Nu deznădăjdui, căci nu va zăbovi și lângă tine va veni-ntr-o bună zi, o iubire nouă ce-ți va cere-n zori de zi: răbdare să mai ai, puțină, (și nu mai deznădăjdui). o iubire nouă ce-ți va cere-n zori de zi: răbdare să mai ai, puțină, (și nu mai deznădăjdui).
Alungă-ți norii grei din inima cernită și-n plânset nu mai sta până se face zi. Ce dacă nu-i acum la tine-n brațe? (iubirea asta ți-e menită) – nu uita, ea va veni-ntr-o bună zi. Ce dacă nu-i acum la tine-n brațe, (iubirea asta ți-e menită) – nu uita, ea va veni-ntr-o bună zi.
Și-ntr-o dulce dimineață, (când nu te-aștepți), te va trezi și iubirea voastră o să fie iarăși vie. O nouă dragoste va începe iar (să crezi!). Răbdare să mai ai, puțină, (și nu mai deznădăjdui). O dragoste nouă va începe iar (să crezi!). Răbdare să mai ai, puțină, (și nu mai deznădăjdui).
Vasilis Tsitsanis/Sotiria Bellou (Apare pe 11 noiembrie 1948)
Κάνε λιγάκι υπομονή
Μην απελπίζεσαι και δε θ’ αργήσει Κοντά σου θα ‘ρθει μια χαραυγή Καινούργια αγάπη να σου ζητήσει Κάνε λιγάκι υπομονή. Καινούργια αγάπη να σου ζητήσει Κάνε λιγάκι υπομονή.
Διώξε τα σύννεφα απ’ την καρδιά σου Και μεσ στο κλάμα μην ξαγρυπνάς Τι κι αν δε βρίσκεται στην αγκαλιά σου Θα ‘ρθει μια μέρα μην το ξεχνάς. Τι κι αν δε βρίσκεται στην αγκαλιά σου Θα ‘ρθει μια μέρα μην το ξεχνάς.
Γλυκοχαράματα θα σε ξυπνήσει Και ο έρωτας σας θ’ αναστηθεί. Καινούργια αγάπη θα ξαν’ αρχίσει Κάνε λιγάκι υπομονή. Καινούργια αγάπη θα ξαν’ αρχίσει, Κάνε λιγάκι υπομονή.
Notă: Vasilis Tsitsanis l-a scris la sfârșitul lui 1948, în timpul războiului civil din Grecia. Cântecul este interzis de cenzură, care vede în text un mesaj politic. Poliția caută și sparge toate discurile pe care le găsește. Devine imnul deținuților politici de stânga/comuniștilor. Dar, pentru mine, este un mesaj personal din partea Universului.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Umbra mea și cu mine, chinuite (și plânse) te căutăm, seară de seară, amare, și de tine-ntrebăm: mai trăiești, te-a mai văzut cineva, și ne doare. În somn te-aștept să vii, să-mi apari, visul meu dulce, să te ivești te aștept, nebună de iubire să te stâng în brațe (și să strig: tu ești!).
Ce vrăjitoare nebune te țin departe de mine, vrăjit, mi te luară, orele mele amare le număr seară de seară. De ce să pleci, să te pierzi? Iubirea mea, să te întorci te aștept.
Liliecii și păsările ne țin de urât pe întuneric, în noapte, când plângem cu amar, umbra mea și cu mine, seară de seară (uitate). În somn te-aștept să vii, să-mi apari, visul meu dulce, să te ivești te aștept, nebună de iubire să te stâng în brațe (și să strig: tu ești!).
Ce vrăjitoare nebune te țin departe de mine, vrăjit, mi te luară, orele mele amare le număr seară de seară. De ce să pleci să te pierzi? Iubirea mea să te întorci te aștept.
Η ΣΚΙΑ ΜΟΥ ΚΙ ΕΓΩ
Η σκιά μου κι εγώ κάθε βράδυ πικρό σε ζητάμε και ρωτάμε αν ζεις αν σε είδε κανείς και πονάμε. Μες στον ύπνο να `ρθεις όνειρό μου γλυκό σε προσμένω κι απ’ αγάπη τρελή να σε σφίξω αγκαλιά περιμένω.
Ποιές μάγισσες τρελές σε κρατούν μακριά μαγεμένο τις ώρες τις πικρές κάθε βράδυ μετρώ και πεθαίνω. Γιατί να φύγεις να χαθείς; αγάπη μου περιμένω πότε θα ξαναρθείς.
Νυχτερίδες πουλιά μας κρατούν συντροφιά στο σκοτάδι, όταν κλαίμε πικρά η σκιά μου κι εγώ κάθε βράδυ. Μες στον ύπνο να `ρθεις όνειρό μου γλυκό σε προσμένω κι απ’ αγάπη τρελή να σε σφίξω αγκαλιά περιμένω.
Ποιές μάγισσες τρελές σε κρατούν μακριά μαγεμένο, τις ώρες τις πικρές κάθε βράδυ μετρώ και πεθαίνω. Γιατί να φύγεις να χαθείς; αγάπη μου περιμένω πότε θα ξαναρθείς.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
În 1903 Kavafis avea 40 de ani. Trebuie că de mulți ani își plătea/cumpăra iubirea…
N-a fost niciodată un bărbat atrăgător. Mai era și foarte timid.
Poate de aceea, acea întâlnire fugară, pe stradă, noaptea, o întâlnire care poate a ținut doar câteva clipe, l-a urmărit ani de-a rândul, de fapt, probabil, toată viața.
A scris poemul în martie 1909 (când avea 46 de ani), dar cu titlul: Martie 1907/Μάρτιος 1907, și l-a publicat pe o foaie volantă în anul 1917 (când avea 54 de ani) cu titlul definitiv: Zile din 1903.
Trebuie că a existat în viața lui un bărbat la care el a visat mereu: palid, tras la față, cu ochi visători (de parcă ar trăi numai în poezie), consumat de dorință/iubire, un bărbat pe care avea să-l vadă sau să-l caute în toți partenerii lui. Un bărbat pe care trebuie că l-a cunoscut între 25 și 35 de ani și de care trebuie că s-a îndrăgostit cu toată ființa lui. Pentru totdeauna. Un bărbat delicat, foarte slab, tandru, melancolic, visător, palid și obosit de nopțile lungi, nedormite, trăite intens, scufundat în lecturi, vin, vise și iubire. Cu un corp desăvârșit de kouros (κούρος) și cu un suflet de poet. Dar care, probabil, nu i-a împărtășit iubirea… sau nu cu totul.
Kavafis tare ar fi vrut să-și tăinuiască iubirea vieții, dar n-a putut.
De aceea întâlnim acest portret (de parcă ar fi fost un medalion cu un chip scump, purtat în buzunarul de la piept) în multe poeme, ca o amintire perpetuată la nesfârșit.
Două lucruri mi-au atras atenția în acest poem. Unu: întâlnirea s-a petrecut noaptea și pe stradă (στο νύχτωμα του δρόμου). A fost pe întuneric și… fugară. De fapt, la căderea nopții, când se întunecă, când se face întuneric și se face noapte: asta înseamnă το νύχτωμα, venirea nopții. Cu ispitele, viziunile și promisiunile ei… O întâlnire de câteva clipe. Cum de a văzut atât de bine ochii poetici, chipul slab și buzele… acelea?
Să fi fost tot amintirea bărbatului palid cu ochi de poet?
Al doilea: mărturisirea voalată că-și cumpăra, de regulă, iubirile. Iubirile lui sunt aproape mereu dobândite (τ’ αποκτηθέντα κατά τύχην όλως) cu efort, cu osteneală (με κόπο). Kavafis folosește des verbul αποκτώ, a dobândi, verb pe care l-am tradus cu… le avusesem. Pentru că el dobândește, obține plăcerea, cu efort și, se înțelege, cu bani. E nevoit s-o cumpere. Verbul αποκτώ înseamnă: a dobândi bani, faimă, copii, prieteni, experiență, încredere, cunoaștere, a intra în posesia a ceva, a poseda, a stăpâni.
Dar iubirea reală vine de la sine, te găsește, te păstrează și nu-ți cere nimic.
Zile din 1903
Nu le-am mai găsit niciodată – (Doamne) și ce repede le-am pierdut… ochii (aceia) poetici, chipul (acela) palid… în întunericul străzii…
Nu le-am mai găsit niciodată – și le avusesem cu totul din întâmplare, ce ușor (le-am lăsat să plece,) (ce ușor) le-am părăsit (!); și ce le-am mai dorit pe urmă, cu disperare. Ochii (aceia) poetici, chipul (acela) palid, buzele acelea, nu le-am mai găsit niciodată.
