqueó el nombramiento y este sería su momento de venganza.
La frase ¨república bananera” ha estado en boca de casi todos los republicanos que condenaron la entrada del FBI en la residencia de Trump en Florida. El expresidente, que no estaba allí, no tardó en calificar el hecho de atropello y avisó a los norteamericanos de que las libertades a que están acostumbrados y que hasta ahora les parecían garantizadas, están en peligro.
Ciertamente, el FBI y el Ministerio de Justicia podrían haber hallado fórmulas menos espectaculares para hacerse con los documentos que Trump tenía en su casa, pero muchos creen que tales acciones reducen las posibilidades de Trump de presentarse nuevamente a las elecciones presidenciales. Por otra parte, los promotores de esta acción del FBI seguramente no consideraron la polarización que semejante orden provocaría.
O tal vez sí lo tuvieron en cuenta: las posibilidades de los demócratas en las elecciones parciales de noviembre son escasas y tal vez buscan un revulsivo para aumentar la participación dentro de sus filas.
Lo cierto es que, en el ambiente político del momento, cualquier daño que se le pueda hacer a Trump parece aceptable a los demócratas más radicales, mientras que ningún daño es tolerable para sus incondicionales republicanos.
Entre los votos moderados hay quienes advierten que nadie, ni siquiera un ex presidente está por encima de la ley. Pero, eso sí, tampoco está por debajo. Creen que esta acción es abusar del poder del momento para someter a un presidente a la caza de brujas y que puede ser contraproducente.
Entre tanto, las encuestas animan a Trump. Muchos lectores se habrán preguntado por qué los sondeos de opinión no se materializan muchas veces. Una opinión muy extendida es que las encuestas están compradas y las agencias demoscópicas simplemente generan resultados a gusto de sus clientes.
Ciertamente esto se da en algunos o muchos casos, pero también podría ocurrir que las preguntas no se refieran a la realidad. Es algo que ocurre ahora en Estados Unidos,
donde las encuestas dejan bien claro que Donald Trump, quien perdió las elecciones hace casi 3 años, seria ahora el favorito del votante norteamericano.
Y esto es cierto, pero solo en parte. Porque es verdad que si las elecciones presidenciales fueran hoy Trump se llevaría más votos que Biden, pero semejante posibilidad merece poca atención porque una nueva carrera entre ambos es improbable. Es decir, que el problema con este planteamiento no es la ventaja que Trump pueda tener frente a Biden, sino que semejante votación probablemente nunca se dará.

En parte porque no está claro, a pesar de las alas que le han dado los últimos acontecimientos, que Trump vuelva a presentarse. Y es casi seguro que Biden no lo hará: las sospechas de senilidad, ya presentes en 2020, se han vuelto hoy manifiestas.
La pregunta es quiénes trataran de llegar a la Casa Blanca en 2024. Trump planea como una amenaza, no para el país, sino para las filas republicanas, pues difícilmente ganaría otras elecciones presidenciales. Porque, de presentarse un republicano con verdaderas posibilidades, Trump en la práctica sería como un tercer candidato que restaría votos a este candidato y ayudaría de esta forma al aspirante demócrata.
Y la influencia de Trump puede existir incluso si no se presenta: sus partidarios podrían sentirse tan dolidos que se abstendrían de votar, lo que garantizaría una victoria demócrata.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Când încasează ? Washington, Diana Negre

Cu toate declarațiile că „nimeni nu se află deasupra legii” și a presupunerilor de înaltă trădare, precum și de planuri machiavelice care amintesc de investigațiile din timpul președinției lui Trump, este imposibil să-i desprindem duhoarea de abuz de putere și nici de manevră politică percheziției din locuința personală a lui Donald Trump.
Oricât de guraliv și dezagreabil ar fi fostul președinte, nimeni nu poate afirma că toți cei 44 care l-au precedat au debordat de onestitate, mai ales că nu e prea mult de când familia Clinton încerca să ascundă informații de instanțele judiciare, și, și mai aproape, manevrele familiei Biden pentru a ascunde isprăvile puțin exemplare ale fiului actualului președinte, când s-a pus problema să i se taie o felie din influența tatălui său.
Însă, putem afirma cu tărie că niciunul, în toată istoria țării, n-a fost supus la o percheziție ca cea a lui Trump. De fapt, puțini sau poate niciun cetățean nu a fost supus unei asemenea invazii fără ca mai înainte să i se fi trimis o somație ca să predea materialele căutate.Tocmai partizanii lui Trump au spus că, dacă nimeni nu se află deasupra legii, nimeni n-ar trebui să se afle nici sub lege.
Poate există motive pentru această percheziție efectuată în condiții neobișnuite, dar, deocamdată, n-au fost făcute publice și există doar niște declarații generale de principiu și o intensă dezbatere publică, în care fronturile sunt previzibile, dar acutizate: mijloacele progresiste de comunicare, împreună cu oamenii politici democrați, repetă la nesfârșit formula că „legea este la fel pentru toată lumea”, în timp ce puținele mijloace conservatoare și partidul republican văd în toate acestea o dovadă de rea credință și o încercare de a abuza de putere în scopuri electorale.

Dacă asemenea divizări nu par a fi cel mai bun lucru pentru țară, considerațiile electorale sunt cu totul altceva: jumătate dintre americani sunt de acord cu percheziția reședinței lui Trump, oricât de mare ar fi procentajul majorității celor care recunosc că ceea ce s-a întâmplat este propriu unei republici bananiere.
Pentru Partidul Democrat, perspectivele electorale imediate sunt atât de periculoase, încât orice manevră pare a fi rezonabilă. Dacă nu fac nimic, e aproape sigur că partidul lor va pierde controlul asupra ambelor camere ale Congresului în luna noiembrie și va rămâne paralizat până la alegerile prezidențiale, care vor avea lor peste doi ani.
În mod normal, există mari șanse ca acele alegeri să readucă Casa Albă sub control republican, însă, de data aceasta, prezența lui Trump planează asupra coreligionarilor săi în mod periculos: sondajele arată că ar exista suficient sprijin în Partidul Republican pentru candidatura lui Trump, însă nu atât încât să poată câștiga alegerile. Fostul președinte a devenit, astfel, un personaj toxic și cea mai bună speranță pentru Partidul Democrat pentru a păstra Casa Albă.
Există alți candidați republicani care au mult mai multe posibilități de a recupera Biroul Oval, dar umbra lui Trump planează asupra lor și pune în pericol revenirea partidului la Casa Albă.
E ușor de imaginat că democrații tare își doresc o candidatură a lui Trump, deoarece, în momentul de față pare a fi candidatul cu cele mai multe dificultăți pentru a câștiga președinția, ceea ce ar menține Partidul Democrat la putere, cu toată decepția generală.
Trump ar representa pentru republicani o oportunitate pierdută, mai ales acum, când câștigă sprijin în sectoare care, în mod tradițional, sunt democrate, cum ar fi femeile casnice, indignate că republicanii au desființat școli.
Însă fenomenul Trump va dispărea, iar alternanța la putere își va urma cursul, la fel ca în atâtea țări democratice. Dacă nu în 2024, mai încolo, republicanii se vor întoarce la Casa Albă și vor demonstra că „atunci când dai, mai și încasezi”, cu măsuri de răzbunare împotriva rivalilor lor politici. Atunci vor fi democrații cei care vor vorbi de republici bananiere. Și unii, si ceilalți vor avea dreptate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Cuándo las toman? Washington, Diana Negre

A pesar de las declaraciones de que “nadie está por encima de la ley” y de las suposiciones de alta traición y de planes maquiavélicos que recuerdan las investigaciones durante la presidencia de Trump, es imposible quitar el tufo de abuso de poder ni de maniobra política al registro de la residencia personal de Donald Trump.
Por muy bocazas y desagradable que sea el expresidente, nadie puede decir que todos los 44 que le precedieron eran prodigios de honestidad, especialmente porque no están muy lejanos los esfuerzos de la familia Clinton por ocultar información a las instancias judiciales y aún más cerca las maniobras de la familia Biden para esconder las andanzas poco ejemplares del hijo del actual presidente a la hora de sacarle tajada a la influencia de su padre.
Pero sí podemos decir que ninguno en la historia del país fue sometido a un registro como Trump. En realidad, pocos o ningún ciudadano tuvo semejante invasión sin que antes se le enviara un requerimiento para entregar los materiales que se buscaban. Precisamente los seguidores de Trump dijeron que, si nadie está por encima de la ley, nadie debería tampoco estar por debajo.
Tal vez haya razones para este registro en condiciones irregulares pero, de momento, no se han hecho públicas y tan solo tenemos declaraciones generales de principio y un intenso debate público en que los frentes son los previsibles, pero agudizados: los medios progresistas de comunicación, junto con los políticos demócratas, repiten la cantinela de que “la ley es igual para todos”, mientras que los pocos medios conservadores y el partido republicano ven en todo esto una prueba de mala fe y un intento de abusar del poder con fines electorales.
Si semejantes divisiones no parecen lo mejor para el país, las consideraciones electorales son otra cosa: la mitad de los norteamericanos está de acuerdo con el registro hecho en la residencia de Trump, por mucho que un porcentaje algo mayor admita que lo ocurrido es más bien propio de una república bananera.

