O ÎNȘELĂCIUNE PE PLACUL TUTUROR Washington, Diana Negre

Faptul că istoria se repetă este unul dintre marile „adevăruri relative”. Sunt relative deoarece toată lumea le înțelege, cât de cât, așa cum îi convine. Exact așa cum se întâmplă acum cu strădania statelor de a impulsiona economia prin acordarea de credite.
Adevărul este că, de-a lungul istoriei, foarte multe state au suferit colapsuri financiare și economice. Și le-au depășit – puținele dăți când au reușit – așa cum au putut: prin războaie, migrații și invenții. Însă, pe măsură ce s-a îmbogățit, omenirea a recurs, tot mai mult, la falsa soluție a folosirii creditelor, care niciodată nu rezolvă crizele, doar le amână.
Iar acum, în primul sfert al secolului XXI, statele din bogata Uniunea Europeană (UE), precum și SUA în domeniul financiar au întrecut măsura și trăiesc dintr-o creditare scăpată de sub control.
În cazul Băncii Centrale Europene (BCE), creditele sunt în valoare de 500 de miliarde de €. La fel ca în SUA, suma acestor credite europene este exact …cât datoria publică existentă la ora actuală: pentru țările din UE, este ceea ce Banca Centrală tot cumpără, din noiembrie 2019, cu câte 20 de miliarde de € în fiecare lună.

În SUA, totul a început prin ridicarea „plafonului datoriei”, un exercițiu prin care administrația americană acceptă să se finanțeze pe ea însăși…prin datoria față de restul lumii.
Dacă operația europeană contrazice una dintre funcțiile de bază ale BCE – adică, să oprească inflația – și este dusă la îndeplinire invocând lupta împotriva crizei financiare cauzată de pandemie, pe lângă contracararea incipientei conjuncturi negative din lumea industrializată, în SUA, crește într-o veselie datoria țării, care a atins amețitoarea cifră de 2,5 bilioane de dolari.
În realitate, conjunctura de ambele părți ale Atlanticului a intrat în criză înainte de pandemie, însă acum Covidul cauzează un colaps trecător în Europa… cu excepția sistemelor sanitare din țările mai dezvoltate.
În SUA, situația s-a agravat odată cu cadourilor făcute aproape tuturor cetățenilor țării de guvernul federal, care a trimis cel puțin câte 2 mii de dolari fiecărui cetățean, fără niciun impozit, pentru a mai reduce din efectele financiare ale pandemiei. Au primit toți acești bani indiferent dacă beneficiarul era bogat sau sărac, dacă lucra în tele-muncă sau era șomer, dacă era activ sau pensionar.
În Europa, cornul abundenței care zguduie BCE servește pentru a liniști pentru moment îngrijorările statelor mai sărace, precum și tendințele crescătoare ale burselor din aproape toată lumea.

Se știe că banii ieftini și mulți, așa numiții „bani ai rotativei” generează, în mod sigur, inflație, o tară devastatoare pentru orice economie. Desigur, atunci când este vorba despre opinia publică, crizele pot fi ascunse o vreme; și având timp și îndemânare, uneori pot fi depășite. În caz contrar, așa cum s-a întâmplat în 1929, lumea a fost lovită de o criză economică majoră; cea din 1929 a fost fără precedent.
Or economiile SUA și ale UE trec acum printr-un moment similar acelei mari crize. Înflația atinge în Europa 5% (în Germania, chiar 6%), o cifră mai mare decât valoarea de referință stabilită chiar de BCE, care este de 2%. Pentru a agrava și mai mult panorama, UE a pus în circulație, de un deceniu încoace, mult mai multă monedă, decât ar corespunde volumului total al economiilor țărilor membre.
De cealaltă parte a Atlanticului, înflația este mult mai rea. Anul acesta a fost de 7%. Cu toate acestea, președintele Rezervei Federale (versiunea americană a băncii centrale europene), consideră că este vorba de o chestiune trecătoare.

La fel gândesc și economiștii Băncii Centrale Eeuropene, care se străduiesc să creadă că presiunea inflației încă poate fi controlată (de pildă, în Germania, prin creșterea IVA până la nivelurile de dinanite de pandemie se încearcă să se reducă inflația cu 1,25%). Poate că se va reuși atât în America, cât și în Europa. Însă, nimeni nu se gândește cum să contracareze crescânda capitalizare casnică declanșată de pandemie, creșterile salariale care generează inflație și blocajele actuale din transporturi și servicii.
Cu toate acestea, în mijloacele specializate în diplomație și economie continuă să se răspândească teoriile care explică noua fază economică în care s-ar afla lumea, capabilă să facă față inflației și datoriei, fără prea multe probleme.
Însă, dacă se întâmplă același lucru pe ambele coaste ale Atlanticului, totuși Banca Centrală Europeană nu a oferit explicații pentru defazarea posturii sale față de Banca Centrală a SUA, care și-a anunțat intenția de a mai reduce din cumpărarea datoriei publice, începând din anul 2022.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

UNA ESTAFA A GUSTO DE TODOS Washington, Diana Negre

Eso de que la Historia se repite es una de las grandes “verdades relativas”, ya que son relativas porque todo el mundo las entiende así o asá, según le conviene. Como ocurre ahora con el empeño de los Estados de impulsar la economía a fuerza de conceder créditos.
Lo cierto es que a lo largo de la Historia han sido legión los Estados que han sufrido colapsos financieros y económicos. Y los han superado -las pocas veces que lo han hecho- cómo y cuándo han podido: con guerras, migraciones e invenciones. Pero a medida que se ha ido enriqueciendo, la Humanidad ha ido recurriendo más y más a la falsa solución de echar mano de los créditos que no resuelven casi nunca las crisis, pero las aplazan.
Y ahora, ya en el primer cuarto del siglo XXI, los estados de la muy rica Unión Europea (UE), así como también los EEUU en su ámbito financiero – han rizado el rizo y ya están viviendo de un crédito desbocado.
En el caso del Banco Central Europeo (BCE), – es decir, de ellos mismos – son 500.000 millones de €. Igual que en Estados Unidos, la suma de este crédito europeo corresponde…. a la deuda pública ya existente: para las naciones de la UE, es lo que el Banco Central compra desde noviembre del 2019 a razón de 20.000 millones de € mensuales.
Para Estados Unidos, todo empieza por aumentar el “techo de la deuda”, un ejercicio regular en que el gobierno norteamericano acepta financiarse a sí mismo…con la deuda debida al resto del mundo.
Si la operación europea contradice una de las funciones básicas del BCE -contener la inflación- y se lleva a cabo invocando la lucha contra la crisis financiera causada por la pandemia, además de contrarrestar la incipiente coyuntura negativa del mundo industrial, en Estados Unidos van aumentando alegremente el endeudamiento del país que, debido a sus dimensiones, alcanza cifras de vértigo: 2.5 billones de dólares.
En realidad, la coyuntura a ambos lados del Atlántico entró en crisis antes de la pandemia, pero ahora el covid genera un colapso transitorio en Europa… salvo para el sistema sanitario de los países más avanzados.

En Estados Unidos, la situación se agravó más aún con los regalos hechos a casi todos los ciudadanos del país por parte del gobierno federal, que envió por lo menos 2 mil dólares a cada ciudadano, libres de impuestos, para paliar los efectos financieros del covid. Daba igual si el beneficiado era rico o pobre, en paro o trabajando a distancia desde su casa, en activo o con una pensión garantizada que seguía llegando puntualmente cada mes.
En Europa, el cuerno de la abundancia que sacude el BCE sirve para tapar momentáneamente las angustias de los Estados más pobres y la tendencia alcista de las Bolsas de casi todo el mundo.
Es sapiencia de Perogrullo que el dinero barato y abundante –el llamado “dinero de la rotativa”– genera indefectiblemente inflación, una lacra devastadora de cualquier economía. Claro que tratándose de opinión pública, las crisis se pueden ocultar un tiempo; y con tiempo y maña, hasta se pueden llegar a superar. Cuando no es así, como ocurrió en 1929, el mundo sufrió una crisis económica mayúscula; La de 1929 fue sin precedentes.

Es justo un momento similar al de la gran crisis el que atraviesan actualmente las economías de los EEUU y la UE. La inflación en esta última ronda el 5% (en Alemania, incluso el 6%), una cifra que duplica con creces el valor de referencia fijado por el propio BCE que es del 2%. Para agravar aún más el panorama, la UE lleva un decenio poniendo en circulación mucha más moneda de la que correspondería al volumen total de las economías nacionales.
La inflación es todavía peor al otro lado del Atlántico, donde este año ronda cerca del 7%. A pesar de lo cual, el presidente de la Reserva Federal (la versión norteamericana de los bancos centrales europeos), lo considera un problema transitorio.
Algo semejante a lo que piensan los economistas del BCE, quienes quieren creer que la presión inflacionista es aún controlable (por ejemplo: la subida del IVA en Alemania a niveles previos a la pandemia reduciría la inflación en un 1,25%). Quizá sea así en América y en Europa. Pero no dicen ni cómo lo pueden hacer, ni qué medidas van a adoptar para contrarrestar la crecida capitalización doméstica generada por la pandemia, las subidas salariales que genera la inflación y los cuellos de botella actuales en transportes y servicios.

