TERORISMUL: GOLIAT ÎMPOTRIVA…TUTUROR, INCLUZÂND ȘI COSTURILE

Gherilele sunt la fel de vechi ca sărăcia și războaiele și la fel de invincibile, în ziua de azi, pentru marile armate, ca pe vremea lui Hannibal sau Napoleon. Dar, Statele Unite – principala țintă a majorității atacurilor teroriste din secolele XX și XXI – continuă să caute o rezolvare a acestei probleme.
SUA nu au găsit încă o soluție, dar au reușit, după atacurile – „gherilei urbane» – împotriva turnurilor gemene din New York (în septembrie 2001), să micșoreze costurile enorme ale luptei împotriva terorismului. Au reușit, de asemenea, să reducă drastic și numărul cetățenilor americani uciși de teroriști: doar o sută, în ultimii cinci ani. În plus, în ultima vreme, nu au mai avut loc atacuri teroriste în SUA, în timp ce, în restul lumii, numărul victimelor și pagubele materiale au crescut de cinci ori, față de 2001.
Aceste succese – care sunt departe de a însemna eradicarea terorismului – au fost obținute de SUA în urma unui ruinător proces de învățare. Din 2001 și până în prezent, Washingtonul a cheltuit aproape patru trilioane de dolari în lupta împotriva terorismului și a gherilelor de pretutindeni. Dacă ne uităm cronologic la această sumă, cheltuielile au scăzut vertiginos în ultimii 5 sau 6 ani. În timp ce campaniile din Afganistan sau Irak au reprezentat o pierdere anuală de 200 de miliarde de dolari, războiul împotriva Statului Islamic (2014-2019) a costat doar 1 miliard. Iar acțiunile de combatere a terorismului din Orientul Mijlociu – principalul dușman fiind Iranul – nu costă mai mult de 60 de miliarde anual.

Pe lângă această reducere impresionantă a cheltuielilor, succesele operaționale au fost deosebite: 80% dintre liderii Alqaeda și ai Statului Islamic au fost eliminați, iar sistemul de identificare, localizare și exterminare a conducerii superioare a celor mai periculoase organizații și unități operaționale ale terorismului funcționează tot mai bine, pe zi ce trece.
Oricum, strategia actuală a SUA împotriva terorismului se bazează în continuare pe o minimă prezență față în față. America investește, în primul rând, în rețele de spionaj, unități operaționale extrem de specializate…și în cooperarea cu forțele locale! Deja în campaniile de război din Irak și Siria împotriva Statului Islamic, SUA au recrutat un mare număr de forțe locale pentru a lupta împotriva fundamentaliștilor. Experiența s-a dovedit a fi pozitivă pentru Pentagon, iar acum este folosită pentru combaterea terorismului. Activitatea de bază și operațiunile de anvergură sunt preluate de forțele de securitate locale, finanțate și instruite – într-o măsură mai mică sau mai mare – de americani. În prezent, este opțiunea cea mai eficientă, la prețul cel mai mic.

Însă, Washingtonul este conștient de faptul că terorismul și războiul de gherilă pot fi rezolvate doar prin mijloace politice și economice. Eliminarea sărăciei – în regiunile înapoiate, gherilele sunt adesea o bună forță de muncă – și crearea unei imagini astfel ca SUA să nu mai fie percepute ca putere invadatoare ar lăsa teroriștii și gherilele fără argumente și fără motivații.
Desigur, obiectivul este clar, însă atingerea lui este cu totul altceva.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

TERRORISMO: GOLIAT CONTRA…TODOS, INCLUIDOS COSTOS

La guerrilla es tan vieja como la pobreza y las guerras y tan insuperables actualmente para los grandes ejércitos como en tiempos de Aníbal o Napoleón. Pero los Estados Unidos – principal objetivo de la mayoría de los atentados terroristas de los siglos XX y XXI – siguen buscando cómo acabar con el problema.
Aún no han encontrado esta respuesta, pero sí han logrado después de los atentados – “guerrilla urbana” – contra las torres gemelas de Nueva York (septiembre 2001) reducir los horrendos costes que generaba la lucha antiterrorista. Y también han logrado reducir drásticamente el número de los ciudadanos estadounidenses asesinados por los terroristas: apenas un centenar en el último lustro. A ello hay que añadir que en los últimos años no se ha producido ningún atentado terrorista en los EE.UU. mientras que en el resto del mundo el número de víctimas y daños materiales se ha quintuplicado en comparación con 2001.
Estos éxitos – que distan muchísimo de la erradicación del terrorismo – los han logrado los EE.UU. después de un ruinoso proceso de aprendizaje. Desde el 2001 y hasta hoy, Washington ha desembolsado cerca de cuatro billones de $ en combatir el terrorismo y la guerrilla en todas partes. Si se analiza esta cantidad cronológicamente, los desembolsos han caído vertiginosamente en los últimos 5 o 6 años. Mientras las campañas del Afganistán o el Irak suponían un desembolso anual de 200.000 millones de $, la guerra contra el Estado Islámico (2014-2019) rondo solo los 1.000 millones. Y las acciones contraterroristas en el Oriente Medio – principal enemigo, Irán – no requieren más de 60.000 millones anuales.

Pero pese a la impresionante reducción de gastos, los éxitos operacionales han sido deslumbrantes: el 80% de los dirigentes de Alqaeda y el Estado Islámico han sido eliminados y el sistema de identificación, localización y exterminación de los altos mandos de las organizaciones y unidades operativas más peligrosas del terrorismo funciona cada día mejor.
Así y todo, la actual estrategia norteamericana contra el terrorismo sigue basándose en el minimalismo presencial. Se invierte, ante todo, en redes de espionaje, unidades operativas altamente especializadas…¡y en la cooperación de las fuerzas locales ! Ya en las campañas bélicas de Irak y Siria contra el Estado Islámico, los EE.UU. reclutaron gran número de tropas locales para luchar contra los fundamentalistas. La experiencia fue positiva para el Pentágono y ahora la aprovecha el contraterrorismo. La labor de base y las operaciones masivas van a cargo de las fuerzas de seguridad locales, financiadas y entrenadas – en mayor o menor grado – por los norteamericanos. Hoy por hoy, es la opción más eficiente al menor precio.