Para el Partido Demócrata, las perspectivas electorales inmediatas son tan peligrosas que cualquier maniobra parece razonable. Si no hacen nada, es casi seguro que su partido perderá el control de ambas cámaras del Congreso el próximo noviembre y quedará paralizado hasta las elecciones presidenciales dentro de dos años.
Normalmente, esas elecciones tendrían grandes posibilidades de devolver la Casa Blanca a control republicano, pero esta vez la presencia de Trump planea sobre sus correligionarios de manera peligrosa: las encuestas indican que habría suficiente apoyo en el Partido Republicano para una candidatura de Trump, aunque no sería suficiente para ganar las elecciones. El expresidente se ha convertido así en un personaje tóxico y en la mejor esperanza del Partido Demócrata para conservar la Casa Blanca.
Hay otros candidatos republicanos con muchas más posibilidades de recuperarla, pero la sombra de Trump planea sobre ellos y pone en peligro el retorno del partido a la Casa Blanca.
Es fácil imaginar que los demócratas desean una candidatura de Trump porque, en estos momentos, parece el candidato republicano con más dificultades para ganar la presidencia, lo que mantendría al Partido Demócrata en el poder a pesar del desencanto general.
Trump representaría para los republicanos una oportunidad perdida, especialmente ahora que van ganando apoyo en sectores tradicionalmente demócratas, como son las amas de casa indignadas por el cierre de las escuelas impuesto por el Partido Demócrata y la población de origen hispanoamericano, que se está pasando al bando republicano.
Pero el fenómeno Trump desaparecerá y la alternancia de poder seguirá aquí como en tantos países democráticos. Si no es en 2024, más adelante los republicanos volverán a la Casa Blanca y demostrarán aquello de que “donde las dan las toman”, con medidas de venganza contra sus rivales políticos.Entonces serán los demócratas quienes hablen de las repúblicas bananeras. Y ambos tendrán razón.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Surprize electorale Washington, Diana Negre

Trei luni înaintea alegerilor parlamentare parțiale și cu un sprijin foarte scăzut pentru președintele Biden, tot ce se întâmplă în afara și în interiorul țării este văzut din perspectivă electorală. Lucrurile sunt problematice atât pentru republicani, cât și pentru democrații care încearcă să-și păstreze puterea.
Ultima surpriză a fost referendumul din statul Kansas asupra avortului, deoarece, într-un loc clar conservator, populația a votat pentru menținerea dreptului de a întrerupe sarcina până în a 15 săptămână de gestație.
Pe de o parte, această decizie a demonstrat ceea ce au semnalat recent magistrații Tribunalului Suprem, atunci când au votat modificarea sentinței care garanta dreptul constituțional de a avorta: votul din Kansas întărește poziția Tribunalului Suprem care nu a încearcat să interzică avortul, ci doar să lase această chestiune la latitudinea celor 50 de state ale uniunii americane, așa cum se cuvine într-un stat federal.
Surpriza în cazul statului Kansas este că e vorba de un stat conservator și, cu toate că rezultatul îi bucură pe cei din sectoarele progresiste – prin urmare și Partidul Democrat – arată și faptul că în țară s-ar mai putea repeta asemenea situații.
Pentru moment, nu se poate ști care vor fi rezultatele. În Indiana, de exemplu, votul a fost împotriva avortului, iar în alte locuri, dezbaterile continuă.
Dacă și alte state vor urma rapid modelul din Kansas, democrații vor pierde unul dintre argumentele lor electorale pentru alegerile din noiembrie, deoarece populația va considera că această chestiune este rezolvată și se va concentra pe ceea ce o interesează cel mai mult, adică problemele economice.
Economia este un teren minat pentru democrați, deoarece este greu de imaginat o îmbunătățire într-un timp atât de scurt, și, de obicei, populația consideră că răspunderea, atât pentru lucrurile bune, cât și pentru cele rele, îi revine partidului care se află la putere.
Din partea democraților se fac încercări pentru a distrage atenția: de la voiajul la Taiwan a președintei Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, până la războiul din Ucraina sau evoluția pandemiei Covid, dar, este improbabil să poată compensa iritarea generală pentru situația economică cauzată de lipsa de articole, într-o țară obișnuită cu abundența, și de o inflație care depășește toate măririle salariale.
Unele măsuri aprobate de democrați nu vor avea efect înaintea alegerilor, cum este decizia de a mări până la 87.000 numărul funcționarilor din Finanțe, care, probabil, îi vor exaspera pe contribuabilii americani, anul viitor, când aceștia își vor prezenta declarația de venituri. Este un lucru care îi va face și mai nepopulari.
Cea mai bună speranță pentru democrați ar putea fi fostul președinte, Donald Trump, care pare hotărât să candideze din nou, mai ales pentru că sondajele arată că are mai mult sprijin popular decât Joe Biden, actualul locatar al Biroului Oval.
Însă, a dispune de mai mult sprijin decât Biden nu servește prea mult: pe de o parte, actualul președinte nu se bucură de popularitate, iar, pe de alta, este aproape sigur că nu va candida din nou.
În același timp, este greu de crezut că electoratul îi va da lui Trump, din nou, Casa Albă, astfel că prezența sa, în aceste momente, când vor avea alegeri parțiale, va avea ca efect îndepărtarea alegătorilor moderați, slăbind, în felul acesta, poziția republicanilor, dând o oportunitate Partidului Democrat de a rămâne la putere, contrar pronosticurilor și precedentelor.
Până la alegerile prezidențiale mai sunt doi ani, iar prezența lui Trump este posibil să dispară până atunci. Deocamdată, planează periculos asupra partidului său, care se pare că nu a găsit, încă, o figură capabilă să-l înlocuiască.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Sorpresas electorales Washington, Diana Negre

A tres meses de las elecciones parciales parlamentarias y con un apoyo muy escaso para el presidente Biden, cuanto ocurre fuera y dentro del país es visto desde una perspectiva electoral. Y es tan problemática para la oposición republicana como para los demócratas que tratan de mantener el poder.
La última sorpresa fue el referéndum del estado de Kansas con respecto al aborto, pues en un lugar claramente conservador, la población votó para mantener el derecho a interrumpir el embarazo hasta las 15 semanas de gestación.
Por una parte, esta decisión demostró lo que los magistrados del Supremo habían indicado recientemente cuando votaron para modificar la sentencia que garantizaba el derecho constitucional al aborto: El voto de Kansas refuerza la posición del Supremo de que no se trata de prohibir el aborto, sino de poner el asunto en manos de los 50 estados de la unión americana, como corresponde a un estado federal.
La sorpresa, en el caso de Kansas, se debe a que se trata de un estado conservador y, si bien el resultado alegra a los sectores progresistas -y en consecuencia al Partido Demócrata- también indica que en el país podrían repetirse situaciones semejantes.
De momento es difícil saber cuáles serán los resultados. En Indiana, por ejemplo, la votación fue contraria al aborto y en otros lugares los debates continúan.
Si más estados siguen el modelo de Kansas rápidamente, los demócratas perderían uno de sus argumentos electorales el próximo mes de noviembre, porque la población daría esta cuestión por zanjada y se centraría en lo que generalmente más le importa, que son los problemas económicos.
La economía es un terreno minado para los demócratas pues es difícil imaginar una mejora a tan corto plazo y lo habitual es que la población responsabilice, tanto para lo bueno como para lo malo, al partido en el poder.
Hay intentos demócratas para marear la perdiz, desde el viaje a Taiwán de la presidenta de la Cámara de Representantes Nancy Pelosi, hasta la guerra de Ucrania o la evolución del Covid, pero es improbable que compensen la irritación general por la situación económica debido a la escasez de artículos en un país acostumbrado a la abundancia y una inflación que supera cualquier incremento salarial.
Algunas medidas aprobadas por los demócratas no tendrán efecto antes de las elecciones, como la decisión de ampliar en 87.000 el número de empleados de Hacienda, quienes probablemente atormentarán a los contribuyentes norteamericanos el año próximo, cuando llegue la hora de hacer la declaración de renta. Es algo que los hará todavía más impopulares.
La mejor esperanza para los demócratas podría ser el expresidente Donald Trump, quien parece decidido a volver a ser candidato, especialmente porque las encuestas indican que tiene más apoyo popular que Joe Biden, el actual ocupante de la Oficina Oval.
Pero tener más apoyo que Biden sirve de poco: por una parte, el actual mandatario presidente goza de escasa popularidad y, por la otra, es casi seguro que no volverá a presentarse.
Al mismo tiempo, cuesta imaginar que el electorado devolverá a Trump a la Casa Blanca, de forma que su presencia en estos momentos de elecciones parciales tan solo ha de servir para alejar a los votantes moderados y así debilitar a los republicanos y dar una oportunidad al Partido Demócrata de mantenerse en el poder en contra de los pronósticos y los precedentes.
Para las elecciones presidenciales faltan más de dos años y la presencia de Trump tal vez ya haya desaparecido para entonces. De momento, planea de manera peligrosa para su partido que todavía no parece haber encontrado una figura capaz de sustituirlo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Nici cu tine, dar nici fără tine Washington, Diana Negre

