INFLAȚIA TURCIEI SCAPĂ DE SUB CONTROL Washington, Diana Negre
Noul An se prezintă rău pentru turci și, și mai rău, pentru aspirațiile președintelui Erdogan de a fi reales în 2023; căci țara se află sub o inflație galopantă – numai în luna ianuarie a acestui an a fost de 48,9%. Problemele acestea îi vin lui Erdogan de când s-a îndepărtat politic de Casa Albă, ceva ce părea a fi la modă în timpul mult hulitului președinte Trump. Cu toate că Siria era cazul cel mai vizibil în epoca lui Trump, totuși nu era unicul, iar economia Turciei a început să se clatine și nu se mai putea cere vreun ajutor din partea Washingtonului. Coincid, de asemenea, și cu momentul internațional tensionat legat de riscul unei invazii rusești a Ucrainei. Turcia este posibil să fi sperat la o oarecare influență politică și economică în această chestiune, însă problemele sale interne și slăbiciunea ei economică nu-i permit acest lucru. Pentru cetățeanul de rând, precum și pentru întreprinderile mici și mijlocii, nivelul foarte ridicat al inflației înseamnă o lovitură grea. Mai ales, situația este gravă pentru economia privată, deoarece chiriile și transportul s-au scumpit cu peste 50%, practic, s-au dublat. În general, scumpirile cele mai mari – neîntrerupte din luna septembrie a anului trecut încoace – au avut loc în sectorul produselor alimentare. Populația suportă cu greu înăsprirea vieții. Cresc atât protestele publicului, cât și ale sindicatelor și întreprinzătorilor. Iritarea este cu atât mai mare cu cât guvernul și banca națională recunosc că presiunea inflaționistă – cea mai mare din ultimii 20 de ani – va fi de durată.
Desigur, această perspectiva este oribilă pentru speranțele lui Erdogan de a fi reales, anul viitor. El și partidul care îl sprijină, AKP, au venit la putere în 2003, tocmai pentru că au promis, printre alte lucruri, că vor combate inflația – ceea ce au și făcut până în anul 2018. Dar, de atunci, intervenția guvernului în sistemul bancar național – o idee personală a lui Erdogan – a făcut ca economia Turciei să se tot scufunde, iar inflația să fie galopantă. Or, memoria alegătorilor este scurtă, foarte scurtă. Succesele lui Erdogan de acum 20 de ani nu vor mai influența deloc viitoarele alegeri prezidențiale, dacă lumea va fi nevoită, în continuare, să strângă cureaua. Erdogan știe foarte bine acest lucru și a luat o serie de măsuri ca să mai reducă din suferințe. Rău este că aceste măsuri, care constau, în principal, din dublarea salariului minim, sporiri ale salariilor și pensiilor funcționarilor, creșterea dobânzilor bancare – nu sunt decât niște petice, iar pe termen lung, vor accentua și mai mult presiunea inflaționistă asupra țării. Pentru a mai calma iritarea, guvernul a recurs la vechea metodă de a ucide mesagerul: l-a destituit pe președintele Institutului de Statistică al Turciei, Erdal Dinçer.
În schimb, de ce ar avea nevoie cel mai mult economia turcească în această conjunctură – o politică monetăria solidă și stabilă, dar ea nu se poate aplica atât timp cât Erdogan este președinte al țării. În definitiv, a fost inițiativa lui să-i impună Băncii Naționale o politică financiară eratică, a cărei unică logică a fost conveniența pe termen scurt a politicii prezidențiale. Și până acum, pe Erdogan nu pare că l-au convins să-și schimbe părerea nici devaluarea lirei turcești, nici deficitul comercial al țării, care a ajuns la 241%, cu toate că exporturile au tot crescut, iar anul trecut au fost de 10,4 miliarde de $. Căci, contrar a ceea ce pare să creadă Erdogan, șeful cel mare nu are întotdeauna dreptate.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
LA INFLACIÓN TURCA SE DESBOCA. Washington, Diana Negre
El nuevo año se presenta mal para lo turcos y peor, para las aspiraciones del presidente Erdogan a ser reelegido en el 2023; ambos sufren la carga de una inflación galopante que el pasado mes de enero fue del 48,9%. Estos problemas le llegan a Erdogan cuando se ha alejado políticamente de la Casa Blanca, algo que parecía especialmente de moda en los años del muy denostado presidente Trump. Aunque Siria era el caso más visible en la época de Trump, no era el único y la economía turca se ha ido tambaleando sin poder pedir ayuda a Washington.También coinciden con el tenso momento internacional ocasionado por el riesgo de una invasión rusa de Ucrania. Turquía tal vez habría esperado tener cierta influencia, política y económica, en esta cuestión, pero sus problemas internos y su debilidad económica no se lo permiten. Para el ciudadano de a pie, así como para las pequeñas y medianas empresas este elevado nivel de inflación es un duro golpe. Sobre todo, para la economía particular la situación es grave ya que alquileres y transporte se ha encarecido mucho más del 50% y prácticamente se han duplicado. En general, los mayores encarecimientos – ininterrumpidos desde el pasado mes de septiembre – se han registrado en el sector de los productos alimenticios. La población soporta mal este endurecimiento de la vida. Las protestas crecen tanto entre el público en general como los sindicatos y el empresariado. La irritación es tanto mayor por cuanto el Gobierno y el banco nacional reconocen que la presión inflacionista – la mayor registrada en los últimos 20 años – va para largo.
Evidentemente, este panorama es horrendo para las esperanzas de Erdogan de ser reelegido el año próximo. Él y su partido AKP llegaron al poder en el 2003 justamente por haber prometido, entre otras cosas, combatir la inflación y en el haber de ambos está que cumplieron su promesa hasta el 2018. A partir de entonces el intervencionismo gubernamental en el sistema bancario nacional – una idea personal de Erdogan – ha llevado a la economía turca a hundirse constantemente y a una inflación galopante. Y la memoria de los electores es corta, cortísima. Los éxitos de Erdogan de hace 20 años no influirán en absoluto en los próximos comicios presidenciales si la gente sigue teniéndose que apretar el cinturón. Erdogan lo sabe perfectamente y ha tomado ya una serie de medidas para paliarle el sufrimiento del gran público. Lo malo es que estas medidas, que consisten principalmente en duplicar el salario mínimo, incremento de los sueldos y pensiones de los funcionarios, elevación del tipo de interés bancario – no son más que un parche y a la larga acentúan aún más la presión inflacionista en el país. Y para calmar la irritación, el gobierno también ha recurrido al viejísimo método de matar al mensajero: ha destituido al presidente del Instituto Estadístico Turco (“Turkstat”), Erdal Dinçer. En cambio, lo que más necesita la economía turca en esta coyuntura – una política monetaria sólida y estable – no puede suceder mientras Erdogan siga en la presidencia del país. Al fin y al cabo, ha sido una iniciativa exclusivamente suya imponerle al Banco Nacional una política financiera errática, cuya única lógica ha sido la conveniencia a corto plazo de la política presidencial. Y hasta ahora a Erdogan no parecen haberle hecho cambiar de opinión ni la devaluación de la lira turca, ni el déficit comercial del país, del 241% pese a unas exportaciones que han ido creciendo y el año pasado alcanzaron los 10,4 mil millones de $. Y es que, en contra de lo que parece creer Erdogan, el mandamás no tiene siempre razón.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
URMĂRIND CRIZA UCRAINEANĂ: A VREA NU ÎNSEAMNĂ A PUTEA
Ultimele evenimente ale crizei ucrainene arată, încă o dată, cât de nimerită este definiția pe care a dat-o politicii Otto von Bismarck („cancelarul de fier”): Politica este arta posibilului. Acum, când riscanta acțiune a rușilor în legătură cu teritoriile ucrainene se apropie de sfârșit, bilanțul pentru Rusia este că, în prezent, nu e posibil să-și restabilească zona de influență exclusivă, pe care a avut-o URSS-ul, pe la mijlocul secolului trecut, asupra a jumătate din Vechiul Continent. Ar trebui, pentru aceasta, mai multă putere militară, dar, mai ales, mai multă forță industrială și financiară. În ambele aceste domenii, Occidentul este mai puternic decât Federația Rusă… cu toate că, cu respectivele lor arsenale nucleare, fiecare dispune de capacitate mai mult decât suficientă de a se anihila reciproc. Actualul dezechilibru neliniștește Moscova – președintele rus, Putin, este un mare patriot și un nostalgic al Uniunii Sovietice – și simularea ne-dusă până la capăt de a invada Ucraina este unicul atu politic al Kremlinului, în aceste momente. Discrepanțe egoiste zguduie Uniunea Europeană, iar crisparea politică internă pare să paralizeze SUA. Cu o astfel de panoramă, acțiunea rușilor este aproape obligatorie. Cu atât mai mult, cu cât marile dezechilibre întotdeauna au dus, de-a lungul Istoriei, la mari crize. Cea a lui Putin este indiscutabilă numai din punctul de vede al rușilor; ucrainenii, slovacii, românii, bulgarii, croații etc. au tot atât de multă dreptate ca Putin să-și dorească contrariul: să-și păstreze plenar independențele lor. Or, acum, și le păstrează.
Problema este complexă și cu evoluție imprevizibilă. Viitorul economic al lumii capitaliste nu este prea optimist; pe termen scurt, pasul pe loc financiar – sau chiar un regres – este mai mult decât posibil, iar stabilitatea țărilor care formau vechea centură de siguranță a URSS-ului depinde enorm de creșterea economică. Și, cum s-a văzut în Orientul Mijlociu și în Afganistan, SUA – care reprezintă brațul armat al Occidentului – torc fin și zgârcit, când e vorba de a-și apăra zonele de influență în lume. Washingtonul își retrage fără menajamente trupele din țările care le costă prea mult din cauza duratei conflictului și a cheltuielilor militare pe care le generează. Afganistanul, Siria și Irakul nu le mai interesează, odată anihilate Alqaeda, Statul Islamic, Saddam Hussein. În jumătatea de Europă fostă sovietică, acest fenomen ar putea să se repete, dacă țările respective ar deveni tot atâtea Irakuri, Sirii sau Afganistanuri. Iar ceea ce Putin nu a obținut acum, concentrând zeci și zeci de mii de trupe în jurul Ucrainei, ar putea să obțină în acea ipotetică conjunctură la preț de sold. Dar, desigur, cu chilipiruri e greu să faci avere…
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
TRAS LA CRISIS UCRANIANA: QUERER NO ES PODER
Los últimos acontecimientos de la crisis ucraniana evidencian una vez más lo acertada que era la definición de la política que hizo Otto von Bismarck (“el canciller de hierro”): Política es el arte de lo posible. Ahora, casi acabado el órdago ruso sobre los territorios ucranianos, el balance es que actualmente para Rusia no es posible reestablecer la zona de influencia exclusiva que tuvo la URSS a mediados del siglo pasado sobre medio Viejo Continente. Para ello le falta hoy en día más poderío militar y, sobre todo, más fuerza industrial y financiera. En ambos terrenos Occidente es más fuerte que la Federación Rusa… aunque con los respectivos arsenales nucleares, unos y otros tienen capacidad más que suficiente para un aniquilamiento mutuo.