A pesar de lo cual, continúan divulgándose en medios especializados en diplomacia y economía las teorías que explican la nueva fase económica en que el mundo se halla, capaz de asumir la inflación y la deuda sin mayores percances.
Pero si el problema es común en ambos lados del Atlántico, en cambio el Banco Central Europeo no ha dado explicaciones por el desfase de su postura frente al Banco Central de Estados Unidos, que ha anunciado su intención de reducir la compra de deuda pública a partir de 2022.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DE NEZDRUNCINAT…!

Inflația a crescut vertiginos în SUA și este pe cale să crească și în celelalte țări industrializate; pacea tremură la frontierele din Asia (Taiwan) și din Europa Orientală; dezbaterile parlamentare se termină din ce în ce mai mult în tribunale, iar libertățile individuale sucumbă în fața unui virus care contagiază mult și ucide mai puțin. Oare, omenirea este debusolată?
Parțial, da. Însă, contradicția aparentă între o omenire mai bogată ca niciodată în cunoștințe și bani și conduita eratică a nenumărate guverne și societăți are logica ei. Și anume: de la sfârșitul secolului XIX ceea ce câștigăm în știință și avere – nu toți, doar lumea industrializată – pierdem în arta conviețuirii.
Principalii factori ai acestui regres sunt ritmul frenetic al schimbărilor politice din ultima sută de ani și himera că, pentru a obține un lucru, este suficient să-l vrei.

De fapt, acești doi factori sunt strâns legați între ei. Al doilea este cel mai important. Căci, ceea ce a văzut lumea în intervalul de timp menționat a fost faptul că, cu tenacitate, se obțin „lucruri imposibile”, ceea ce contrazice toate experiențele și expectativele istorice. Astfel, s-a putut vedea cum a apărut un stat – Israelul – ale cărui rădăcini mai apropiate se află în… Imperiul Roman; a reapărut o țară ca entitate reunificată – Germania – principala responsabilă pentru cele două cele mai devastatoare războaie din Istorie; cea mai mare putere din lume – SUA – a fost învinsă de niște țări mici din lumea a treia (Afganistan, Somalia, Vietnam); și s-a văzut – încă se mai vede – cum teroarea, violența și bestialitatea dobândesc titularitate politică de stat (Statul Islamic, primul Afganistan taliban, precum și pleiada de organizații teroriste care au fost protagoniștii politicii din acești o sută de ani în prea multe locuri din lume).

Concluzia pe care a tras-o opinia publică din acest șir de evenimente este, pe scurt, că orice este posibil. Legile (și Constituțiile), tratatele, morala sau credințele religioase au încetat să mai fie valori respectabile, și cu atât mai puțin, respectate. Important este acum ce vrei… mai ales dacă poți. Și e evident că poate cel care este cel mai nesăbuit, brutal și tenace. Mai ales, dacă strădaniile lui sunt îndreptate împotriva statelor și națiunilor care, de atâta bunăstare și siguranță, și-au pierdut curajul, vitejia, capacitatea de a îndura și voința de a lupta.
De ce să lupte și să se sacrifice dacă poate plăti sau ceda, căci e același lucru?
Dacă e să ne amintim de decadența Imperiului Roman care a adoptat aceeași atitudine în fața presiunii invaziilor barbare… lucrurile acesta par atât de îndepărtate ! Atât de îndepărtate ca Somalia, Vietnam, Afganistan, terorismul, etica, respectul datorat aproapelui și cuvântului dat.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¡POR NARICES…!

La inflación se ha disparado en los EE.UU. y va camino de hacerlo en el resto del mundo industrial; la paz tirita en las fronteras de Asia (Taiwán) y Europa Oriental; los debates parlamentarios culminan cada vez más en los tribunales y las libertades individuales sucumben ante un virus que contagia mucho y mata bastante menos. ¿Es que la humanidad ha perdido el Norte?
En parte, sí. Pero la aparente contradicción entre una humanidad más rica en saberes y dineros que nunca y la conducta errática de un sinfín de Gobiernos y sociedades tiene su lógica. Y esta es que desde finales del siglo XIX lo que ganamos en saber y tener – no todos, solo el mundo industrial – lo vamos perdiendo en el arte de convivir.

Los factores principales de este retroceso han sido el frenético ritmo de los cambios políticos de los últimos cien años y el espejismo de que basta con empeñarse en una cosa para lograrla.
En realidad, ambos factores están estrechamente vinculados. Pero el segundo es el más importante. Porque lo que han visto las masas en el mentado lapso de tiempo es que con tenacidad se logran “imposibles”, hechos que contradecían todas las experiencias y expectativas históricas. Así, se vio surgir un Estado – Israel – cuyas raíces más próximas están en el Imperio Romano; se presenció la reaparición como entidad unificada de un país – Alemania – responsable principal de las dos guerras más devastadoras de la Historia; se presenció el fracaso militar de la mayor potencia del mundo – los EE.UU. – a manos de pequeñas naciones tercermundistas (Afganistán, Somalia, Vietnam); y se vio -y se ve aún – como el terror, la violencia y la bestialidad adquieren titularidad política como Estado (el Estado Islámico, el primer Afganistán talibán, y la pléyade de organizaciones terroristas que han protagonizado la política de esos cien años en demasiadas partes del mundo.

La conclusión que ha sacado la opinión pública de esta retahíla de acontecimientos es, en resumen, que todo vale. Ni las leyes (incluidas las Constituciones), ni los tratados, ni la moral o las creencias religiosas son ya cosas respetables y, ni muchísimo menos, respetadas. Lo que vale es lo que uno quiere… si es que puede. Y a la vista está que puede el que es más desconsiderado, brutal y tenaz. Sobre todo, si sus empeños van contra Estados y sociedades que a fuerza de bienestar y seguridad han perdido el valor, la valentía, la capacidad de sufrimiento y la voluntad de luchar.
¿Por qué luchar y sacrificarse si se puede pagar o ceder, que viene a ser lo mismo?
Y si alguno se acuerda de la decadencia del Imperio Romano que adoptó esta misma actitud ante la presión de las invasiones bárbaras… ¡Esto cae tan lejos…! Tan lejos como Somalia, Vietnam, Afganistán, el terrorismo, la ética, el respeto al prójimo y a la palabra dada.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

NICI RĂZBOI, NICI PACE Washington, Diana Negre

Marea tensiune cauzată de concentrarea a 175.000 de militari ruși la frontiera cu Ucraina poate duce la o mare criză, însă cu greu la un mare război.
Nu pentru că nu s-ar dori, ci deoarece, în ziua de azi, nu se poate. Mai ales pentru că nu poate Rusia. Iar SUA nu vor; cred că arma lor cea mai de temut – potențialul economic – le este suficientă pentru a opri armata moscovită și visele de grandoare ale lui Putin.
Ca întotdeauna în politică, în această criză contează cel mai puțin drepturile și rațiunile; hotărâtoare sunt puterile și interesele. Acestea din urmă sunt evidente: Rusia vrea să revină la privilegiile ei de mare putere – așa cum a fost pe vremea țarilor și a URSS-ului – și să mențină „status quo”-ul militar-teritorial de la sfârșitul secolului trecut, când jumătate de Europă era dominată de URSS.

Din rațiuni de hegemonie, SUA vor să mențină „status quo”-ul actual, în care Federația Rusă să continue să fie mare…, însă mult mai puțin mare. Și mai ales, pentru Washington este esențial să mențină expansiunea teritorială a NATO-ului, o expansiune care reduce enorm eventualul pericol militar rusesc.
Sunt interese antagonice care lasă foarte puțină marjă pentru negocieri. Însă, nici pentru confruntare nu există marjă de manevră. Putin știe că un succes militar fulminant – cucerirea și ocuparea Ucrainei – ar fi posibil, dar într-un război împotriva NATO ar avea cele mai rele atuuri, din cauza inferiorității industriale și economice a Rusiei, fără să mai ținem cont de războiul de gherilă pe care l-ar duce patrioții ucraineni.
Atunci, ce este cu toată această desfășurare de trupe și arme la frontiera ruso-ucraineană?
Ar putea fi o încercare ieftină de șantaj. Este o schemă în care, pe termen scurt, regimurile autoritare câștigă partida în fața guvernelor democratice, înfricoșate că și-ar pierde puterea, dacă electoratul e cuprins de teama războiului.