La numai trei luni înainte de alegerile legislative, cu popularitatea președintelui Biden la niveluri mai joase decât oricare dintre cele pe care le-au avut predecesorii săi, cu excepția lui Jimmy Carter, Partidul Republican își poate freca mâinile în așteptarea unei plimbări electorale, care să-i permită neutralizarea oricărei inițiative democrate și pregătirea drumului spre Casa Albă, peste doi ani.
Însă, totuși, previziunile nu sunt atât de sigure: republicanii au de-a face cu Donald Trump, care planează ca un tăun asupra viitorului partidului.
După tropăielile în urma înfrângerii sale electorale de acum aproape doi ani, Trump a pierdut mult sprijin în sectoarele care, de obicei hotărăsc cine câștigă în alegeri, adică, printre cei care nu se angajează față de niciun partid, se consideră independenți și votează pentru cel care li se pare a fi cel mai bun, atunci când se duc la urne.
Cei care votează necondiționat cu Trump sunt o minoritate în sectorul republican, însă numărul lor este, totuși, considerabil și reprezintă un bloc la care niciun candidat republican nu poate renunța ca să obțină victoria.
Sunt oameni care n-ar vota pentru un candidat democrat, însă, dacă aspirantul republican nu-i satisface, pur și simplu rămân acasă, lipsind partidul de un număr atât de mare de voturi, încât victoria electorală este aproape imposibilă.
Prezența lui Trump în campania pentru alegerile legislative din noiembrie viitor nu este numai o problemă pentru republicani, ci și o mostră a ceea ce s-ar putea întâmpla peste doi ani.
Acum, când alegerile sunt pentru congresmenii și senatori, Trump este o problemă, deoarece sprijină niște candidați uneori prea radicali și privează partidul de elementele care ar trebui să-i aducă o victorie ușoară.
În 2024, pentru alegerile generale, Trump dă asigurări că vrea să fie din nou candidat prezidențial, ceea ce i-ar favoriza pe democrați, din diferite motive.

Unul dintre ele este că Trump ar obține cu greu victoria, deoarece adepții săi totali nu sunt suficienți, independenții probabil nu-l vor vota, iar elementele de centru din partidul său, în mod sigur, se vor abține de la vot.
Alt motiv este că lupta pentru a obține candidatura va fi, de data aceasta, mult mai dură decât în 2016. Dacă vreunul dintre rivalii lui Trump reușește să se impună și devine candidat, probabil că nu va avea sprijinul adepților entuziaști ai lui Trump și se va vedea în situația de a fi dezavantajat în fața democraților. Dacă, din contră, se impune Trump, va alunga elementele moderate, absolut necesare pentru a câștiga alegerile.
În plus, Trump are atât de mulți bani, încât e foarte greu să lupți împotriva lui pentru a obține nominalizarea. După ce a pierdut alegerile, a tot cerut și a obținut bani pentru campania sa.
Adică, republicanii nu pot câștiga fără voturile pe care le atrage Trump, dar nici cu problemele pe care le aduce candidatura sa: nici cu Trump, dar nici fără el.
În 2024, Trump va avea 78 de ani, exact vârsta lui Biden când a câștigat alegerile. Senilitatea actualului președinte nu se va repeta în mod necesar și la succesorul său, cu toate că vârsta va fi aceeași, însă amintirea celor patru ani în care Biden își căuta cuvintele, cu lapsusuri evidente, poate afecta candidatura lui Trump.
Unica soluție din punctul republican de vedere este ca Trump să renunțe și să devină un personaj influent într-o viitoare administrație a partidului său și să ajute un candidat valabil, atât cu banii de care dispune, cât și cu voturile conservatoare pe care le poate atrage.
Faptul că aceasta este formula cea mai logică și practică nu înseamnă că va fi și cea mai probabilă… nici măcar probabilă: ego-ul magnatului newyorkez poate cântări mai mult decât orice considerație practică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Ni contigo ni sin tí. Washington, Diana Negre

A solo tres meses de las elecciones legislativas, con la popularidad del presidente Biden a niveles más bajos que cualquiera de sus recientes predecesores a excepción de Jimmy Carter, el Partido Republicano se puede frotar las manos en espera de un paseo electoral que le permita neutralizar cualquier iniciativa demócrata y preparar el camino hacia la Casa Blanca dentro de dos años.
Pero esta vez, las previsiones ya no son tan seguras: los republicanos se las han de ver con Donald Trump, que planea como un moscardón sobre el futuro del Partido.
Después de sus pataletas tras la derrota electoral de hace casi dos años, Trump ha perdido mucho apoyo en los sectores que generalmente deciden las elecciones, es decir, los que no se comprometen con ningún partido, se consideran independientes y votan por quien mejor les parece en el momento de ir a las urnas.
Pero si los incondicionales de Trump son una minoría dentro del sector republicano, su número tampoco es despreciable y representan un bloque al que ningún candidato republicano puede renunciar si ha de obtener la mayoría.
Son gente que no votaría por un candidato demócrata, pero si el aspirante republicano no les satisface, simplemente se quedan en casa y privan al partido de un número tan grande de votos que la victoria electoral es casi imposible.
La presencia de Trump en la campaña para las legislativas de noviembre no es solamente un problema para los republicanos ahora, sino también una muestra de lo que podría ocurrir dentro de dos años.
Ahora, cuando las elecciones son para congresistas o senadores, Trump es un problema porque apoya a candidatos a veces demasiado radicales para ganar en noviembre y priva así al partido de los elementos para obtener una victoria que debería ser fácil.
En 2024, para las elecciones generales, Trump asegura que quiere volver a presentarse como candidato presidencial, lo que favorecería a los demócratas por varias razones.
Una de ellas es que Trump tendría difícil la victoria, porque sus fieles incondicionales no son suficientes, los independientes probablemente no le votarán y los elementos de centro de su partido seguramente se abstendrán.
Otra es que la lucha en las primarias para obtener la candidatura sería esta vez más dura que en 2016. Si alguno de los rivales de Trump consigue imponerse y convertirse en candidato, probablemente no tendrá el apoyo de los seguidores más entusiastas de Trump y se verá en situación de desventaja ante los demócratas. Si, por el contrario, se impone Trump, alejará a los elementos moderados, imprescindibles para ganar las elecciones.
Además, Trump tiene las arcas tan repletas que es muy difícil luchar contra él para obtener la nominación. Desde que perdió las elecciones, ha seguido pidiendo y obteniendo dinero para su campaña.
Es decir, los republicanos no pueden ganar sin los votos que atrae Trump, ni tampoco con los problemas que acarrea su candidatura: ni con Trump ni sin él.

En 2024, Trump tendrá ya 78 años, la misma edad que Biden cuando ganó las elecciones. La senilidad del actual presidente no se ha de repetir necesariamente en su sucesor a pesar de coincidir las edades, pero el recuerdo de los cuatro años de Biden buscando palabras y con lapsos evidentes, puede perjudicar la candidatura de Trump.
La única solución desde el punto de vista republicano es que Trump renuncie y se convierta en un personaje influyente dentro de una futura administración de su partido y que ayude a un candidato viable tanto por el dinero de que dispone como por los votos conservadores que puede atraer.
Que ésta sea la fórmula más lógica y práctica no significa que sea la más probable…ni probable en absoluto: el ego del magnate neoyorquino puede pesar más que cualquier consideración práctica.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

În căutare de noi strategii Washigton, Diana Negre

Cele cinci luni de război în Ucraina au fost o surpriză pentru cei care credeau că o agresiune de acest gen ar fi imposibilă, dar și o avertizare pentru toată lumea: ne aflăm într-o nouă etapă, în care, normele acceptate de lumea occidentală nu mai sunt valabile dincolo de frontierele ei.
Structurile în vigoare de la jumătatea secolului trecut nu mai servesc la nimic. Erau o combinație de amenințare nucleară (definită ca distrugere reciprocă asigurată și, deci, o garanție că nu vor exista atacuri atomice) și sfere de influență definite. Lumea occidentală are nevoie, acum, de noi formule, dacă vrea să-și apere valorile și modul de viață.
Populația și teritoriile, relativ puține, care formează această alianță de țări democratice cunoscută sub denumirea de Occident, caută noi forme pentru a-și asigura sistemul de care se bucură. Modul lor de viață și de guvernare este foarte puțin apreciat de noua putere mondială care este China, la fel ca gigantul geografic rus, care are noi ambiții internaționale.
Dreptul fiecărui stat de a-și hotărî soarta îl reclamă democrațiile occidentale, dar nu și Rusia sau China. Moscova a revenit la pretențiile imperiului sovietic, care își aroga dreptul la zone de influență, așa cum a făcut cândva cu sateliții URSS-ului în răsăritul Europei. Iar China merge pe același drum, considerând că poate viola acordurile referitoare la integrarea fostei colonii britanice, Hong Kong, până la crearea de noi teritorii în insule artificiale în Oceanul Pacific.