El actual desequilibrio inquieta en Moscú – el presidente ruso, Putin, es un gran patriota y un nostálgico de la Unión Soviética – y el amago de invasión de Ucrania era la única baza política del Kremlin en estos momentos. Las discrepancias egoístas sacuden la Unión Europea y la crispación política interna parece paralizar a los EE.UU.. Con este panorama, el órdago ruso era casi obligado. Tanto más, cuanto que los grandes desequilibrios han desembocado siempre a lo largo de la Historia en grandes crisis. Pero querer no es poder. Ni cuando se tiene razón. La de Putin es indiscutible tan solo desde el punto de vista ruso; ucranianos, eslovacos, rumanos, búlgaros, croatas, etc. tienen tanta razón como Putin en querer todo lo contrario: mantener sus respectivas independencias plenas. Y por ahora, las mantienen. El problema es complejo y de evolución imprevisible. El futuro económico del mundo capitalista no es optimista; a corto plazo, el piafar financiero – o incluso un retroceso – es más que posible y la estabilidad de las naciones que constituían el antiguo cinturón de seguridad de la URSS depende grandemente del crecimiento económico. Y, como se ha visto en el Oriente Medio y en el Afganistán, los EE.UU. – que son el brazo armado de Occidente – hilan fino y tacaño a la hora de defender sus zonas de influencia en el mundo. Washington tiene pocos reparos en retirar sus tropas de los países que le suponen una sangría por la duración de los conflictos y los gastos militares que generan. Afganistán, Siria e Irak no interesan una vez suprimidos Alqaeda, el Estado Islámico, Saddam Hussein. En la media Europa ex soviética podría repetirse en fenómeno si sus naciones se transformasen en otros tantos Irak, Siria o Afganistán. Y lo que Putin no ha logrado ahora, concentrando decenas y decenas de miles de tropas alrededor de Ucrania, lo podría obtener en esta hipotética coyuntura a precio de saldo. Claro que con las baratijas es difícil hacer fortuna…
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
8 ani și încă umblu în noapte Umblu în noapte poate devin stelar.
Vagabondez din inel în inel căutând ceva din Saturn.
Mă auzi?, umblu în noapte.
Nomad prin stele. Uite, că dorm printre ele poate mă veghezi printre niște sticle.
Auzi?, umblu în noapte.
Pelerin dansând cu tritonii prin mările lui Neptun, vânând ioni trecători.
Mă auzi?, umblu în noapte.
Creând galaxii unde mi se topește pasiunea cea mai umbrită, mă desfăt cu ambrozia ta.
Și umblu în noapte.
S-au făcut opt ani de când mă însoțesc cu literele cerului și ale infernului. Și mă aflu prea departe ca să mă mai pot întoarce cu furia începuturilor, însă nici nu pot să părăsesc corabia și să o las în derivă. Tuturor celor care mă citesc de la început, precum și celor care mi s-au alăturat pe parcurs, mulțumiri!
(29 Ianuarie 2022)
8 años y ando nocturno
Ando nocturno por si me hago estelar.
Y vagabundeo de anillo en anillo buscando de Saturno.
Oye, que ando nocturno.
Nómada de estrellas. Mira, que duermo entre ellas por si me vigilas entre algunas botellas.
Y oye,
que ando nocturno.
Peregrino bailando con tritones en los mares de Neptuno, cazando efímeros iones.
Pero oye, que ando nocturno.
Creando galaxias dónde se funde mi pasión más umbría, me deleito con tu ambrosía.
Y ando nocturno.
Ya van ocho años de las letras del cielo y del infierno. Y sigo lejos de poder volver con la furia del inicio, pero incapaz de abandonar este barco y dejarlo a la deriva. A los que me leen desde el comienzo y a los que se unieron en el trayecto, gracias.
Înfrângere Nu mai am nimic în mintea aceasta goală. Nu ascund nimic în nefericirea mea selectivă. Nu simt nimic În pieptul acesta adormit. Nu sper nimic în sufletul meu învins. (11 Decembrie 2021)
Derrota
Nada tengo en esta mente vacía. Nada oculto en mi desdicha selectiva. Nada siento En este pecho dormido. Nada espero en mi alma vencida.
Aurora Boreală Oh, bietul de tine din crepuscule care nu au binevoit să vadă farmecul aurorei tale boreale.
Aceea pe care o slobozi când suspini năucit de atâtea plăceri pe care detaliile ți le cedează încă o dată ca să nu te pierzi.
Oh, bietul de tine din mâinile mele care nu le întâlnesc pe ale tale în iarna neglijenței când am uitat de mine însumi.
Binecuvântată ființă muritoare, cum voi putea să te iert pentru atâtea farmece inocente care m-au lăsat (aici) supus cu iluzia că te voi găsi. (29 iulie 2021)
Aurora Boreal Oh, pobre de los crepúsculos que no se han dignado en presenciar el encanto de tu aurora boreal.
Aquella que sueltas al suspirar atontado de tantos placeres que los detalles han de cederte una vez más para no perderte.
Oh, pobre de mis manos que andan sin las tuyas en el invierno del descuido al olvidarme de mí mismo.
Bendito mortal, cómo he de perdonarte por tus tantos candorosos hechizos que me han dejado (aquí) sumiso con la ilusión de hallarte.
Am obosit Am obosit. Vreau doar să mă odihnesc un pic. Am tot umblat atât de mult timp încât de abia dacă mă mai târăsc.
Am obosit. Lasă-mă să mă odihnesc aici la umbră, lasă-mă să stau un pic cu ochii închiși sub norul acesta făcut din furtună.
Am obosit. Am mers atât de mult pe drumul ăsta încât trebuie să-mi limpezesc mintea și să mă eliberez de povara asta.
Am obosit. Atât de departe de casă mă simt străin pe meleagurile acestea de melancolie și dor.
Am obosit. Te rog, nu-mi cere să merg mai departe. Lasă-mă doar să retrăiesc noaptea asta Și mâine dimineață voi pleca. (2 iunie 2021)
Estoy cansado Estoy cansado Sólo necesito descansar un rato. He estado caminando por tanto tiempo que no puedo arrastrar otro paso.
Estoy cansado. Déjame descansar aquí en la sombra, déjame cerrar los ojos un rato en esta umbría nube hecha de tormenta.
Estoy cansado He estado tanto tiempo en este camino que necesito despejar mi mente y dejar esta carga pesada.
Estoy cansado Y tan lejos de casa que me siento extraño en esta tierra de melancolía y añoranza.
Estoy cansado Por favor no me pidas que siga adelante. Sólo déjame repetirlo esta noche y en la mañana me iré.
Geneză Îmi plac emoțiile scurte și călătoriile eterne. Îmi place furtuna, cu toate că prefer calmul de dinaintea ei. Ziua de luni care pare a fi vară, un alt vis uitat. Mă simt la masa de scris. Partea cea mai grea dintr-o poveste este pentru mine să-i fac începutul. (24 mai 2021) Génesis Me gustan las emociones cortas y los viajes eternos. Me gusta la tempestad, aunque prefiero la calma que la antecede. Lunes que parece verano, otro sueño olvidado. Me siento en el escritorio. Lo más difícil de un cuento para mí es comenzarlo.
Fugacitate Sunt cel care dă mereu târcoale cuibului strădaniilor mele. Sunt cel care merge pe visele altei lumi paralele. O lume în care oxigenul pe care îl respir nu mai are veninul tău și în care numele meu se pierde printre paginile de ieri în tonuri sepia. Sunt cel care își simte prezența în uitarea existenței sale.
Voi merge ieri sau am venit mâine? (24 martie 2021)
Fugacidad Soy quien siempre merodea el nido de mis desvelos. Soy quien camina por los sueños de otro mundo paralelo. Un mundo donde el oxígeno que respiro está limpio de tu veneno y donde mi nombre se traspapela entre páginas de ayer en tonos sepia. Soy quien siente su presencia en el olvido de su existencia.
¿Ayer voy o vine mañana?
Haos De la o vreme, mă gândesc să vă împărtășesc ceva. M-am aflat într-o continuă luptă cu mine însumi mulți ani, luptă care a devenit mai puternică în zilele acestea. Tot de la o vreme, încerc să mă conving că nu e nimic rău în mine și că merită un pic să trăiești în această lume haotică, plină de panică și neliniște. Euforia nesfârșită mi-a marcat realitatea și îmi menține mintea sub un control nedorit.
M-am aflat într-o stare de slăbiciune, căci a străbate indiferența și a înțelege respingerea alternează în viața mea și îmi pun la îndoială integritatea sufletului. Am încercat de câteva ori să mă folosesc de acest mijloc pentru a mă vindeca, însă m-am trezit că au venit peste mine chiar și hărțuirea și delăsarea.
Nu m-am vindecat și e posibil ca însănătoșirea mea să dureze mai mult decât mă așteptam și tocmai acest lucru am vrut să vi-l împărtășesc; sunt departe de a atinge echilibrul și nu văd nicio ivire a vreunei eliberări, dar, cu toate că nu voi putea scrie din nou cu deplină libertate, nădăjduiesc că zilele care vor veni îmi vor aduce liniștea. (17 mai 2021)
Caos Después de un tiempo me gustaría compartirles algo. He estado en una guerra constante conmigo durante años y se acentúo en estos días pasados. Hace un tiempo intento comprender que no hay nada malo en mí y que este mundo caótico plagado de pánico y ansiedad vale un poco la pena. La euforia desenfrenada marcó mi realidad y mantiene mi mente en un estado de control no deseado.
He estado demacrado, atravesar la indiferencia y entender el rechazo alteran mi vida y cuestionan la integridad de mi alma. Intenté varias veces usar este medio para mi propia curación, pero incluso el acoso y la desidia llegaron aquí.
No he sanado y posiblemente mi curación tarde más de lo esperado y eso es lo que quiero compartir; estoy lejos de alcanzar el equilibrio y ni siquiera contemplo un atisbo de alivio y aunque no podré volver a escribir con plena libertad, ansío que los días venideros me traigan el sosiego.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: EUGEN HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Ariadna este nespus de onorată să-și invite cititorii să citească textul unei conferințe, pe cât de interesantă, pe atât de plină de un umor fin… a prietenului nostru Valentin Popescu:
N-AM FOST EU
Doamnelor și domnilor, vă mulțumesc pentru prezența dumneavoastră aici, precum și pentru atenția pe care sper și doresc să mi-o acordați. Voi încerca să răspund generozității dumneavoastră prezentându-vă o conferință într-adevăr scurtă. Astfel că veți putea să vă întoarceți acasă curând sau să-mi puneți întrebări la care să nu știu să răspund. În acest ciclu de conferințe, persoane docte au analizat temeinic în ce constau și cum se produc schimbările climatice din zilele noastre. Nu voi îndrăzni să adaug nici măcar o virgulă la aceste învățăminte. În schimb, voi face ceva ce nu a fost prevăzut în organigramă, dar abundă copios în Presă: voi cere iertare pentru egocentrismul și pentru nemărginita îngâmfare a ființelor umane, care vor să vadă aceste schimbări ca ceva produs de noi; și că noi le-am putea schimba. Când, de fapt, nu este așa. Pământul și Natura sunt motorul acestor schimbări climatice. Noi, oamenii, suntem un grăunte de nisip în acest proces. Poate și mai puțin. Gânditi-vă că înălțimea medie a oamenilor este în jur de un metru și șaptezeci de centimetri, în timp ce diametrul Pământului măsoară 12.750 km. Disproporția este atât de mare, încât mă scutește de orice comentariu. Cu toate că suntem în total peste opt miliarde de ființe umane, în aceste fluctuații climatice am însemna ceva cum ar fi creșterea în greutate a unui elefant când i se urcă pe spinare o furnică. Cu toate acestea voi insista pe această neînsemnătate a noastră. Schimbările climatice ciclice – erele glaciare – au tot avut loc – mai înainte ca vreo ființă umană să calce pe Pământ. S-a calculat că prima eră glaciară a avut loc acum 2 miliarde 400 de mii de ani. Pe urmă, au mai fost alte patru, ultima petrecându-se acum 2 milioane 500 de mii de ani. În acest calendar, prima ființă umană despre care se știe că a existat în Europa și în Orientul Mijlociu – omul de Neanderthal – nu apare mai devreme de 150 de mii de ani în urmă, și aceasta în cele mai generoase calcule în privința existenței sale.