(Traducere ușor interpretată)
Μέρες του 1903
Δεν τα ηύρα πια ξανά — τα τόσο γρήγορα χαμένα … τα ποιητικά τα μάτια, το χλωμό το πρόσωπο… στο νύχτωμα του δρόμου…
Δεν τα ηύρα πια — τ’ αποκτηθέντα κατά τύχην όλως, που έτσι εύκολα παραίτησα· και που κατόπι με αγωνίαν ήθελα. Τα ποιητικά τα μάτια, το χλωμό το πρόσωπο, τα χείλη εκείνα δεν τα ηύρα πια./[1909/1917]
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Avea spre 42 de ani. Ianuarie 1904. Cine să fi fost iubitul secret pe care nu voia să-l expună? Din cercul de cunoscuți? O iubire pentru un cunoscut mai vechi care să-l fi luat prin surprindere? Pe care abia îl descoperea, mirat de orbirea lui de până atunci? Oricine ar fi fost, e limpede că nu era un efeb, ci un prieten, un bărbat poate apropiat ca vârstă, cu care petrecuse mult timp conversând și admirându-l, înainte de a se simți atras de el. Un bărbat cu care s-a simțit împlinit și fericit, aș zice eu, făcând dragoste cu mintea, mai degrabă decât cu trupul. Un amor, poate, platonic?
Decembrie 1903
Și dacă nu pot să povestesc (nimănui) despre dragostea mea – dacă nu vorbesc despre părul tău, despre buzele tale, despre ochii tăi; totuși, chipul tău, pe care-l păstrez în suflet, sunetul vocii tale pe care o păstrez în minte, zilele din Septembrie care-mi răsar în vise, (toate), îmi plăsmuiesc și-mi colorează cuvintele și frazele, despre orice aș vorbi, la orice idee pe care o spun.
Ο Δεκέμβρης του 1903
Κι αν για τον έρωτά μου δεν μπορώ να πω — αν δεν μιλώ για τα μαλλιά σου, για τα χείλη, για τα μάτια· όμως το πρόσωπό σου που κρατώ μες στην ψυχή μου, ο ήχος της φωνής σου που κρατώ μες στο μυαλό μου, οι μέρες του Σεπτέμβρη που ανατέλλουν στα όνειρά μου, τες λέξεις και τες φράσεις μου πλάττουν και χρωματίζουν εις όποιο θέμα κι αν περνώ, όποιαν ιδέα κι αν λέγω. [1904]
Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδης, Από τα Κρυμμένα Ποιήματα 1877;-1923, Ίκαρος 1993.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Trebuie că văzuse un asemenea tânăr umblând buimac pe stradă. Un tânăr care ai fi zis că tocmai făcuse dragoste cu Eros însuși și… care să-i fi amintit de el însuși, în urmă cu 25 de ani?
Pe stradă
Chipul plăcut, puțin palid; ochii căprui, cam obosiți; două zeci și cinci de ani, doar că pare mai degrabă de două zeci; cu ceva de artist în felul de a se îmbrăca – poate culoarea cravatei, poate forma gulerului – merge pe stradă, (pierdut), fără țintă, ca hipnotizat încă de plăcerea ilicită, de prea multa plăcere ilicită pe care a avut-o. (Publicat în 1916)
Εν τη Oδώ Το συμπαθητικό του πρόσωπο, κομμάτι ωχρό· τα καστανά του μάτια, σαν κομένα· είκοσι πέντ’ ετών, πλην μοιάζει μάλλον είκοσι· με κάτι καλλιτεχνικό στο ντύσιμό του — τίποτε χρώμα της κραβάτας, σχήμα του κολλάρου — ασκόπως περπατεί μες στην οδό, ακόμη σαν υπνωτισμένος απ’ την άνομη ηδονή, από την πολύ άνομη ηδονή που απέκτησε.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Lui Eugen, în iubirea căruia mintea mea se deschide la nesfârșit.
Avea 29 de ani… Sau 28, dacă poemul l-a scris în iulie 1891, și doar l-a publicat în ianuarie 1892 (după opinia lui Savvidis).
Încă nu lăsase de tot, în urmă, lumea creștină a familiei și a comunității… Încă nu alesese pentru totdeauna Grecia Veche și nu se lepădase de Grecia lui Iisus. Oricine poate vedea în acest poem cu două fețe Logos-ul lui Heraclit, al presocraticilor și al lui Platon și Logos-ul evanghelistului Ioan:
Ioan 1, 1-18: La început era Cuvântul/Logos-ul și Cuvântul/Logos-ul era lângă Dumnezeu și Cuvântul/Logos-ul era Dumnezeu. Acesta era (de) la început lângă Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din (tot) ce a făcut (Dumnezeu). În El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina în întunecime strălucește și întunecimea n-a cuprins-o. A fost un om trimis de Dumnezeu, pe numele lui Ioan. El a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci (a venit) să mărturisească despre lumină. (Cuvântul) era lumina cea adevărată, cea care luminează tot omul ce vine în lume. (Cuvântul) era în lume și lumea prin El s-a făcut și lumea nu L-a cunoscut. La ale Sale a venit și ai Lui nu L-au primit. Dar cei care L-au primit, lor le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu, lor, celor care au crezut în numele Lui: ei sunt cei care s-au născut nu din sânge, nici din voia trupului, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu. Și Cuvântul S-a făcut trup și a venit să locuiască printre noi și i-am privit slava, iar slava Lui era asemenea aceleia pe care o are numai singurul Fiu de la Tatăl Său. El, cel plin de har și de adevăr. Ioan a mărturisit despre El și a strigat zicând: Acesta era despre care am zis: cel care a venit după mine a ajuns să fie înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har pentru har. Pentru că, Legea s-a dat prin Moise, dar harul și adevărul s-au făcut prin Iisus Hristos. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar singurul (Său) Fiu, cel care este la sânul Tatălui, El (ni) L-a explicat pe Dumnezeu.
Sigur că tânărul Kavafis s-a jucat cu amfisemia logos-ului: cuvânt și rațiune. Două sensuri imposibil de separat, indiscernabile, nedespărțite.
Și sigur că, în războiul dintre lumină și întuneric, el a numit, lumina, cuvânt/împărtășire/iubire, și întunericul, tăcere/neîmpărtășire/absența iubirii.
Dar, ce trebuie că l-a supărat atât de tare pe atât de delicatul Kavafis, de-a folosit cuvinte care-i sunt străine: βέβηλος (nelegiuit, profan/profanator, sacrileg, necredincios, lipsit de pietate, care spurcă cele sacre), χαυνωθείς (greu de cap, încet/greoi la minte, idiot, întârziat mental, cu mintea flască, lâncedă, ramolit, senil, dar și: vanitos, plin de sine, orgolios, prezumțios, arogant; un cuvânt din familia căruia fac parte, în greacă: haos, căscat, prăpăstios), οικτρός παράφρων (nebun/smintit demn de milă), ξένος τη ανθρωπότητι (străin de tot ce-i omenesc), την αρετήν υβρίζων (suduind/înjurând virtutea)?
Vreun (tânăr) egiptean agramat și înfumurat care să-i fi servit proverbul-subtitlu (transcris cu litere grecești în original)? Care să-l fi refuzat cu brutalitate și dispreț? Proverb în dialectul egiptean popular?
De ce a simțit nevoia să se refugieze și să caute mângâiere pentru sufletu-i și spiritu-i rănit în… ideea darului (dumne)zeiesc al Rațiunii și al Limbajului/Vorbirii? Dar neprețuit care ne salvează din capcana simțurilor și a instinctelor comune cu cele ale animalelor?
Și totuși, atunci, de ce nu poate renunța, nu se poate desprinde de voluptățile și deliciile simțurilor? De ce folosește verbele senzualității și voluptăților erotice/amoroase: τρυφῶ și θέλγω? Ciudat mod de a le pune în contexte în care nu se potrivesc, de parcă înțelepciunea și progresul, mersul-înainte al omenirii, ar fi arte ale seducției și ale plăcerii trupești (Συ εν σοφία δεν τρυφείς, πρόοδος δεν σε θέλγει·/Tu nu te desfeți în înțelepciune, progresul nu te vrăjește; )?
Asta, odată ce τρυφῶ înseamnă: a trăi în voluptate, în delicii amoroase, a afla plăcere, bucurie, desfătare, tandrețe într-o viață plină de senzualitate, orgasmică; și, odată ce θέλγω te duce cu mintea la un mod de viață în care te lași, cu voluptate, subjugat, ispitit, sedus, tentat, fascinat, fermecat, vrăjit, atras de ceva… nu tocmai potrivit?