Tacticile războiului rece nu-i mai sunt suficiente lumii occidentale, care caută noi formule pentru a menține echilibrul de forțe, care să-i garanteze supraviețuirea. Are nevoie de noi „arme”, militare și politice, adaptate la timpurile și la tehnologia noastră.
Aceste noi timpuri au adus o globalizare care nu permite izolarea pentru a se apăra, așa cum se proceda timp de secole, când condițiile geografice permiteau acest lucru. Dar, deschid, de asemenea, și posibilitatea de a exporta idei, pentru a contracara propagande și cânturi de sirene. Războiul modern nu se limitează la tunuri sau la intimidarea nucleară, ci se întinde și cibernetică, la informare sau la …dezinformare.
E important -și posibil- să contracarezi aceste atacuri, însă, o politică capabilă să controleze informațiile care pot fi răspândite de inamicii externi sau interni trebuie să se miște foarte abil între ceea ce este cenzura, propaganda politică și protecția datelor.
Între timp, este dificil să știm care este într-adevăr situația Moscovei în principala sa sferă de infuență, care este lumea euro-asiatică. Un exemplu este recenta încleștare dintre Rusia și Kazahstan, o țară care pare să justifice întrucâtva războiul rușilor din Ucraina, și care totuși, oferă ajutoare guvernului de la Kiev și refuză să recunoască republicile Donetsk și Lugansk, așa cum ar vrea Moscova.
Pentru a nu irita Kremlinul că nu recunoaște ca state indepedente aceste două regiuni ucrainene, guvernul din Kazahstan afirmă că refuză să le recunoască, deoarece, dacă toți cei care vor să se separe ar face-o, numărul țărilor din lume s-ar tripla.

Este imposibil să știm dacă guvernul de la Astana încearcă să se arate mai independent față de Rusia decât este în realitate, sau dacă într-adevăr se străduiește să marcheze distanțe pentru a nu se vedea într-o situație similară cu cea a Ucrainei, însă poziția Kazahstanului, o țară de mari dimensiuni, cu o frontieră de peste 4000 de kilometri cu Rusia, va fi un indiciu al capacității de manevră a Moscovei și al ambițiilor ei imperiale.
Este un lucru pe care îl vor urmări cu interes la frontierele occidentale ale lumii slave, mai ales în Europa Răsăriteană, unde, încă este proaspătă amintirea celor patru decenii de apartenență la Pactul de la Varsovia, care a transformat în sateliți sovietici seria de țări de la Polonia până la Bulgaria.
Neliniștea se întinde și la țări care înainte erau neutre, cum sunt Finlanda sau Suedia, care au hotărât se se alăture la NATO, în fața a ceea ce pare a fi noua politică de expansiune a Rusiei.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Buscando nuevas estrategias Washigton, Diana Negre

Los cinco meses de guerra en Ucrania han sido una sorpresa para quienes creían imposible una agresión de este tipo y también un aviso para todos: nos hallamos en una nueva etapa en que las normas aceptadas por el mundo occidental no rigen más allá de sus fronteras.
Las estructuras en vigor desde mediados del siglo pasado sirven ya de poco. Era una combinación de amenaza nuclear (definida como “destrucción mutua asegurada” y por tanto una garantía de que no habría ataques atómicos) y esferas de influencia definidas. El mundo occidental necesita hoy nuevas fórmulas si quiere defender sus valores y forma de vida.
La población y territorios, relativamente escasos de lo que forma esta alianza de países democráticos y que se conoce como “Occidente”, buscan nuevas formas para garantizar el sistema de que goza. Su forma de vivir y gobernar es tan poco apreciada en la nueva potencia mundial en que se ha convertido la China, como en el gigante geográfico ruso, con renovadas ambiciones internacionales.
El derecho de cada estado a decidir su propio destino lo reclaman las democracias occidentales, pero no Rusia ni China, sus dos mayores rivales: Moscú ha vuelto a los planteamientos del imperio soviético, que se arrogaba el derecho a zonas de interés como hizo otrora con los satélites de la URSS en el este de Europa. Y China va por el mismo camino, desde considerarse con derecho de violar los acuerdos en cuanto a la integración de la excolonia británica de Hong Kong, hasta la creación de nuevos territorios en las islas artificiales del Pacífico.
Las tácticas de la guerra fría ya no le bastan al mundo occidental, que busca nuevas fórmulas para mantener el equilibrio de fuerzas que garantice su supervivencia. Necesita otras “armas”, militares y políticas, adaptadas a nuestros tiempos y tecnología.
Estos nuevos tiempos han traído una globalización que impide aislarse para defenderse, como se hizo durante siglos cuando las condiciones geográficas lo permitían. Pero también abren la posibilidad de exportar ideas y contrarrestar propagandas y cantos de sirena. La guerra moderna no se limita a los cañones o la intimidación nuclear, sino que se extiende a la cibernética y la información…o desinformación.
Es importante -y posible- contrarrestar estos ataques, pero una política orientada a controlar las informaciones que puedan diseminar enemigos externos o internos ha de hilar muy fino entre lo que es censura, propaganda política y protección de datos.

Entre tanto, es difícil saber cuál es realmente la situación de Moscú en su principal esfera de influencia que es el mudo euro-asiático. Un ejemplo lo puede dar el reciente tira y afloja entre Rusia y Kazkastan, un país que parece justificar la guerra rusa contra Ucrania, pero mantiene algunas ayudas al gobierno de Kiev y se niega a reconocer las repúblicas de Donetsk y Lugansk, como desearía Moscú.
Para no irritar al Kremlin por no reconocer como estados independientes a esas dos regiones ucranianas, el gobierno de Kazakstán explica que se niega a dar este reconocimiento a más territorios porque, si todos los que quieren separarse lo hicieran, se triplicaría el número de países en el mundo.
Es imposible saber si el gobierno de Astana trata de mostrarse más independiente de Rusia de lo que realmente es, o si realmente trata de marcar distancias para no verse en una situación semejante a la de Ucrania, pero la posición de Kazakstán, un país de grandes dimensiones y con una frontera de más de 4000 kilómetros con Rusia, será una indicación de la capacidad de maniobra de Moscú y de sus ambiciones imperiales.
Es algo que seguirán con interés en las fronteras occidentales del mundo eslavo, especialmente en el Este de Europa, donde todavía se halla fresco el recuerdo de cuatro décadas de pertenencia al Pacto de Varsovia, que convirtió en satélites soviéticos a países desde Polonia a Bulgaria.
Y la inquietud se extiende hasta países antes neutrales, como Finlandia o Suecia, que han decidido sumarse a la OTAN ante lo que parece una nueva política de expansión rusa.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Washington, Diana Negre