Câtă umilire! Oricât de mult am vrea să ne comparăm cu Pământul, ne aflăm cufundați în neînsemnătate. Nu ne ridicăm prea mult nici în dimensiuni și nici în vârste. Oricum am privi lucrurile, în acest cadru, suntem – cel mult – niște mirmidoni, niște furnici. Dar, nu-i așa?, niște mirmidoni megalomani. Ne lipsesc protagonismul, talia și vârstele din fluctuațiile cosmice, dar le compensăm zdravăn cu vanități și lăudăroșenii. Ne plângem de tot ceea ce-i facem climei și Pământului și ne mândrim cu cât de mult vom schimba Pământul și Natura, înmulțind zonele pietonale și parcurile eoliene. Drag public: să ne ridicăm în picioare și să strigăm într-un glas: Să trăiască mirmidonii și lumea lor cumpătată!!! Iar acum, să vedem cum este realitatea fără izbucniri psihotice și fără credulități și naivități jurnalistice. Căci nu am intervenit în schimbările climatice, însă am agravat până la un punct – un punct mai slab – șocul schimbărilor în biosferă. Colac peste pupăză, dacă am agravat cât de cât poluarea și am exacerbat sentimentul culpabilității, ne găsim merite și pentru a fi ridiculizați. Căci vorbim de renunțarea la cărbuni și la alte energii „murdare”, dar nu spunem nimic – noi, plângăcioșii din prima lume – despre cum vor reuși să facă acest lucru și țările sărace, cele în curs de dezvoltare și cele bogate, dar care nu vor dori să strângă cureaua. Deoarece, a fi cast, pur și ecologic corect cere sacrificii și în prost-crescuta lume bogată. Și cerem țipând sacrificii tuturor… numai nouă nu. Gândiți-vă că, în ziua de azi, țări ca Bangladesh, Mali sau Tanzania generează anual mai puțin de două tone de oxid de carbon pe cap de locuitor, deoarece mai mult de jumătate din locuitorii lor gătesc și se încălzesc cu lemne sau cu cărbune vegetal. Și vă întreb: cine dintre dumneavoastră va fi de acord să gătească, de acum înainte, cu lemne pentru a nu mai polua mediul înconjurător? Voi răspunde tot eu pentru dumneavoastră: Nimeni! Statisticile arată că, anul trecut, fiecare suedez polua atmosfera tot atât cât un indian; un german contamina de două ori mai mult decât un suedez, un american, de trei ori mai mult, iar un qatarez, de șapte ori mai mult. Viața bună are un preț mare; în bani și în contaminare. Însă, Istoria s-a săturat să ne tot arate că nimeni nu a renunțat vreodată de bună voie la o viață bună. Iar dacă nu renunțăm noi, cei care am putea, cum să renunțe, oare, cei mai săraci? În legătură cu aceasta, îmi amintesc o conferință de presă care a avut loc la Bonn (Germania), în care unui prim ministru din Burkina Faso – în vremea aceea se numea Volta Superioară – jurnaliștii din prima lume îi reproșau că defrișează țara. „Dumneavoastră vă veți ucide prin foame nepoții!”, i-au tot repetat jurnaliștii. Omul a făcut să amuțească Presa cu următorul răspuns: Pentru mine este stringent să dau de mâncare tuturor locuitorilor țării, azi …” Acest ciclu de conferințe – a mea nu face excepție – are un cadru pesimist. Clima face tumbe și totul indică o înrăutățire. Sau, poate că nu; ar putea să fie o oportunitate pentru a avansa și mai mult. Adevărul este că nu știu. Dar, îmi amintesc, totuși, că o mare schimbare a climei, care a avut loc acum zece sau douăsprezece mii de ani, a fost o binecuvântare pentru Omenire. În urmă cu zece mii de ani, temperatura globală a planetei a urcat, așa cum crește acum. Atunci, creșterea a fost de două grade centigrade, creștere pe care acum o anunțăm ca fiind aproape catastrofală.
Însă, grație acelei creșteri a temperaturii, unele plante neînsemnate pentru hrana ființelor omenești, cerealele, au început să sporească și să se îmbunătățească. Grâul, secara sau porumbul nu au mai fost hrana de bază a păsărilor și a rozătoarelor, căci au devenit susținerea marilor civilizații ale Antichității. Pe porumb s-au construit culturile amerindienilor și pe secară, grâu și orez, cele din Orientul Mijlociu și Asia. Voi insista pe beneficiile aduse de acea încălzire cu câteva cifre. În paleolitic, acum mai bine de douăsprezece mii de ani, când încă nu se practica agricultura, o familie de vânători-culegători avea nevoie, pentru a supraviețui, de o mie de hectare. În neolitic, două mii de ani mai târziu, familia de agricultori avea nevoie de minimum zece hectare. În Evul Mediu, cu o economie mixtă, aceeași familie avea nevoie de 0,67 hectare. În 1900, o familie indiană cultivatoare de orez se descurca cu o cincime de hectar.
Iar, în 1980, o familie japoneză cultivatoare de orez se mulțumea cu exploatarea a 0,064 de hectar. Fără acea catastrofală – catastrofală între ghilimele – creștere cu două grade a climei terestre nu am avea azi nici agricultură, zootehnie, industrii, orașe, universități, securitate socială, nici meciuri de fotbal. Desigur, din cauza acestei creșteri globale cu două grade centigrade a rămas defrișată insula Cipru, iar Sahara, din junglă a devenit deșert. Însă, sunt sigur că mayașii, sumerienii, egiptenii și chinezii au acceptat bucuroși acest preț, în schimbul cerealelor. Și, mă întreb: dacă sumerienii, mayașii, chinezii și ceilalți au putut, acum zece mii de ani, să transforme acel teoretic catastrofal spor al temperaturii într-un filon de bunăstare și cultură, de ce n-am putea și noi, care suntem mult mai bogați și înțelepți decât sumerienii, să tragem foloase de pe urma noii creșteri a temperaturii globale? Nu ignor faptul că acest apel al meu la optimism nu este decât atât: optimism, dorință de a crede că întotdeauna există o opțiune mai bună decât cea de a plânge și a ne întrece în tânguieli. Nu ignor nici faptul că lumea din secolul al XXI-lea după Hristos nu mai este cea din secolul al XI-lea de dinainte de Hristos. Mai întâi, grație progreselor științei noastre și galopantei creșteri demografice din ultima sută de ani, lumea s-a micșorat spectaculos. Nu mai există loc sau eveniment pe Pământ care să nu percuteze asupra restului lumii noastre. Defrișarea pădurilor amazoniene face să sufere, în ultimă instanță, păstorii din sud-estul Asiei, deoarece s-a schimbat regimul și volumul ploilor musonice. De asemenea, saltul unui virus african de la maimuță la om i-a făcut să sufere la fel, de plagă mortală, pe africani, new-yorkezi, australieni, pe toată omenirea. Globalizarea științei și globalizarea pieței au desființat spațiile goale care, odinioară, serveau ca centură de siguranță împotriva răspândirii epidemiilor sau năvălirii hoardelor războinice. Serveau și la întârzierea sosirii ideilor – dacă nu le puteau opri, cel puțin le întârziau – demolatoare pentru sistemele sociale în vigoare în vremea și în locurile de reședință, de-a lungul și de-a latul Pământului. Odată cu desființarea acestei „centuri de întârziere”, contagierile sunt nelimitate și fulgerătoare. De pildă, apariția, acum trei ani, în orașul chinez, Wuhan, a unei boli necunoscute până atunci a devenit, în doar câteva luni, o psihoză universală. Despre virusul bolii nu se știa aproape nimic, și nici despre consecințele sale. Însă, miniaturizarea lumii, generată de rețelele de informare și de transporturile rapide, a activat dorința umană ancestrală de a se speria de orice, numai să fie mare spaima, așa că tremură, deopotrivă, în fața corona-virusului-19, americanii, chinezii, germanii și patagonezii.
Desigur, această pandemie de isterie nu este produsul exclusiv al debilității mintale a maselor. A fost generată, stârnită și hipertrofiată, în mare măsură, de Guvernele care vedeau cu spaimă cum epidemia colapsa sănătatea publică în toate țările, cu respectivele consecințe catastrofale pentru alegerile care urmau. Ca și cum aceasta nu ar fi fost de ajuns pentru rostogolirea bulgărelui de zăpadă al psihozei colective, Presa s-a suit degrabă în căruța panicii colective. Nimic nu se vinde mai bine decât frica viscerală. Este un subiect care atrage mai mult – mult mai mult! – chiar și decât pornografia și șuturile care înscriu goluri. Pe scurt: toate acestea sunt aspecte ale globalizării. Aceasta face ca o problemă locală oarecare să se poată transforma, într-o clipită, într-o mare și cumplită problemă universală.
Insist asupra faptului că nu neg deloc problematica urgentă și gravă a schimbărilor climatice. Intervenția mea vrea doar să așeze ființele umane în locul care li se cuvine. Încerc să evidențiez faptul că atât cu noi, cât și fără noi, ciclurile termice ale Pământului au propria lor dinamică și propriile lor legi. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu am avea niciun rol în acest proces. Nimeni nu pune în discuție faptul că accelerăm poluarea mediului înconjurător și dezechilibrul ecologic. Eminenții oameni de știință care au vorbit aici înaintea mea au cuantificat și explicat amplu lucrurile acestea. Sapientia dixit. Iar eu, care sunt departe de a fi sapientia, încerc doar să deschid o cale de abordare de bun simț. Sunt jurnalist de profesie și vocație și știu pe unde ne doare cel mai mult pantoful pe noi, cei care aducem informația. Cunosc atracția irezistibilă de a urla împreună cu lupii – mai ales cu lupii care guvernează – și de a spune ceea ce vrea să audă lumea. Astfel că voi termina prelegerea mea asupra schimbărilor climatice, care se află în desfășurare, spunând umil că nu am fost eu! Și nici dumneavoastră. Vă mulțumesc.
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
YO NO HE SIDO
Señoras y señores, muchísimas gracias por su presencia aquí y la atención que espero y deseo que me vayan a prestar. Trataré de corresponder a su generosidad, dando una charla realmente breve. Para que se puedan ir bien pronto a sus casas o para hacerme preguntas a las que no sabré contestar. En este ciclo de conferencias, doctas personas han analizado a fondo el qué y el cómo de los cambios climáticos que estamos viviendo. No tendré la impertinencia de añadir una sola coma a estas enseñanzas. Pero sí voy a hablar de algo que no estaba previsto en el organigrama y en cambio abunda hasta apestar en la Prensa: voy a pedir perdón por el egocentrismo e infinito engreimiento de los seres humanos que quieren ver estos cambios como algo generado por nosotros; incluso, como algo que podemos cambiar nosotros. Y no es así. La Tierra y la Naturaleza son el motor de los cambios climáticos. Nosotros, los seres humanos, somos un grano de arena en este proceso. O menos aún. Piensen que la altura media de los hombres ronda el metro setenta mientras que el diámetro de la Tierra es de 12,750 km. La desproporción es tal que me ahorra todo comentario. Aunque los humanos seamos ocho mil millones largos, no dejamos de ser en el vaivén climático algo así como el incremento de peso de un elefante cuando se encarama a sus lomos una hormiga. Pero así y todo voy a redundar en nuestra insignificancia. Los cambios climáticos cíclicos – las eras glaciales – ya se producían antes de que ningún ser humano hubiese pisoteado la Tierra. Se calcula que la primera era glacial se registró hace 2.400 millones de años. Y luego hubo cuatro más, la última hace 2 millones y medio de años. En este calendario el primer ser humano del que hay constancia en Europa y Oriente Medio – el neandertal – no aparece hasta hace 150.000 años, en los cálculos más generosos con su existencia.