Și ciudat mod de a considera tăcerea (aici înțeleasă ca un refuz al comunicării/împărtășirii mentale și trupești) ca fiind αναίσθητος, adică: un mod de a fi lipsit de simțire/simțuri, de spirit, de conștiință, de a avea sufletul și mintea inerte, moarte, lipsite de viață, un mod de a fi cineva nesimțitor, insensibil, apatic, indiferent, împietrit…
O idee atât de diferită de ideea părinților Bisericii despre trupul… scârnav și slab în fața ispitelor, autori care predică… desfacerea de simțuri și moartea trupului pentru viața sufletului!
Un poem care ni l-a descoperit pe Kavafis într-o ipostază în care nu-l prea vedem: pe jumătate adorator al Vechii Grecii și al spiritului ei înalt și pe jumătate un suflet însetat să cunoască (prin iubire și cu trupul) Verbul misterios al creștinilor… ce va veni să risipească tăcerea (adică absența iubirii).
Și, mai e ceva: poate în acest poem renegat, descoperim, ca în niciun alt poem, mintea orgasmică a lui Kavafis.
Cuvânt și Tăcere Azá kan elkalám min fánda, assukút min zaháb. Proverb arab
„Tăcerea e de aur și cuvântu-i de argint.” Ce nelegiuit rosti o blasfemie ca asta? Ce asiatic fără minte și-ncrezut, lăsat în voia sorții oarbe, mute, el orb și mut? Ce smintit nefericit, străin de umanitate, insultând virtutea, numi sufletul himeră și de argint cuvântul? Singurul nostru dar, cuvenit doar zeilor, ce le cuprinde pe toate – entuziasm, tristețe, bucurie, iubire; în natura noastră animală, singurul omenesc! Tu, care-l numești de argint, tu nu crezi că are să vină verbul tainic ce va risipi tăcerea. Tu nu te desfeți în înțelepciune, progresul nu te vrăjește; te mulțumești doar cu ignoranța – tăcerea de aur – . Ești bolnav. Tăcerea care nu simte nimic e boală grea, în timp ce Cuvântul cel cald, cel ce pătimește odată cu tine, e sănătate. Umbră și noapte-i Tăcerea; Cuvântul e ziua. Cuvântu-i adevărul, viața, nemurirea. Să vorbim, să vorbim – nu ni se potrivește tăcerea, de vreme ce am fost zidiți după asemănarea cu Cuvântul. Să vorbim, să vorbim – de vreme ce în noi vorbește gândirea divină, vorbirea nematerială a sufletului.
«Είναι χρυσός η σιωπή και άργυρος ο λόγος.» Τίς βέβηλος προέφερε τοιαύτην βλασφημίαν; τίς χαυνωθείς Aσιανός παραιτηθείς εις μοίραν τυφλήν, βωβήν, τυφλός, βωβός; Ποίος οικτρός παράφρων ξένος τη ανθρωπότητι, την αρετήν υβρίζων, χίμαιραν είπε την ψυχήν, και άργυρον τον λόγον; Το μόνον μας θεοπρεπές δώρημα, περιέχον τα πάντα — ενθουσιασμόν, λύπην, χαράν, αγάπην· εν τη ζωώδει φύσει μας ανθρώπινον το μόνον! Συ όστις τον αποκαλείς άργυρον, δεν πιστεύεις το μέλλον, λύον την σιγήν, μυστηριώδες ρήμα. Συ εν σοφία δεν τρυφείς, πρόοδος δεν σε θέλγει· με την αμάθειαν — χρυσήν σιγήν — ευχαριστείσαι. Νοσείς. Είν’ η αναίσθητος σιγή βαρεία νόσος, ενώ ο Λόγος ο θερμός, ο συμπαθής, υγεία. Σκιά και νυξ είν’ η Σιγή· ο Λόγος, η ημέρα. Ο Λόγος είν’ αλήθεια, ζωή, αθανασία. Λαλήσωμεν, λαλήσωμεν — σιγή δεν μας αρμόζει αφού εις το ομοίωμα επλάσθημεν του Λόγου. Λαλήσωμεν, λαλήσωμεν — αφού λαλεί εντός μας η θεία σκέψις, της ψυχής άυλος ομιλία. (1892) Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδης. Από τα Αποκηρυγμένα, Ίκαρος 1983.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
MIREASA Unde mi te-ai ascuns, de ce m-ai părăsit, Iubitul meu, și m-ai lăsat să gem? Ca cerbul sprinten ai fugit, de îndat΄ ce m-ai rănit; să te chem în urma-ți am ieșit, dar dus erai, mă tem.
Păstorilor, când fi-va să urcați la stâni, acolo sus, pe-naltele coline, de s-o-ntâmpla să mi-l aflați, pe cel ce mi-l iubesc mai mult decât pe-oricine, spuneți-i că-s bolnavă, sufăr și simt cum moartea-mi vine.
Voi merge Iubitul să mi-l caut și pe-a mea iubire, voi trece munți și râuri voi străbate; flori n-oi sta a culege, fără de-ndoire, nici teama de fiare din drum nu m-a abate, de castre nu mă tem, hotarele, le voi trece, toate.
ÎNTREBARE PENTRU CREATURI O, voi păduri și voi codrilor deși, pe care vă sădi Iubitul meu cu a sa mână luminată! O, verde pajiște de ierburi plină, făr de-asemănare, bătută-n flori de smalț, vă fac rugare: îndată voi să-mi spuneți: trecu el, poate, pe la voi, vreodată?
RĂSPUNSUL CREATURILOR Haruri mii vărsat-a peste noi, cu a sa ivire,
codrii acești ce-i vezi – trecând în grabă, și doar cu o singură a lui privire, chipu-i singur întipărit în noi lăsatu-ne-a podoabă: ne-nveșmântă în frumusețea lui întreagă.
MIREASA O, cine să mă vindece ar putea! Predă-te-mie, hai, acum, Tu, cum ești cu adevărat; nu-mi mai trimite, o, de-ai vrea! de astăzi, doar un sol ce nu ești Tu, cel Adorat, căci mesagerii Tăi nu știu a-mi spune ce vreau s-aud și-am așteptat.
Și toți câți pe lângă Tine rătăcesc de Tine-mi povestesc și de alte Tale mii de haruri, dar, vai, doar și mai rău ei mă rănesc; și mai mult moartă mă lasă și-n amaruri un nu știu ce ce tot îndrugă cu limba-le încurcată, tulburi.
Cum mai înduri, o viața mea amară! Să nu trăiești unde trăiești, străpunsă de săgețile ce te omoară, săgeți pe care le primești de la tot ce despre al tău Iubit în mintea-ți plăsmuiești.
De ce, Iubite, inima aceasta ce-ai rănit-o n-o și tămăduiești? De ce, după ce mi-ai și răpit-o, mi-o lași să zacă așa, voiești, și nu-ți iei prada ce-ai prădat-o, de ea să te servești?
Sfârșește-mi chinurile, în sfârșit, căci nimeni nu-i în stare de ele să mă scape, ca ochii mei să poată să Te vadă, deslușit, Tu ești lumina lor și ale mele pleoape, ai mei ochi doar pentru Tine vreau să-i am, din Tine să se-adape.
O, fântână cristalină, clară, în oglinda-ți argintie, de-ai voi, de-odat, ochii lui să-i faci s-apară, ochii celui mult-dorit și adorat ce-n măruntaie zugrăviți îi port, neîncetat.
Iubitul meu, ia-mi-i din drum, căci vin în zbor! MIRELE Întoarce-te, porumba mea, nicicum să zbori, căci cerbul săgetat, tânguitor, s-o arăta pe culmea-naltă și din al tău zbor avânt va lua și se va-nviora cu un fior.
MIREASA Iubitul meu, (ești) munții, și neumblate văi cu păduri dese, nepătrunse, (tu), insulele neștiute, mii, (tu), râurile tumultoase, neajunse, și șoapta adierilor mângâietoare și aprinse;
(Tu), noaptea dulce, liniștită, aproape de ivirea aurorei cea biruitoare, (tu), muzica tăcută, negrăită, (tu), singurătatea strigătoare și cina care te renaște și-aprinde-n tine flacăra iubirii ce nu moare/îndrăgostitoare.
Patul nostru e-nflorit, și-n juru-i, vizuini de lei, și e-mbrăcat în purpură și-n purpură împodobit, din pace e lucrat, cu mii de scuzi de aur e încununat.
În urma pașilor tăi, Iubite, aleargă fetele pe drum, atinse de scânteia (ta), vrăjite, de vinu-nmiresmat cu mirodenii, precum și-nvăluite în miresme de balsam divin.