Lo que no impide que Washington sea muy consciente de que el terrorismo y la guerrilla solamente se pueden suprimir por la vía política y económica. Eliminar la pobreza – en regiones míseras, la guerrilla suele ser una buena alternativa laboral – y eliminar la imagen de los EE.UU. como potencia invasora significaría dejar sin argumentos ni motivación a terroristas y guerrilleros.
Claro que, si la meta es evidente, la puesta en práctica es ya harina de otro costal.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

AFGANISTAN: PUTERE OFERITĂ PE TAVĂ DE ARGINT Washington, Diana Negre

Recucerirea uluitoare a Afganistanului de către talibani nu surprinde pe nimeni… cu excepția foarte probabilă a lui Joe Biden, președintele american.
Iar dacă Biden nu a fost surprins de această recucerire fulminantă, el păcătuiește de supremă iresponsabilitate. Sau de ignoranță absolută; două eventualități improbabile.
Pentru că este foarte greu de crezut că președintele SUA și echipa sa de consilieri nu știau că miliardele de dolari investite de Occident în ultimii 20 de ani în dotarea, instruirea și organizarea forțelor armate și a poliției afgane nu au servit la nimic. Corupția endemică din țară și structura tribală a societății afgane – cu excepția Kabulului, capitala, și a altor câteva orașe mari – au mutat tot acest capital în visteria politicienilor, oficialilor și comandanților militari locali.
Trupele afgane sunt astăzi, așa erau acum 20 de ani, înfometate, dezorganizate, slab înarmate și demoralizate. Nu știu și nici nu vor să lupte. Împotriva lor, islamiștii radicali au acționat atât de ușor, încât o mare parte din teritoriile reocupate au fost cucerite fără să se tragă niciun foc de armă.
În aceste condiții, anunțarea cu multe luni înainte că trupele aliate vor părăsi țara a însemnat, pentru talibani, oferirea, pe tavă de argint, a recuceririi Afganistanului. Iar Joe Biden, urmând strategia globală a lui Trump, a făcut acest anunț în ciuda tuturor regretelor.

Da, a făcut anunțul cu toate că știa că fundamentaliștii dispuneau de luptători foarte motivați; cu toate că știa (și nu putea opri) ca talibanii să primească ajutor material, financiar, logistic și tehnic din partea Pakistanului; și cu toate că știa că – dacă vor câștiga – fundamentaliștii nu vor respecta niciunul dintre tratatele convenite cu SUA pentru primele câteva luni după retragerea lor.
Este imposibil să ne imaginăm că toate acestea au fost ignorate de Casa Albă și de Pentagon. Așa că, cea mai plauzibilă interpretare a încăpățânării SUA de a efectua o „retragere catastrofală» este că Washingtonul și-a schimbat, în urmă cu mai bine de cinci ani, strategia sa globală.
Deci, având în vedere că nu mai era la îndemâna Casei Albe controlul asupra lumii (nu a fost nici imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, când hegemonia sa s-a extins peste mai mult de jumătate de mapamond. Este suficient să reamintim, în acest sens, dezastrele din Somalia, Vietnam, Libia, Liban și Iranul ayatollahilor), la Washington s-a decis o strategie punctuală.
Adică, urma să se intervină direct numai în acele locuri și conflicte care puneau într-adevăr în pericol interesele vitale ale Americii. Restul crizelor rămâneau la voia întâmplării. După câte se vede, la Casa Albă, atât democrații, cât și republicanii consideră că a nu se mai implica este tot atât de nerentabil ca intervențiile eșuate, dar este mult mai ieftin, deoarece sunt cruțate vieți omenești și nu se mai cheltuiesc bani.
Ținând seama de ce s-a întâmplat cu SUA, să trecem în revistă și alte intervenții ale diferitelor țări: în Orientul Mijlociu și Africa, încercarea rușilor, chinezilor, iranienilor și a turcilor de a prelua ei protagonismul de odinioară al americanilor se dovedește a fi păguboasă. Foarte păguboasă, dacă ne uităm la ceea ce au investit și ceea ce au obținut. Siria și Libia sunt scenarii păguboase pentru expansionismul rusesc actual; Libanul și Palestina șubrezesc și mai mult finanțele deteriorate ale Iranului; prezența lui Erdogan în Siria l-ar fi ruinat dacă nu ar fi primit plăți din partea Uniunii Europene pentru a stopa migrația celor care fug de foamete și război, în timp ce războiul civil etiopian pune deja în pericol marile investiții ale Chinei în acea parte a continentului negru.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

AFGANISTÁN: EL PODER EN BANDEJA DE PLATA Washington, Diana Negre

La vertiginosa reconquista del Afganistán que están llevando a cabo los talibán no sorprende a nadie… con la muy probable excepción de Joe Biden, el presidente estadounidense.
Y es que si a Biden no le ha sorprendido la fulminante reconquista, ha pecado de irresponsabilidad supina. O de ignorancia absoluta; dos eventualidades inverosímiles.
Porque es muy difícil creer que el presidente de los EEUU y su equipo de asesores ignorasen que los miles de millones de dólares investidos por Occidente en los últimos 20 años en equipar, entrenar y organizar a las fuerzas armadas y policía afganas no habían servido para nada. La corrupción endémica del país y la estructura tribal de su sociedad – con la excepción de Kabul, la capital, y un puñado de otras grandes ciudades – había derivado todo este capitalazo a las arcas de políticos, funcionarios y altos mandos militares locales.
La tropa afgana está hoy, al igual que hace 20 años, hambrienta, desorganizada, mal armada y desmoralizada. Ni sabe ni quiere luchar. Contra ella, los islamistas radicales lo tienen tan fácil que buena parte de los territorios recuperados fueron conquistados sin pegar un tiro.
Anunciar en estas condiciones y con meses de antelación que las tropas aliadas se iban a ir del país era ponerles a los talibán en bandeja de plata la reconquista de Afganistán. Y Joe Biden, siguiendo la estrategia global de Trump, hizo el anuncio a pesar de todos los pesares.
A pesar de saber que los fundamentalistas disponían de una tropa muy motivada; pese a saber (y no poder impedirlo) que los talibán recibían ayuda material, financiera, logística y técnica del Pakistán; y pese a saber que,- si ganaban – los fundamentalistas no respetarían ninguno de los tratados acordados con los EE.UU. para los primeros meses tras su retirada.
Es imposible imaginarse que todo esto fuera ignorado por la Casa Blanca y el Pentágono. Así que, la interpretación más plausible del empeño estadounidense de emprender una ”retirada catastrófica” es que Washington cambió ya hace más de un lustro su estrategia global.
Así que, en vista de que controlar el mundo ya no estaba al alcance de la Casa Blanca (tampoco lo estuvo tras la ganar la II Guerra Mundial, cuando su hegemonía se extendía a más de medio mundo. Basta recordar al respecto los descalabros de Somalia, Vietnam, Libia, Líbano y el Irán de los ayatolás), en Washington decidieron una estrategia puntual.