Desde que Rusia lanzó sus ataques contra Ucrania, este país ha sido objeto de oleadas de simpatía y solidaridad, pero la supervivencia de Ucrania como nación independiente está tan amenazada como el primer día.
El riesgo de que su población se vea diezmada y sus estructuras económicas seriamente dañadas se une a la amenaza a la independencia y casi hasta la supervivencia de Ucrania
La buena voluntad y simpatía occidentales han influido en la valoración de los hechos y las expectativas, de forma que hoy en día está muy extendida la esperanza de que los ucranianos consigan superar esta época de ataques rusos e incluso consolidar sus esfuerzos por alejarse de la órbita rusa y entrar en el ámbito occidental.
La realidad es diferente y las perspectivas a que se enfrenta el gobierno ucraniano son más bien negativas: Rusia, después de sus primeros movimientos militares, parece hacer recuperado fuerzas y, contrariamente a lo que muchos esperaban, el gobierno de Vladimir Putin ha salido reforzado, de forma que su gobierno goza ahora de índices de popularidad superiores al 70%, mucho más que antes de la contienda.
Incluso la propaganda rusa, de que estaba luchando contra el fascismo, ha sido aceptada por amplios sectores de la sociedad rusa, aunque en general hay una cierta apatía y lo que más interesa al ciudadano ruso de a pie es no tener sanciones y seguir tranquilamente con su vida.
Es algo que, por el momento, no ha conseguido logrado Putin: la abundancia de suministros a que estaba acostumbrada la población ha desaparecido, o bajado de calidad. Pero en cambio sí ha logrado que la gente se arremoline en torno a suyo y acepte su versión de que es preciso defender la amenazada integridad del suelo patrio.
Hay opiniones contrarias entre la población más preparada, pero se trata de un porcentaje pequeño y por ahora no parece probable que pueda contrarrestar las acciones de Putin ni el gran apoyo que ha despertado en la mayoría de los rusos.
Si la guerra siguiera reduciendo el nivel de vida del país, existe una posibilidad de que la imagen de Putin sufra un desgaste que acabe beneficiando a Ucrania, pero la historia rusa sugiere que ocurriría justamente lo contrario y que la población se arremoline en torno a su líder.
Ucrania, entre tanto, ha de sobrevivie con una capacidad de resistencia limitada, tanto porque sus arsenales en armamento son insuficientes, como por un terreno llano que no sirve para ofrecer resistencia a ningún invasión, de forma que su único recurso para contrarrestar en alguna forma los ataques rusos es el armamento occidental que ha dado grandes resultados, pero le llega a cuentagotas, especialmente por razones geográficas que favorecen a Moscú, y exige un entrenamiento que los soldados ucraniano no tienen
Rusia, además de una población varias veces mayor que la ucraniana, además de un ejército y unos arsenales militares mucho mayores que los ucranianos, cuenta con la insuperable ventaja territorial: Rusia es mucho más vasta y permite retiradas, despliegues y reorganizaciones ilimitadas, mientras que las planicies ucranianas son difíciles de defender y ofrecen a Moscú la posibilidad de arrasarlas. Y, lo que todavía es más grave y preocupa a los vecinos de Ucrania, la geografía le permite a Rusia alcanzar otros países en el caso de que Putin desee reconstruir el imperio soviético.
La falta de preparación técnica y la malversación de recursos del ejército ruso tienen un efecto en la opinión del mundo occidental que no corresponde a lo que ocurre en Rusia, donde hay una gran tolerancia para la destrucción, la malversación, la ineficiencia y la pérdida de vidas, de forma que las acciones militares ordenadas por Putin no tienen en su país las repercusiones negativas que vemos -y esperamos- en el mundo occidental.
La consecuencia hasta el momento ha sido un gran número de bajas tanto en las filas rusas como las ucranianas, además de la pérdida de territorios en la parte oriental de Ucrania. Por mucho que Ucrania goce de simpatías internacionales, no son suficientes ni para aumentar sus arsenales de manera rápida ni para contrarrestar la superioridad en números, tanto de soldados como de armas, del ejército ruso.
Cada vez se extiende entre los observadores norteamericanos la idea de que Ucrania tendrá que volver al redil de su geografía, renunciar a sus ambiciones de sumarse al bienestar y las libertades occidentales y convivir con las realidades que le ha impuesto el vecindario en que se halla.
Tal vez así consiga por lo menos salvaguardar la independencia de parte de su territorio y mantener su identidad como nación independiente, aunque obligada a una neutralidad impuesta por Moscú y reducida territorialmente en su parte oriental, ocupada por Rusia tanto ahora como tras la toma de Crimea hace algunos años Si tiene mucha suerte, Ucrania tal vez consiga mantener el puerto de Odessa y las actividades económicas de esta región, pero siempre bajo la vigilancia -y la amenaza, de Moscú.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Ucrainia, un război anunțat Washington, Diana Negre

După reacția inițială de oroare față de invazia rușilor în Ucraina, tot apar comentarii nuanțate despre situația, rațiunile Mosccovei, dar și cele ale Washingtonului, principalul actor al NATO, căruia i se atribuie din ce mai multă responsabilitate pentru conflict.
Aceste comentarii nu se limitează numai la opiniile experților europeni, deoarece apar și în SUA, unde ies la iveală tot mai multe îndoieli că războiul din Ucraina nu va avea un sfârșit bun, nici pentru ucraineni, nici pentru țările care cândva au fost obligate să intre în Pactul de la Varsovia și să trăiască sub jugul sovietic, țări care acum se tem de o nouă agresivitate a Rusiei.
Locul în care coincid cei mai mulți critici ai acestei situații este acela în care NATO, sub conducerea SUA, a împins guvernul Kievului într-o aventură din care cu greu va putea ieși cu bine. În plus, experții americani în istoriografie rusă știu că Moscova niciodată nu va accepta ca Ucraina să se apropie de lumea occidentală, nici prin intermediul Uniunii Europene, și cu atât mai puțin prin NATO.
Circumstanțele ucrainene, la fel ca cele ale atâtor altor țări, sunt dominate de geografia lor, ceva ce nicio țară nu poate domina: câmpiile din răsăritul Europei, care deschid posibilitatea de a pătrunde până în Polonia și în bazinul Dunării, au influențat viziunea strategică a Rusiei, de secole încoace. Este de neconceput ca această viziune să se schimbe acum și nici să tolereze ceea ce n-a acceptat niciodată.
Imensele întinderi rusești, țara cu cea mai mare suprafață din lume, care se întinde pe două continente, cu 11 fuse orare, i-au determinat strategia – la fel s-a întâmplat și în alte țări și regiuni care au răspuns, fiecare în felul său, la sfidările sau avantajele geografice respective.
Geografia scapă controalelor umane precum și planificării politice. Este o realitate hotărâtoare în relațiile internaționale din toată lumea.

Cu toate că Rusia, cu tot regretul ei, nu a putut opri, atunci când s-a dizolvat URSS ca țări din Europa Orientală, cândva membre ale Pactului de la Varșovia, cunoscute ca „sateliți” ai Moscovei, să treacă în structurile economice și militare occidentale și să intre în NATO și în Uniunea Europeană, viziunea ei strategică s-a schimbat tot atât de puțin ca și geografia ei.
Frustrarea rusă a rămas cuprinsă în fraza actualului președinte, Vladimir Putin, conform căreiea, dizolvarea Uniunii Sovietice a fost cel mai mare dezastru al secolului XX.” Iar acțiunile sale recente din Ucraina arată că el va încerca că corecteze aceste lucruri în măsura în care este posibil.
Mai greu de înțeles este decizia americanilor de a-și întinde sfera de influență asupra Ucrainei, făcând-o să cocheteze cu structurile militare și economice occidentale. Mai ales deoarece Moscova a lăsat foarte clar să se înțeleagă că nu va tolera asemenea lucruri atunci când a ocupat singurul port cu apă temperată din peninsula Crimeea asigurându-și, în felul acesta, accesul la singurul port cu apă temperată: Sevastopol, locul unde flota rusă are asigurate 12 luni pe an fără gheață.
Însă, spre deosebire de Vladivostok sau de porturile sale baltice, gheața nu-i oprește mișcările iarna, ieșirea din Marea Neagră prin Bosfor prezintă probleme, deoarece i-o controlează Turcia, țară care, tot din motive geografice, a fost nevoită să se înfrunte cu Moscova, de-a lungul istoriei.
La fel s-ar întâmpla cu Odesa, alt port ucrainean pe care Rusia ar vrea să-l controleze, însă cu aceleași limitări pentru a ieși din Marea Neagră.
Strategii Pentagonului și ai administrației americane știu aceste lucruri, dar, cu toate aestea, au îndemnat Ucraina să se apropie de lumea occidentală. Consecința a fost războiul care a izbucnit în luna februarie și care durează de mai mult de șase luni, cu o uzură pentru ruși care este catastrofală pentru Kiev, cu pierderea teritoriilor orientale.
Știrile care sosesc pot păcătui prin optimism sau pesimism, însă cu toate că cele mai favorabile rezistenței ucraniene pot fi sigure, acestea nu înseamnă nici sfârșitul conflictului și nici o victorie stabilă pentru Ucraina.
Dacă s-ar ajunge la o pace care să consolideze avansul rușilor și să-i lase Ucrainei restul țării, aceasta n-ar dura mult, deoarece ambițiile rușilor în fața enormelor întinderi spre vest nu vor dispărea , iar amenințarea unui nou război va fi permanentă.
Posibilitatea de a primi Ucraina în NATO și în Uniunea Europeană este îndepărtată, oricât de mult și-ar dori ucrainenii aceste lucruri. Nici măcar nu e clar dacă au sprijinul vecinilor lor, cândva sateliți sovietici, de teama reînnoitei agresivități rusești. Harta care determină această agresivitate se află la vederea atât a ucrainenilor, a rușilor cât și a europenilor din răsărit.
Recuperarea teritoriilor ocupate pentru care Rusia se află în război este la fel de improbabilă, cu toate că aceste zone pot fi scena unor violențe și atacuri teroriste mult timp de acum încolo, ceea ce va menține și mai vii tensiunile dintre Rusia și Ucraina, cu amenințarea unui nou război pentru a desființa „elementele subversive”, conform versiunii rusești a evenimentelor.
Pentru Kiev cel mai bun lucru care i s-ar putea întâmpla în înfruntarea cu Rusia ar fi o nouă versiune a lui David cu Goliat și să-și salveze teritoriile occidentale, de care să poată să se bucure în continuare cu o strategie în care să nu fie nevoită să intre NATO și să nu stârnească neliniștile sau furia Moscovei. Ucrainenii cărora nu le este suficientă această opțiune, vor fi nevoiți să recurgă la geografie și să urmeze calea migratorie pe care alții au adoptat-o de milenii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Ucrania, una guerra anunciada Washington, Diana Negre