¡Qué humillación! Nos comparemos como nos comparemos con la Tierra, abundamos en la insignificancia. No damos la talla ni en tamaños ni en edades. Se mire como se mire, en este marco somos – como mucho – unos mirmidones. Pero, eso sí, unos mirmidones megalómanos. Lo que nos falta en protagonismo, talla y edad en los vaivenes cósmicos lo compensamos largamente con ínfulas y baladronadas. Lloriqueamos por todo lo que le hacemos al clima y a la Tierra y alardeamos de lo mucho que vamos a cambiar la Tierra y la Naturaleza, a base de multiplicar las zonas peatonales y los parques eólicos. Querido público: pongámonos de pie y gritemos todos a una: ¡¡¡Vivan los mirmidones y su mundo eutrapélico!!! Y ahora veamos la realidad sin brotes psicóticos ni papanatismos periodísticos. Porque no intervenimos en los cambios climáticos, pero sí que hemos agravado hasta cierto punto – un escaso punto – el impacto de los cambios en la biosfera. Para más inri, si hemos agravado algo la contaminación y magnificado enormemente el sentimiento de culpabilidad, también hacemos méritos para ser ridiculizados. Porque hablamos de renunciar al carbón y otras energías “sucias”, pero no decimos – nosotros, los lloricas del primer mundo – como van a hacer esto las naciones pobres, las en vías de desarrollo y las ricas recalcitrantes a apretarse el cinturón. Porque ser casto, puro y ecológicamente correcto requiere sacrificios y en el malcriado mundo rico reclamamos a gritos los sacrificios de todos… menos los nuestros. Piensen que hoy naciones como Bangladesh, Malí o Tanzania generan anualmente menos de dos toneladas de óxido de carbono por habitante porque más de la mitad de sus poblaciones guisan y se calientan con madera o carbón vegetal. Y yo les pregunto: ¿Quién de ustedes se avendría a cocinar de ahora en adelante con madera en aras de la descontaminación ambiental? Y yo contestaré por ustedes: ¡Ninguno! Porque las estadísticas revelan que el año pasado cada sueco contaminaba la atmósfera tanto como un indio; que un alemán contaminaba dos veces más que un sueco, un estadounidense, tres veces más y un catarí, siete veces más. La buena vida tiene un precio muy alto; en dinero y en contaminación. Pero la Historia se ha hartado de mostrarnos que nadie nunca renunció voluntariamente a ella. Y si esto no lo hacemos los que podríamos, imagínense cómo lo van a hacer los más pobres A este respecto yo recuerdo una rueda de prensa en Bonn del jefe del Gobierno de Burkina Faso – a la sazón aún se llamaba Alto Volta – en la que al mandatario los periodistas del primer mundo le echaban en cara que estaba deforestando el país “¡Usted está matando de hambre a sus nietos¡”, le decían una y otra vez. El hombre acalló a la Prensa con su respuesta: “ Es que para mí es prioritario dar de comer hoy a todos los habitantes de mi país…” Este ciclo de conferencias – y la mía no es ninguna excepción – tiene un marco pesimista. El clima está dando tumbos y todo apunta a que será para peor. O quizás no; quizás sea una oportunidad para avanzar más. La verdad, no lo sé. Pero sí recuerdo que un gran cambio climático registrado hace unos diez o doce mil años fue una bendición para la Humanidad. Hace diez mil años la temperatura global del planeta tierra subió, como está subiendo ahora. Entonces la elevación fue de dos grados centígrados, un incremento que hoy lo anunciamos como poco menos que catastrófico. Y es que gracias a esta subida de la temperatura unas plantas insignificantes para la nutrición de los seres humanos, los cereales, comenzaron a medrar a más y mejor. El trigo, el centeno o el maíz dejaron de ser alimento base de aves y roedores para transformarse en el sostén de las grandes civilizaciones de la Antigüedad. Sobre el maíz se construyeron las culturas de los indios americanos y sobre el centeno, el trigo y el arroz, las del Oriente Medio y Asia.
Insistiré en los beneficios generados por ese calentamiento con un par de cifras. En el paleolítico, hace más de doce mil años, cuando aún no se había inventado la agricultura, una familia de cazadores recolectores necesitaba para sobrevivir explotar mil hectáreas´. En el neolítico, dos mil años más tarde, la familia de agricultores necesitaba un mínimo de diez hectáreas. En la Edad Media, con una economía mixta, esa misma familia necesitaba disponer de 0,67 hectáreas. En 1900, una familia india cultivadora de arroz requería la quinta parte de una hectárea. Y en 1980, una familia japonesa cultivadora de arroz se bastaba para sobrevivir con la explotación de 0,064 hectáreas. Sin la catastrófica – catastrófica entre comillas – subida de dos grados del clima terrestre no tendríamos hoy ni agricultura, ganadería, industrias, ciudades, universidades, seguridad social, ni partidos de fútbol. Claro que a causa de ese incremento global de dos grados centígrados se ha deforestado la isla de Chipre y el Sahara pasó de selva a desierto. Pero estoy seguro que mayas, sumerios, egipcias y chinos habrían aceptado jubilosos ese precio a cambio de los cereales. Y me pregunto, si los sumerios, mayas, chinos y demás han podido, hace diez mil años, transformar el teóricamente catastrófico incremento de la temperatura en un filón de bienestar y cultura, ¿por qué no hemos de poderle sacar también nosotros, que somos mucho más ricos y sabios que los sumerios, partido a la nueva elevación de la temperatura global? No ignoro que este llamamiento mío al optimismo no es más que esto: optimismo, ganas de creer que siempre hay una opción mejor que la de llorar y competir en jeremiadas. Tampoco ignoro que el mundo del siglo XXI después de Cristo nada tiene que ver con el del siglo XI antes de Cristo. En primerísimo lugar, gracias a los avances de nuestra ciencia y el galopante crecimiento demográfico de los últimos cien años, el mundo se ha encogido espectacularmente. Ya no hay lugar ni acontecimiento en la Tierra que no impacte en el resto del mundo nuestro. La deforestación amazónica la padecen en última instancia los pastores del sureste asiático en el cambio del régimen y volumen de las lluvias monzónicas. Así mismo, el salto de un virus africano de un simio a un humano acaban padeciéndolo por un igual como plaga mortal los africanos, los neoyorkinos, los australianos, la humanidad toda. La globalización del saber y la globalización del mercadeo han suprimido los espacios vacíos que antaño fungían como cinturón de seguridad contra los contagios de epidemias o la irrupción de hordas guerreras. Incluso servían para retrasar, si no lo podían impedir por lo menos podían retrasar la llegada de ideas demoledoras para los sistemas sociales vigentes en su tiempo y lugar de residencia a lo largo y ancho de la Tierra. Suprimido hoy en día este “cinturón de retraso”, las contaminaciones son ilimitadas y fulgurantes. Por ejemplo, la aparición, hace tres años, en la ciudad china de Wuhan de una enfermedad desconocida hasta entonces se transformó, en pocos meses, en una psicosis universal. Del virus causante no se sabía casi nada y de sus consecuencias, tampoco. Pero la miniaturización del mundo generada por las redes informativas y de transportes rápidos activó la ancestral querencia humana a espantarse de lo que sea, siempre que fuera grande el pasmo, y tiemblan ante el corona virus-19, estadounidenses, chinos, alemanes y patagones por un igual. Naturalmente, esta pandemia de histeria no es producto exclusivo de la debilidad mental de las masas. Fue engendrada, azuzada e hipertrofiada en gran medida por los Gobiernos que veían con pavor como la epidemia iba a colapsar la sanidad pública en todos los países, con las pertinentes consecuencias catastróficas en los comicios por venir.
Por si eso no bastaba para echar a rodar la bola de nieve de la psicosis colectiva, la Prensa se subió en seguida al carro del pánico colectivo. Nada se vende mejor que el miedo visceral. Este es un tema que atrae más – ¡mucho más! – incluso que la pornografía y las patadas goleadoras. En resumen: todo esto son aspectos de la globalización. Ella facilita que un problema local cualquiera puede transformarse en un periquete en un tremendo problemón universal. Quiero insistir en que no niego en absoluto la problemática urgente y grave de los cambios climáticos. Mi intervención pretende solamente ponernos en su sitio a los humanos. Trato de evidenciar que con o sin nosotros, los ciclos térmicos de la Tierra tienen su propia dinámica y leyes.
Evidentemente, esto no quiere decir que no juguemos ningún papel en el proceso. Nadie discute que aceleramos la contaminación del medio ambiente y el desequilibrio ecológico. Los eminentes hombres de ciencias que han hablado aquí antes que yo lo han cuantificado y explicado ampliamente. Sapientia dixit. Y yo, que disto muchísimo de ser sapientia, intento solo abrir un enfoque de sentido común. Soy periodista de profesión y vocación y sé cómo el que más donde nos duele el zapato a los informadores. Me consta la querencia casi irresistible que tenemos de aullar con los lobos – sobre todo, con los lobos que gobiernan – y de contar aquello que la gente quiere oír. Así que voy a terminar mi charla sobre los cambios climáticos que están en curso, diciendo humildemente que ¡yo no he sido! Y ustedes tampoco. Muchas gracias.
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
La fel ca orice criză, și cea ucraineană actuală poate avea mai multe interpretări. Cea mai tentantă dintre ele este strădania Rusiei de a reveni printre primele puteri mondiale. Căci nu poate exista o Rusie mare și puternică, dacă-i lipsește Ucraina. Însă, Ucraina, ca atâtea alte foste republici sovietice, și-a proclamat independența în 1991, atunci când s-a prăbușit URSS. Și nu numai că a devenit independentă pentru a se salva de falimentul bolșevic, dar a și prins gustul de a fi stăpână la ea acasă. Chiar și dacă se pare că o duce mai rău ca stat independent, decât o ducea ca republică în cadrul URSS.
Independența ucraineană este problema cea mai mică a președintelui rus, Vladimir Putin. Problema cea mai mare din ambiția sa naționalistă de a deveni din nou important și puternic ca în URSS-ul din timpul „războiului rece” este că actuala constelație mondială nu mai are nimic comun cu cea din secolul trecut. În ziua de azi, Rusia continuă să aibă o economie fragilă (trăiește mai mult din exporturile de materii prime, mai ales hidrocarburi), neîndestulătoare pentru un lung război de uzură, în timp ce Occidentul s-a îmbogățit și întărit enorm în ultimii 30 de ani.
Demografic, Rusia are acum cel mult o treime din populația URSS-ului (și, pentru a câștiga un război de uzură e nevoie de multe divizii), dar, între timp, arsenalele și structurile sale militare s-au modernizat. Cu toate acestea, rămân inferioare celor ale NATO și SUA. Armata rusă o poate învinge cu prisosință pe cea ucraineană. Însă aceasta nu înseamnă că ar putea învinge și gherilele, sau înnăbuși răscoalele poporului ocupat. Situația – în cazul în care Ucraina e ocupată – ar avea multe asemănări cu nefericita invazie a Afganistanului. Lucrurile acestea le cunoaște Putin mai bine decât oricine și știe că le cunosc și conducătorii occidentali. Și atunci, de ce a lansat o „grozăvie în stil mare” – o a doua Yaltă – din care are mult de pierdut? În mod sigur, pentru că Putin și consilierii săi cred că vor trece mulți ani până să mai apară o conjunctură politică internațională atât de favorabilă pentru un șantaj rusesc ca cea de acum. Căci Occidentul este foarte departe de a avea gradul de mobilizare pe care îl au rușii la ora actuală, și acest lucru îi șubrezește destul de mult argumentele în fața pretențiilor Moscovei. Dar chiar și solidaritatea lumii capitaliste strălucește prin absență. Cu gura mică, toți jură că vor apăra Ucraina; dar, de adevărat, până acum a făcut-o doar Lituania. Curajul o onorează, însă, într-un eventual conflict armat, ar fi o entitate de-a dreptul neînsemnată.