Consistiría en intervenir directamente sólo en los sitios y conflictos que ponían realmente en peligro sus intereses vitales. El resto de las crisis han sido dejadas a su suerte. Por lo visto, en la Casa Blanca, tanto demócratas como republicanos consideran que inhibirse es igual de ineficiente que las fallidas intervenciones, pero resulta muchísimo más económico en vidas humanas y dinero.
A la vista de lo sucedido a EEUU, revisemos otras intervenciones a cargo de diversos países: En el Oriente Próximo y Africa, el intento de rusos, chinos, iraníes y turcos de endosarse el protagonismo norteamericano de otrora les está resultando caro; sumamente caro, si se considera lo invertido y lo conseguido. Siria y Libia son escenarios ruinosos para el expansionismo ruso actual; el Líbano y Palestina socavan aún más las maltrechas finanzas iraníes; a Erdogan la presencia en Siria le habría arruinado sin los pagos de la Unión Europea para frenar la migración de los fugitivos, en tanto que la guerra civil etíope pone ya en peligro las cuantiosas inversiones chinas en esa parte del Continente Negro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

NIGERIA ȘI TEROAREA SEPARATISTĂ

Permanentele focare teroriste din Nigeria au fost explicate în registre rasiste, economice, religioase, etc, dar explicația cea mai plauzibilă este chiar istoria recentă (1967-70) a țării.
Dar, și istoria mai îndepărtată, deoarece diferențele etnice și culturale dintre popoarele care trăiesc în această mare țară africană (924.000 km2 și 207 milioane de locuitori, cu peste 3.000 de etnii, care vorbesc vreo 510 limbi) continuă să-i refuze omogenitate națiunii și autoritate guvernului federal din Abuja.
Toate acestea s-au agravat foarte mult pe la mijlocul secolului trecut din cauza bogăției petrolului, căci sfârșitul colonialismului a dus la apariția unei multitudini de țări africane independente. Atunci când puterea nu a coincis cu regiunile petrolifere, răspunsul obișnuit a fost apariția focarelor separatiste. În cazul Nigeriei, exemplul ilustrativ a fost nereușitul război de independență din Biafra (regiune situată în sud-vestul țării, în mare parte creștină și unde se află bogate zăcăminte de petrol), care a costat viața a peste două milioane de oameni, încheiat cu înfrângerea zdrobitoare a biafrezilor.
În Nigeria – la fel ca în atâtea alte țări africane – sângeroaselor dispute asupra bogățiilor li s-au adăugat confruntările ideologice. Principala dintre ele este cea dintre musulmanii din nord – hausa fulani– unul dintre cele trei mari grupuri etnice din Nigeria, alături de yoruba și igbo –, sărace și cu o economie preponderent pastorală – și fermierii din sud – yorubas, igbo și ibibi – în mare parte creștini și animiști, în zonele cele mai înapoiate.
Ca și cum toate acestea nu ar fi fost suficiente, neputința operațională și instituțională a guvernului central este atât de mare, încât întreaga Nigeria este un talmeș-balmeș, în care înfloresc, în toată splendoarea lor, bande criminale comune, organizații teroriste (cum este Boko Haram) din ce în ce mai puțin politice și tot mai criminale, și populiști oportuniști, care tulbură apele pentru a înșfăca o fărâmă din puterea locală. Este un cadru social-politic ideal pentru proliferarea mișcărilor centrifuge, unele chiar cu substrat patriotic sau etnic autentic. Dar, acestea din urmă sunt puține la număr.
Limitele guvernului federal sunt multe, dar, pe plan internațional, încă se bucură de recunoaștere generală. Cu luni în urmă, de pildă, în Kenya, liderul separatist biafrez, Kanu – creatorul PIB-ului (Populația Indigenă din Biafra) – a fost arestat și extrădat în Nigeria, unde PIB-ul este interzis din 2017. Dar dacă Abuja a marcat acest punct, victoria s-ar putea să-i iasă pe nas. Deoarece un proces – și condamnarea lui Kanu – poate stârni noi focare de violență în Biafra, precum și gesturi de solidaritate din partea altor grupuri etnice din sud, în special din rândul etniei yoruba, care se bucură de simpatiile statului vecin Benin, în care yoruba sunt majoritari.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NIGERIA Y EL TERROR SEPARATISTA

Los constantes brotes terroristas en la Nigeria de hoy en día se han explicado en clave racista, económica, religiosa, etc., pero la más plausible de todas es la historia reciente (1967/70) del país.
Y también la historia más lejana, porque las diferencias étnicas y culturales de los pueblos que viven en el gran país africano (924.000 km2 y 207 millones de habitantes, más de 3.000 etnias, 510 idiomas hablados) siguen negándole homogeneidad a la nación y autoridad al Gobierno federal de Abuya.
Todo esto se ha visto agravado en grado sumo a mediados del siglo pasado por la riqueza petrolera, cuando el fin del colonialismo alumbró la pléyade de naciones africanas independientes. Cuando el poder no coincidía con las regiones petrolíferas, la respuesta habitual eran brotes separatistas. En el caso de Nigeria, fue la frustrada guerra de independencia de Biafra (en el sudoeste, mayormente cristiano y donde están ubicados los ricos yacimientos petrolíferos) que costó la vida a más de dos millones de personas y acabó con una derrota aplastante de los biafreños.
En el caso de Nigeria – como el de tantas otras naciones africanas – a las cruentas disputas por la riqueza se suman las confrontaciones ideológicas. La principal es la de los musulmanes del norte – hausa fulani, una de las tres mayores etnias de Nigeria, junto con los yoruba y los igbo -, pobres y con una economía mayormente pastoril – contra los agricultores del sur – yorubas, igbos e ibibios -, en su mayoría cristianos y animistas en las zonas más atrasadas.
Por si todo esto no bastara, la debilidad operativa e institucional del Gobierno central es tal que de hecho toda Nigeria es una tierra de “tócame Roque” en la que medran a sus anchas bandas delictivas comunes, organizaciones terroristas (como Boko Haram) que son cada vez menos políticas y más criminales, y populistas oportunistas que necesitan agitar las aguas para hacerse con una pizca de poder local. Es un marco socio-político ideal para que proliferen toda clase de movimientos centrífugos, algunos incluso con un auténtico sustrato patriótico o étnico. Pero estos últimos son apenas un puñado.
Las limitaciones del Gobierno federal son muchas, pero internacionalmente aún goza del reconocimiento general y así logró meses atrás en Kenia que el dirigente separatista biafreño Kanu – creador del PIB (Pueblo Indígena de Biafra) – fuera detenido en ese país y extraditado a Nigeria, donde el PIB está prohibido desde el 2017. Pero si Abuya se apuntó este tanto, el tiro amenaza con salirle por la culata. Porque un juicio – con la correspondiente condena – de Kanu puede provocar nuevos brotes de violencia en Biafra y gestos de solidaridad en otras etnias sureñas, especialmente entre los yoruba que cuentan con las simpatías del Estado vecino de Benín, de abrumadora mayoría étnica yoruba.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Chiriașii rău-platnici ai COVID-ului Washington, Diana Negre