În pivnița Iubitului intrai, de taină, băui și apoi ieșii și-n toată astă vale, vai, nimic nu mai știam, nici unde o fi turma ce-nainte o urmam; era pierdută pe vecii.
Acolo-mi dădu el al său sân curat, acolo mă-nvăță o știință dulce, atotdesfătătoare, iar eu pe mine mă dădui, cu adevărat, pe mine-ntreagă, lui, făr să-mi mai las nimic, căci el mă are; acolo i-am promis să-i fiu Mireasă iubitoare.
Sufletu-mi să-l slujească se legă pe veci și-n slujba lui se puse cu toată a sa avere; turme nu mai păzesc, și nici vreo altă slujbă nu mai am, e a mea vrere, căci, de acum, doar să-l iubesc e a mea menire și-ndeletnicire.
Dacă, așadar, de astăzi, la pășune nu fi-voi nici văzută, nici aflată, spuneți, vă rog, că m-am pierdut în lume, că, mergând îndrăgostită, dintr-o dată, mă prefăcui pierdută și fui câștigată.
Din flori și din smaralde strălucite, culese în diminețile cu rouă, de prospețime pline, cununi vom face, împletite, și-n iubirea ta-nflorite, de la sine, cu un fir de păr de-al meu întrețesute, pentru tine.
În firu-acela doar, din părul meu, ce l-ai zărit pe gâtul meu, rebel,
un zuluf pe gâtu-mi – te-ai tot uitat la el, mereu – prizonier legat rămas-ai tu în el; și, vai, și într-un ochi al meu rănitu-te-ai, și-n el.
Iubitule, ochii tăi, când mă priveai, grația lor și-o-ntipăreau în mine și, astfel, cu patimă și ardoare mă iubeai și-ntru aceasta vrednici se făceau ai mei s-admire, să adore tot ce ei vedeau în tine.
Rogu-te, nu mă disprețui, cum o fac toți, că-n mine ai aflat culoarea neagră, mai bine, hai, privește-mă, de poți și după ce mă vei privi, întreagă, vedea-vei grația și frumusețea ce-n mine ai lăsat-o și ne leagă.
Prindeți-ne vulpile, pe câmp, căci via noastră-i înflorită, iar noi, din trandafiri, în ăst răstimp, vom face un con, să fie ferită, și nimeni să se-arate pe colina însorită.
Oprește-te, tu, vânt de nord, mort ești; vino, austrule, tu ce trezești iubirile-adormite, suflă-n grădina mea, să răspândești miresmele tale toate, să alerge le trimite, și va paște Iubitul meu printre florile-n florite.
MIRELE Intrat-a Mireasa delicată în grădină mult-dorită, fermecată, și-n miresmele-i culcată, capul lăsat și-l ține, plecată, de ale Iubitului dulci brațe mângâiată.
Sub măr, acolo, sub crengile-i umbroase, mi te-ai făcut mireasă, mie, prea-cinstită, acolo mâna ți-o dădui, iar tu, sfioasă, salvată-ai fost și mântuită, acolo unde maica ta fusese necinstită.
Paserilor ușurele, lei și cerbi și voi dami săltători, munți și văi, voi râuri și voi cele ape, adieri, arșițe și ardori și voi spaime ale nopților de veghe, pân la cântători,
eu, cu lire fermecate, și cântece de sirenă, vă conjur, acum, odată, potoliți-vă mânia, fiți astâmpărate, și-n perete nu mai bateți, fie ea lăsată, Mireasa-mi, să doarmă de toate apărată.
O, voi, nimfe din Iudeea! De nu v-ar fi cu supărare, Cât printre cele flori și tufe dese de roze parfumate ambra mireasma-și dăruiește, rugare vă fac vouă: în sate să rămâneți, toate, pragul să nu ni-l treceți, nu se poate.
Ascunde-te, drăguțule, fii bun și fața ta spre munți doar să privească, și, rogu-te, n-o spune, nu acum, mai bine hai, te uită la soațele celei ce-o să călătorească, și care ce va pleca spre insulele neștiute, să te întâlnească.
Cea dalbă porumbiță, prea-iubită, la arcă se-nturnă cu rămurica în ciocu-i albăstrit; la rându-i, turtureaua cea nuntită soțu-i după care mult a mai tânjit, cel mult-dorit, pe malurile verzi și l-a găsit.
Singură de tot trăia și-n singurătate cuibul și-l făcu, cu dor; în singurătate o călăuzea, de unul singur, al ei iubit și-ocrotitor, și el, tot în singurătate, rănit de amor.
MIREASA Unul de altul să ne bucurăm, Iubite, făr de vină, să mergem și să ne vedem în frumusețea ta nemăsurată, pe muntele înalt și pe colina lină, acolo unde izvorăște apa cea curată; să intrăm unde-i pădurea mai deasă și mai minunată.
Apoi, la peșterile-nalte, nepătrunse, ne-om duce, adânc săpate-n stâncă, ce sunt foarte bine ascunse, în ele vom pătrunde, … și acolo gusta-vom sucul rodiilor, dulce.
Acolo tu-mi vei arăta ce sufletu-mi tânjea să vadă, și apoi acolo tu-mi vei da, din nou, tu, viața mea, ce sufletu-mi te roagă, și ce-mi dăduși mai ieri, plăcerea-ntreagă:
În pieptu-mi intre adierea prea-curată și cântul privighetorii celei dulci, divină, dumbrava și a ei vrajă fie-mi dată, în noaptea cea senină, cu flacăra ce te consumă dar nu rănește, de iubire plină.
Pentru că nimeni nu privea, Aminadab, nici el nu apărea, împresurarea, și ea se potolea, iar cavaleria, la vederea apelor, se retrăgea și cobora.
SFÂRȘIT
Descoperă-mi a ta prezență, te vădește, de-ar fi vederea ta și frumusețea ta să mă omoare; privește la durerea-mi ce iubirea mi-o pricinuiește ce nu se vindecă altfel – nu știi tu oare? – decât cu al tău chip și a ta prezență tămăduitoare.
Strofă adăugată în versiunea Cántico B.
Retrato de san Juan de la Cruz. Anónimo. Granada. Carmelitas Descalzas. Escuela española, fines del s. XVII. Es una de las primeras imágenes que representan al místico carmelita como escritor.
Cántico espiritual/Canciones entre el Alma y el esposo
[LA ESPOSA] ¿Adónde te escondiste, Amado, y me dejaste con gemido? Como el ciervo huiste, habiéndome herido; salí tras ti clamando, y eras ido. 5 Pastores, los que fuerdes allá por las majadas al otero, si por ventura vierdes aquel que yo más quiero, decilde que adolezco, peno y muero. 10 Buscando mis amores iré por esos montes y riberas; ni cogeré las flores ni temeré las fieras; y pasaré los fuertes y fronteras. 15 ¡Oh, bosques y espesuras plantadas por la mano del Amado! ¡Oh, prado de verduras, de flores esmaltado! Decid si por vosotros ha pasado. 20
[RESPUESTA DE LAS CRIATURAS] Mil gracias derramando pasó por estos sotos con presura, y, yéndolos mirando, con sola su figura vestidos los dejó de hermosura. 25
[LA ESPOSA] ¡Ay! ¿Quién podrá sanarme? Acaba de entregarte ya de vero; no quieras enviarme de hoy más ya mensajero, que no saben decirme lo que quiero. 30 Y todos cuantos vagan de ti me van mil gracias refiriendo; y todos más me llagan, y déjame muriendo un no sé qué que quedan balbuciendo. 35 Mas, ¿cómo perseveras, ¡oh, vida!, no viviendo donde vives y haciendo porque mueras las flechas que recibes de lo que del Amado en ti concibes? 40 ¿Por qué, pues has llagado aqueste corazón, no le sanaste? Y, pues me le has robado, ¿por qué así le dejaste y no tomas el robo que robaste? 45 Apaga mis enojos, pues que ninguno basta a deshacellos; Y véante mis ojos, pues eres lumbre dellos y solo para ti quiero tenellos. 50 Descubre tu presencia, y máteme tu vista y hermosura; mira que la dolencia de amor que no se cura sino con la presencia y la figura. 55 ¡Oh, cristalina fuente! ¡Si en esos tus semblantes plateados formases de repente los ojos deseados que tengo en mis entrañas dibujados…! 60 ¡Apártalos, Amado, que voy de vuelo!