Această abordare i-a permis lui Hitler, în secolul trecut, să anexeze bună parte din Europa (Alsacia-Lorena, Boemia și Moravia, Silezia etc.) fără să tragă un foc de armă, iar lui Stalin i-a permis să supună o jumătate de Europă, fără ca SUA și aliații lor să deplaseze un singur soldat. Însă…
Însă Hitler n-a socotit prea bine cât erau dispuse democrațiile să-i tolereze faptele și a declanșat cel de al Doilea Război Mondial, pe care l-a pierdut mult mai mult în finanțe, decât pe câmpul de luptă. Iar URSS-ul lui Stalin, cu mai multă precauție și cu un spionaj mai bun decât cel al Germaniei naziste, n-a declanșat niciun război, însă s-a ruinat într-o cursă a înarmărilor, cursă care îi era vitală pentru a face plauzibile amenințările la adresa păcii mondiale.
Putin face acum același joc ca Hitler și Stalin, însă cu mult mai multă prudență și în cunoștință de cauză. Aceasta, în principiu, ar fi o garanție pentru menținerea păcii, căci nimeni nu poate fi sigur că se joacă cu focul și nu provoacă un incendiu dintr-un accident – sau în politica internațională – din cauza naționalismelor scăpate de sub control.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NO GUERRA Y NO PAZ Washington, Diana Negre

La gran tensión generada por la concentración de 175.000 soldados rusos en la frontera con Ucrania puede derivar en una gran crisis, pero difícilmente en una gran guerra.
Y no tanto porque no se quiera, sino porque, hoy por hoy, no se puede. Sobre todo, porque Rusia no puede. Y los Estados Unidos, porque aún no quieren; creen que su arma más temible – el potencial económico – les basta para contener al Ejército moscovita y los sueños de grandeza de Putin.
Como casi siempre en política, lo de menos en esta crisis son los derechos y las razones; lo decisivo son los poderes y los intereses. Estos últimos son evidentes: Rusia quiere volver por sus fueros de gran potencia – como lo fueron la zarista y la URSS – y mantener el “status quo” militar-territorial de finales del siglo pasado, cuando media Europa estaba dominada por la URSS.

Por razones hegemónicas, los EE.UU. quieren mantener el “status quo” actual en el que la Federación Rusa sigue siendo grande…, pero muchísimo menos. Y, sobre todo, para Washington es fundamental mantener la expansión territorial de la OTAN, una expansión que reduce grandemente la eventual peligrosidad militar rusa.
Son intereses antagónicos que dejan muy poco margen para la negociación. Pero para la confrontación tampoco hay mucho campo de maniobra. Putin sabe que un éxito militar fulminante – la conquista y ocupación de Ucrania – está a su alcance, pero que en una guerra contra la OTAN tiene las peores bazas por la inferioridad industrial y económica, sin contar con la guerra de guerrillas que plantearían los patriotas ucranianos.
Entonces, ¿a qué viene ese despliegue armado en la frontera ruso-ucraniana?
Podría ser un intento de chantaje de bajo coste. Es una jugada en la que, a la corta, los regímenes autoritarios les ganan la partida a los Gobiernos democráticos, atemorizados por la pérdida del poder si el electorado es presa del miedo a la guerra.
Este planteamiento le permitió a Hitler en el siglo pasado anexionarse buena parte de Europa (Alsacia Lorena, Bohemia y Moravia, Silesia, etc.) sin pegar un tiro y le permitió a Stalin sojuzgar media Europa sin que los EE.UU. y sus aliados movieran un solo soldado. Pero…

Pero Hitler calculó mal las tragaderas de las democracias y desencadenó la II Guerra Mundial que perdió en las finanzas mucho más que en los campos de batalla. Y la URSS de Stalin, más cauta y con mejor espionaje que la Alemania nazi, no provocó ninguna guerra, pero se arruinó en una carrera armamentista, carrera que le era imprescindible para hacer plausibles sus amenazas a la paz mundial.
Putin está haciendo ahora el mismo juego que Hitler y Stalin, pero con muchísima más prudencia y conocimiento de causa. Lo que en principio sería una garantía para el mantenimiento de la paz, si no fuera porque no hay nadie que juegue con fuego y esté seguro de no provocar un incendio por accidente o – en la política internacional – por nacionalismos desbocados.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

REVOLUȚIA SĂ TRĂIASCĂ!

Dacă trecem în revistă cei mai importanți pași ai politicii, ajungem la concluzia tristă și inevitabilă că Istoria nu încetează să păcălească omenirea.
Chiar acum, în Cornul Africii, un laureat al premiului Nobel pentru Pace – președintele Etiopiei – conduce un război civil. Iar în Sudan, o răscoală inventează destituirea președintelui constituțional al țării pentru a-l pune în locul său pe altul.
Căci, ceea ce oamenii au crezut că au obținut cu mari sacrificii (masacre, opresiuni, invazii, treceri prin foc și sabie etc.) a sfârșit, de cele mai multe ori, prin a restaura ceva și mai rău decât ceea ce fusese înlăturat prin forță oarbă. Pentru a ne reîmprospăta memoria, iată câteva exemple de convulsii sociale mai cunoscute.
Este cazul celor patru revoluții importante ale lumii albe: cea a lui Julius Cesar, Revoluția Franceză, revoluția din Statele Unite ale Americii și revoluția bolșevică de la începutul secolului trecut. Toate patru au fost făcute pe altarul libertății și dreptății și toate patru au dus la instaurarea unor imperii, făcând arșice ambele valori morale.
Cezar nu numai că a pus capăt republicii – pe care spunea că o salvează – și a instaurat un imperiu (de fapt, primul împărat a fost August, căci Cezar a fost asasinat), dar Napoleon a repetat aceeași piesă, punându-i sceptru, coroană și milioane de morți revoluției, despre care credea că va pune capăt monarhiei și opresiunii. Ca să rămână foarte clar că revoluția se făcea pentru fraternitate, egalitate și libertate, distrugerea războinică și atotputernicia franceză s-a întins peste toată Europa. Trăiască revoluția și imperiile ei!

În apărarea împăratului corsican trebuie să spunem că el nici nu s-a gândit și nici nu a promovat revoluția, ci pur și simplu a pus stăpânire pe ea. Pe ea, pe imensa bogăție și pe enormul potențial uman pe care le-a acumulat Franța cea monarhică. Aceasta a fost principala rațiune a succeselor și a războaielor sale.
Cel de al treilea exemplu – cel al SUA – este cel care a rămas cel mai aproape de idealismul primar. Și a fost singura dintre cele patru revoluții care nu a dus la o dictatură personală.
Însă cele 13 colonii americane care s-au răsculat împotriva imperiului britanic pe altarul libertății și al dreptății au sfârșit prin a fi cel mai mare imperiu din istorie, impunând lumii interesele lor, modul lor de viață, limba lor (moștenită de la englezi) și războaiele lor – de la războiul Coreei, până la cel din Afganistan – pentru cea mai imperială dintre rațiuni: pentru simplul fapt că puteau ca nimeni altcineva. Și, în consecință, SUA au apărat libertatea și dreptatea în lungul și în latul lumii… libertatea și dreptatea Statelor Unite ale Americii. Trăiască revoluția și imperiile ei!
Revoluția bolșevică a fost făcută oficial pentru a pune capăt despotismului țarilor. Și desigur, pentru a înlătura privilegiile sociale și teroarea polițienească. Egalitate, libertate și fraternitate în stil rusesc, în varianta lui Stalin. Și la fel ca în cele trei cazuri anterioare, sângerânda naștere revoluționară a dus la o situație copiată de la regimul anterior, însă în „do major”.

Căci, cu ajutorul lui Stalin, teroarea s-a perfecționat în URSS; represiunea politică a fost mai sângeroasă și mai obsesivă decât cea a lui Ivan cel Groaznic; guvernarea a fost și mai dictatorială decât Hoarda de Aur moștenită de la Ginghis Han; iar privilegiile abuzive ale aristocrației țariste au fost moștenite și sporite de birocrația de partid. Puterii nemăsurate a țarilor i-a urmat puterea nelimitată (în interiorul URSS-ului) a lui Iosif Stalin. Fără sceptru și fără coroană, deoarece nu putea fi țar: a fost doar secretar general. Însă, a avut mai multă putere decât toți țarii la un loc.
Înnecate în cea mai absolută uitare – politic corectă – principiile libertății și egalității i-au lăsat noului regim doar fraternitatea, pentru a salva ceva din idealismul revoluționar. Această fraternitate a fost cultivată și dezvoltată în secolul XX în cea mai cruntă manieră posibilă: cu tancuri, trupe și intoleranță absolută. Adică, la fel ca imperiile coloniale din cele cinci secole anterioare. Trăiască revoluția și imperiile ei!

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¡VIVA LA REVOLUCIÓN!