Dificultățile economice cauzate de pandemie au dus la o serie de măsuri cu care guvernul SUA a încercat să atenueze efectele social-economice ale COVID-ului, atât asupra șomajului, cât și a plăţii chiriilor.
La început, și în Statele Unite s-a întâmplat la fel ca în multe alte țări: oamenii au acceptat limitările impuse vieții lor de zi cu zi, cum ar fi izolarea forțată sau neplăcuta utilizare a măștilor, a căror eficacitate este încă o chestiune în dezbatere.
De asemenea, au fost introduse norme economice care au însemnat ruina pentru mulți – deși ajutorul guvernamental a fost atât de generos, încât, pentru grupuri mari ale populației, a reprezentat o perioadă de prosperitate.
Până de curând, printre ajutoare se numărau și cele acordate chiriașilor. Regulile pentru cei cărora le-ar fi fost greu să-și plătească proprietarii au fost foarte generoase și prelungite, deoarece au rămas în vigoare până în ultima zi a lunii iulie a acestui an și au fost extinse chiar și la persoanele fizice sau familiile cu venituri considerabile: plafonul a fost de nu mai puțin de 99.000 de dolari pe an, pentru persoanele singure, sau 198.000, pentru cupluri.
Aceste măsuri au fost luate deoarece Centrul pentru Controlul Bolilor a decis că este periculos să fie evacuați cei care nu și-au plătit chiriile, chiar și în cazul în care proprietarii rămâneau cu venituri mai mici.
În general, ajutorul pentru pagubele economice cauzate de pandemie a fost foarte generos în Statele Unite, în unele situații ridicându-se la șase mii de dolari pe lună, o sumă care, în multe cazuri, a fost mai mare decât veniturile provenite din salarii, înainte de pandemie.
Cu toate acestea, în cazul chiriilor, acest ajutor nu a venit de la guvern, ci a fost un fel de beneficiu obligatoriu din partea proprietarilor care, la rândul lor, au fost nevoiți să plătească în continuare aceleași impozite și costuri de întreținere, fără a primi nimic de la chiriașii lor.

Măsura a fost prelungită în repetate rânduri și a stârnit atât de multă neliniște în rândul proprietarilor de case, încât problema a ajuns la Curtea Supremă. Acolo, doi judecători conservatori au votat în favoarea măsurii, dar au stabilit 31 iulie ca dată limită: ar fi posibil, au decis ei, să se prelungească această situație, dar ar trebui să fie o decizie legislativă, adică responsabilitatea ar reveni membrilor Congresului.
Legiuitorii celor două părți s-au pronunțat unii pentru și alții împotriva acestor măsuri, dar rezultatul a fost în mod clar negativ: această situație nu putea să mai continue.
Desigur, congresmenii trebuie să răspundă voinței și dorințelor alegătorilor lor, printre care se află și proprietarii care și-au pus economiile în afaceri imobiliare și iată că acum nu mai au veniturile cu care sperau să-și rotunjească pensia.
Este adevărat că mulți dintre proprietari sunt companii mari, dar atât ei, cât și pensionarii care depind de colectarea chiriei pentru a avea o pensie demnă plătesc rate, costuri de întreținere și impozite pe cadastru, indiferent dacă au sau nu venituri din chirii.
Există, de asemenea, o problemă constituțională, deoarece a obliga proprietarii să renunțe la chirii echivalează cu o expropriere, ceea ce contravine celui de-al cincilea amendament al Constituției care stipulează că „proprietatea privată nu poate fi folosită pentru uz public fără o compensație echitabilă».
Între timp, cum Congresul nu a adoptat nicio măsură, președintele Biden a prelungit printr-un decret moratoriul asupra evacuărilor, deși unii oficiali de la Casa Albă au recunoscut că s-ar putea ca această măsură să nu aibă justificări legale.
Situația nu ar fi atât de dificilă dacă administrația federală și cea a diferitelor state ar fi acționat eficient la începutul pandemiei: sunt disponibili 47 de miliarde de dolari pentru a-i ajuta pe cei care nu își pot plăti chiriile, dar acest ajutor s-a împotmolit în procedurile birocratice, care, foarte frecvent, s-au dovedit a fi ineficiente.
Singura soluție eficientă se află în mâinile congresmenilor, dacă aceștia ar putea fi de acord să legifereze oprirea evacuărilor, dar posibilele voturi nu-i favorizează pe chiriași în niciuna dintre camere.
În Camera Reprezentanților, democrații au un ușor avantaj de șase locuri, dar nu există nici un indiciu că majoritatea ar vota pentru prelungirea situației din ultimele luni. Iar în Senat, ambele partide sunt la egalitate și votul vicepreședintelui nu ar fi suficient pentru a decide în favoarea democraților, căci zece senatori din acest partid au anunțat că nu vor vota în sprijinul propunerii lui Biden.
Deocamdată, cu tot sprijinul Casei Albe, chiriașii rău-platnici sunt văzuți tot mai mult ca niște „ocupanți abuzivi» într-o țară în care există toleranță aproape zero pentru această practică de obținere a locuințelor, deoarece guvernul consideră că a apăra proprietatea privată este una dintre îndatoririle sale sacre.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Los okupas del Covid Washington, Diana Negre

Las dificultades económicas provocadas por la pandemia llevaron a una serie de medidas con las que el gobierno norteamericano trató de paliar los efectos socioeconómicos del Covid, tanto en el desempleo como en el pago de alquileres.
Al principio, en Estados Unidos ocurrió lo que en muchos otros países: la gente aceptó las limitaciones impuestas a su vida diaria, como el aislamiento obligado o el engorroso uso de las mascarillas, cuya efectividad todavía es motivo de debate.
También se introdujeron normas económicas que representaron la ruina para muchos -aunque las ayudas gubernamentales fueron tan generosas que en grupos amplios de población han representado toda una bonanza.
Entre las ayudas estaban hasta hace poco las prestadas a los inquilinos. Las normas para los que podían verse en dificultades de pagar a su casero fueron muy generosas y prolongadas, pues estuvieron en vigor hasta el último día del pasado mes de julio y se habían extendido incluso a personas o familias con ingresos considerables: el tope estaba nada menos que en 99.000 dólares anuales para personas solas, o 198.000 para parejas.
Se tomaron estas medidas porque el Centro para Control de Enfermedades decidió que era peligroso desahuciar a quienes no pagaran sus alquileres, incluso en los casos en que los propietarios tuvieran ingresos más bajos.
En general, las ayudas por los daños económicos provocados por la pandemia han sido muy generosas en Estados Unidos, pues en algunos lugares se han elevado hasta seis mil dólares mensuales, una cantidad que en muchos casos era mayor que los ingresos recibidos por salarios antes de la pandemia.
En el caso de los alquileres, sin embargo, esta ayuda no provenía del gobierno, sino que era una especie prestación forzosa por parte de los propietarios que, por su parte, habían de seguir pagando los mismos impuestos y gastos de mantenimiento, sin percibir nada de sus inquilinos.
La medida se fue prolongando repetidas veces y produjo tanto malestar entre los propietarios de viviendas, que la cuestión llegó hasta el Tribunal Supremo. Allí, incluso dos magistrados conservadores votaron en favor de la medida, pero le pusieron el pasado 31 de julio como fecha de caducidad: sería posible, decidieron, prolongar esta situación, pero habría de ser una decisión legislativa, es decir, la responsabilidad caería en los miembros del Congreso.
Los legisladores de ambos partidos se pronunciaron claramente en favor o en contra de estas medidas y el resultado fue claramente negativo a que se prolongase esta situación.
Naturalmente, los congresistas han de responder a la voluntad y deseos de sus votantes, entre los cuales hay propietarios que pusieron sus ahorros en propiedades inmobiliarias y se han quedado ahora sin los ingresos con que esperaban redondear su jubilación.