La polul opus se află Germania, primul client european al gazelor rusești și una dintre cele mai importante armate (după cea a SUA) ale NATO, care a arătat cât de mare este solidaritatea sa cu Kiev-ul trimițându-i Ucrainei cinci mii de căști de război și niciun cartuș, obuz sau vreo armă. Dacă lumea nu s-ar juca acum cu focul, s-ar putea spune că guvernul german are un special – mai degrabă, macabru – simț al umorului. Desfășurarea evenimentelor pare să-i dea dreptate Moscovei: acum este momentul pentru a cere. Și, cu o tehnică dovedită de secole de negustorii din bazaruri, Kremlinul cere totul – adică, reîntoarcerea la statutul militar și politic din cea de a doua jumătate a secolului XX -, ca să i se dea ceva. De fapt, ceea ce vrea într-adevăr Putin este garanția că, mai devreme sau mai târziu, va putea să aibă Ucraina ca parte din Federația Rusă. Dacă ar obține asta, dacă Washington-ul și aliații săi ar comite sinuciderea politică de a nu le pasa de destinul Ucrainei, atunci renașterea imperiului rus va fi început în 2022. Și dacă pretențiile Kremlinului sunt respinse categoric de Occident? Este greu de răspuns la o asemenea întrebare. Mai întâi, deoarece nimeni din Occident nu știe cu exactitate cât de solidă este puterea internă pe care o are Putin. Autocrațiile din țările fără tradiție democratice obișnuiesc să depășească fără prea multe necazuri înfrângerile diplomatice. Însă, lumea a asistat la năruirea URSS-ului, cu toată aparența sa monolitică. Iar, în al doilea rând, e greu de crezut că Putin nu a prevăzut un eventual refuz tăios când și-a avansat pretențiile. Prin urmare, trebuie că are în mânecă noi manevre, de la o târguială în jos, până la escaladarea unui șantaj cu o incursiune militară temporară în Ucraina. Pe lângă alte surprize, desigur. Căci, istoria este plină de surprize…
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
UCRANIA, LA TENTACIÓN ENVENENADA
Como todas las crisis, la actual ucraniana tiene muchas lecturas. Y la más tentadora de ellas es la del empeño ruso para retornar al ruedo de las primerísimas potencias mundiales. Porque una Rusia grande y poderosa es imposible si Ucrania no forma parte de ella. Pero Ucrania, como tantas otras exrepúblicas soviéticas de la URSS, se proclamó independiente al quebrar ésta en 1991. Y no solo se independizó para salvarse de la bancarrota bolchevique, sino que le cogió el gusto a ser amo de su casa. Incluso cuando parece que vive peor de Estado independiente de como vivía de república integrada. El independentismo ucraniano es el menor problema del presidente ruso, Vladimir Putin. El gran problema en su ambición nacionalista de volver a ser tan importante y fuerte como la URSS de la “guerra fría” es que la constelación mundial actual nada tiene que ver con la del siglo pasado. Hoy Rusia sigue teniendo una economía frágil (vive básicamente de la exportación de materias primas, ante todo hidrocarburos), insuficiente para una larga guerra de desgaste, mientras que Occidente se ha enriquecido y fortalecido grandemente en los últimos 30 años.
Demográficamente Rusia tiene hoy escasamente un tercio de la población de la URSS (y para ganar una guerra de desgaste se necesitan muchas divisiones) en tanto que militarmente sus arsenales y estructuras se han modernizado, pero siguen siendo inferiores a las de la OTAN y los EE.UU. El Ejército ruso se bastaría y sobraría para derrotar al ucraniano. Pero esto no quiere decir en absoluto que podría derrotar también a las guerrillas y superar las subversiones del pueblo ocupado. La situación – en caso de ocupar Ucrania – tendría muchas semejanzas con la malhadada invasión del Afganistán. Todo esto lo sabe Putin mejor que nadie y le consta que los dirigentes occidentales también lo saben. Entonces, ¿ Por qué ha lanzado un “órdago a la grande” – un Yalta II – en el que tiene mucho que perder ? Seguramente, porque Putin y sus consejeros creen que pasarán muchos años hasta darse una coyuntura política internacional tan favorable para un chantaje ruso como la actual. Y es que no sólo Occidente está muy lejos del grado de movilización rusa – lo que debilita sus argumentos del momento frente a las exigencias moscovitas -, sino que la solidaridad del mundo capitalista brilla por su ausencia. De boquilla, todos juran defender a Ucrania; de verdad, hasta ahora solo lo ha hecho Lituania. La valentía le honra, pero en un eventual conflicto armado sería una entidad menos que insignificante.
de los EE.UU.) de la OTAN, quien ha mostrado el calado de su solidaridad con Kiev mandando a Ucrania cinco mil cascos bélicos y ninguna bala, obús o arma. Si el mundo no estuviera jugando ahora con fuego, se podría decir que el Gobierno germánico tiene un peculiar – más bien, macabro – sentido del humor. El desarrollo de los acontecimientos parece darle la razón a Moscú : ahora es el momento de pedir. Y con una técnica ratificada desde hace siglos por los mercaderes de los bazares, el Kremlin lo pide todo – es decir, la vuelta al estatuto militar y político de la segunda mitad del siglo XX -, para que le den algo. En realidad, lo que realmente quiere Putin es la garantía de que más pronto o más tarde podrá volver a quedarse con Ucrania como parte de la Federación Rusa.
Si consiguiera esto, si Washington y sus aliados europeos cometiesen el suicidio político de desentenderse del destino de Ucrania, la resurrección del imperio ruso habría comenzado en 2022. ¿ Y si, contra lo esperado por el Kremlin, Occidente rechaza de plano las exigencias rusas ? Es una pregunta de difícil contestación. En primerísimo lugar, porque nadie sabe con certeza en Occidente cuán sólido es el poder interno de Putin. Las autocracias en las naciones sin tradición democrática suelen superar sin mayores penas los reveses diplomáticos. Pero el mundo ya ha presenciado el colapso de la URSS pese a su apariencia monolítica. Y, en segundo lugar, cuesta creer que Putin no haya previsto la eventualidad de una negativa tajante al plantear su órdago. Consecuentemente, debe tener en la manga nuevas maniobras, desde un regateo a la baja hasta una escalada del chantaje con una incursión militar pasajera en Ucrania. Sorpresas aparte, claro. Y la Historia está llena de sorpresas…
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Concentrarea de trupe rusești la frontierele Ucrainei merge în paralel cu pregătirile pe care le fac americanii pentru a opri exporturile de tehnologii către Rusia și cu îngrijorarea europenilor în legătură cu livrările de gaze pentru această iarnă: nimeni nu știe dacă Moscova vrea într-adevăr să invadeze Ucraina, dacă SUA vor stopa exporturile către Rusia și nici dacă Europa va rămâne fără gazele rusești. La Washington, felul în care se comportă rușii, ucrainenii și americanii e descris, de obicei, ca „zăngănit de săbii”, când toți amenință cu ceea ce ar putea face, dar nimeni nu face nimic. Este evident că nici SUA și nici aliații lor din NATO nu doresc o înfruntare armată, după cum, în mod sigur, nici Ucraina nu ar dori un asemenea lucru. Însă, în cazul Moscovei, nu mai este atât de evident, căci încleștarea ar putea avea un efect pozitiv, atât printre opinia publică, cât și în privința poziției sale față de Ucraina. Însă este greu de imaginat că Rusia ar dori mult mai mult decât atât și că într-adevăr ia măsuri pentru a ajunge la un conflict serios, cu toate că nimeni nu îndrăznește să coboare garda, deoarece nimeni nu poate garanta că lucrurile nu vor dobândi propria lor viață și evoluție, dincolo de ce s-a vrut inițial. Între timp, unii figuranți din această comedie desfășoară o activitate intensă, așa cum este președintele francez, Macron, a cărui mediere ar putea sau nu ar putea fi eficientă, dar, oricum, îi va fi de folos în campania sa electorală din Franța. La fel s-ar putea întâmpla și cu președintele american, Joe Biden, care își înalță imaginea astfel încât să-i fie uitate neîmplinirile din politica internă din lungul an care a trecut de când este la Casa Albă.
Acest lucru i-ar fi foarte util partidului său (Partidul Democrat): în luna noiembrie a acestui an vor fi alegeri în SUA și, cu toate că nu e vorba de alegeri prezidențiale, partidul președintelui ar putea să mai reducă din marile pierderi pe care toată lumea i le prevedea. O bună politică internațională i-ar permite lui Biden să-și îmbunătățească imaginea și să le fie de folos, la toamnă, candidaților partidului său. La fel s-ar putea spune și despre Vladimir Putin: dacă nu există nicio îndoială că Ucraina tare ar dori să nu se afle acolo unde este, ar fi posibil ca lui Putin situația să-i aducă puncte printre electoratul rus. Mai ales dacă nu vor fi înfruntări armate și nici victime printre trupele sale. Însă, aceasta ar însemna să-l judecăm pe Putin după criterii occidentale, căci, în realitate, președintele rus, care a înflorit în epoca sovietică și a descris căderea imperiului sovietic ca fiind „una dintre cele mai mari tragedii ale secolului XX”, nu-și ascunde dorința de a se întoarce la epoca „suveranității limitate” pentru țările pe care Moscova le consideră ca făcând parte din sfera ei de influență, și i se pare legitim ca și celelalte mari puteri din lume, SUA sau China, să aibă propriile lor sfere de influență. Cu circumstanța agravantă că Putin se află la putere de mult mai mulți ani decât oricare dintre președinții americani, căci, Constituția americană limitează la opt ani șederea unui președinte în fruntea țării. Îl depășește în această privință și pe președintele Chinei, care este în funcție din anul 2013. S-ar putea ca Putin, cu cei 22 de ani de când este în fruntea Rusiei, să se considere pe sine cu mult mai multă experiență decât colegul său din Washington, și, de asemenea, să vadă structura puterii rusești mult mai recomandabilă, decât cea americană, sau, în general, decât democrațiile occidentale, mereu dependente de fluctuațiile opiniei publice.