Si uno repasa los presuntos pasos trascendentes de la política llega a la triste y forzosa conclusión de que la Historia no para de burlarse de la humanidad.
Ahora mismo, en el Cuerno de África, todo un Premio Nobel de la Paz – el presidente etíope – acaudilla una guerra civil. Y en el Sudan, una asonada se inventa la destitución de quita y pon del presidente constitucional del país.
Y es que lo que los hombres creían lograr con grandes sacrificios (matanzas, opresiones, invasiones, conversiones a fuego y espada, etc.) acabaron la mayoría de las veces restaurando – pero aumentadas – las situaciones cambiadas a la brava y a la ciega. Y para refrescar la memoria, ahí van unos cuantos ejemplos de las convulsiones sociales más conocidas.
Es el caso de las cuatro revoluciones mayúsculas del mundo blanco: la de Julio César, la Revolución Francesa, la de los Estados Unidos de América y la bolchevique, de principios del siglo pasado. Las cuatro se hicieron en aras de la libertad y la justicia y las cuatro desembocaron en sendos imperios y haciendo mangas y capirotes a ambos valores morales.
Porque no sólo acabó César con la república – que decía que quería salvar – para dar paso a un imperio (aunque el primer emperador fuera Augusto por el asesinato de César), sino que Napoleón repitió la jugada, poniéndole cetro, corona y millones de muertos a la revolución que creía acabar con la monarquía y la opresión. Para que constase bien claro que la revolución se hacía por la fraternidad, igualdad y libertad, la destrucción bélica y la prepotencia gala se extendió a toda Europa. ¡Viva la revolución y sus imperios!

En defensa del emperador corso hay que decir que él no ideó ni promovió la revolución, sino que simplemente se apoderó de ella. De ella y de la inmensa fortuna y potencial humano que había acumulado la Francia monárquica. Esta fue la razón principal de sus éxitos y sus guerras.
El tercer ejemplo – el de los EE.UU. – es el que se quedó más cerca del idealismo primigenio. Ha sido la única de estas cuatro revoluciones que no desembocó en una dictadura personal.
Pero las 13 colonias americanas que se rebelaron contra el imperio británico en aras de la libertad y la justicia acabaron siendo el mayor imperio de la Historia, imponiendo al mundo sus intereses, su forma de vida, su idioma (herencia británica) y sus guerras – desde la de Corea hasta la del Afganistán – por la más imperial de las razones: porque podían más que nadie. Consecuentemente, los EE.UU. han defendido la libertad y la justicia a lo largo y ancho del Mundo… siempre que fueran la libertad y la justicia de los Estados Unidos de América. ¡Viva la revolución y sus imperios!

La revolución bolchevique se hizo oficialmente para acabar con la forma despótica de gobernar de los zares. Y, ¡no faltaría más!, para acabar con los privilegios sociales y el imperio del terror policial. Igualdad, libertad y fraternidad a la rusa, versión Stalin. Y al igual que en los tres casos anteriores, el sangriento parto revolucionario desembocó en una situación calcada del régimen anterior, pero en “do mayor”.
Porque, de la mano de Stalin, el terror se perfeccionó en la URSS; la represión política fue más sangrienta y obsesiva que la de Iván el Terrible; el Gobierno, más dictatorial que el de la Horda de Oro, heredera de Gengis Khan; y los privilegios abusivos de la aristocracia zarista los heredó y amplió la burocracia del partido. Y al poder desmedido de los zares le sucedió el poder ilimitado (dentro de la URSS) del José Stalin. Sin cetro ni corona, porque no podía ser zar, fue tan solo secretario general. Pero con más poder que todos los que le precedieron en la cúspide del poder.
Hundidos en el más absoluto de los olvidos – el políticamente correcto –, la libertad y la igualdad, al nuevo régimen le quedaba la fraternidad para salvar siquiera algo del idealismo revolucionario. Y lo cultivaron y desarrollaron en el siglo XX de la más cainita de las maneras: con tanques, tropas e intolerancia absoluta. Es decir, como los imperios coloniales de los cinco siglos anteriores. ¡Viva la revolución y sus imperios!

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

NU UITAȚI DE RUSIA! Washington, Diana Negre

Situarea Chinei ca a doua economie din lume și ca principală amenințare la adresa hegemoniei americane i-a luat Rusiei, în fața opiniei publice, rolul principal pe care l-a deținut timp de 80 de ani.
Totuși, Kremlinul continuă să fie un mare actor în jocul politic mondial, iar din punct de vedere militar, este acum mai puternic și mai periculos decât a fost URSS, în secolul trecut, când a dus „războiul rece”.
De fapt, viziunea aceasta degradantă a Federației Ruse este o eroare de apreciere comisă de politicienii americani, o eroare pe care naivitatea mediatică a răspândit-o în lume ca adevăr paradigmatic. Să ne reamintim că, în 2014, senatorul John McCain (decedat, între timp) spunea că Rusia este „…o benzinărie deghizată în Stat…”; și, în același an, președintele Obama a afirmat că Rusia e „o simplă putere regională”. Nu era chiar așa, însă dădea bine pentru auzul publicului, iar, din punct de vedere electoral, era rentabil.
Desigur, Rusia lui Vladimir Putin a moștenit multe dintre problemele care au măcinat URSS, de la scăderea populației, corupția și închistarea birocrației statale, până la ponderea excesivă a materiilor prime în economia țării. Cu toate acestea, poderea ei reală pe piețele din lume fac din Rusia de azi cea de a doua economie din Europa și cea de a șasea din lume. În plus: sancțiunile pe care Occidentul le aplică Moscovei pentru anexarea Crimeei și a altor teritorii ucrainene, până la urmă, i-au priit Rusiei, căci s-a văzut nevoită să-și reorganizeze economia. Și mai ales, a potențat decăzutul sector agricol, care acum, a ajuns să exporte, anual, produse de peste 30 de miliarde de dolari.
Aceste sancțiuni au stimulat puternic eforturile Rusiei în domeniul cercetării și al tehnologiei, astfel că, la ora actuală, figurează printre primele zece țări, în privința investițiilor în aceste domenii.
Reformele militare au demarat chiar înaintea reformelor economice declanșate de sancțiunile menționate. Cursa înarmărilor ruso-americană din secolul XX, care a însemnat lovitura de grație dată finanțelor sovietice, le-a arătat generalilor ruși cât de mult au rămas în urmă în privința armelor și a structurilor organizatorice. În ziua de azi, capacitatea de mobilizare rapidă, mobilitatea și arsenalul de arme ultramoderne fac ca Rusia să se compare cu NATO în asemenea măsură, încât, în caz de confruntare – improbabil, în momentul de față – nu s-ar putea prevedea cine ar câștiga războiul. Din 2008 încoace, Kremlinul investește, anual, aproximativ 150 de miliarde de $ pentru dotarea forțelor sale militare.
Această sporită periculozitate a Rusiei a dat fiori întâlnirii de la nivel înalt NATO-SUA, care a avut loc săptămâna aceasta în țările baltice, unde s-au dezbătut măsurile care urmează să fie luate, în cazul în care Rusia se va folosi de cei o sută de mii de militari ai săi concentrați de-a lungul frontierei cu Ucraina, pentru a invada și a ocupa această țară.
În sfârșit, acest bilanț comparativ între forțele militare NATO-Rusia nu include și „celelalte forțe” – servicii secrete, potențiala coloană a cincea, forțele mercenare prezente în lumea a treia etc. Nu figurează în acest bilanț deoarece evaluarea lor ar fi foarte dificilă, însă ponderea lor într-un război total, așa cum a fost cel de al Doilea Război mondial sau, în ultima vreme, cel din Afganistan, este foarte importantă. În acest domeniu, Rusia are o îndelungată experiență, pe care a început să o dobândească încă din vremea când exista URSS-ul.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NO SE OLVIDEN DE RUSIA Washington, Diana Negre