Es cierto que muchos de los propietarios son grandes empresas, pero tanto para ellas como para los pensionistas que dependen del cobro del alquiler para una jubilación digna, han de seguir pagando hipotecas, gastos de mantenimiento e impuestos sobre el catastro, tanto si perciben ingresos por alquiler como si no.
También hay una cuestión constitucional, pues obligar a los propietarios a renunciar a los alquileres equivale a expropiarlos, algo contrario a la quinta enmienda de la Constitución donde se estipula que “la propiedad privada no se puede destinar a uso público sin una compensación justa”.
Entre tanto, y a falta de una acción del Congreso, el presidente Biden ha tomado cartas en el asunto y ha extendido por edicto la moratoria de los desahucios, aunque algunos funcionarios de la propia Casa Blanca han reconocido que le pueden faltar justificaciones legales para la medida.
La situación no sería tan difícil si la administración federal y la de los diferentes estados hubieran actuado de manera eficiente al comenzar la pandemia: nada menos que 47 mil millones de dólares están disponibles para ayudar a quienes no pueden pagar sus alquileres, pero esta ayuda se ha quedado encallada en los procedimientos burocráticos, tan a menudo poco eficientes.
La única solución eficiente está en manos de los congresistas, si es que pudieran ponerse de acuerdo en legislar el paro de los desahucios, pero los números no favorecen a los inquilinos en ninguna de las dos cámaras.
En la Cámara de Representantes, porque los Demócratas tienen una tenue ventaja de seis escaños y, no hay indicios de que la mayoría votaría en favor de renovar la situación de los últimos meses, en el Senado, porque ambos partidos están empatados y el voto de la vicepresidente no sería suficiente para decidir en favor de los demócratas: diez senadores de ese partido han anunciado ya que no votarán en apoyo de la propuesta de Biden.
De momento, a pesar del apoyo que les quiere dar la Casa Blanca de Joe Biden, los inquilinos morosos son vistos cada vez más como “okupas” en un país donde hay una tolerancia casi nula para esta práctica de conseguir vivienda, pues el gobierno considera como uno de sus deberes sagrados defender la propiedad privada.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

RUSIA: LIMBA, ULTIMUL LUCRU CARE SE PIERDE

În Federația Rusă – cu 145 de milioane de locuitori pe 17 milioane km2 – se vorbesc 196 de limbi, inclusiv limba rusă, vorbită practic de întreaga populație. Dar restul de 195 limbi sunt folosite din ce în ce mai puțin.
Acest declin al pluralității lingvistice nu este o întâmplare, nici rezultatul declinului demografic al respectivelor minorități etnice; este un regres căutat (și realizat) de guvernul central.
Conform Constituției sale, Rusia este o federație plurinațională formată din 83 de entități politice (printre care, două orașe: Moscova și Sankt Petersburg), dar de când s-a eliberat, în Evul Mediu, de sub Hoarda de Aur mongolă, toți conducătorii care au existat pe teritoriul Rusiei de astăzi au avut o viziune centralistă și absolutistă asupra puterii… indiferent dacă au putut sau nu să o pună în practică. Această concepție despre putere nu prea se potrivește cu structura federală și cu atât mai puțin cu toleranța față de orice tip de discrepanță, de la cea politică până la cea culturală. Toleranța guvernamentală care a existat – de la țari până la Putin, trecând prin la stalinism – a fost dialectică pură; mai degrabă neputință, decât toleranța reală.
Tocmai în domeniul lingvistic se vede cât de dificil este mariajul pluralismului cu necesitatea unei unități administrative. Pentru ca țara să funcționeze ca atare, este nevoie ca toată lumea să înțeleagă una și aceeași limbă. Și Moscova a reușit: 99,7% din populație vorbește, citește și scrie rusă.
Celelalte limbi sunt tolerate astăzi în măsura în care sunt suficient de înrădăcinate pentru a putea coexista cu limba rusă. Însă conduita culturală a guvernului federal contrazice în mod clar premisa federalistă, căci examenele de admitere la universitățile din regiunile cu minorități etnice se țin exclusiv în limba rusă; și în ultimii trei ani, predarea limbii vernaculare în școli nu mai este obligatorie. În acest fel, tăvălugul uniformizării devine din ce în ce mai apăsător și există multe regiuni în care cunoașterea propriei limbi se reduce rapid, deoarece «… cu rusa ne este de ajuns…»
Desigur, există nuclee de apărători ai culturilor și tradițiilor ancestrale în toate teritoriile. Cele mai dens populate regiuni turcofone – cum ar fi Tatarstan sau Yakuția – se luptă pentru patrimoniul lor cultural. Dar o fac fără impuls, fără pasiune și fără ca această chestiune să fie un cal de bătaie al politicii locale și nici pe departe al politicii naționale. Iar pentru minoritățile mai mici, viitorul culturii lor pare deplorabil.
Astfel, pentru regiunea Ciuvașia (pe cursul mijlociu al Volgăi, pe malul drept, cu 1,2 milioane de locuitori, dintre care 67% sunt etnici ciuvași), UNESCO a prezis că, peste trei decenii, nimeni nu va vorbi limba ciuvașă acolo.
În majoritatea regiunilor turcofone procentul „băștinașilor» este mult mai mic decât în Ciuvașia, o națiune care a făcut parte inițial din Hanatul Tătar și s-a alăturat voluntar imperiului rus înfloritor, în secolul al XVI-lea. În toate aceste regiuni, limbile și culturile băștinașilor se retrag din fața limbii ruse, promovată de Moscova. Dar cu toate acestea, limba va fi ultimul lucru pe care îl vor pierde din identitatea lor istorică.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