Putin a lăsat să se vadă care este viziunea sa asupra lumii și coordonatele pe care ar trebui să se miște țara sa ca supraputere. Căci, chiar dacă Rusia dispune de o capacitate economică limitată și o populație relativ puțină, are, totuși, arsenale atomice și își controlează bine vastul său teritoriu, și, în plus, își exercită influența asupra unor țări care, cândva, au făcut parte din imperiul sovietic. Nu lasă nicio îndoială că vrea să refacă acest imperiu și, poate că, acum, i se pare că e momentul potrivit pentru a face încă un pas în această direcție: cealaltă supraputere, SUA, se află într-o fază de turbulențe politice, în timp de China are o concepție politică mult mai aproape de cea a Rusiei, decât de cea a SUA, căci, recent, a demonstrat că este mult mai aproape de Moscova, decât de Washington. Treaba cu democrațiile se pare că este mai mult o exclusivitate a țărilor occidentale bogate și, din punctul de vedere al lui Putin, poate fi chiar o aberație. Și astfel, oricât de mult ar surprinde aceste democrații – decadente și dezorientate, după opinia sa – Putin vrea să se revină la împărțirea lumii așa cum s-a făcut la Yalta, și este posibil ca el să se încăpățâneze să ceară o nouă împărțire, pentru a lăsa în urmă ceea ce s-a făcut atunci când s-a prăbușit imperiul sovietic. Între timp, cu trupele rusești concentrate în dreptul Ucrainei, Rusia vorbește cu Franța și Anglia, actualii săi interlocutori europeni, despre acordurile de la Minsk-2, semnate acum șapte ani, în urma înfruntărilor dintre Rusia și Ucraina. Este vorba despre acordul pe care Rusia i l-a impus Ucrainei, atunci când i-a încercuit forțele, și care obligă Ucraina să facă niște schimbări constituționale convenite cu răsculații din Donețk și Lugansk, sprijiniți militar de Moscova, pentru a se desprinde de Ucraina. Atât funcționarii ruși, cât și cei europeni recunosc că pe acest drum se va avansa foarte puțin, însă este posibil ca aceste convorbiri să îi servească Moscovei să câștige timp, să analizeze situația și să se întărească pentru un posibil atac asupra Ucrainei. Însă, nimeni nu poate prezice dacă nu va fi tocmai pe dos, iar acest proces să fie un timp de așteptare care să deschidă posibilități pentru a evita un conflict pe care NATO nu-l dorește, iar Rusia s-ar putea să nu fie sigură, deocamdată, că va câștiga. Este un bun moment și din punct de vedere economic, în parte datorită dependenței germanilor de gazele rusești, un adevărat dar pentru Moscova, deoarece nemții au renunțat atât la tehnologiile pentru extragerea gazelor din roci, cât și la energia nucleară, astfel că au nevoie de livrările pe care Moscova amenință că le va tăia, atât pentru a se proteja de frigul iernii, cât și pentru a-și menține în funcțiune industriile. Însă, nici lucrul acesta nu este prea clar: dacă Germania are nevoie de gaze, și Rusia are mare nevoie de banii nemților. Or, Germania are suficienți bani pentru a putea înlocui, în parte, gazele rusești cu gaz lichefiat american, care deja a pornit spre Europa. În schimb, Moscova cu greu ar putea înlocui banii proveniți din plățile germanilor.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL POKER UCRANIANO Washington, Diana Negre
La concentración de tropas rusas en las fronteras de Ucrania corre pareja con los preparativos norteamericanos para suspender las exportaciones tecnológicas a Rusia y con la preocupación europea por los suministros de gas durante este invierno: nadie sabe si Moscú realmente quiere invadir Ucrania, si Estados Unidos cortará los suministros a Rusia ni si Europa se quedará sin el gas ruso. En Washington, la actuación de rusos, ucranianos y norteamericanos se acostumbra a describir como “hacer ruido con los sables”, cuando todos amenazan con lo que podrían hacer -pero ninguno quiere hacer. Parece evidente que ni Estados Unidos ni los aliados de la OTAN desean un enfrentamiento armado, como tampoco lo quiere Ucrania. No es tan evidente en el caso de Moscú, donde unas escaramuzas podrían tener un efecto positivo, tanto entre la opinión pública rusa, como en su posición frente a Ucrania. Pero cuesta imaginar que Rusia desea mucho más que esto, ni que realmente tome medidas para llegar a un conflicto serio, a pesar de lo cual nadie se atreve a bajar la guardia porque nadie puede garantizar que las cosas tomen una vida propia más allá de lo que todos preveían. Entre tanto, algunas comparsas en esta comedia tienen una actividad intensa, como el presidente francés Macron, cuya mediación puede o no ser efectiva, pero tal vez le beneficie en la campaña electoral dentro de Francia. Otro tanto podría ocurrir con el presidente norteamericano Joe Biden, quien mantiene un perfil elevado que puede hacer olvidar tropezones en política interna en el año largo que lleva en la Casa Blanca.
cios presidenciales, el partido del presidente podría reducir las grandes pérdidas que todos le vaticinan. Una buena actuación internacional permitiría a Biden mejorar su perfil y ayudar a los candidatos de su partido este otoño. Otro tanto podría decirse de Vladimir Putin: Si no hay duda de que Ucrania no desea hallarse donde se encuentra, es posible que a Vladimir Putin la situación le traiga réditos dentro del electorado ruso. Especialmente si no hay choques armados ni víctimas entre sus tropas. Pero esto quizá sea pensar en Putin con criterios occidentales, cuando en realidad el presidente ruso, que floreció en la época soviética y describió la caída del imperio soviético como “una de las mayores tragedias del siglo XX”, no oculta su deseo de volver a la era de la “soberanía limitada” para los países en lo que Moscú considera su esfera de influencia, algo que le parece legítimo también para las demás grandes potencias del mundo, ya sea Estados Unidos o China. Con el agravante de que Putin lleva en el poder muchos más años que cualquiera de los presidentes norteamericanos, constitucionalmente limitados a ocho y con los límites que les impone el sistema democrático del país. También supera en tiempo en el poder al presidente chino, que está en su cargo desde el año 2013.
Podría ser que, en sus 22 años al frente del gobierno ruso, Putin se considere a sí mismo mucho más experto que sus colegas en Washington y también que vea la estructura de poder rusa como más aconsejable que la norteamericana, o en general las democracias occidentales, siempre pendientes de los vaivenes de la opinión pública. Putin ha dejado bien clara cual es su visión del mundo y las coordenadas en que debería moverse su país, en tanto que superpotencia. Y es que, si bien Rusia tiene una capacidad económica limitada y una población relativamente escasa, también cuenta con los arsenales atómicos y el control de su vasto territorio, además de la influencia que ejerce sobre algunos países que habían formado parte del imperio soviético. No deja dudas de que desea reconstruir este imperio y, quizá ahora, le parezca un buen momento para dar un paso adelante: la otra superpotencia, Estados Unidos, vive una fase de turbulencias políticas, mientras que la China tiene un concepto político más próximo al ruso que al norteamericano y recientemente ya ha demostrado que está más cera de Moscú que de Washington. Eso de las democracias parece ser una exclusiva para los países ricos de Occidente y, desde el punto de vista de Putin, quizá incluso una aberración. Y así, por mucho que sorprenda en estas democracias -decadentes y desorientadas en su opinión- que Putin proponga volver al reparto del mundo que se hizo en Yalta, es posible que él siga en su empeño de un nuevo reparto que deje atrás el que se hizo a la caída del imperio soviético. Mientras tanto, con las tropas rusas concentradas frente a Ucrania, Rusia habla con Francia y Alemania, sus actuales interlocutores europeos, de los acuerdos Minsk-2, firmados hace siete años tras los enfrentamientos entre Rusia y Ucrania. Se trata del acuerdo que Rusia impuso a Ucrania cuando rodeó a sus fuerzas y que obliga a Ucrania a cambios constitucionales acordados con los entonces sublevados de las regiones de Donetsk y Luhansk, quienes contaban con la ayuda militar de Moscú para independizarse de Ucrania. Tanto funcionarios rusos como europeos admiten que poco se avanzará por este camino, pero es posible que estas conversaciones le sirvan a Moscú para ganar tiempo, analizar la situación y quizá reforzarse para un posible ataque en Ucrania. Pero nadie puede predecir si será justamente lo contrario, que este proceso les dé un compás de espera y abra las posibilidades de evitar el conflicto que la OTAN no desea -si es que Rusia cree que no va a salir ganando por ahora. Es un buen momento económico también, en parte debido a la dependencia alemana del gas ruso, un auténtico regalo a Moscú pues los alemanes han renunciado tanto a las tecnologías para extraer gas de las piedras como a la energía nuclear, de forma que necesita los suministros que Moscú amenaza con cortar, tanto para protegerse del frío invernal, como para mantener en marcha a sus industrias. Pero tampoco esto queda muy claro: si Alemania necesita el gas, Rusia necesita el dinero. Y Alemania tiene este dinero que le permite substituir en parte el gas ruso con el gas licuado norteamericano que ya se ha desviado hacia Europa. Moscú difícilmente puede substituir los pagos alemanes.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Pe ușa din spate, dinspre extrema dreaptă și pe șest, trecutul a revenit în Parlamentul german: Partidul de Centru (Zentrumpartei Deutschlands) are, din nou, un deputat. Unul singur. Partidul de Centru este cel mai vechi partid politic din Germania (a fost creat în 1870, cu cinci ani înaintea Partidului Social-democrat (SPD)) și a fost marele protagonist al democrației din timpul Republicii de la Weimar, căci a făcut parte din toate guvernele de atunci. S-a autodizolvat în 1933, după ce a votat majoritar pentru acordarea de puteri extraordinare lui Hitler, deschizând astfel calea celui de al III-lea Reich; a fost reînființat după cel de al Doilea Război mondial. De fapt, la fel ca marele său rival – SPD –, Partidul de Centru a luptat pentru democrație, deoarece s-a născut ca partid de opoziție. În Germnia imperială din secolul al XIX-lea, dominată de protestantism și de aristocrație, Biserica Catolică a creat un partid confesional care să apere interesele și convingerile catolicilor. Centrismul nu a fost o preferință politică; și-a luat numele acesta pur și simplu pentru că, în amfiteatrul parlamentului ocupa fotoliile din centru! Și dacă acest partid s-a născut grație Bisericii Catolice, a decăzut pentru că tot ea la și părăsit după cel de al Doilea Război mondial. Catolicismul german și-a făcut „up-gradarea” politică și a renunțat la opțiunea confesională, sprijinind, în schimb, un partid cu profunde rădăcini creștine, cu un spectru social amplu și un clar sprijin pentru economia socială de piață: Uniunea Creștin Democrată și aliata sa bavareză, Uniunea Creștin Socială. Să mai semnalăm că și social-democrații s-au modernizar politic, renunțănd la marxism. Însă, au făcut acest lucru mai târziu: în 1959, cu programul Bad Godesberg. Partidul de Centru a reapărut în Republica Federală, însă nu mai era partidul Bisericii Catolice. Prin urmare, a avut doar o prezență minimă în primele două Parlamente federale; iar, din 1957, n-a mai avut niciun deputat.
Și iată că acum are din nou unul. Însă acest deputat n-a fost ales de popor, căci este un disident al partidului ultra-conservator AfD (Alternative für Deutschland), Uwe Witt, care, acum, se declară a fi membru al Partidului de Centru. Din nou în Bundestag, însă prin ricoșeu și dinspre extrema dreaptă, Partidul de Centru nu are cum să aspire la vreun protagonism. Însă revenirea aceasta are o percutanță nostalgică. Măcar și numai pentru a reaminti că „Sic transit gloria mundi…”
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
EL PASADO VUELVE AL BUNDESTAG
Uwe Witt
Por la puerta de atrás, desde la extrema derecha y a la chita callando, el pasado ha regresado al Parlamento alemán: el Partido del Centro (Zentrumpartei Deutschlands) vuelve a tener allí un diputado. Uno solo. El Partido del Centro es la entidad política más antigua de Alemania (fundado en 1870, cinco años antes que el Partido Socialdemócrata (SPD)) y el gran protagonista de la democracia de la República de Weimar, ya que participó en todos los Gobiernos. Se auto disolvió en 1933 tras haber votado, con la mayoría, los poderes extraordinarios para Hitler, dando así paso al III Reich; fue refundado tras la II Guerra Mundial. En realidad, al igual que su gran rival – el SPD –, el Partido del Centro fue un adalid de la democracia porque nació como partido de la oposición. En la Alemania imperial del siglo XIX, dominada por el protestantismo y la aristocracia, la Iglesia Católica creó un partido confesional que defendiese los intereses y las convicciones católicos. Lo del centrismo no era su preferencia política; tomó este nombre simplemente ¡porque en el hemiciclo parlamentario ocupaba los asientos del centro! Y si el partido nació gracias a la Iglesia Católica, también decayó porque esa le abandonó tras la II Guerra Mundial. El catolicismo alemán hizo su “aggiornamento” político y renunció a la opción confesional,
apoyando en cambio un partido de fuerte raigambre cristiana, amplio espectro social y claro apoyo a una economía social de mercado: la CDU y su aliado bávaro, la CSU. Hay que señalar que los socialdemócratas también se modernizaron políticamente, renunciando al marxismo. Pero lo hicieron mucho más tarde: en 1959, con el programa de Bad Godesberg. El Partido del Centro volvió a existir en la República Federal, pero ya no era el partido de la Iglesia Católica. Consecuentemente, solo tuvo una presencia mínima en los dos primeros Parlamentos federales; desde 1957 ya no hubo diputados del partido. Ahora vuelve a tener uno. Pero no es un diputado elegido por el pueblo, sino un disidente del partido ultra conservador AfD (Alternative für Deutschland), Uwe Witt que ahora se reconoce miembro del Partido del Centro. Nuevamente en el Bundestag, pero de rebote y desde la extrema derecha, el Partido del Centro no puede aspirar a protagonismo alguno. Pero su regreso no deja de tener un gran impacto nostálgico. Aunque no fuera más que repetir lo de “Sic transit gloria mundi…”
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
A te muta dintr-un stat într-altul în SUA înseamnă să rămâi în aceeași țară, însă aceasta nu înseamnă că schimbarea nu e considerabilă geografic, economic și politic. Ba chiar și mai mult decât atât: datorită densității mici a populației, imigrarea internă poate avea efecte importante în politica și economia întregii țări. Americanii își schimbă ușor statul de reședință, iar unele state se pare că prezintă o atractivitate deosebită, în timp ce altele, de ceva vreme încoace, își tot pierd populația. Atractivitatea unor locuri este ușor de înțeles, cum e, de pildă, statul Florida, o Meccă pentru pensionarii care fug de frig și se refugiază într-un loc în care se pot duce pe plajă chiar și iarna. Alt loc este Dakota de Sud, nu pentru că ar avea o climă sau activități culturale atrăgătoare, ci deoarece, practic, aici nu există niciun impozit local, ba chiar statul permite ceea ce s-ar putea considera a fi o „reședință fictivă” pentru motive fiscale, căci este suficientă o adresă poștală pentru a avea statutul de rezident.E de înțeles și fuga din state atât de atrăgătoare cum este California, unde impozitele sunt astronomice, la fel ca și cheltuielile locuinței și transportul, deoarece acolo benzina este de două ori mai scumpă decât în alte locuri. La fel se întâmplă și cu New-York-ul, unde există o enormă presiune fiscală și servicii municipale lamentabile, tocmai în orașul cu zgârie nori, locul cu cea mai densă populație din țară și, în consecință, cu foarte mari cheltuieli pentru locuință. New Jersey este statul cu cei mai mulți „fugari” din cauza impozitelor, căci, în realitate, rezidenții săi sunt oameni care lucrează în New York și se folosesc de posibilitățile de a lucra de acasă, oferite de pandemie, pentru a emigra spre locuri cu o viață mai ieftină și presiune fiscală mai mică. Dacă pentru a pleca motivele sunt clare, atunci când se pune problema de a alege locul pentru o nouă reședință situația e diferită: în general, lumea se mută acolo unde clima este blândă, iar impozitele sunt mici, cu toate că există și o excepție, dat fiind că statul cel mai favorizat pentru a emigra este Vermont, cu populație puțină, ierni geroase și impozite mari. În afară de această excepție, marile beneficiare care primesc populație sunt statele unde presiunea fiscală este scăzută și, în plus, dacă vremea e blândă, atrag și mai mult: Florida, Arizona, Carolina de Sud, Dakota de Sud înregistrează creșteri ale rezidenților.