La irrupción de China como segunda economía mundial y principal amenaza de la hegemonía estadounidense ha relegado a Rusia en la opinión pública del protagonismo que detentó durante los últimos 80 años.
Pero el Kremlin sigue siendo un gran protagonista del juego político mundial y desde un punto de vista militar, es hoy más fuerte y peligroso incluso que la URSS del siglo pasado, cuando protagonizó la “guerra fría”.
En realidad, esta visión degradante de la Federación Rusa es un error de apreciación de los políticos estadounidenses, un error que el papanatismo mediático ha difundido por el mundo como verdad paradigmática. Recuérdese que en el 2014 el senador John McCain (ya fallecido) dijo que Rusia era ”…una gasolinera disfrazada de Estado…”; y ese mismo año el Presidente Obama definió a Rusia como mera “potencia regional”. No era así, pero sonaba bien ante la audiencia nacional y era electoralmente rentable.
Evidentemente, la Rusia de Vladimir Putin ha heredado muchos de los problemas que torturaron a la URSS, desde la decadencia demográfica, la corrupción y el inmovilismo de la burocracia estatal, hasta el excesivo peso de los recursos naturales en la economía del país. Pero, así y todo, su peso real en los mercados mundiales hace de la Rusia de hoy la segunda economía de Europa y la sexta del mundo. Más aún: las sanciones impuestas por Occidente a Moscú por la anexión de Crimea y otros territorios ucranianos han acabado beneficiando a Rusia, que reorganizó su economía. Además, ha potenciado el decadente sector agrario hasta alcanzar en ese sector exportaciones anuales superiores a los 30.000 millones de dólares.
Además, las sanciones estimularon todavía más los esfuerzos rusos en el campo de la investigación y tecnología y hoy figura entre los diez países que más invierten en esos campos.
Anteriores a las reformas económicas provocadas por las sanciones son las reformas militares. La carrera armamentista ruso-americana del siglo XX, que supuso la estocada final para las finanzas soviéticas le evidenció al generalato ruso los retrasos armamentistas y organizativos que padecía el país. Hoy su capacidad de movilización rápida, movilidad y su arsenal de armas ultramodernas es tan próximo al de la OTAN que en el caso – hoy por hoy, improbable – de una confrontación de ambos ejércitos, resulta imposible predecir quien ganaría la guerra. El Kremlin viene invirtiendo desde el 2008 cerca de 150.000 millones de $ anuales en sus fuerzas militares.
Esta crecida peligrosidad rusa ha quedado pasmada en la cumbre OTAN-EEUU de esta semana en los países bálticos, donde se debatieron las medidas a tomar en caso de que Rusia aprovecha la concentración de cien mil de sus soldados en la frontera ucraniana para invadir y ocupar esta nación.
Por último,este balance comparativo de las fuerzas militares OTAN-Rusia no incluye las “otras fuerzas”-servicios secretos, quintas columnas potenciales,fuerzas mercenarias presentes en el tercer mundo,etc.No figuran en el balance porque su evaluación es dificilísima,pero su peso en una guerra total–como fue la II Mundial o, últimamente, la del Afganistán–es evidente a todas luces. Y en este campo,Rusia cuenta con la larga experiencia que inició ya la URSS.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

TALIBANII DIN PAKISTAN

Talibani pakistanezi

Toată lumea știe cine sunt talibanii din Afganistan (taliban ar fi mai corect, deoarece este deja un plural în arabă și înseamnă „studenți” sau „studioși” ai Coranului, desigur!), însă puțină lume știe că există talibani și în Pakistan.
Țară în care constituie o sfidare teroristă la adresa statului, tot atât de virulentă și îngrijorătoare pe cât au fost coreligionarii lor afgani pentru SUA, căci l-au găzduit pe Usama Bin Ladin și organizația Alqaeda până când americanii au invadat Afganistanul. Cu toate că au foarte multe puncte comune, aceste două organizații sunt independente, concentrându-se fiecare pe politica din propria lor țară.
Ambele aceste organizații teroriste au în comun serviciul secret pakistanez ISI, care, atunci când i-a convenit, le-a sprijinit și le-a folosit pentru a-și urmări interesele, atât în Afganistan, cât și în Cașmir și chiar în Pakistan, și le-a combătut atunci când i-a venit bine.

Talibanii pakistanezi se numesc „Tehreek-e-Taliban Pakistan” (TTP) și aparțin ramurii sunite a „Deobandi”-lor, versiunea majoritară a islamismului, împreună cu cea a „barelvis”-ilor, în această parte a Asiei. Din deceniul anilor 90, TTP a desfășurat un terorism antisistem, cu sprijin puternic în zona de graniță afgano-pakistaneză, acolo unde etnia paștună este majoritară și îi ajută generos pe talibanii din cele două țări.
Această descriere are o valoare foarte relativă, deoarece alianțele și inamicițiile ideologico-religioase din această parte a lumii sunt alunecoase și schimbătoare… după cum vin sau pleacă succesele. Oameni săraci și oprimați, gherilele fac din credința lor un mod de viață și trec de la o organizație la alta, în virtutea succeselor momentului. Astfel, pot fi găsiți oameni care au luptat atât pentru Alqaeda, cât și pentru Statul Islamic sau pentru grupuri ale talibanilor.
În felul acesta, apar și în cazierele politice ale grupărilor campanii tenace de terorism, precum și tatonări sau trecătoare tratate de pace cu guvernul. În prezent, TTP păstrează în vigoare de o lună încoace un arministițiu cu statul pakistanez… moșit de ministrul afgan de interne Sirrayudin Haqqani !
Ce poate câștiga Afganistanul dintr-o pace între de Islamabad și TTP este greu de întrevăzut; evident este, însă, că, acum, marele beneficiar al arminisțiului este Haqqani, a cărui influență și prestigiu cresc în toată regiunea.
Însă, pentru Islamabad această „încetare a focului” este foarte periculoasă deoarece toate armistițiile stabilite până în prezent cu teroriștii au servit doar acestora din urmă pentru a se regrupa și reorganiza în vederea întreprinderii de noi acțiuni. Conform presei pakistaneze, această măsură a fost adoptată de Islamabad mai ales pentru a stabiliza teritoriul din apropierea graniței cu Afganistan, foarte afectat de atentatele teroriste și de decepția populației locale față de forțele de ordine.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LOS TALIBÁN DEL PAKISTÁN

Talibán pakistaníes

Todo el mundo sabe de los talibán (talibán y no talibanes, porque este neologismo tomado del árabe – significa “estudiante o estudioso” – ya es plural en el idioma original) del Afganistán, pero poca gente del mundo atlántico tiene noticia de que hay talibán también en el Pakistán.
Y allá constituyen un desafío terrorista contra el Estado tan virulento e inquietante como lo fueron sus correligionarios afganos para los EE.UU., albergando a bin Ladín y Alqaeda hasta la invasión estadounidense del país. Pese a las muchas coincidencias entre las dos organizaciones terroristas, ambas organizaciones son independientes y centradas mayormente en la política de su propia nación.
De todas formas, ambas organizaciones terroristas tienen en común al ISI (servicio secreto pakistaní) que, cuando le convino, las apoyó y usó para sus intereses tanto en el Afganistán y Cachemira como el propio Pakistán y las combatió cuando así le convenía.
Los talibán pakistaníes se llaman “Tehreek-e-Taliban Pakistan” (TTP) y pertenecen a la rama sunita de los “Deobandi”, la versión mayoritaria del islamismo – junto con los “barelvis” – en esta parte de Asia. Desde el decenio de los 90, el TTP derivó hacia el terrorismo antisistema, con fuertes apoyos en la frontera afgano-pakistaní, donde la etnia pachtuna es mayoritaria y ayuda generosamente a los talibán de ambas naciones.
Esta descripción tiene un valor muy relativo, porque en realidad las alianzas y enemistades ideológico-religiosas en esta parte del mundo son fluidas y cambiantes… según van y vienen los éxitos. Mundo pobre y oprimido, los guerrilleros hacen de sus creencias también un modo de vida y se pasan de una organización a otra en virtud de los éxitos del momento y en mengua de la fe. Así es más que frecuente encontrar currículos de gente que ha combatido tanto para Alqaeda como para el Estado Islámico o varios grupos talibán.
Y asimismo aparecen en los historiales políticos de las agrupaciones campañas encarnizadas de terrorismo como tanteos y efímeros tratados de paz con el Gobierno. Ahora mismo el TTP tiene en vigor desde hace un mes una tregua con el Estado pakistaní… ¡ gestionada por el ministro afgano de Interior, Sirrayudin Haqqani!
Lo que pueda ganar el Afganistán de una paz entre Islamabad y el TTP es difícil de entrever; lo único evidente que en estos momentos el gran beneficiado de la tregua es Haqqani, cuya influencia y prestigio crece en toda la región.
Pero para Islamabad ese “alto el fuego” resulta muy peligrosos porque hasta ahora todos los armisticios acordados con los terroristas solamente les han servido a estos para reagruparse y reorganizarse a fin de emprender nuevas actividades. Según la prensa pakistaní, la medida ha sido adoptada por Islamabad ante todo para estabilizar el territorio próximo a la frontera afgana, muy afectado por los atentados terroristas y el desencanto de la población local con las fuerzas del orden.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

PAPĂLAPTE ȘI PAPĂLAPTA Washington, Diana Negre

Există un regat al orbilor și este tocmai cel în care trăim în zilele noastre. Este cel mai deplorabil regat, deoarece, cum spune zicala „nu există orb mai mare decât cel care nu vrea să vadă”.
De fapt, acest regat al nostru este regatul „nu-ului”. Al celor care nu vor să vadă realitatea; al celor care nu vor să muncească; al celor care nu vor să se îmbunătățească; al celor care nu vor disciplină, nici pentru a vorbi corect, nici pentru a se îmbrăca, nici pentru a avea bune maniere; sau… orice alt lucru: lista e prea lungă.
Însă, dacă enumerarea delăsărilor (căci, în esență, asta sunt „nu-urile”) e enormă, lista cauzelor care au determinat societatea să considere că a cere e un drept și să înțeleagă că îmbunătățirea și munca ar fi un elitism păcătos de boșorogi este și ea lungă. Totuși, s-ar putea scurta la două cauze principale: parazitismul și lașitatea.
Parazitismul pare a fi o boală gravă în extremitatea majoritară, în timp ce lașitatea pare se afecteze extrema minoritară a celor din vârf.
Într-o extremă, este parazitism pur a reclama bunuri și drepturi fără să fi făcut nimic altceva decât să te fi născut, însă atitudinea celor care pretind să li se dea este că simplul fapt de a revendica este deja un drept pentru a obține tot ce își doresc. Desigur, atunci când într-adevăr este posibil să li se dea ceea ce cer. „Eu vreau” este legea fundamentală a momentului.
Iar parazitism intelectual este să ceri imposibilul. Nu pot exista locuințe foarte ieftine – ba chiar gratis! – pentru toată lumea, dacă nu se construiesc locuințe. La fel, nu poate exista un sistem sanitar gratuít, dacă nu poate fi subvenționat (medicamente, personal sanitar format corespunzător, spitale etc.), și nici nu poate exista hrană care să cada din cer, fără să se fi spus măcar o rugăciune. Căci, hrana care a intrat cândva în istorie, datorită faptului că a căzut din cer – „mana cerească” –, le-a dat-o Dumnezeu doar evreilor în exod -spune Biblia- deoarece L-au adorat și I s-au rugat.