RUSIA: EL IDIOMA, LO ÚLTIMO QUE SE PIERDE

En la Federación Rusa -145 millones de habitantes sobre 17 millones de km2 – se hablan 196 idiomas, incluyendo el ruso que lo habla prácticamente la totalidad de la población. Pero195 de estas lenguas se usan cada vez menos.
Y este descenso de la pluralidad lingüística no es ni casual ni fruto de las decadencias demográficas de las respectivas minorías étnicas; es un retroceso buscado (y conseguido) por el Gobierno central.
Según su Constitución, Rusia es una federación plurinacional de 83 entidades políticas (entre ellas, dos ciudades: Moscú y San Petersburgo), pero desde que se liberó en la Edad Media de la Horda de Oro mongol, todos los gobernantes que hubo en los territorios de la Rusia actual han tenido una visión centralista y absolutista del poder… hayan, o no, podido ponerla en práctica. Este concepto del poder encaja muy mal con una estructura federal y aún menos, con la tolerancia de ningún tipo de discrepancia, desde la política hasta la cultural. La tolerancia gubernamental que hubo – desde los zares hasta Putin, pasando por el estalinismo – fue pura dialéctica; más impotencia de uniformar que tolerancia real.
Es justamente en el terreno lingüístico donde se evidencia el difícil maridaje del pluralismo con la necesidad de una unidad administrativa. Para que el país funcione como tal, necesita que todo el mundo entienda un mismo idioma. Moscú lo ha logrado: el 99,7%de la población habla, lee y escribe el ruso.
Los idiomas vernáculos son tolerados hoy en día en la medida en que tienen suficiente raigambre para poder coexistir con la parla nacional. Pero la conducta cultural del Gobierno federal contradice claramente la premisa federalista y así, los exámenes de ingreso en las universidades de las distintas regiones con minorías étnicas se hacen exclusivamente en ruso; y desde hace tres años ya no es obligatoria la enseñanza en las escuelas del idioma vernáculo. De esta manera, la presión uniformadora se hace cada vez mayor y son muchas las regiones con idioma propio donde el conocimiento del mismo retrocede rápidamente porque “…con el ruso ya nos basta…”
Naturalmente, existen en todos los territorios núcleos de defensores de las culturas y tradiciones ancestrales. Sobre todo, las regiones turcófonas de mayor densidad demográfica – como el Tartaristán o Yakuta – luchan por su herencia cultural. Pero lo hacen sin ímpetu, sin pasión y sin hacer del tema un caballo de batalla de política local o, ni mucho menos, nacional. Y en las minorías menores, el futuro de sus culturas parece deplorable.
Así, por ejemplo, en la región de Chuvachia (curso medio del Volga, orilla derecha, 1,2 millones de habitantes, de los cuales el 67% son de etnia chuvaquia), la UNESCO ha pronosticado que dentro de tres decenios ya nadie hablará chuvaquio allá.
En la mayor parte de las regiones turcófonas el porcentaje de “oriundos” es mucho menor que en Chuvachia, nación que originariamente formaba parte del kanato tártaro y se unió voluntariamente en el siglo XVI al pujante imperio ruso. En todas estas regiones, idiomas y culturas primigenias están retrocediendo ante el ruso promovido por Moscú. Pero aún así, el idioma será lo último que pierdan de su identidad histórica.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Povești din China… fără un sfârșit cunoscut Washington, Diana Negre

Pe măsură ce economia chineză crește, țările occidentale sunt tot mai nedumerite de politica guvernului de la Beijing: în timp ce unii o percep ca pe o amenințare economică, alții o văd ca pe o dovadă că politica comunistă nu este capabilă să tolereze suficientă libertate pentru ca țara să poată asigura, în continuare, creșterea economică din ultimele decenii.
Economiștilor occidentali le este greu să înțeleagă recentele sancțiuni aplicate de Beijing giganților ei economici ca Alibaba, Didi sau Meituan, mari companii care au suferit recent pierderi uriașe pe piețele bursiere: este aceasta un indiciu că liderilor chinezi le pasă mai mult de primatul Partidului Comunist, decât de competiția pentru primul loc în economia mondială? Sau, mai degrabă, este o dovadă a convingerii ferme că sistemul lor de control poate depăși realizările economiei liberale?
Desigur, din punctul de vedere al economiștilor occidentali, guvernul chinez și-a marcat un autogol prin aceste sancțiuni uriașe aplicate marilor companii ale țării, ale căror cotații nu încetează să scadă la toate bursele internaționale. Această acțiune este comparabilă cu politica sa din fosta colonie britanică Hong Kong, unde nu a respectat acordurile internaționale și a pus grav în pericol prosperitatea economică a zonei.

Astfel de măsuri ar putea fi o consecință a faptului că disciplina de partid și principiile politicii comuniste au prioritate în fața beneficiilor economice. De fapt, este un lucru pe care președintele Xi l-a subliniat în mod repetat atunci când a spus că dorește să exercite un control din ce în ce mai mare asupra companiilor țării.
Însă, se pare că nimeni nu l-a luat în serios în țările occidentale, deoarece Xi și-a exprimat, de asemenea, intenția de a face din China cea mai mare putere economică a lumii și, prin urmare, de a-l depăși pe gigantul american. Dar se pare că Xi este mult mai fidel rădăcinilor sale comuniste și preferă să aștepte și să dea înapoi, decât să renunțe la principiile sale.
Conform acestei interpretări, neliniștile occidentale cu privire la agresivitatea economică a Chinei se dovedesc a fi excesive, iar supremația economică globală va rămâne, totuși, în mâinile Statelor Unite, care vor continua să se conducă după principiile cunoscute ale sistemului nostru capitalist.
Însă, lucrurile pot fi văzute și altfel, căci nu există vreo rațiune să credem că chinezii gândesc ca occidentalii, și nici că își urmăresc împlinirea ambițiilor lor în același fel. Din contră, măsurile luate de Beijing răspund felului lor de a înțelege realitatea, precum și convingerii că lucrurile vor evolua așa cum vor ei: întreprinderile și consumatorii chinezi se vor supune normelor Partidului Comunist, la fel ca până acum, iar ponderea demografică a enormei sale populații va fi suficientă pentru a schimba normele economice care au fost în vigoare în ultimele secole.
Dar, nu este vorba doar de o chestiune de pondere demografică, ci de convingerea Chinei că sistemul său este superior și că talentul și hărnicia poporului său vor reuși să se impună. În ciuda dificultăților pe care le-a avut de-a lungul istoriei, nimeni nu a acuzat poporul chinez de lipsă de încredere în sine. China poate interpreta criza actuală ca o furtună trecătoare: când apele vor reveni în matcă, marile companii sancționate acum de Beijing vor înregistra din nou creșteri economice, în conformitate cu dorințele conducătorilor politici, fapt care va demonstra că legile pieței, așa erau cunoscute în Occident, s-au schimbat și s-au adaptat la noile cerințe orientale.