Noii locuitori sosesc, de obicei, din state unde situația e pe dos: au o clima aspră și impozite foarte mari. Cele care ocupă primele locuri în privința exodului sunt și cele care au cea mai mare populație: California și New York, care, în trecut, atrăgeau populație, iar acum, o pierd. În ambele cazuri, motivele sunt asemănătoare: traiul este foarte scump, iar impozitele, foarte mari. Într-o situație asemănătoare se află statul Illinois, în care, marea sa urbe, Chicago, a încetat să mai fie magnet și are o problemă în plus: asprimea iernilor sale. Desigur, aceasta nu ar fi motive suficiente, deoarece frigul e mult mai mare în Dakota de Sud, un loc, și acesta, cu populație puțină și a cărui unică atracție o reprezintă statuile sculptate în stâncă a unor președinți ai SUA. Dar, a emigra acolo e foarte convenabil, deoarece nu sunt impozite pe venituri, iar administratorii statului fac cunoscute aceste avantaje și încearcă să atragă populație. Oferă chiar adrese poștale pentru ca lumea să se înregistreze ca rezidentă. Aceasta presupune și înregistrarea automobilelor, fără sarcini fiscale, cu înmânarea automată a unui permis local de condus. Și pandemia a contribuit la această emigrare, căci munca de acasă s-a impus treptat. Astfel, lumea poate să se mute în locuri mai ieftine, atât în privința impozitelor, cât și a chiriilor. State ca Virginia Occidentală, care pierdea populație, acum o câștigă: cu toate că impozitele nu sunt prea mici, locuința este ieftină, sunt puține norme statale, iar costul vieții, în general, e moderat. În mod curios, mai există o coincidență, căci statele unde guvernează Partidul Democrat, de obicei, pierd populație, iar cele care au guverne republicane, câștigă locuitori. Acest lucru poate crea probleme pentru republicani, într-un viitor nu prea îndepărtat, în cazul în care, afluența de noi rezidenți aduce cu sine și o schimbare a viziunii politice și, prin aceasta, și a felului de a vota la alegerile locale și naționale. Căci, noii rezidenți au fugit de consecințele fiscale și nu de politicile Partidului Democrat și par înclinați să voteze tot în favoarea unor politicieni care oferă formule asemănătoare cu cele pe care le-au lăsat în urmă. Dacă va fi așa, vor schimba harta electorală a SUA, căci exodul provine, în general, din state cu guverne democrate, în timp ce noua lor destinație este, de obicei, republicană. Ar putea fi suficiente câteva mii de voturi pentru ca state ca Florida sau Carolina de Sud să-și dea votul candidaților democrați. Același lucru s-ar putea întâmpla și în Texas, care, în mod tradițional, este un fief al republicanilor, dar, în prezent, primește întreprinzători cu respectivii angajați, până nu demult locuitori ai Californiei, stat din care fug, pentru a scăpa de sarcini și norme fiscale și care reprezintă o frână. Dacă așa vor evolua lucrurile, harta electorală a SUA va cunoaște o enormă transformare și, pentru mult timp, democrații vor avea un substanțial avantaj electoral. Lucrul acesta le este foarte clar rezidenților din statele care atrag populație, până într-atât încât, cineva, în Miami a lipit afișe pe parbrizele automobilelor cu număr de New York cu cuvintele: „dacă vreți să veniți în statul nostru, nu sunteți doriți dacă votați cu democrații”. Și chiar s-a vorbit de o prohibiție a votului pentru rezidenții recent veniți. Adevărul este că acest transfer de populație poate avea consecințe electorale importante, care pot fi favorabile numai pentru Partidul Democrat: emigrarea se desfășoară dinspre statele democrate spre cele republicane, acestea din urmă având, în general, puțini locuitori, ceea ce ar putea înclina balanța în sens contrar. Această influență ar fi decisivă în Texas, un stat prin excelență republican cu mare pondere electorală, spre care vin întreprinzători – cu angajații lor – din California. Fug de normele greoaie și supărătoare și de fiscalitatea înaltă, însă este posibil ca să aducă aceste lucruri, prin votul lor, și în Texas. Într-o măsură mai mică și în Florida, unde votul este foarte echilibrat și ar fi suficient un mic influx democrat, pentru ca situația să se modifice. Dacă se va întâmpla așa, balanța se va înclina definitiv în favoarea Partidului Democrat, iar SUA vor avea în față o lungă etapă cu guverne progresiste.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Exilios americanos. Washington, Diana Negre
Mudarse de un estado a otro en los Estados Unidos significa quedarse en el propio país, pero no por esto el cambio es necesariamente pequeño, ni geográfica, económica o políticamente. Y todavía más que eso: debido a la escasa densidad de población, la inmigración interna puede tener efectos notables en la política y la economía de algunos estados e incluso en la política de todo el país. Los norteamericanos cambian fácilmente su estado de residencia y algunos de los estados del país parecen tener un atractivo especial, mientras que otros van perdiendo población desde hace tiempo. La atracción de algunos lugares es fácil de entender, como por ejemplo el estado de la Florida, una meca para los jubilados que huyen del frío y se refugian donde pueden ir a la playa la mayor parte del invierno. Otro lugar es Dakota del Sur, no porque su clima o sus actividades culturales sean atrayentes, sino porque no hay prácticamente ningún tipo de impuesto local e incluso permite lo que se podría considerar una “residencia ficticia” por razones fiscales, pues basta con una dirección postal para convertirse en residentes. Igualmente se comprende la fuga de estados tan atrayentes como California, cuyos impuestos son astronómicos, como lo son también los costos de la vivienda y del transporte, pues allí la gasolina vale el doble en que otros lugares. Otro tanto ocurre con Nueva York, con enorme carga fiscal y unos servicios municipales lamentables en la ciudad de los rascacielos, el lugar de mayor densidad de población del país con la consiguiente carestía en el coste de la vivienda. Algo semejante pasa en el estado con más “fugitivos”, Nueva Jersey, debido a que los impuestos son muy elevados y que muchos de sus residentes son en realidad gente que trabaja en Nueva York y que aprovechan las posibilidades de trabajar en casa que les ha brindado el covid para emigrar a lugares de vida más barata y menos presión fiscal. Si a la hora de marcharse las razones están claras, es ya distinto a la hora de escoger nueva residencia: en general, se van a donde hay buen clima y bajos impuestos, aunque hay una excepción porque el estado más favorecido para emigrar es el escasamente poblado Vermont, con inviernos gélidos y elevados impuestos. Aparte esta excepción, los grandes beneficiarios a la hora de recibir población son los estados en que la presión fiscal es baja y, si además el tiempo es favorable, todavía más: La Florida, Arizona, Carolina del Sur, Dakota del Sur experimentan todos un aumento de residentes. Los nuevos habitantes acostumbran a llegar de estados en que experimentan todo lo contrario: un clima duro y unos impuestos muy elevados. Los que se llevan la palma del éxodo son los dos más populosos del país: California y Nueva York, que tradicionalmente han atraído población, no dejan de desangrar habitantes. En ambos casos, los motivos son similares: la vida es muy cara y los impuestos son muy altos. En una situación semejante se halla el estado de Illinois, donde su gran urbe de Chicago ha dejado ya de ser un imán, aunque en su caso tiene un problema adicional, que es la dureza de su clima durante el invierno.