[EL ESPOSO] Vuélvete, paloma, que el ciervo vulnerado por el otero asoma al aire de tu vuelo, y fresco toma. 65
[LA ESPOSA] Mi Amado, las montañas, los valles solitarios nemorosos, las ínsulas extrañas, los ríos sonorosos, el silbo de los aires amorosos, 70 la noche sosegada en par de los levantes del aurora, la música callada, la soledad sonora, la cena que recrea y enamora. 75 Cazadnos las raposas, que está ya florecida nuestra viña, en tanto que de rosas hacemos una piña, y no parezca nadie en la montiña. 80 Detente, cierzo muerto. Ven, austro, que recuerdas los amores; aspira por mi huerto y corran tus olores, y pacerá el Amado entre las flores. 85 ¡Oh, ninfas de Judea! En tanto que en las flores y rosales el ámbar perfumea, morá en los arrabales, y no queráis tocar nuestros umbrales. 90 Escóndete, Carillo, y mira con tu haz a las montañas, y no quieras decillo; mas mira las compañas de la que va por ínsulas extrañas. 95
[EL ESPOSO] A las aves ligeras, leones, ciervos, gamos saltadores, montes, valles, riberas, aguas, aires, ardores y miedos de las noches veladores. 100 Por las amenas liras y canto de serenas os conjuro que cesen vuestras iras y no toquéis al muro, porque la Esposa duerma más seguro. 105 Entrádose ha la Esposa en el ameno huerto deseado, y a su sabor reposa el cuello reclinado sobre los dulces brazos del Amado. 110 Debajo del manzano: allí conmigo fuiste desposada, allí te di la mano y fuiste reparada donde tu madre fuera violada. 115
[LA ESPOSA] Nuestro lecho florido de cuevas de leones enlazado, en púrpura tendido, de paz edificado, de mil escudos de oro coronado. 120 A zaga de tu huella las jóvenes discurren al camino, al toque de centella, al adobado vino, emisiones de bálsamo divino. 125 En la interior bodega de mi Amado bebí, y cuando salía por toda aquesta vega, ya cosa no sabía, y el ganado perdí que antes seguía. 130 Allí me dio su pecho, allí me enseñó ciencia muy sabrosa, y yo le di de hecho a mí, sin dejar cosa; allí le prometí de ser su Esposa. 135 Mi alma se ha empleado y todo mi caudal en su servicio. Ya no guardo ganado, ni ya tengo otro oficio, que ya solo en amar es mi ejercicio. 140 Pues ya si en el ejido de hoy más no fuere vista ni hallada, diréis que me he perdido, que, andando enamorada, me hice perdediza, y fui ganada. 145 De flores y esmeraldas, en las frescas mañanas escogidas, haremos las guirnaldas en tu amor floridas y en un cabello mío entretejidas. 150 En solo aquel cabello que en mi cuello volar consideraste, mirástele en mi cuello, y en él preso quedaste, y en uno de mis ojos te llagaste. 155 Cuando tú me mirabas, su gracia en mí tus ojos imprimían; por eso me adamabas, y en eso merecían los míos adorar lo que en ti vían. 160 No quieras despreciarme, que, si color moreno en mí hallaste, ya bien puedes mirarme después que me miraste, que gracia y hermosura en mí dejaste. 165
[EL ESPOSO] La blanca palomica al arca con el ramo se ha tornado; y ya la tortolica al socio deseado en las riberas verdes ha hallado. 170 En soledad vivía, y en soledad ha puesto ya su nido; y en soledad la guía a solas su querido también en soledad de amor herido. 175 Gocémonos, Amado; y vámonos a ver en tu hermosura al monte y al collado do mana el agua pura; entremos más adentro en la espesura. 180 Y luego a las subidas cavernas de la piedra nos iremos, que están bien escondidas, y allí nos entraremos, y el mosto de granadas gustaremos. 185 Allí me mostrarías aquello que mi alma pretendía, y luego me darías allí tú, vida mía, aquello que me diste el otro día. 190 El aspirar del aire, el canto de la dulce filomena, el soto y su donaire, en la noche serena, con llama que consume y no da pena. 195 Que nadie lo miraba, Aminadab tampoco parecía; y el cerco sosegaba, y la caballería a vista de las aguas descendía. 00
Estrofa añadida en la versión del Cántico B Descubre tu presencia Y máteme tu vista y hermosura; Mira que la dolencia de amor, que no se cura sino con la presencia y la figura.
(https://www.cervantesvirtual.com)
Retrato de san Juan de la Cruz. Antequera. Carmelitas Descalzas. Anónimo s. XVII. Es uno de la colección de primitivos que atesora Andalucía.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Tristan and Isolde, 1912 , John Duncan, Museums and Galleries Edinburgh, City Art Centre
III. FAPTELE DE VITEJIE ALE LUI TRISTAN
Filtrul de iubire (8)
Tristan și odat’ cu el vasalii toți ai regelui Marc jurat-au, toți într-un suflet, că Isolda primi-va ca dar de nuntă Cornouaille și că ea fi-va regina Angliei toate. Apoi (riga) Gormod puse mâna Isoldei în mâna lui Tristan, vrăjmașul ei. Spun „vrăjmaș” pentru că încă ea nu-l iertase. (…) Dar, iată că, în vreme ce Tristan își pregătea corăbiile, împreună cu soții, pentru călătoria de întoarcere, înțeleapta regină pregătea și ea, într-o sticluță, un filtru de dragoste. Închipui ea, dar, după o știință tainică, numai de ea știută, o poțiune magică ce-avea o putere minunată: un bărbat și o femeie, de îndată vor fi băut din ea, aveau să fie juruiți, fără putință de întoarcere, unei iubiri nețărmurite și atotputernice. Să moară de-o moarte amândoi împreună și să trăiască o viață-mpreună și de aceleași bucurii și tristeți să aibă parte mereu. Măiastra regină luă apoi licoarea și, încredințându-i-o dragii sale nepoate, Brangene, îi șopti blând la ureche vorbele-acestea:„Brangene, îi zise, scumpa mea nepoată, cu fiica mea o să pleci și tu. Te rog, nu fii tristă. Pregătește-i, dar, plecarea și ia aminte la ce-ți voi spune: ai grijă de această sticluța și păzește-o ca pe ce ți-e mai scump pe lume. În ea e o licoare de dragoste. Ascunde-o și păzește-o să n-o vadă nimeni și mai ales nu lăsa pe nimeni s-o bea! Ascultă-mă bine, după ce Isolda și Marc se vor fi unit prin iubire în noaptea nunții lor, toarnă-le băutura aceasta în loc de vin; ai grijă să bea potirul până la fund! Iarăși, vezi să nu mai bea nimeni altcineva din licoare și nu fără rost ți-o cer! Nu cumva să bei și tu cu ei! Băutura asta este un filtru de dragoste! Bagă de seamă ce-ți spun. Ți-o încredințez cu sufletul împăcat pe Isolda; ea este tot ce am mai scump în viață. Ne încredințăm amândouă ție, ea și cu mine. Ai grijă de ea, pe mântuirea sufletului tău! Destul am vorbit! – Regina mea dragă, zise Brangene, dacă asta ți-e dorința, cu drag o să-ți însoțesc fiica și voi veghea și asupra ei și să nu-și păteze onoarea și cât îmi va fi în putință. ” (…) Cât despre Tristan, (după ce aproape tot echipajul coborî din corabie să-și dezmorțească picioarele) nu mai zăbovi și se duse-n cabina Isoldei, strălucita lui suverană, s-o salute și s-o întrebe de sănătate. Se așeză lângă ea și vorbind ei ba de una, ba de alta, el ceru să li se aducă de băut. Numai că erau doar ei și câteva din tinerele doamne de companie ale reginei. Dar iată că una din ele spuse:„ia uitați, aici e o sticluță cu vin!” Vai, nu! Nu era vin acela, cu toate că părea a fi vin ! În sticlă era chinul cel veșnic, suferința nesfârșită ce avea să le aducă celor doi moartea. Numai că tânăra însoțitoare a reginei nu știa asta: se ridică și merse să ia sticluța cu licoarea ce stătuse până atunci neatinsă. I-o întinse întâi lui Tristan, căpitanul corăbiei, dar