Și de ce nu ar fi așa? Gândind după criteriile pieței, nu există vreuna la fel de mare ca cea a Chinei, țară care are o cincime din populația lumii, iar o piață de asemenea dimensiuni nu este doar un receptor pasiv, ci își poate impune amprenta asupra activității economice din întreaga lume.
Deși… poate că China ar fi bine să se uite în imediata sa vecinătate: foarte îndeaproape, demografic, o urmează India: dacă chinezii numără 1,44 miliarde de suflete, indienii sunt pe aproape: 1,39 miliarde, și probabil îi vor depăși în curând, deoarece indienii nu au politici de control al natalității. Pentru a-i ajunge din urmă în privința nivelurilor economice sau tehnologice, mai au încă un drum lung de parcurs, dar răbdarea este una dintre virtuțile orientale…

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Cuentos de China…sin final conocido Washington, Diana Negre

A medida que la economía china va creciendo, en los países occidentales crece también la perplejidad ante la política del gobierno de Pekín: mientras unos la entienden como una amenaza económica, otros la ven como una prueba de que la política comunista es incapaz de tolerar la suficiente libertad como para que el país continúe el crecimiento de las últimas décadas.
A los economistas occidentales se les hace difícil entender las sanciones que Pekín aplicó recientemente contra sus gigantes económicos como Alibaba, Didi o Meituan, grandes empresas que han sufrido recientemente enormes pérdidas en las bolsas: ¿es una muestra de que para los líderes chinos importa más la primacía del Partido Comunista que la carrera para el primer puesto en la economía mundial? ¿O más bien es una prueba de lo convencidos que están de que su sistema de controles puede superar los logros de la economía liberal?

Ciertamente, desde el punto de vista de los economistas occidentales, el gobierno chino se ha metido a sí mismo un gol con las enormes sanciones impuestas a las grandes empresas del país, cuyas cotizaciones no paran de bajar en todas las bolsas internacionales. Es algo comparable a su política en la ex colonia británica de Hong Kong, donde no ha respetado los acuerdos internacionales y ha puesto en serio peligro la bonanza económica de la zona.
Semejantes medidas podrían ser consecuencia de que para el gobierno chino priman la disciplina de partido y los principios políticos comunistas sobre los beneficios económicos. En realidad, es algo que ya ha señalado repetidamente el presidente Xi, cuando dijo que deseaba ejercer cada vez más control sobre les empresas del país.
Da la sensación de que nadie lo tomó muy en serio en los países occidentales, porque Xi también había indicado su intención de convertir a la China en la primera potencia económica mundial y superar así al gigante norteamericano. Pero parece que Xi es primero fiel a sus raíces comunistas y prefiere esperar y retroceder, antes que renunciar a sus principios.
Según esta interpretación, las inquietudes occidentales ante la agresividad económica china se demuestran excesivas y la primacía económica mundial seguirá en manos de Estados Unidos, que seguirán rigiéndose por los principios conocidos de nuestro sistema capitalista.
Pero las cosas se pueden ver de otra manera y no hay razón para creer que los chinos piensan como los occidentales ni prosiguen sus ambiciones de la misma manera. Al contrario, las medidas aplicadas por Pekín simplemente responden a su manera de entender el mundo y a su confianza de que las cosas se desarrollarán tal como ellos prevén: las empresas y los consumidores chinos se plegarán a las normas del Partido Comunista como lo han hecho hasta ahora y el peso demográfico de su enorme población será suficiente para cambiar las normas económicas que han imperado en los últimos siglos.

Pero no se trata solo de su peso demográfico, sino de la convicción china de que su sistema es superior y el talento y laboriosidad de su pueblo conseguirán imponerse. A pesar de sus dificultades a lo largo de la historia, nadie ha acusado al pueblo chino de falta de seguridad en sí mismo. Pueden interpretar la crisis del momento como una tormenta pasajera: cuando las aguas vuelvan a su cauce, las grandes empresas sancionadas por Pekín ahora, volverán a crecer de manera acorde a los deseos de sus lÍderes políticos y demostrarán que las leyes del mercado tal como se conocen en Occidentes han cambiado y se adaptan a las nuevas normas orientales.
Y ¿por qué no? Pensando con criterios de mercado, ninguno hay tan grande como el chino, un país que representa casi la quinta parte de la población mundial, y un mercado de tal envergadura no es simplemente un receptor pasivo, sino que puede dejar sus marcas en el quehacer económico de todo el mundo.
Aunque…tal vez China habrá de mirar su retaguardia: muy de cerca, demográficamente, le sigue la India: si los chinos son 1.44 mil millones, los indios son 1.39 y probablemente les sobrepasarán pronto, pues los indios no tienen políticas de control de natalidad. Para acercárseles en niveles económicos o tecnológicos, tienen aún un largo camino, pero la paciencia es una de las virtudes orientales…

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

BERLIN ȘI MOSCOVA, ÎNFRĂȚIRE PRIN HIDROCARBURI

„Acest aranjament este ca și cum ai pune o fașă pentru a vindeca o fractură», așa a comentat purtătorul de cuvânt al liberalilor germani acordul dintre președintele Biden și cancelarul Merkel pentru a pune capăt disputei asupra gazoductului Nord Stream 2. Iar președintele Comisiei pentru afaceri externe a Bundestagului a declarat: „Prejudiciul a fost făcut; acum trebuie redus la minimum…»
Dar, cum în joc se află multe milioane și daunele vor fi suportate în principal de Ucraina, o țară de importanță secundară în diplomația internațională, cel mai probabil că fașele vor continua, ca de altfel și marile daune. Căci, cu toate că „Nord Stream» este doar o operațiune de cumpărare și vânzare de gaze naturale, în mâinile Moscovei devine un baros devastator care vizează Ucraina. Și indirect, toate țările europene vecine cu Federația Rusă. Polonia nu numai că vede în felul acesta lucrurile, dar nu încetează să denunțe traseul acestui gazoduct în toate forurile internaționale.
„Nord Stream» sunt două conducte paralele de gaz prin Marea Baltică care leagă Rusia de Germania, precum și o grămadă de tratate pentru achiziționarea de gaze naturale rusești (din apele polare) de către Germania, Danemarca și Marea Britanie, (cu toate că aceasta din urmă le cumpără de la Danemarca). Fiecare tronson are capacitatea de a transporta anual 27 de miliarde 500 milioane m3 de gaze, iar primul gazoduct – „Nord Stream 1″ – a intrat în funcțiune în noiembrie 2011. Al doilea a fost blocat până de curând de amenințarea sancțiunilor americane asupra companiilor care urmau să-l construiască.