Después de la reacción inicial de horror ante la invasión rusa de Ucrania, van apareciendo cada vez más comentarios matizados en cuanto a la situación, las razones de Moscú y también las de Washington, el principal actor de la OTAN a quien se le atribuye cada vez más responsabilidad por el conflicto.
Estos comentarios no se limitan a opiniones de expertos europeos, sino que van apareciendo también en Estados Unidos, donde cada vez más dudas de que la guerra de Ucrania llegue a buen fin, ni para los ucranianos, ni para países que otrora se vieron obligados a entrar en el Pacto de Varsovia y vivir bajo el yugo soviético y hoy temen una nueva agresividad rusa.
El punto en que muchos críticos de la situación coinciden es que la OTAN, liderada por Estados Unidos, ha impulsado al gobierno de Kiev a una aventura de la que difícilmente puede salir bien parada. Además, los expertos norteamericanos en historia rusa han de saber que Moscú no aceptará el acercamiento de Ucrania al mundo occidental, ni a través de la Unión Europea ni mucho menos de la OTAN.
Las circunstancias ucranianas, como las de tantos otros países, están dominadas por su geografía, algo a lo que ninguna nación puede escapar: las llanuras del Este de Europa, que abren las posibilidades de adentrase hasta Polonia y la cuenca del Danubio, han influido en la visión estratégica de Rusia desde hace siglos. Es impensable que esta visión cambie ahora, ni que está dispuesta a tolerar lo que nunca había aceptado.
Las vastas extensiones rusas, el país de mayor superficie del mundo que se extiende por dos continentes con 11 franjas horarias, han determinado su estrategia siempre -igual que ha ocurrido en otros países y regiones, que han respondido cada uno a su manera a los desafíos o ventajas geográficas.
La geografía escapa a los controles humanos y la planificación política. Es una realidad determinante de las relaciones internacionales alrededor del mundo.
Aunque Rusia, muy a pesar suyo, no pudo impedir al disolverse la Unión Soviética que países de la Europa Oriental, antaño miembros del Pacto de Varsovia y conocidos como “satélites” de Moscú, se pasaran a la estructura económica y militar occidental con su ingreso en la OTAN y la Unión Europea, su visión estratégica ha cambiado tan poco como su geografía.

Quedó plasmada la frustración rusa en la frase de su actual presidente Vladimir Putin, de que la disolución de la Unión Soviética fue “el peor desastre del siglo XX.” Y sus recientes acciones en Ucrania indican que tratará de corregirlo en la medida de lo posible.
Más difícil de entender es la decisión norteamericana de extender su esfera de influencia a Ucrania y hacerla coquetear con las estructuras militares y económicas occidentales. Especialmente porque Moscú ya dejó claro que no toleraría estos devaneos cuando ocupó la península de Crimea y se garantizó así el acceso a su único puerto de agua templada: Sebastopol es el único lugar en que la flota rusa tiene asegurados doce meses anuales sin hielo.
Pero, si a diferencia de Vladivostok o de sus puertos bálticos el hielo no impide sus movimientos en invierno, la salida del Mar Negro a través del Bósforo tiene también sus problemas, principalmente por el control que puede ejercer Turquía, país que también por razones geográficas, ha tenido sus enfrentamientos con Moscú a lo largo de la historia.
Otro tanto ocurriría con Odessa, el puerto ucraniano que Rusia desea también controlar, pero con las mismas limitaciones para salir del Mar Negro.
Los estrategas del Pentágono y de la cancillería norteamericana saben todo esto, lo que no les ha impedido impulsar a Ucrania a acercase el mundo occidental. La consecuencia ha sido la guerra que empezó en febrero y lleva ya más de seis meses, con un desgaste para las tropas rusas y probablemente catastrófica para Kiev y la pérdida de los territorios orientales.
Las noticias que nos llegan pueden pecar de optimismo o de pesimismo, pero aunque las más favorables a la resistencia ucraniana sean ciertas, esto no significa ni el fin del conflicto ni una victoria estable para Ucrania.
Si se llegara a una paz que consolide los avances rusos y deje a Ucrania el resto del país, su duración puede ser corta porque las ambiciones rusas ante las enormes extensiones a su oeste no van a desaparecer y la amenaza de una nueva guerra será permanente.
La posibilidad de integrar a Ucrania en la OTAN y la Unión Europea es remota, por mucho que los ucranianos lo deseen. Ni siquiera está claro que sus vecinos, otrora satélites soviéticos, les apoyen por temor a una renovada agresividad rusa. El mapa, que determina esta agresividad, está a la vista tanto de ucranianos como rusos y europeos orientales.
Recuperar los territorios ocupados por Rusia en esta guerra es también improbable, aunque estas zonas pueden ser escenario de violencia y ataques terroristas durante mucho tiempo, lo que mantendría aún más vivas las tensiones entre Rusia y Ucrania, con la amenaza de una nueva guerra para eliminar “elementos subversivos”, según lo que sería la versión rusa de los acontecimientos.
Lo mejor que le puede ocurrir al gobierno de Kiev es que su enfrentamiento con Rusia sea una nueva versión de David y Goliath y salve sus territorios occidentales, de los que tal vez pueda seguir disfrutando con una estrategia de no unirse a la OTAN y no atizar las angustias -y las iras- de Moscú. Los ucranianos a quienes esta opción no les baste, tendrán que recurrir a la geografía y seguir la vía migratoria que otros han adoptado durante milenios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Alegerile fătului Washington, Diana Negre

Biden apără dreptul femeilor americane de a avorta

E prematur, încă, să prezicem dacă viitoarele alegeri legislative din SUA vor reflecta atitudinea țării față de avort, însă e clar că președintele Biden crede că tocmai așa se va întâmpla, și cu convingerea că majoritatea partidului său va continua să fie legală, a hotărât să intervină în această chestiune, pentru a-și favoriza sprijinitorii în luna noiembrie viitor.
Situația este puțin ciudată, deoarece Biden se declară catolic și arată că este practicant, în timp ce partizanii avortului se străduiesc acum să protesteze, atât în interiorul, cât și în afara bisericilor catolice, împotriva limitărilor pe care Tribunalul Suprem le-a impus, recent, întreruperii sarcinii.
O fac într-o formă agresivă, intrând deghizați în biserici în timpul slujbelor, cu tricouri favorbile avortului și primind împărtășania. Afară, pancartele lor sunt niște sacrilegii pentru multă lume, deoarece pe ele scrie că lui Dumnezeu nu-i pasă dacă e omorât un făt, devreme ce în Mântuire nu i-a păsat dacă a lăsat să-i fie omorât propriul său fiu.
Se pare că Biden crede că poate să-i câștige atât pe unii, cât și pe ceilalți, cu atitudinea sa, când, în realitate, ar putea să se întâmple exact contrariul, adică, adversarii avortului să se îndepărteze de el, în timp ce adepții avortului să facă la fel pentru simplul fapt că este catolic.
Biden încearcă prin toate mijloacele ca partidul său să-și păstreze micile majorițăți de care dispune în ambele Camere ale Congresului, ca să poată guverna ușor în cei doi ani care-i mai rămân din mandatul de la Casa Albă.
Pentru congresmeni și senatori, popularitatea președentelui aceluiași partid este importantă, însă sondajele arată, unul după altul, că americanii din ambele partide îl sprijină foarte puțin: toate indică că doar numai o treime din populație e de acord cu el.
Până acum, Biden a încercat totul, sau mai bine zis, tot ceea ce satisface o parte a electoratului, însă nimic din ceea ce interesează restul. Pozițiile sale au fost surprinzătoare pentru un candidat care se prezenta ca fiind de centru, deoarece, în loc să guverneze din centru, a adoptat cele mai progresiste măsuri pentru a proteja mediul înconjurător și a împărțit bani cu nemiluita din cauza pandemiei Covid.
Au fost măsuri care i-ar fi putut satisface pe extremiștii Partidului Democrat, dar, în niciun caz pe vreun republican sau pe vreun independent.
În plus, rezultatele l-au făcut și mai impopular, deoarece măsurile sale energetice au contribuit la dublarea prețurilor benzinei, în timp ce generozitatea în a compensa toate ravagiile Covid-ului a contribuit la creșterea inflației, care este în prezent cea mai mare din ultimii 40 de ani.
Acum, caută un ajutor electoral în recenta decizie a Tribunalului Suprem împotriva avortului. Este ceva ce a stârnit o puternică reacție, atât în interiorul, cât și în afara SUA: în afară, am văzut cum Uniunea Europeană ia în calcul măsuri pentru a evita „contagiul” și a proteja dreptul de a avorta în toate țările. În interior, deoarece este probabil ca jumătate din SUA să interzică avortul peste puțin timp.
Recenta sentință a Tribunalului Suprem a desființat dreptul la avort pe care femeile americane l-au avut timp de mai mult de jumătate de secol, însă contrar impresiei din interiorul și din afara țării, Tribunalul Suprem, nu a declarat ilegală întreruperea sarcinii, cu toate că a desființat dreptul constituțional la acest procedeu. Fiecare dintre cele 50 de state americane va hotărî dacă va permite sau nu avortul pe teritoriul său, însă, femeile vor putea să meargă legal în alte locuri, unde avortul va fi autorizat. La întoarcere, nu vor putea fi urmărite, deoarece intervenția nu este considerată delict.
Biden încearcă să faciliteze călătoria femeilor însărcinate spre alte state și să sporească posibilitățile de a avorta chimic, foarte greu de descoperit și de limitat, care deja reprezintă 53% din întreruperile actuale de sarcină. Nu vrea să limiteze în niciun fel avortul, astfel că va păstra posibilitea de a avorta până în momentul nașterii. Este ceea ce se cunoaște „ca avort în naștere parțială” și constă în a ucide bebelușul când acesta se află pe canalul nașterii, pentru a împiedica nașterea sa, iar moartea sa să devină o crimă.
Biden și activiștii pro avort din partidul său acordă acestor procedee mai multă atenție decât metodelor de contracepție, ori cu anticonceptive ori cu o „pilula din ziua următoare”, care oprește implantarea ovulelor sau dezvoltarea lor dacă acestea au fost au fost fecundate.
Mai mult de jumătate din femeile americane preferă ca avortul să fie legal și se pare că Biden crede că a găsit în ele filonul pe care până acum nu l-a avut popularitatea sa, însă sondajele arată că avortul este general doar pentru primul trimestru al sarcinii.
În circumstanțe obișnuite, datorită memoriei populare scurte, orice beneficiu pe care îl poate obține Biden în apărarea avortului va fi uitat peste patru luni, când vor avea loc alegeri. Alegătorii vor pedepsi partidul de la putere, în cazul acesta, partidul democrat, iar Biden ar avea mâinile legate în cei doi ani care îi mai rămân din mandat.
Însă, țara, la fel ca întreaga lume, e întoarsă pe dos, iar normalitatea a dispărut din viața politică americană până într-atât, încât s-ar putea ca un partid și președintele său nepopular să reușească să se țină de putere, până când sosește schimbarea la Casa Albă, peste mai puțin de doi ani.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Las elecciones del feto Washington, Diana Negre