el i-o oferi Isoldei. Ea bău cu inima îndoită și după ce șovăi îndelung; pe urmă i-o dădu lui Tristan și bău și el și amândoi crezură că băuseră vin. În cabină intră atunci Brangene care, din prag recunoscu sticla și pricepu ce se întâmplase. Rămase stană de piatră, împietrită de groază, părând că viața i se scurge din trup și palidă ca o moartă. Intră, cu moartea-n suflet, luă sticla aducătoare de moarte și o aruncă în valurile care mugeau dezlănțuite. „Vai mie! Nenorocită ce sunt, își zicea ea. Vai! De nu m-aș fi născut niciodată! Nefericita de mine, ce s-a ales de cinstea mea, că nu mi-am ținut făgăduiala dată reginei, mama Isoldei. Dumnezeu căi-se-va pururea că plecat-am pe mare. De ce moartea nu m-a luat înainte ca sorții să hotărască să plecăm, eu și Isolda, într-această smintită aventură ce numai nenorociri va aduce. Vai! Tristan! Vai! Isolda! Băutura pe care-ați băut-o vă va fi doar spre moarte!” Și, într-adevăr: din clipa în care cei doi tineri, Isolda și Tristan, băură licoarea fermecată, toate chinurile lumii veniră asupra lor: Amor, care întinde capcane inimilor tuturor, se strecură și-n ale lor inimi. Și, mai înainte de a-și dea seama, el își înfipse-n ei steagu-i biruitor și îi supuse puterii sale neînvinse. Cei doi, care până atunci fuseseră separați, deveniră o singură ființă și toată dușmănia le dispăru fără urmă; ura Isoldei se risipise. Amor, împăciuitorul, le curățase atât de bine inimile de toată ura și vrăjmășia! Le unise și cele două inimi se făcură una, scăldată-n iubire, și astfel unul era oglinda celuilalt și privirea unuia pătrundea lesne, adânc, în sufletul celuilalt, până în străfunduri. Acum amândoi aveau o singură inimă: suferința Isoldei era durerea lui Tristan, iar durerea lui Tristan era suferința Isoldei. Amândoi erau una, pe vecie. Trăiau ca o singură ființă aceleași bucurii și aceleași dureri. Dar, încă îndoiala și rușinea îi făcea pe fiecare să-și ascundă simțămintele ce le nutreau unul pentru celălalt: ei îi era rușine – la fel și lui; ea se îndoia de el și el se îndoia de ea. Amândoi urmau orbește același țel și aveau aceeași dorință, dar niciunul n-avea curajul să facă primul pas. Pătimeau aprinși de dorință, dar se ascundeau unul de altul. Când Tristan simți iubirea încolțindu-i în suflet, își aminti că era dator să fie loial și să-și păstreze onoarea, iar asta îl ajuta să scape, oarecum, de sub puterea lui Amor. „Nu, își zicea mereu în sinea-i, renunță, Tristan, revino la rațiune! Alungă-ți gândurile acesta din minte. Desprinde-te de ele, odată pentru totdeauna!” Dar inima îl întorcea mereu și mereu la Isolda. Se lupta cu sine însuși și cu voia-i și n-avea altă dorință decât să se împotrivească dorinței și-n toată vremea se simțea străpuns, de oriunde, (de săgețile lui Amor). Captiv cum era și prins în plasa lui Amor, în zadar se zbătea de mii și mii de ori să-i scape și mult timp i s-a împotrivit din toate puterile. Se cuvenea să fie credincios (față de regele său și față de propria-i onoare) și asta-l făcea să cadă pradă unei îndoite dureri nesfârșite: credința și onoarea. Totuși, de fiecare dată când era în preajma-i și când dulcea putere a iubirii i se strecura-n inimă și-n gânduri, își amintea de onoare și asta-l ajuta să rupă vraja. Dar Amor, domnul și stăpânul său, îl săgeta iar și iar și-l silea să i se supună și să i se predea. Loialitatea-i și onoarea-l chinuiau cumplit, dar Amor și mai cumplit: îl potopea cu suferințe de neîndurat. Săgețile lui îl făceau să îndure chinuri ce întreceau cu mult loialitate și cinste la un loc. Când o privea pe Isolda, toată numai zâmbet, trebuia să-și întoarcă privirea – dar, să n-o mai vadă, era cea mai cumplită durere. Prizonier, își chinuia mintea fără-ncetare să afle o cale să scape și-și tot zicea în sinea-i: „Dorința ta spre alte țeluri îndreaptă! Privește în juru-ți: iubește și dorește o altă femeie!” Și totuși, era prins în laț fără scăpare. Și atunci își cerceta inima și gândurile, doar doar se vor fi schimbat, dar în minte și-n suflet nu erau decât Isolda și Amor. Isolda, și ea, pătimea la fel de cumplit și căuta fără încetare să scape de chinurile iubirii, dar viața ei era la fel cu a lui, un supliciu. Se simțea ca o păsăruică prinsă în clei de vraja iubirii, de Amor cel neînduplecat, și toate gândurile-i erau prinse și ele. Voia să fugă și căuta peste tot un țărm unde să scape, dar nu se putea dezlipi și orice încercare de scăpare era fără rost. Frumoasa regină se zbătea din toate ale sale puteri, dar se-mpiedica la fiece pas. Voia să meargă-nainte și nu prea voia. Încerca, își zicea ea, în fel și chip să se împotrivească iubirii, dar cu cât se străduia mai mult să-și desprindă mâinile și picioarele, mâinile și picioarele mai mult i se prindeau de bărbatul iubit. Tot mai mult se afunda în dulceața cea oarbă a lui Amor. Gândurile Isoldei, prinse-n cleiul iubirii, nu se puteau îndrepta în nicio altă parte, nici face o punte și nici să-și croiască alt drum. O jumătate de pas nu putea face fără ca Amor să nu i le însoțească. Mintea-i era ocupată de Amor și de Tristan; nu se putea gândi la nimic altceva și fiecare al ei gând era doar pentru ei. Dar, toate acestea trebuiau să rămână ascunse. Ochii spuneau una și inima alta. Pudoarea o făcea să-și întoarcă privirile de la el, în timp ce Amor o făcea să-și întoarcă inima către el. Lupta domniței cu ea însăși, aceeași care o silea să stea departe de bărbatul pe care-l iubea, și lupta care se dădea în sufletul ei între Amor și onoare o arunca în cea mai neagră disperare. Tânăra fată-l iubea, dar în preajma lui își pleca privirea. Se rușina, dar tânjea după Amor și vai, nu se putea mărturisi nimănui. Și la ce bun? Oricine știe că pudoarea și fecioria sunt lucruri efemere, vremelnice, și că vremea înfloririi le e scurtă. Nu durează mult și se trec repede! Astfel Isolda cedă, încetă să mai lupte și se lăsă în brațele sorții. Biruită, sfârși prin a se preda, trup și suflet, lui Amor și bărbatului pe care-l iubea. Din ce în ce mai des, ea-și ațintea spre el privirile, pe furiș, deși ochii săi limpezi ascultau de bună voie glasul inimii. Plini de iubire, inima ei și ochii își căutau pe furiș iubitul, iar el răspundea privirilor ei cu dulceață și fervoare. Tristan, și el își primi soarta și se predă atotputerniciei lui Amor. Ori de câte ori privirile li se întâlneau și îngăduia și buna-cuviință, bărbatul și tânăra fată se priveau tandru și plini de iubire. Cei doi îndrăgostiți se descopereau acum, unul pe altul, și mai frumoși decât înainte. Acesta-i dreptul iubirii, aceasta-i legea lui Amor la îndrăgostiții de azi, așa a fost la cei de ieri și așa va fi la îndrăgostiții de mâine, atâta timp cât oamenii se iubesc. Atâta timp cât dragostea lor crește și-i cuprinde cu totul, umplându-i de florile-i și de fructele-i dulci, crește și plăcerea ce-o simt unul pentru celălalt. Iubirea care merge crescând îi face pe cei ce se iubesc mai frumoși decât erau la început, când era abia încolțită: iată, aceasta-i sămânța lui Amor prin care nu va muri niciodată. Amor e mai frumos acum decât era înainte, asta pentru că legea lui e prețuită mai mult. Dacă Amor ar fi rămas asemenea lui însuși, legea lui de mult ar fi fost dispărută.