Naturalmente, eso no sería suficiente pues más frío hay todavía en Dakota del Sur, un lugar también con escasa población y cuyo único atractivo turístico son las estatuas talladas en la roca de varios presidentes norteamericanos. Pero emigrar allí es una bicoca fiscal, porque no hay ningún impuesto sobre la renta y los administradores de este estado divulgan estas ventajas y tratan de atraer población, incluso facilitan direcciones postales para registrarse como residente, lo que también permite matricular allí el automóvil, igualmente sin cargas fiscales y con la entrega automática de un permiso local de conducir. La pandemia ha contribuido también a esta emigración, pues el trabajo desde casa se ha ido imponiendo y esto permite mudarse a lugares más baratos, tanto fiscalmente como en el arrendatario. Así, estados como Virginia Occidental, que iba perdiendo población, ahora la gana: aunque los impuestos no sean muy bajos, la vivienda es barata, las normativas del estado escasas y el coste de la vida en general es moderado. Curiosamente, se da también otra coincidencia, y es que los estados gobernados por el Partido Demócrata acostumbran a perder población, y los que la reciben son en su mayoría de gobiernos republicanos. Y esto podría ser una fuente de problemas para los republicanos en un futuro no muy lejano, si la afluencia de nuevos residentes lleva consigo también un cambio en la visión política y, con ello, en las votaciones locales y nacionales. Y es porque los nuevos residentes huyeron de las consecuencias fiscales, pero no de las causas de las políticas del Partido Demócrata y parecen inclinados a votar en favor de políticos que ofrecen fórmulas semejantes a las que dejaron atrás. De ser así, cambiarían el mapa electoral de Estados Unidos pues el éxodo proviene en general de estados con gobiernos demócratas, mientras que su nuevo destino acostumbra a ser republicano. Podrían bastar algunos miles de votos para que lugares como la Florida o Carolina del Sur den sus votos a candidatos demócratas. Incluso lo mismo podría pasar en Texas, tradicionalmente un feudo republicano, pero ahora receptor de empresas y sus correspondientes empleados, hasta ahora localizados en California, un estado del que huyen para impedir los gravámenes y las abundantes normativas que constituyen un freno. De ocurrir esto, el mapa electoral norteamericano experimentaría una enorme transformación y, al menos durante mucho tiempo los demócratas tendrían una clara ventaja electoral. Es algo que va quedando claro a los residentes de los estados atractivos, hasta el punto de que, no hace mucho, alguien en Miami colocó volantes en los parabrisas de coches con matrícula de Nueva York: “si quereis venir a nuestro estado, no os queremos si votais por los demócratas” y llegaron incluso a hablar de una prohibición de voto para los residentes recién ubicados. Lo cierto es que este trasvase de población puede tener consecuencias electorales importantes, que tan solo pueden ser en un sentido favorable al Partido Demócrata: la emigración se realiza desde estados demócratas a estados republicanos generalmente con escasa población, lo que podría inclinar la balanza en sentido contrario. Este influjo sería decisivo en Texas, un estado por excelencia republicano y de gran peso electoral, al que van acudiendo empresarios -con sus empleados- desde California. Huyen de las normativas engorrosas y la alta fiscalidad, pero es posible que llevaran estas mismas cosas a Texas con sus votos. En menos medida ocurre en Florida, donde el voto está muy equilibrado y bastaría un pequeño influjo demócrata para cambiarlo. De ser así, la balanza se inclinaría definitivamente en favor del Partido Demócrata y Estados Unidos tendría ante sí una larga etapa de gobiernos progresistas.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
A ține peste o sută de mii de oameni concentrați la granița cu Ucraina presupune costuri foarte mari, mult mai mari decât dacă militarii aceia și tehnica lor de luptă ar fi rămas în bazele și în localitățile din care provin. O asemenea cheltuială nu poate să rămână fără rezultate. În joc sunt sume enorme de bani, ambiții nemăsurate, dar și prestigiul și chiar soarta oamenilor politici de la Kremlin, în frunte cu Vladimir Putin. Cineva, în mod sigur, va plăti nota de plată. În gândirea și logica actualului lider de la Moscova, buni de plată vor fi ucrainenii. Adică învinșii (dacă vor fi învinși!), căci, culpa este a lor și numai a lor. Nu trebuiau să întoarcă spatele Rusiei și să năzuiască la valorile democrației occidentale ! Putin a încercat marea cu degetul atunci când a invadat Crimeea. A văzut că lumea întreagă a protestat o vreme, Occidentul a impus – fără prea multă unitate și convingere – niște sancțiuni… și cam atât. A așteptat ca lucrurile să se liniștească și eventual… să fie uitate. Și să apară, desigur, o conjunctură favorabilă. Criza energiei părea să creeze condiții propice pentru un nou pas spre refacerea imperiului rus. Însă, lui Putin nu i-a trecut prin minte că această criză va afecta dureros o țară din „curtea din spate” a Rusiei, Kazahstanul. Reacția Moscovei a fost promptă, chiar precipitată… Focul nemulțumirilor se putea extinde, așa că trebuia stins imediat și într-o manieră exemplară.
Revenind la Ucraina, invazia Crimeei a încălcat principiile pe care se bazează pacea în Europa de la cel de al Doilea Război Mondial încoace: inviolabilitatea frontierelor (status quo-ul). Nu se poate invoca faptul că ar fi vorba de o chestiune internă a spațiului fost sovietic, deoarece Ucraina este, de decenii, o țară independentă și suverană, la fel ca toate celelalte țări europene. În această privință nu se poate face niciun rabat: cu un asemenea precedent, Actul Final al Conferinței pentru Cooperare și Securitate în Europa, semnat în 1975 la Helsinki, ar deveni literă moartă. De atunci, este adevărat că au avut loc războaie în Europa, dar, acestea au produs doar fragmentări și desprinderi – nerecunoscute sau recunoscute, pe plan internațional – în spațiile fost sovietic (Transnistria) și fost iugoslav (Bosnia-Herțegovina, Croația, Kosovo). O invazie a Ucrainei ar însemna spulberarea oricărei speranțe de a mai avea pace pe continentul nostru. Ce va face Putin? A stins focarul din Kazahstan și se va juca cu focul în Ucraina? Lucrurile sunt mult mai periculoase de data aceasta și nimeni nu știe unde se vor opri. Cine declanșează un război în Europa își atrage automat eticheta de criminal. Și este posibil să sfârșească prin a fi judecat de un tribunal internațional. Spațiul fost iugoslav a oferit, din păcate, câteva exemple (incomparabil mai mici, și totuși grave!) în acest sens. Iși va retrage spășit trupele de la graniță? Greu de crezut. Nu înghite dumnealui o asemenea rușine și umilire. Ar însemna sfârșitul carierei sale politice. Se va putea abține de la a croi, în mod sfidător, un culoar terestru, smuls tot din teritoriul Ucrainei, spre Crimeea? Peninsula aceasta este foarte costisitoare, iar pe termen lung, fără un culoar care să măsoare în lățime zeci de kilometri, poate deveni ruinătoare pentru economia Rusiei.
Va recurge la „coloana a cincea” – rușii sunt mari experți în acest gen de operații, pentru a schimba conducerea pro-occidentală a Ucrainei? Evoluția din ultimele decenii arată că ucrainenii se simt mult mai europeni și pro-occidentali decât ar vrea Moscova. Conștiința este destul de greu de modificat. Toate încercările Kremlinului de până acum au eșuat. Rusoaica Iulia Timoșenko, care a condus o vreme Ucraina, privea ferm spre democrația de tip occidental și nicidecum spre modelul politic pe care îl oferea Moscova. Și era rusoaică! Îi repugna imperiul! Este o situație foarte dificilă pentru Putin: și-a creat-o cu mâna lui. Va avea nevoie de multă rațiune – rațiune a păcii, desigur! – pentru a putea ieși din această construcție-demolatoare (o anti-perestroikă care poartă esența și culoarea nostalgiilor militarist-imperiale ale țarilor și ale liderilor comuniști de la Kremlin). Va avea nevoie și de înțelepciunea unor consilieri care să-l facă să rezoneze, căci dacă ar fi fost el înțelept, nu ar fi ajuns în situația în care se află acum.
AUTOR: EUGEN HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
Războiul care are loc acum în Yemen este un adevărat compendiu al complicatei și furioasei politici din Orientul Mijlociu, deoarece demarează din interese teritoriale, orgolii personale, intoleranțe dogmatice și ambiții hegemonice. Și este pe cale să ducă la înfrângerea tocmai a celor care aparent sunt cei mai puternici. Astfel, teoretic, războiul se duce între trei părți: etnia yemenită houti luptă împotriva alianței formată de Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite. În realutate, este un confict între patru părți, deoarece Iranul sprijină mai mult decât generos etnia houti pentru a șubrezi indirect protagonismul saudit în lumea islamică.
Și tot teoretic, acest război, declanșat acum opt ani de amestecul saudiților în politica Yemenului, trebuia să-l câștige într-o clipită alianța dintre Riad și Abu Dabi, puteri foarte bogate, posesoare ale unor arsenale moderne, căci se înfruntă cu unul dintre cele mai sărace triburi din țările arabe. Dar, nu a fost așa. Și eșecurile, la fel ca succesele, au multiple cauze, iar, în războiul din Yemen, principalele cauze au fost slaba pregătire militară și moralul scăzut al trupelor aliate. Înfrângerile inițiale s-au agravat odată cu trecerea timpului, căci Teheranul i-a dat etniei houti tot ajutorul posibil, fără a interveni direct în conflict. I-a dat, mai ales drone și rachete cu rază scurtă și mijlocie de acțiune, precum și instruirea necesară pentru ca yemeniții să folosească aceste arme, ceea ce a plasat armata saudită la limita ridicolului.
Până aici analiza acestui război s-a restrâns la ceea ce este strict material: arme, bani, instruire. Însă, mai rămâne un factor decisiv, fără să fie prea evident: capacitatea de sacrificiu a combatanților. În acest domeniu, dezechilibrul este covârșitor favorabil yemeniților. Oameni înăspriți în lipsuri îndurate timp de secole, care nu au aproape nimic de pierdut, luptă cu pasiune și istețime. În schimb, rivalii lor știu că acasă ar duce o viață dulce și nu înțeleg de ce trebuie să lupte în Yemen. Prin urmare, nu prea luptă, și au grijă mai mult de ei înșiși, fără să-i mai intereseze desfășurarea bătăliilor și a încăierărilor.
Toate acestea ar fi anecdotice dacă s-ar întâmpla doar acum în Yemen. Însă, aruncând o privire în istorie – de la războaiele punice, până la cele din Vietnam și Afganistan – constatăm că niciun război n-a fost câștigat, dacă soldații nu erau convinși de cauza pentru care luptau și dacă nu dispuneau de o enormă capacítate de sacrificiu. Sau, cel puțin, să fi fost conștienți că, dacă voiau să supraviețuiască, trebuiau să învingă. Iuliu Cezar și Hernán Cortés știau foarte bine acest lucru atunci când și-au ars corăbiile…
Autorul articolului: Valentin Popescu.
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
YEMEN: EL ARMA NADA SECRETA DE LOS HOUTI
La actual guerra del Yemen es todo un compendio de la complicada y airada política del Oriente Medio ya que arranca de intereses territoriales, orgullos personales, intolerancias dogmáticas y ambiciones hegemónicas y va camino de desembocar en la derrota de los aparentemente más poderosos. Así, teóricamente, la guerra es entre tres – la tribu yemení de los houti contra la alianza de Arabia Saudita y los Emiratos Árabes Unidos. En realidad, es un conflicto a cuatro ya que el Irán apoya más que generosamente a los houti para minar indirectamente el protagonismo saudí en el mundo islámico. Y, teóricamente también, esta guerra engendrada hace ocho años largos por la injerencia saudí en la política yemení, debía haberla ganado en un periquete la alianza de Riad y Abu Dabi, potencias riquísimas y con arsenales de armas modernas, ya que se enfrentaba a una tribu del más pobre de los países árabes.
Pero no ha sido así. Al igual que los éxitos, los fracasos tienen múltiples causas y en la guerra yemení las principales fueron la deficiente preparación militar y espíritu combativo de las tropas aliadas. Los fracasos iniciales se agravaron con el paso del tiempo al prestar Teherán a la tribu yemení toda la ayuda posible sin tener que intervenir directamente en el conflicto. En especial, el suministro de drones y misiles de alcance medio y corto, así como el adiestramiento de los yemeníes en el uso de estas armas ha hecho bordear el ridículo al Ejército saudí. Hasta aquí el análisis de esta guerra se ha ceñido a lo estrictamente material: armas, dinero, adiestramiento. Pero queda un factor decisivo, pero no tan evidente: la capacidad de sacrificio de los combatientes.
En este campo el desequilibrio es abrumadoramente favorable a los yemeníes. Gente endurecida por las penurias de siglos, sin casi nada que perder, luchan con pasión y astucia. Sus rivales, en cambio, saben que tienen en casa una vida muelle que perder y no saben muy bien por qué tienen que luchar en el Yemen. Consecuentemente, pelean mal, pendientes más de la propia inmunidad que del desarrollo de las batallas y escaramuzas.
Todo esto sería anecdótico si ocurriera solamente ahora en el Yemen. Pero un repaso somero de la Historia – desde las guerras púnicas hasta las del Vietnam y Afganistán – revela que nunca se ha ganado una guerra sin disponer de unos soldados convencidos de la causa por la que luchan y con una enorme capacidad de sacrificio. O, por lo menos, conscientes de que si quieren sobrevivir no tienen más alternativa que la de vencer. Julio César y Hernán Cortés lo sabían muy bien cuando quemaron las naves…
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
ghemulariadnei 