Versiunea mai modestă și mai pământească – „panem et circenses” a Imperiului Roman – a fost un eșec, pe lângă faptul că a fost o păcăleală. Primeau pâine și distracție numai locuitorii Romei, căci restul locuitorilor din imperiu erau nevoiți să-și scotocească buzunarele sau să muncească din greu. Când protestau, dacă protestau, o făceau cu voce scăzută.
Ca și cum n-ar fi de ajuns, acest parazitism de a avea drepturi și servicii pentru simplul fapt că sunt pretinse se adaugă la incongruența: dacă pentru a avea, e suficient să ceri… de ce nu e cerută și nemurirea, tinerețea eternă, sănătatea de fier și chiar posibilitatea ca și bărbații să nască? Așa, pentru a cere, ca să nu rămână lucruri necerute…
Această atitudine cerșetoare pare a fi atât de eficientă, încât în SUA există publicații de popularizare medicală care încep să vorbească despre moarte ca despre un flagel al trecutului, care nu va mai afecta noile generații. La fel se întâmplă cu reproducerea umană: printre homosexuali crește cererea de a da naștere altor vieți, fără vreun contact heterosexual.
Și cum relele nu vin niciodată singure, societatea actuală își șubrezește bazele prin intermediul minorității pregătite să răspundă cerințelor maselor, adăugând viciului de a cere, păcatul de a nu refuza.
Căci această masă prost crescută și înșelată de niște obsedați ai puterii n-ar depăși faza de fapt episodic, dacă clasele conducătoare ale societății nu ar dezerta de la îndatoririle lor de a conduce și orienta masele.
Însă au dezertat într-un mod cât se poate de josnic și de laș. Nimeni nu a îndrăznit să arate cât de absurdă și ireală este mentalitatea parazitară, dependența de supa săracilor. Astfel, în loc să apere vorbirea corectă, adică așa cum s-a statornicit în gramatică de-a lungul secolelor, nu mai fac, de pildă, acordul corect la plural între substantive și adjective.

Dezertarea și lipsa de acțiune a conducătorilor are mai multe cauze, de la lipsa curajului de a se opune, până la contagiul cu nesăbuință. Însă, printre cauzele principale poate fi și lipsa de vitalitate a unei societăți – sau a mai multora, căci în lumea noastră globalizată contagiul intelectual este aproape imediat – care nu a știut și nici n-a putut să digere bunăstarea materială, această abundență fără precedent în istorie, de care se bucură atâtea țări dezvoltate.
Și devine alarmant pentru noi, cei care trăim în țările dezvoltate, să vedem cum un Joe Biden tot promite și nu-și îndeplinește promisiunile și nimeni nu cheamă la mazilire în SUA. Sau cum un Boris Johnson execută dansuri și contradansuri de politică sanitară, în timp ce pandemia se menține constantă în Regatul Unit. Sau un Erdogan care-și face din autoritatea judecătorească un instrument guvernamental. Nimeni nu-și sfâșie hainele nici în țările respective si nici în cele vecine.
Se vede că a avea altă opinie, a se opune sau a înfrunta problemele, modalitatea în care, în epocile anterioare se încerca să se răspundă la provocările momentului, se află înafara puterii oamenilor din societatea bunăstării.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PAPANATOS Y PAPANATAS Washington, Diana Negre

Hay un reino de los ciegos y es el nuestro de hoy en día. Y es el más deplorable reino porque, como señala el dicho popular, “no hay peor ciego que el que no quiere ver”.
En realidad, este reino nuestro es el reino del “no”. El de los que no quieren ver la realidad; de los que no quieren trabajar; de los que no quieren mejorar; de los que no quieren disciplina, sea esta la de hablar correctamente, o de vestir decentemente, o tener buenos modales; o…. cualquier otra cosa: la lista sería abrumadoramente larga.
Pero si la enumeración de las dejadeces (que es lo que son en esencia esos “noes”) es enorme, la lista de las causas que han llevado a esta sociedad a considerar el pedir como un derecho y a entender la mejora y el trabajo como un pecaminoso elitismo de carcamales es larga. Pero se podría abreviar a dos causas principales: parasitismo y cobardía.
El parasitismo parece ser una enfermedad grave por el extremo mayoritario, mientras que la cobardía parece afectar al extremo minoritario de quienes son punteros.
En un extremo, es parasitismo puro reclamar bienes y derechos sin haber hecho nada más que nacer, pero la actitud de quienes reclaman es precisamente que el mero hecho de reivindicar constituye ya un derecho a obtener cuanto se desee. Al margen, naturalmente, de que sea posible conceder estas exigencias. El “yo quiero” es la ley fundamental del momento.

Y parasitismo intelectual es pedir lo imposible. No se pueden tener viviendas baratísimas – ¡mejor, gratis! – para todo el mundo si no se construyen. Tampoco se puede tener un sistema sanitario gratuíto si no se es capaz de pagarlo (medicinas, personal sanitario debidamente formado, hospitales, etc.), como tampoco hay comida llovida del cielo sin haber rezado siquiera. Porque la comida que entró una vez en la historia como caída sí del cielo – el “maná” – solamente se lo dio Dios a los judíos del éxodo -dice la Biblia- porque le adoraban y le rezaban.
La versión más modesta y terrenal – el “panem et circenses” del Imperio Romano – fue un fracaso, además de un engañabobos. Solo recibían pan y entretenimiento los habitantes de la ciudad de Roma, el resto de los ciudadanos del imperio tenían que rascarse los bolsillos o trabajar duro. Protestar, si es que lo hacían, era por lo bajín.
Por si fuera poco, este parasitismo de tener derechos y servicios por el mero hecho de pedirlos se suma a la incongruencia: si para tener, basta con pedir… ¿Por qué no se pide también la inmortalidad, la eterna juventud, la salud inquebrantable y que den a luz también los varones? Por pedir, que no quede…
Y esta actitud pedigüeña parece tan efectiva que aquí en Estados Unidos hay publicaciones de divulgación médica que empiezan a hablar de la muerte como de una lacra del pasado y que no afectará a las nuevas generaciones. Y otro tanto ocurre con la reproducción humana: entre los homosexuales crece la exigencia de engendrar nuevas vidas sin contacto heterosexual.
Y como los males no vienen nunca solos, la sociedad actual socava sus cimientos por el lado de la minoría preparada que responde a las exigencias de las masas sumando al vicio de pedir el pecado de no negar.
Porque esta masa malcriada y engañada por unos obsesos del poder no pasaría de hecho episódico si las clases dirigentes de la sociedad no desertasen de su deber de dirigir y orientar a las masas.
Pero han desertado de la más ruin y cobarde de las maneras. Nadie ha tenido el valor de señalar lo absurda e irreal que es la mentalidad parasitaria, la adicción a la sopa boba. Y así, en vez de defender el bien hablar, es decir lo que se ha ido codificando en la gramática a través de los siglos, no usan ya, por ejemplo, el plural masculino para los conjuntos mixtos, los estadistas, los periodistas o los papanatas todos.
Ahora, un enorme montón de intelectuales y estadistas se ponen a aullar con los lobos y hablan de “ciudadanos y ciudadanas”, de ”seguidores y seguidoras”, de “comensales y comensalas” y cualquier día de estos oiremos hablar también de papanatos y papanatas… Que de estos y estas hay montón.
La inhibición de los dirigentes tiene muchas causas, desde la falta de valentía para oponerse hasta el contagio de la insensatez. Pero quizá entre las causas primeras figure la perdida de vitalidad de una sociedad -o de muchas, porque en este mundo nuestro globalizado el contagio intelectual es casi inmediato- que no ha sabido ni podido digerir el bienestar material, esta abundancia sin precedente en la historia de que gozan tantos países desarrollados.