IV. IUBIREA DINTRE TRISTAN ȘI ISOLDA
Mărturisirea (1)
Cele două corăbii porniră cu bine iarăși la drum și toți erau bucuroși dar, pe una, Amor răpise două inimi și le-ntorsese din drumul lor hărăzit. Amândoi, și Tristan și Isolda, erau mereu duși pe gânduri și pradă, și unul și celălalt, chinurilor pricinuite de prea-dulcea lor suferință care, ca prin farmec, le întoarce pe toate pe dos: din miere face fiere, din dulceață amar și din rouă flăcări; o suferință care descurajează cugetele brave și întoarce lumea cu susu-n jos. O pătimire care-i sfâșia pe amândoi. Chinuri nesfârșite, neștiute de ei până acum, îi torturau neîncetat: când nu se vedeau, nu-și găseau nici tihna, nici odihna. Dar când, în sfârșit, puteau să se vadă, tot nu se puteau bucura unul de altul pentru că alte noi chinuri îi potopeau: nu-și puteau stinge dorința aprinsă, iar sfiala și pudoarea le năruiau fericirea. Dar, când se întâmpla ca privirile lor potopite, prea-pline de dragoste, să li se întâlnească pe furiș, roșeau și lăsau să se vadă ce simțeau ei în taină, unul pentru altul. Dar pictorul, maestrul Amor nu se simțea deloc mulțumit să vadă că-și purta fiecare iubirea ascunsă în străfundurile nobilei lui inimi, că amândoi își ascund simțămintele unul de altul. Nu! El voia să-i vădească și să-și arate puterea în văzul tuturor. Și atunci Amor îi făcu să-și trădeze toate semnele iubirii: să roșească și să pălească într-o clipită, fără-ncetare, sau invers, să pălească și să roșească, după cum îi era voia și pofta să-i coloreze. Astfel, cei doi îndrăgostiți pricepură, după cum se schimbau la față, nu doar că nu erau nesimțitori unul față de celălalt, ci și că împărtășeau aceeași dorință. Curând începură să se poarte între ei cum se poartă îndrăgostiții. Căutau tot timpul prilejuri și momente să-și vorbească și să fie împreună. Ca un braconier pus de Amor, fiecare căuta, prin întrebări și răspunsuri, să-i întindă celuilalt capcane și plase. De câte ori se aflau împreună stăteau parcă la pândă. Și aveau multe să-și spună. Isolda începea vorba tot așa cum face orice tânără fată: se apropia de iubitul și de prietenul ei pe căi ocolite. Mai întâi îi reamintea cum a ajuns la Dublin, purtat de valuri, într-o bărcuță, singur și rănit, zbătându-se între viață și moarte. Și-i povestea cum maica sa, regina Irlandei, îl găsise și-l tămăduise. Și-i mai aducea aminte cum ea, sub îndrumarea lui, deprinsese arta scrierii, latina și cum învățase să cânte la toate instrumentele muzicale cu coarde. Îi vorbea mult timp și despre vitejia lui și despre cum se luptase el cu dragonul. Apoi îi mărturisea cum ea singură-l recunoscuse, înaintea tuturor, în două rânduri, mai întâi la iaz și apoi la baie. Schimbau amintiri și se întrețineau unul pe altul. „Ah! spuse odată Isolda, Doamne Dumnezeule, de ce nu te-am lovit când făceai baie și prilejul era numai bun? De aș fi știut atunci ce știu acum, fii sigur c-ai fi murit! De ce, frumoasă Isolda?- întrebă el. Ce gând nu-ți dă pace și te-apasă atâta de rău? Spune domnia ta, ce știi acum și nu știai atunci? Ce știu mă face să sufăr nespus! Ce văd mă doare. Simt cum cerul și pământul se pogoară asupra-mi și viața-mi toată m-apasă.” Și se aplecă puțin spre Tristan și se sprijini cu cotu-i de el. Era prima ei cutezanță. Ochii ei limpezi, ca niște oglinzi, se umplură în taină de lacrimi. Inima-i crescu și gura ei dulce i se deschise ușor și-și lăsă capul să cadă pe umărul lui. Iar el o cuprinse atunci și o strânse în brațe, nici prea aproape, nici prea departe, ci întocmai cum ar face-o un străin, fără să cuteze prea mult. Apoi îi șopti tandru, cu vocea înecată de dor: „O, frumoasa mea, dulcea mea, spune-mi dar: ce durere te-apasă și ce lacrimi s-acestea?” Iar Isolda, șoimul (de vânătoare) al lui Amor, răspunse: „Lamer mi-e tot chinul, lamer îmi face inima grea, lamer este cel ce mă face să sufăr.” Auzind-o Tristan că tot repetă cuvântul lamer se gândea ce-ar putea să însemne și-și spărgea capul cu: lamer ar putea însemna l’amour (iubirea), dar și l’amer (amarul) sau, în sfârșit, la mer (marea). Și i se părea că are o mulțime de înțelesuri. Pe unul îl lăsă de-o parte și o întrebă pe Isolda despre celelalte două. Pe Amor, pe domnul lor, al amândurora, cel ce amândurora le era nădejde și dorință, îl trecu sub tăcere. Vorbi doar de „l’amer” și de „la mer.” „Dacă pricep eu bine, frumoasă Isolda, marea și amarul, iată ce ne tulbură pe amândoi. Domnia ta simte mirosul mării și al vântului; să înțeleg că amândouă vă sunt amare? – Nu, nu, Domnule! Ce spuneți? Nu mă supără niciunul nici altul. Nici vântul și nici marea nu-mi fac rău: doar lamer mă face să sufăr!” Și atunci nu mai rămânea decât o singură rezolvare: lamer însemna „l’amour”! Când, în sfârșit pricepu, el îi răspunse cu duioșie nespusă: Ah, frumoaso, și pentru mine-i la fel, lamer și domnia ta, domnia ta este a mea suferință! Doamna inimii mele, dulce Isolda, domnia ta și iubirea mea pentru domnia ta mi-ați fermecat simțămintele și gândurile toate și mi le-ați preschimbat cu totul. Iată-mă rătăcit din calea-mi, atât de mult și atât de departe că niciodată n-o să mi-o mai găsesc. Tot ce ochii-mi văd, niciun preț nu mai are de-acum și de nimic nu-mi mai pasă, ba dimpotrivă, toate-mi aduc doar suferință și greu mă apasă: nimic pe lume nu-i e mai drag inimii mele decât domnia ta!” Și Isolda-i răspunse: „Doamne al meu, ce sunt eu pentru domnia ta este și domnia ta pentru mine.” Când cei doi îndrăgostiți recunoscură, în sfârșit, că amândoi nu erau decât un singur cuget, o singură inimă și o singură voință, chinurile iubirii nu li se mai părură de nesuferit și-și dădură frâu liber patimii lor: se priveau și-și vorbeau cu îndrăzneală bărbatul și tânăra fată, tânăra fată și bărbatul iubit. Nu mai erau plini de sfială unul cu altul și nu se mai înfrânau: el o săruta, ea-l săruta, cu nesfârșită iubire și nesfârșită tandrețe. Era o pregustare nespus de dulce, atotdesfătătoare a vindecării de suferințele lor de până atunci. Fiecare îi oferea celuilalt poțiunea magică a inimii lui. Și, ori de câte ori se ivea prilejul, cei doi se se întâlneau în mare taină și erau atât de prevăzători, că nimeni nu bănuia ce simțeau unul pentru celălalt. Doar înțeleapta Brangene, ea singură le cunoștea taina. Nu-i slăbea din ochi și îi privea mereu pe furiș când erau împreună, astfel că nu-i fu greu să-și dea seama cât de intimi erau ei de acum, Tristan și Isolda. Deseori se gândea în sinea-i: „Ah, acum înțeleg, sunt îndrăgostiți și prinși în lațul iubirii!” Și repede pricepu cât de puternică le era dragostea: pe chip li se oglindea toată durerea ascunsă din inimi. Și simți milă pentru suferințele lui Tristan și ale Isoldei: le vedea mereu dorința aprinsă, îi vedea suspinând, răvășiți, roșind și pălind, visători și gânditori. Devorați de patima lor, nu mai mâncau, iar postul și chinurile iubirii îi slăbiseră într-atât încât Brangene, îngrijorată peste poate, ajunsese se teamă că vor muri. Și atunci își zise în sine: „Hai, curaj, întreabă-i ce au!” Astfel că, într-o zi, când nobila și înțeleapta Brangene ședea lângă ei și-i asculta stând de vorbă ca doi buni prieteni, le spuse: „acum că nu suntem decât noi trei aici, spuneți-mi voi doi, ce-ați pățit? De fiecare dată când vă privesc vă văd pierduți în gânduri și adânciți în suferință. Aud cum suspinați, cum disperați și cum vă lamentați” – Ah, nobilă Brangene, de m-aș putea încrede în tine, ți-aș spune! Răspunse Tristan. – Da, poți, seigneur! Vorbește dar, spune-mi tot ce ai pe inimă. – Ah, nobilă și bună Brangene, îi