Biden defiende el derecho de las mujeres norteamericanas de abotar

Es todavía prematuro predecir si las próximas elecciones legislativas de Estados Unidos reflejarán la actitud del país en torno al aborto, pero de momento parece claro que el presidente Biden cree que es precisamente eso lo que sucederá y, convencido de que la mayoría es partidaria de que continúe siendo legal, ha decidido intervenir en la cuestión para favorecer a sus correligionarios el próximo mes de noviembre.
La situación es un tanto extraña, pues Biden se declara católico y demuestra que es practicante, al tiempo que los partidarios del aborto se dedican ahora a protestar, tanto dentro como fuera de las iglesias católicas, por las limitaciones que el Tribunal Supremo impuso recientemente a la interrupción del embarazo.
Lo hacen de forma agresiva, entrando con disfraces en las iglesias durante las misas, con camisetas favorables al aborto y tomando la comunión. Fuera, sus pancartas resultan sacrílegas para muchos, pues escriben que a Dios no le puede importar matar a un feto, cuando en la Redención hizo matar a su propio hijo.
Parece que Biden cree poderse ganar tanto a unos como a otros con su actitud, cuando lo que podría ocurrir es precisamente lo contrario, es decir, que los opuestos al aborto se alejen de él, mientras que los partidarios también lo rechacen simplemente por ser católico.
Biden trata por todos los medios que su partido demócrata mantenga las mayorías escasas de que dispone en ambas cámaras del Congreso, para poder así gobernar los dos años que aún le quedan en la Casa Blanca.
Para los congresistas y senadores, la popularidad de un presidente del mismo partido es importante, pero una encuesta tras otra deja claro que los norteamericanos de ambos partidos le dan un apoyo muy escaso: todas indican que, como máximo, tan solo un tercio de la población está de acuerdo con él.
Hasta ahora, Biden lo ha probado todo, o mejor dicho todo lo que satisface a una parte del electorado, pero nada de lo que interesa al resto. Sus posiciones han sido sorprendentes para un candidato que se presentaba como centrista, porque en vez de gobernar desde el centro, adoptó las medidas de los más progresistas para defender el medio ambiente y repartió dinero a mansalva a causa del Covid.
Eran unas medidas que podían satisfacer a los extremistas del Partido Demócrata, pero a ningún republicano y a muy pocos independientes.
Los resultados, además, le hicieron más impopular porque sus medidas energéticas contribuyeron a doblar los precios de la gasolina, mientras que su generosidad en compensar a todos por los estragos del Covid contribuyó a aumentar la inflación, que es hoy la mayor en 40 años.
Ahora, busca una ayuda electoral en la reciente decisión del Tribunal Supremo contra el aborto. Es algo que provocó una fuerte reacción, tanto fuera como dentro de los Estados Unidos: Fuera, hemos visto como la Unión Europea considera medidas para evitar el “contagio” y para proteger el derecho de abortar en todos sus países. Dentro, porque es probable que aproximadamente la mitad de EEUU se encuentre en zonas donde el aborto no esté autorizado dentro de poco.
La reciente sentencia del Tribunal Supremo eliminó el derecho al aborto que las mujeres norteamericanas tuvieron durante más de medio siglo, pero contrariamente a la impresión dentro y fuera del país, el Supremo no declaró ilegal la interrupción del embarazo, aunque sí eliminó un derecho constitucional a este procedimiento. Será cada uno de los 50 estados norteamericanos quien decida lo que permite o no dentro de su territorio, pero las mujeres podrán legalmente trasladarse a cualquier otro lugar donde el aborto esté autorizado. A su regreso, no podrán ser perseguidas pues la intervención no se considera un delito.
Biden trata de facilitar el viaje de las embarazadas a estos estados y de ampliar las opciones con abortos químicos muy difíciles de detectar y limitar y que representan ya el 53% de las interrupciones del embarazo actuales. No quiere limitar el aborto en modo alguno, de forma que mantendría la posibilidad de abortar hasta el momento del parto. Es algo conocido como “aborto en nacimiento parcial” y consiste en degollar al niño cuando está en el canal de parto, para impedir que llegue a nacer y su muerte se convierta en asesinato.
Biden y los activistas pro aborto de su partido prestan a estos procedimientos más atención que a la contracepción, ya sea con píldoras anticonceptivas o con la “píldora del día siguiente”, que impide la implantación del óvulo, en caso de que hubiera sido fecundado.
Más de la mitad de las mujeres norteamericanas prefieren que el aborto sea legal y parece que Biden cree haber encontrado en ellas el filón que hasta ahora no ha tenido para mantener su popularidad, pero las encuestas indican que el apoyo al aborto es solo general para el primer trimestre de embarazo.
En circunstancias normales, debido a la brevedad de la memoria popular, cualquier beneficio que Biden pueda obtener por su defensa del aborto habrá quedado olvidado dentro cuatro meses cuando se celebren elecciones. Los votantes darían una paliza al partido en el poder, en este caso el demócrata y Biden tendría así las manos atadas en los dos años largos que le quedarán de mandato.
Pero el país como el resto del mundo, anda muy revuelto y la normalidad ha desaparecido de la vida política norteamericana hasta el punto de que podría darse el caso de que un partido y un presidente impopulares consigan aferrarse al poder hasta que llegue el relevo en la Casa Blanca en poco más de dos años.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Fotoliile avortului Washington, Diana Negre

Cu decizia Tribunalului Suprem împotriva avortului, SUA devin cea de a patra țară din lumea dezvoltată care limitează întreruperea sarcinii. Se află alături de Andorra, Malta și San Marino, pe lângă alte 19 țări, în marea lor majoritate africane și sărace.
Efectul sentinței făcute publice vinerea trecută va fi mai mare pe scena politică, decât pe cea reproductivă, deoarece Tribunalul Suprem nu a declarat că avortul ar fi ilegal sau anticonstituțional, ci pur și simplu a desființat dreptul constituțional de a întrerupe sarcina.
De acum înainte, situația va reveni la cea de acum 50 de ani, când avortul era legal în unele state din SUA, iar în altele era interzis. Femeile care vor dori să avorteze vor putea merge ca să o facă în alte locuri, fără să fie urmărite în statele în care locuiesc. Este ceva posibil în sistemul constituțional american de state federale, iar secretarul Justiției a amintit că statele nu pot interzice avorturile locuitorilor săi în afara teritoriilor lor.
Deja unele state, cum este Texas, și-au anunțat intenția de a interzice din nou întreruperea sarcinii, așa cum făceau acum o jumătate de secol, deoarece legile federale se impuneau asupra celor locale.
Magistrații din Tribunalul Suprem și-au anunțat acum deciziile, deoarece se pregătesc pentru vacanța de vară, iar sentința referitoare la avort nu a surprins pe nimeni, deoarece intenția acestui tribunal scăpase în spațiul public acum două săptămâni. Datorită importanței acestei chestiuni i s-a acordat o atenție aproape exclusivă, dar, mai sunt și alte decizii polemice, cum este interzicerea posesiei și folosirii armelor de foc în New York, deoarece ar fi anti-constituțională.