Y resulta alarmante para nosotros, los habitantes de las sociedades industriales, ver como un Joe Biden se harta de prometer y no cumplir sin que nadie llame a arrebato en los EEUU. O como un Boris Johnson baila danzas y contradanzas de política sanitaria mientras la pandemia no disminuye en el Reino Unido. O un Erdogan que hace de la judicatura una herramienta gubernamental. Nadie se rasga las vestiduras, ni en los respectivos países ni en las naciones vecinas.
Se ve que eso de disentir, oponerse y enfrentarse a los problemas, la forma en que en épocas anteriores se intentaba responder a los desafíos del momento, está ya fuera del poder de los hombres de la sociedad del bienestar.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CÂINEASCA… POLITICĂ TURCEASCĂ

Istanbulul din ziua de azi pare să confirme teza filosofului german, conform căreia, politica este orice activitate făcută cu prea multă pasiune. Iar în Turcia lui Erdogan, unde aproape totul se face cu pasiune, politica a ajuns până la câini; mai bine zis, până la „Boji”, cel mai cunoscut câine din Istanbul – primul oraș din țară (cu 16 milioane de locuitori).
Câinele, un maidanez mare și cam urâțel, a dobândit faimă și, în mai puțin de un an, a cucerit inimile turcilor – foarte iubitori de animale rătăcite – datorită faptului că cutreieră orașul în mijloacele de transport: în metrou, în tramvaie, și, din când în când, chiar pe feribot-uri. Primăria a calculat că străbate zilic aproximativ 30-40 de kilometri.

„Boji” s-a transformat rapid într-o psihoză urbană iubitoare și ocupă mari spații în majoritatea rețelelor sociale. Acestea relatează zilnic deplasările și gusturile câinelui, în postări însoțite de fotografii în care patrupedul e surprins în tot felul de situații. Ba chiar mai mult: pe rețelele sociale au loc intense dezbateri în jurul cuțulanului și a apetitului său pentru călătorii.
Primăria, condusă de cel mai mare rival politic al președintelui Erdogan – Ekrem Imamoglu, din partidul de opoziție CHP – și-a dat seama de capitalul propagandistic pe care îl reprezintă „Boji”, așa că l-a preluat și l-a adoptat. Câinele poate acum să călătorească liber cât vrea și unde vrea. În plus, municipiul i-a pus o zgardă cu GPS ca să nu se piardă (sau să nu fie furat), îi plătește de două ori pe lună câte o consultație la veterinar și e răsfățat ca nimeni, fiind prezent în multe informații și rapoarte digitale.
Însă, odată cu succesul – popularitatea, în cazul acesta – a venit și defăimarea. Legătura lui Imamoglu și a partidului său, CHP, cu câinele mascotă a fost înțeleasă în mediile guvernamentale ca o manevră de propagandă politică. Așa că, într-o zi, a apărut pe „Twitter” o fotografie cu un scaun plin cu excremente de câine, într-un tramvai din Istanbul. Textul care însoțea imaginea afirma tăios că era vorba de „…o amintire lăsată acolo de „Boji”, câinele prost crescut de Administrația municipală a lui Imamoglu…”
Primarul și echipa sa au sărit în apărarea cățelului predilect al urbei și, în trecere, au restituit defăimarea. Pe aceeași rețea au apărut niște imagini luate de camerele de securitate ale tramvaiului respectiv, în care se poate vedea un bărbat care mânjește cu fecale canine scaunul în chestiune și un text explicativ în care se spune că probabil e vorba de „un simpatizant foarte apropiat de AK” (partidului lui Erdogan), cel care a pus acolo marele c…
După cum se poate vedea, în Turcia, pasiunea politică o ia pe calea câinoșeniei.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

PERRERÍAS DE LA POLÍTICA TURCA

Estambul de hoy en día parece ratificar la tesis del filósofo alemán de que política es cualquier actividad hecha con un máximo de pasión. Y en la Turquía de Erdogan, donde casi nada se hace sin pasión, esta ha llegado hasta a los perros; mejor dicho, al perro más popular de Estambul – la mayor ciudad (16 millones de habitantes) del país -, “Boji”.
El can, un perro callejero grandote y feúcho, ha conquistado la fama y el corazón de sus conciudadanos – muy amantes de animales vagabundos y descarriados – en poco más de un año por su afición de recorrer la ciudad a bordo de los medios públicos de transporte: metro, tranvías y, de tanto en tanto, hasta en los transbordadores. El Ayuntamiento ha calculado que se trata de correrías de 30 a 40 Km. diarios.
“Boji” se transformó rápidamente en una psicosis urbana amorosa y, ocupa grande espacios en la mayoría de las redes sociales que dan cuenta diariamente de sus correrías, gustos y lo fotografían en mil y una situaciones. Aún más: en las redes sociales se desarrollan grandes debates en torno al can y sus gustos viajeros.

El Ayuntamiento, regido por el mayor rival político del presidente Erdogan – Ekrem Imamoglu, del partido opositor CHP -, se percató del capital propagandístico que representaba “Boji” y lo adoptó y promocionó. El can no solo puede viajar de balde cuanto quiera y adonde quiera, sino que el municipio le ha puesto un collar con GPS para que no se pierda (o sea robado), le paga una visita quincenal al veterinario y se le dedica mucha atención en sus informaciones y partes digitales.
Pero con el éxito – la popularidad, en este caso – llegó también la difamación. La vinculación de Imamoglu y el CHP con el perro mascota lo entendieron en los medios gubernamentales como una maniobra de propaganda política y un buen día apareció en “Twitter” una foto de un asiento de un tranvía de Estambul rebosante de excrementos perrunos. El texto que acompañaba la imagen afirmaba tajantemente que se trataba de un “… recuerdo dejado allí por “Boji”, el perro malcriado por la Administración municipal de Imamoglu…”

El alcalde y su equipo salieron en defensa del perro predilecto de la urbe y, de paso, devolvieron la difamación. En la misma red aparecieron unas imágenes de las cámaras de seguridad del mentado tranvía en las que se ve a un hombre embadurnando con heces perrunas el asiento en cuestión y un texto explicativo en el que dice que posiblemente fuera un “simpatizante muy próximo al AK” (el partido de Erdogan) el autor de la gran m…
Como se puede ver, en Turquía la pasión política va camino de ser una perrería.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

CHILE: DE LA O EXTREMĂ LA ALTA

José Antonio Kast

Favoritul din sondajele de opinie pentru alegerile prezidențiale de săptămâna trecută din Chile era José Antonio Kast, un avocat de 55 de ani, fost deputat și chilian din prima generație, căci este fiul unor imigranți germani. Kast a câștigat alegerile cu 27,95%din voturi.
Însă, această victorie nu-i asigură deloc președinția, care se va hotărî în cel de al doilea tur, când Kast se va înfrunta cu Gabriel Boric, de 35 de ani, situat pe cel de al doilea loc cu 25,71% din sufragii. De la președintele Salvador Allende încoace, în Chile, politica se face, pe zi ce trece, cu tot mai multă pasiune și tot mai puțină rațiune. Iar în acest context, nu se poate prevedea nimic. Lumea nu mai votează ceea ce crede că ar fi cel mai covenabil, ci votează împotriva a ceea ce urăște cel mai mult. În acest viitor balotaj, alegerea nu va fi atât între ultraconservatorul Kast și ultrastângistul Boric,ci între o opțiune nemăsurată și alta la fel de scăpată de sub control, însă de semn diametral opus.

Gabriel Boric

La prima vedere, surprinde mult faptul că tocmai țara care este în mod tradițional cea mai stabilă și omogenă din America de Sud a ajuns să-și piardă seninătatea și bunul simț politic. Situația este cu atât mai dificilă, cu cât starea economică este mult mai bună în Chile, decât în cea mai mare parte a țărilor din subcontinent.
Poate explicația se află într-un flagel mortal și aproape invizibil al politicii chiliene din ultimele două secole, până la venirea lui Allende la putere. Căci, stabilitatea – atât de admirată – a acestei țări era, în realitate, o captivitate: puterea – și odată cu ea, întreaga adevărată viață politică a țării – se afla în mâinile câtorva familii.
Această situație a explodat odată cu repudierea instinctivă de către popor a partidelor și a figurilor importante „din totdeauna”. Până atunci, fenomenul chilian a urmat șablonul clasic, însă, într-o versiune mai temperată în prima sa fază; din centrismul imobil, anchilozat, din trecut, s-a trecut la o opțiune extremă, la comunism.
Această fază a fost efemeră (lovitura de stat dată de Pinochet i-a pus capăt) și i-a lăsat locul unei spirale iraționale. Nu mai contau nici ideile și nici sistemele, ci adeziunea viscerală la o persoană. Sau, și mai clar: a dominat respingerea unor persoane și a unor amintiri care, de multe ori – de cele mai multe ori – nu aveau nimic cu adevăratele probleme ale țării.