răspunse iarăși Tristan, nu mă pot încrede în tine decât dacă-mi promiți solemn și-mi juri că n-o să ne refuzi niciodată, nefericiților care suntem, bunătatea și îngăduința ta, iar dacă n-o faci, atunci, vai, suntem pierduți!” Și Brangene le dădu cuvântul de onoare: le făgădui și le jură, luând cerul drept martor, că va face tot ce-i vor cere. „Nobilă și credincioasă Brangene, zise Tristan, cugetă înainte de toate la Dumnezeu și apoi la propria-ți mântuire; ia aminte la suferințele noastre și la primejdia cumplită care ne paște! Eu, nefericitul de mine, și nefericita Isolda nu știm ce ne-a lovit: un rău ciudat ne-a luat pe amândoi dintr-o dată, un rău care ne-a făcut să ne pierdem judecata cu totul. Murim de iubire și totuși, vai, iubirea nu ne-o putem împlini. Tu ești cea care ne stai în cale, tot timpul și, pe legea mea, dacă va fi să murim, tu și numai tu fi-vei de vină. Viața și moartea noastră sunt în mâinile tale. Dar, deajuns am vorbit! Brangene, nobilă demoazelă, ai milă de regina ta și de mine și ajută-ne, rogu-te, pe amândoi!” Atunci Brangene îi zise Isoldei: „Regina mea, aceasta să fie, cu adevărat, pricina suferinței tale atât de mari? – Da, buna mea verișoară, verișoara inimii mele!” Brangene îi spuse iarăși: „Domnul aibă milă ca cel Rău să nu-și râdă de noi! Acum văd bine că nu este altă scăpare decât să împlinesc pentru iubirea voastră ce mie-mi va fi spre pedeapsă și ce ție ce-ți va aduce rușine și dezonoare. Dar, decât să vă văd murind, vă voi face pe voie și mă voi supune dorințelor voastre. Nu va mai trebui, de acum înainte, ca să vă păziți onoarea, să renunțați, doar ca să mă feriți pe mine, la ce nu doriți cu niciun chip să renunțați. Dar, dacă, totuși, vă puteți înfrâna și vă puteți stăpâni, stăpâniți-vă! Este sfatul pe care vi-l dau! Fie ca această sminteală să rămână doar între noi trei și să nu fie vădită nicicând! De va ieși la iveală, pierdute vor fi pe vecie reputație și onoare. Dacă afla-vor și alții, sunteți pierduți și eu odată cu voi. Ah, doamna inimii mele, frumoasă Isolda, viața și moartea doar în puterea ta stau: alege moartea sau viața cum inima te îndeamnă! Din partea mea, n-ai a te teme. Fă cum ți-o plăcea. ” Și veni noaptea, când frumoasa regină pregătită fu de culcare, și când, pierdută-n tristețea-i nu se gândea decât la iubitul inimii sale; atunci, în camera-i de culcare se strecurară, de nimeni știuți, cel drag și doctorul lui, Tristan și Amor: doctorul Amor își ducea de mână bolnavul, pe Tristan, care-o găsi pe Isolda bolnavă de amor. Și atunci Amor le dădu amândurora leacul: pe unul celuilalt: pe el, ei și pe ea, lui. Ce altceva i-ar mai fi putut scăpa și izbăvi de durerea ce-i îmbolnăvea pe amândoi, decât unirea lor mult râvnită și legarea inimilor lor pline de dor? Amor, care întinde lațuri, le prinse inimile-n capcana-i prea-dulce și le legă pe una de cealaltă cu o asemenea artă și cu o atât de minunată putere, că nimeni și nimic n-aveau să le mai dezlege vreodată.
Tristan and Isolde with the potion, John William Waterhouse, aprox. 1916, colecția Fred and Sherry Ross
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Nomen (est) omen, adică numele-i este predestinat.
Și da, numele lui Nicușor Dan îi este predestinat. Îndoit predestinat!
1. Nicușor, adică un Sfânt Nicolae mai mic, un sfințișor Nicolae. Iar Nicolae este un nume grecesc, Nikolaos (Νικόλαος) compus din: victorie/izbândă (νίκη/niki) și popor (λαός/laos) adică: poporul a învins, izbânda este a poporului, neamului (său). Este vorba despre poporul creștin, desigur. Poporul creștin cel adevărat, nu cel pervertit. Așadar, Nicușor, purtătorul de biruință!
2. Dan este un nume biblic, numele unuia din cele 12 triburi ale lui Israel. Înseamnă: judecător, dan (דָּן). Și iată ce se spune în Geneză 49, 16: Dan va judeca poporul său/Dan iadin amo (דָּן יָדִין עַמּוֹ) . Aici, „a judeca” are sensul de: a cârmui, conduce, guverna. Mai departe, Dan (דָּן) vine din radicalul adon (אָדוֹן) care înseamnă: „Cel care împarte dreptatea,” „care-și conduce poporul cu dreptate și înțelepciune,” conducător, suveran, domn, rege, puternic, statornic, neclintit, invincibil. Iar din adon (אָדוֹן) s-a format Adonai, adică Domnul/Dumnezeul meu (אֲדֹנָי).
Păcat că Biserica noastră ortodoxă n-a înțeles mesajul. Putea s-o facă și s-o arate. Dar, ca de obicei, își astupă urechile la mesajele tainice ale lui Dumnezeu rătăcind fără lumină și fără păstor/păstori.
Și păcat că Marele Impostor își poartă cu cea mai mare nevrednicie cele două nume, unul creștin, cel al Sfântului Gheorghe, un sfânt al biruinței binelui asupra răului, și cel al Apostolului Petru/Simon. Simon s-ar putea traduce: L-am ascultat pe Dumnezeu. Ei, Marele Impostor a sfârșit călărit de balaur și posedat de puterile întunericului și ca un răzvrătit care are urechile astupate la glasul lui Dumnezeu.
AUTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Se apropia de 32 de ani: ianuarie 1895. Cu câteva luni în urmă, septembrie 1894, scrisese În casa sufletului, inspirat de poemul La mort de la Jeunesse al lui Georges Rodenbach, din colecția La Jeunesse Blanche – 1886. Atunci, ca și mai târziu, pentru el, tinerețea este sinonimă cu întreaga viață.
Tinerețea care se trece înseamnă o viață care se sfârșește… Altă vârstă nu există!
Și: același Kavafis inițiat: trecerea nu este decât o întoarcere.
La jeunesse blanche
Preaiubita, dalba noastră tinerețe, ah, dalba noastră, prea-alba noastră tinerețe, care-i nemărginită… și atâta de puțină, ca aripi de arhanghel, asupra-ne, ea se deschide (lină)!… Se istovește tot mai mult și tot mai mult iubește; și se topește, pierită-n orizonturile albe. Ah, se duce acolo și se pierde-n orizonturile albe, se duce pentru totdeauna (și ne părăsește).
Pentru totdeauna, nu. Se va întoarce, va veni din nou, se va întoarce. Cu dalbele ei mădulare, cu dalbu-i har, ea veni-va înapoi, a noastră dalbă tinerețe, să ne ia. Cu dalbele ei mâini ușor o să ne prindă, cu un lințoliu fin, scos din albeața ei, cu un prea-alb lințoliu, scos din albeața ei, o să ne acopere (și o să ne cuprindă).
Tors de bărbat · Michelangelo Buonarroti, Ashmolean Museum, University of Oxford
La jeunesse blanche
Η φιλτάτη, η άσπρη μας νεότης, α η άσπρη μας, η κάτασπρη νεότης, που είν’ απέραντη, κ’ είναι πολύ ολίγη, σαν αρχαγγέλου άνω μας πτερά ανοίγει!… Όλο εξαντλείται, όλο αγαπάει· και λιώνει και λιγοθυμά εις τους ορίζοντας τους άσπρους. A πάει εκεί και χάνεται εις τους ορίζοντας τους άσπρους, για πάντα πάει.
Για πάντα, όχι. Θα ξαναγυρίσει, θα επιστρέψει, θα ξαναγυρίσει Με τα λευκά της μέλη, την λευκή της χάρι, θα έλθ’ η άσπρη μας νεότης να μας πάρει. Με τα λευκά της χέρια θα μας πιάσει, και μ’ ένα σάβανο λεπτό απ’ την ασπράδα της βγαλμένο, με κάτασπρο ένα σάβανο απ’ την ασπράδα της βγαλμένο θα μας σκεπάσει.
La Mort de la jeunesse
Chacun voit arriver des jours de deuil profond Où sa jeunesse blanche est à jamais finie Et chuchote en pleurant des adieux d’agonie, Avec le geste doux des aimés qui s’en vont.
Des fermoirs d’éternel silence ont clos sa bouche, Mais tandis qu’on la mise en terre, tristement, Dans la maison de l’Âme —après l’enterrement— Comme on se trouve seul, douloureux et farouche!
On sent qu’on a perdu tout le meilleur de soi! C’est elle, la Jeunesse aux yeux noyés d’extases, Qui mettait des bouquets de lys dans tous les vases. Voici les Passions qui vont faire la loi, Servantes de la voix impétueuse et forte Qui grognent en usant les robes de la morte!
G. Rodenbach
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
ghemulariadnei 