Și desigur, maniera în care Tribunalul Suprem înțelege cel de al Doilea Amendament al Constituției este un drept amplu de a folosi arme. Sunt unii care cred că, acum 14 ani, magistrații au exagerat atunci când au interpretat fraza „datorită nevoii de a avea o miliție bine organizată pentru securitatea unui stat liber, populația trebuie să aibă dreptul de a poseda și purta arme”. În 2008, Tribunalul Suprem a anunțat că amendamentul garantează tuturor dreptul de a poseda și a folosi arme, însă mulți consideră că interpretarea este prea amplă, mai ales în privința forței armelor moderne, care, practic, sunt mașini de luptă.
Acum, cu sentința avortului, magistrații nu au revizuit textul Constituției originale și nici amendamentele care au urmat-o, ci pur și simplu au retras interpretarea din februarie 1973, cunoscută ca Roe versus Wade, care recunoștea dreptul constituțional de a întrerupe sarcina.
Deja înaintea acestei sentințe, câteva state americane din componența SUA permiteau avortul, iar acum, vor continua să o facă. Se calculează că cel puțin 26 de state vor menține această practică. În plus, există o serie întreagă de mari întreprinderi care, atunci când s-a anunțat sentința anti-avort, au dat garanții că angajatele lor vor putea călători în alte state, pe spezele întreprinderii, pentru a-și întrerupe sarcina nedorită.
Dacă femeilor însărcinate această sentință le va crea doar inconvenientul că vor fi nevoite să se deplaseze într-un stat vecin, politica americană poate fi mult mai afectată: va putea mobiliza o serie de alegători democrați, până acum apatici, care vor veni la urne pentru a modifica Senatul, adică tocmai corpul legislativ care numește magistrații din Tribunalul Suprem.
În mod tradițional, acest tribunal a fost împărțit între 4 și 5 judecători din ambele tendințe politice, iar această diferență minimă nu lăsa să se întrevadă care vor fi sentințele. Acum, datorită posibilității președinților Bush și Trump de a-i numi pe magistrații care îi înlocuiau pe cei care demisionau sau mureau, tribunalul acesta luat o turnură conservatoare. Așa s-a întâmplat recent cu Ruth Bader Ginsburgh, o magistrată progresistă: întâmplarea a făcut ca ea să moară în timpul mandatului lui Trump, care a numit în locul ei o judecătoare conservatoare, astfel că, aproape-echilibrul de 5 la 4 a fost înlocuit de o clară majoritate republicană de 6 la 3.
Acum, înaintea alegerilor legislative din noiembrie, democrații încearcă să să-și stimuleze alegătorii pentru ca să se prezinte la vot și să-i aleagă pe candidații partidului lor, mai ales în Senat, forul care îi vor aproba pe viitorii magistrați.

În prezent, Senatul are câte 50 de senatori din fiecare partid, iar atât republicanii, cât și democrații încearcă să încline balanța în favoarea lor. În principiu, republicanii se află în dezavantaj, deoarece sunt mai multe fotolii de-ale lor care se află în joc, decât cele ale democraților (nu se realeg chiar toate fotoliile, ci numai o treime dintre ele), însă impopularitatea președintelui Biden joacă în favoarea lor și sunt convinși că vor câștiga cu cel puțin un fotoliu pentru a putea controla camera superioară.
Situația le este mai favorabilă în Camera Reprezentanților, unde, cu toate că se află în minoritate, au nevoie de numai 5 fotolii și toate previziunile din aceste momente indică o amplă marjă în favoarea lor.
Oricum, mai sunt patru luni până la alegeri, și este greu ca alegătorii să lase influențați, în noiembrie, de ceea ce atunci vor fi deja știri vechi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Los escaños del aborto Washington, Diana Negre

Con la decisión del Tribunal Supremo contraria al aborto, Estados Unidos se convierte en el cuarto país del mundo desarrollado que limita la interrupción del embarazo. Le acompañan Andorra, Malta y San Marino, además de 19 naciones, en su mayoría africanas y pobres.
El efecto de la sentencia divulgada este viernes será mayor en el escenario político que reproductivo, pues el Supremo no declaró el aborto ilegal o anticonstitucional, simplemente eliminó el derecho constitucional a interrumpir el embarazo.
A partir de ahora, la situación volverá a la que se vivía hace casi 50 años, en que el aborto era legal en algunos estados norteamericanos y estaba prohibido en otros. Las mujeres que deseen abortar donde no esté permitido, podrán hacerlo en otro lugar sin ser perseguidas en su lugar de residencia. Es algo posible en el sistema constitucional norteamericano de estado federal y el secretario de Justicia recordó poco después que los estados no pueden prohibir los abortos de sus residentes fuera de sus territorios.
Ya algunos estados, como Texas, han anunciado su intención de hacer cumplir la normativa local de antaño y prohibir nuevamente la interrupción del embarazo, como hacían hasta hace medio siglo, cuando tuvieron que tolerar esta práctica pues las leyes federales se imponen a las locales.
Los magistrados del Supremo están anunciando sus decisiones en estos días porque se preparan para el descanso veraniego y la que afecta al aborto no sorprendió porque las intenciones del Tribunal ya se habían filtrado hace semanas. Debido a la importancia de la cuestión se le ha prestado una atención casi exclusiva, pero otras decisiones son también polémicas, como echar abajo para prohibición de uso y tenencia de armas de fuego en Nueva York, por considerarla anti constitucional.
Y ciertamente, la manera en que el Supremo entiende la Segunda Enmienda de la Constitución, es un amplio derecho al uso de las armas. Algunos creen que los magistrados, hace 14 años, se excedieron en la interpretación de la frase “debido a la necesidad de tener una milicia bien organizada para la seguridad de un estado libre, la población ha de tener derecho de poseer y portar armas”. En 2008, el Supremo anunció que la enmienda garantiza a todos la tenencia y uso de armas, pero muchos consideran que la interpretación es demasiado amplia, especialmente ante la fuerza de las armas modernas que son prácticamente maquinaria de combate.
Ahora, con la sentencia del aborto, los magistrados no han revisado el texto de la Constitución original ni las enmiendas que lo siguieron, sino que simplemente han retirado la interpretación de febrero de 1973, conocida como Roe versus Wade, que reconocía un derecho constitucional a poner fin a la gestación.
Ya antes de la sentencia, varios estados americanos permitían al aborto y ahora lo seguirán haciendo. Se calcula que por lo menos 26 estados mantendrán la práctica y hay una serie de grandes empresas que garantizaron, al conocerse la sentencia, que sus empleadas podrán viajar a otros estados, a cuenta de la empresa, para interrumpir un embarazo no deseado.
Si a las embarazadas esta sentencia les presentará tan solo el inconveniente de desplazarse a un estado vecino, la política norteamericana puede verse afectada mucho más por la sentencia: podría movilizar a una serie de votantes demócratas apáticos hasta ahora, que acudirían a las urnas para influir en la composición del Senado, el cuerpo legislativo que nombra a los magistrados del Supremo.
Tradicionalmente, este tribunal ha estado dividido 4 a 5 entre jueces de ambas tendencias políticas y esta diferencia mínima no dejaba prever cuáles serían las sentencias. Ahora, debido a la posibilidad de los presidentes Bush y Trump de nombrar a los magistrados que habían de relevar a quienes dimitían o morían en el cargo, el máximo tribunal tuvo un giro conservador. Ocurrió recientemente con Ruth Bader Ginsburgh, una magistrada progresista: La casualidad hizo que muriera durante el mandato de Trump, quien nombró a una juez conservadora, de forma que el casi equilibrio de 5-4 se vio subsitutído por una clara mayoría republicana de 6-3.
Ahora, ante las elecciones legislativas de noviembre, los demócratas tratan de estimular a sus seguidores para que no se queden en casa y voten por los candidatos de su partido, especialmente en el Senado que se encarga de aprobar a los futuros magistrados.
En estos momentos, el Senado tiene 50 senadores de cada partido y tanto republicanos como demócratas tratan de inclinar la balanza hacia su lado. En principio, los republicanos están en desventaja porque hay más escaños de su partido en liza que entre los demócratas (no se eligen todos los escaños, sino tan solo un tercio), pero la impopularidad del presidente Biden juega en su favor y confían ganar por lo menos un escaño más para controlar la cámara alta.
La situación les es más favorable en la Cámara de Representantes, donde si bien están en minoría, tan solo necesitan ganar 5 escaños y las previsiones en estos momentos son de que gozarán de amplios márgenes en su favor.
En cualquier caso, a cuatro meses de las elecciones, es difícil que los votantes se dejen influir en noviembre por lo que, para entonces, serán noticias viejas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.