Acum, cu cât mai radical, intransigent și maximalist este programul oferit, cu atât atrage mai mult. Cu cât e mai feroce candidatul și viitorul pe care îl promite, cu atât este mai mare numărul celor care îl urmează. Așa se explică faptul că nimeni din zona dreptei nu s-a simțit deranjat de Kast, atunci când acesta a creat un partid („Partidul Republican”) pentru a se promova pe el însuși. Și nici în zona stângii nimeni nu e îngrijorat că tânărul Boric refuză să primească un titlu universitar pentru că nu vrea să semene cu Kast – jurist ca el -, sau pentru că și-a denumit gruparea „front amplu” ca să i se vadă marxismul, fără a fi nevoit să se proclame comunist.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CHILE: DE UN EXTREMO A OTRO

José Antonio Kast

El favorito de las encuestas para las presidenciales celebradas la semana pasada en Chile era José Antonio Kast, abogado de 55 años, exdiputado y chileno de primera generación, ya que es hijo de inmigrantes alemanes. Y Kast ganó los comicios con el 27,95%.
Pero esta victoria no le asegura ni muchísimo menos la presidencia, que se decidirá en una segunda vuelta en la que competirán Kast y Gabriel Boric, de 35 años, segundo candidato más votado (25,71%). Porque desde la llegada de Salvador Allende a la presidencia del país, en Chile, la política se hace cada día con más pasión y menos razón. Y en este contexto es imposible prever nada. La gente ha dejado de votar lo que cree más conveniente para votar contra lo que más odia. En este próximo desempate la elección no será tanto entre el ultra conservador Kast y el ultra izquierdista, Boric, sino entre una opción desmedida y otra igualmente desbocada, pero de signo diametralmente opuesta.
A primera vista, sorprende mucho que la nación tradicionalmente más estable y homogénea de Sudamérica haya llegado a perder la serenidad y el sentido común político. La situación es tanto más difícil de entender por cuanto la situación económica es mucho mejor en Chile que en la mayor parte de las naciones del subcontinente.

Gabriel Boric

Quizá le explicación radique en una lacra mortal y casi invisible de la política chilena de los dos últimos siglos, hasta la aparición de Allende. Y es que la tan admirada estabilidad del país era en realidad una cautividad: el poder – y con él, toda la auténtica vida política del país – era la posesión exclusiva de un puñado de familias.
Esta situación acabó por reventar con el repudio instintivo del pueblo contra los partidos y los prohombres “de siempre”. Hasta aquí el fenómeno chileno siguió el patrón clásico, pero en versión morigerada en su primera fase; del centrismo inmóvil, anquilosado, del pasado se pasó a una opción extrema, el comunismo.
Esta fase fue efímera (el golpe de Estado de Pinochet acabó con ella) y dio paso a una espiral de irracionalidad. Ya no contaban las ideas ni los sistemas, sino la adhesión visceral a una persona. O dicho con más claridad : dominó el repudio a unas personas y unos recuerdos que muchas veces – la mayor parte de las veces – nada tenían que ver con los auténticos problemas del país.

Ahora, cuanto más radical, intransigente y maximalista sea el programa ofrecido, mayor es la adhesión. Cuanto más feroz sea el candidato y el futuro que promete, mayor es el número de seguidores. Esto explicaría que a nadie en la derecha le haya molestado que Kast fundase un partido (“Partido Republicano”) para promocionarse a sí mismo. Y explicaría así mismo que a nadie en la izquierda le inquiete que el joven jurista Boric se niegue a recibir un título universitario más que nada para no parecerse a Kast – tan jurista como él -, o que bautice a su agrupación “frente amplio” para que se le note el marxismo, sin tener que proclamarse comunista.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

CEVA SE ÎNTÂMPLĂ LA BEIJING Washington, Diana Negre

Evoluția vertiginoasă în care a intrat politica internațională pe la sfârșitul secolului al XX-lea a avut și continuă să aibă „gaura sa neagră” în China. Acolo, dinamica socială, economică și politică este foarte mare, poate mai mare decât în restul lumii, însă este cea mai puțin transparentă dintre toate. Iar Washingtonul, continuă eforturile pentru a încerca să o înțeleagă.
Situația este așa, deoarece conducătorii chinezi nu au niciun interes ca restul lumii să-i înțeleagă. China din zilele noastre este comunistă și în curs de industrializare, însă mentalitatea ei continuă să fie cea dintotdeauna: cea a „Imperiului din centru”, iar prin centru se înțelege (în China) centrul lumii. Astfel că, dacă cineva vrea să-i înțeleagă, să facă eforturi… deoarece, în China, nimeni nu se străduiește să poată fi înțeles și previzibil.
Desigur, până acum a existat și un motiv politic pentru această inhibare, deoarece China comunistă s-a născut cu conștiința slăbiciunii sale militare și a vulnerabilității sale economice. Spre deosebire de SUA de după cel de-al doilea Război Mondial, a căror hegemonie era de netăgăduit, recent-creata Republică Populară avea prudența ca normă a politicii internaționale.

Această grijă inițială explică de ce Beijingul nu a încheiat niciun pact militar (cu excepția celui semnat cu Coreea de Nord). Fără alianțe care ar fi putut irita sau îngrijora oricât de „defensive” s-ar fi pretins, nu exista riscul de a stârni contra-alianțe care să îngreuneze dezvoltarea chinezilor. A fost o politică exact invers decât cea a SUA, care au dezvoltat o rețea de tratate și pacte de-a lungul și de-a latul globului pământesc.
Aceasta a fost norma după care s-a condus politica militară și externă chineză. Însă, azi, Republica Populară este cea de a doua putere economică din lume, iar interesele sale dispun de un sprijin militar foarte respectabil. Sau foarte îngrijorător, dacă e privit dinspre Washington, însă și dinspre Tokio, Canberra, Seul sau Londra. Casa Albă desfășoară în Pacificul Occidental o rețea de alianțe militare pe care Beijingul nu o vede – și nici nu poate să o vadă – ca pe niște simple pacte defensive.
Prin urmare, actualul guvern începe să-și schimbe politica externă. Tradiționalele rele relații cu Moscova evoluează foarte pozitiv, iar punctele comune cu Teheranul se îmbunătățesc atât de mult și de repede, încât depășesc cu mult faza empatiei cu inamicul inamicului nostru.
Militari și diplomați americani cred că Beijingul evoluează și că tradiționala izolare a „Imperiului din centru” poate deriva, în viitorul apropiat, într-o politică de alianțe militare foarte asemănătoare cu cea pe care o practică Washingtonul de șapte decenii încoace.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ALGO PASA EN PEKÍN Washington, Diana Negre

La vertiginosa evolución en que ha entrado la política internacional desde finales del siglo XX ha tenido y tiene su “agujero negro” en China. Allá la dinámica social, económica y política es tan grande o más que en el resto del mundo, pero es la menos transparente de todas. Y desde Washington continúan los esfuerzos por intentar entenderlas.
Esto es así porque, en parte, los dirigentes chinos no tienen el más mínimo interés en que el resto del mundo les entienda. La China de hoy es comunista y en vías de industrialización, pero su mentalidad sigue siendo la de siempre: la del “imperio del centro” y por centro se entiende (en China) el centro del mundo. Así que, si alguien quiere entenderlos, que se esfuerce… porque, desde China, no se toman ninguna molestia para ser comprensibles y previsibles.
Naturalmente, hasta ahora hubo también un motivo político para esa inhibición, porque la China comunista nació con la conciencia de su debilidad militar y su vulnerabilidad económica. A diferencia de los EEUU de la segunda postguerra mundial, cuya hegemonía era innegable, la recién creada República Popular tenía la prudencia como norma de política internacional.
Esa cautela inicial explica que Pekín no haya concluido ningún pacto militar (excepto con Corea del Norte). Sin alianzas que pudieran irritar o inquietar por muy “defensivas” que se tildaran, no había riesgo de provocar contra-alianzas que dificultaran el desarrollo chino. Ha sido una política antagónica a la de los EE.UU., que extienden una red de tratados y pactos a lo largo y ancho del Globo.
Esta ha sido la norma de la política militar y exterior china. Pero hoy la República Popular es ya la segunda potencia económica del mundo y sus intereses tienen un respaldo militar muy respetable. O muy inquietante, si se mira desde Washington, pero seguramente también desde Tokio, Canberra, Seúl o Londres. Y la Casa Blanca está desplegando en el Pacífico Occidental una red de alianzas militares que Pekín no ve – ni puede ver – como meros pactos defensivos.

Consecuentemente, el actual Gobierno chino está empezando a cambiar su política exterior. Las tradicionalmente malas relaciones con Moscú están evolucionando muy positivamente y las coincidencias con Teherán mejoran tanto y tan deprisa que sobrepasan de largo la fase de las empatías con el enemigo de nuestro enemigo.
Militares y diplomáticos estadounidenses creen que Pekín está evolucionando y que el tradicional aislamiento del “Imperio del centro” puede derivar, en un futuro próximo, en una política de alianzas militares muy similar a la que viene practicando Washington desde hace siete decenios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.