Volumul operațiunii este atât de mare, încât importanța sa politică este evidentă. Și nu numai că Ucraina, Polonia și țările baltice au reacționat cu exasperare, dar a intervenit și Washingtonul împotriva proiectului. Casa Albă era îngrijorată de dependența tot mai mare a Germaniei de hidrocarburile rusești. În plus, companiile petrolierele americane au fost excluse de pe piața central-europeană. Prețul gazului lichefiat este prea mare pentru a putea concura cu cel natural adus prin gazoducte, iar SUA nu pot oferi Europei decât gaz lichefiat.
Dar principalul motiv de opoziție față de Nord Stream este politic. Pe de o parte, europenii obțin o livrare sigură și ieftină, însă volumul acesteia este atât de mare încât poate crea o dependență de Kremlin. Este un pericol ipotetic, dar ținând cont de istoria ultimelor două secole, nicio prudență față de Rusia nu e de prisos.
Concret, construcția celor două conducte de gaz reduce până la inutilitate conductele terestre prin care s-au transportat până acum gaze naturale rusești spre Europa Centrală traversând Ucraina. Dintr-o dată, Ucraina, cu o economie mai mult decât precară, este lipsită atât de niște venituri mari, cât și de una dintre puținele arme eficiente pe care le avea în fața Moscovei.
Toate aceste motive au generat o opoziție internațională față de „Nord Stream 2″. Dar puterea pieței este mare, iar alianța împotriva conductei depindea în esență de SUA. Retragerea treptată a SUA din conflictele internaționale nevitale, inițiată de Trump, s-a intensificat puternic sub administrația Biden. Washingtonul din nou nu se mai amestecă, iar în lupta cu Germania și Rusia, în privința gazelor, a renunțat chiar înainte de a o pierde. Nu că ar fi fost o problemă nesemnificativă, dar abandonul se încadrează perfect în liniile generale ale politicii externe actuale a SUA. În plus, faptul că lucrurile rămân așa cum dorește Moscova este mai puțin îngrijorător în acest moment, având în vedere marile dificultăți financiare prin care trece Federația Rusă.
În ceea ce privește Ucraina, care niciodată nu s-a aflat printre interesele prioritare ale Washingtonului, soarta sa neliniștește tot atât de puțin la Casă Albă ca cea a Siriei, Afganistanului, Irakului, a kurzilor și a altor țări și etnii de pe scena mondială mai puțin importante pentru americani.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

BERLÍN Y MOSCÚ, HERMANDADOS POR LOS HIDROCARBUROS

“Ese arreglo es como curar una fractura poniendo tiritas” comentó el portavoz de los liberales alemanes el acuerdo del presidente Biden y la canciller Merkel de cancelar la disputa por el gasoducto “Nord Stream 2”. Y el presidente de la Comisión de Exteriores del Bundestag, declaró al respecto: “El daño ya está hecho; ahora hay que minimizarlo…”
Pero como en juego están muchos millones y el daño lo sufrirá principalmente Ucrania, país talonero en la diplomacia internacional, lo más probable es que las tiritas sigan y los grandes daños, también. Porque si bien “Nord Stream” es tan solo una operación de compraventa de gas natural, en manos de Moscú es una maza demoledora que apunta a Ucrania. E indirectamente, a todos los países europeos vecinos de la Federación Rusa. Polonia no solo lo ve así, sino que no para de denunciar en todos los foros internacionales el trazado de dicho gasoducto.
“Nord Stream” son dos gasoductos paralelos a través del Mar Báltico que unen Rusia con Alemania, así como un ramillete de tratados de compra de gas natural ruso (procedente de las aguas polares) por Alemania, Dinamarca y Gran Bretaña, (aunque esta recompre el gas de Dinamarca). Cada tramo tiene capacidad para transportar anualmente 27.500 millones de m3 de gas y el primer tramo – “Nord Stream 1”- entró en servicio en noviembre del 2011. El segundo tramó estuvo bloqueado hasta hace poco por la amenaza de sanciones estadounidenses a las empresas que lo llevaran a cabo.
El volumen de la operación es tal que su importancia política salta a la vista. Y no solo pusieron el grito en el cielo Ucrania, Polonia y las naciones bálticas, sino que también Washington terció contra el proyecto. A la Casa Blanca le inquietaba la creciente dependencia alemana de los hidrocarburos rusos y también molestaba a los petroleros americanos verse así excluidos del mercado centroeuropeo. El precio del gas licuado es demasiado alto para competir con el de los gasoductos y los EE.UU. no pueden ofrecerle a Europa más que gas licuado.
Pero la principal razón de la oposición al “Nord Stream” es política. Por un lado, los europeos obtienen un suministro seguro y barato, pero el volumen del mismo es tal que puede crear una dependencia del Kremlin. Es un peligro hipotético, pero vista la historia de los dos últimos siglos toda prudencia frente a Rusia es poca.
Y más concretamente, la construcción de los dos gasoductos relega a la casi inutilidad los gasoductos terrestres que han llevado hasta ahora gas natural ruso a Europa central a través de Ucrania. De golpe, Ucrania, de economía más que precaria, se ve privada tanto de unos cuantiosos ingresos por el peaje como de una de las pocas armas efectivas que tenía frente a Moscú.

Todos estos motivos generaron la oposición internacional al “Nord Stream 2”. Pero la fuerza del mercado es grande y la alianza contra el gasoducto dependía esencialmente de los EE.UU. Y la progresiva retirada estadounidense de los conflictos internacionales no vitales, iniciada con Trump, se ha acentuado grandemente con Biden. Washington vuelve hacia la inhibición y la pugna gasista con Alemania y Rusia la dio por perdida aún antes de perderla. Y no es que fuera un tema insignificante, pero el abandono encajaba perfectamente en las líneas maestras de la actual política exterior de los EE.UU. Además, el hecho de que Moscú se salga con la suya inquieta bien poco en estos momentos, dadas las grandes dificultades financieras que está atravesando la Federación Rusa.
En cuanto a Ucrania, que nunca ha estado entre los intereses prioritarios de Washington, su destino inquieta tan poco en la actual Casa Blanca como el de Siria, Afganistán, Irak, los kurdos y demás países y etnias taloneros del escenario mundial.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

TIGRII TIGRULUI

Etiopia a fost în antichitate unul dintre luminătorii culturali ai Africii, dar azi este una dintre cele mai conflictuale zone ale Continentului Negru. Iar, în interiorul Etiopiei, regiunea Tigre se află în frunte în această privință.
Astfel, în conflictul actual dintre guvernul central și regiunea Tigre, care se învecinează cu Eritreea, victoriile inițiale ale armatei naționale din 2020 – care păreau devastatoare – au fost contracarate de rebelii tigreni în asemenea măsură, încât, acum, aprovizionarea capitalei, Addis Abeba, este în pericol.
Pentru a înțelege aceste suișuri și coborâșuri ale războiului, trebuie să ne amintim de rebeliunea din 1990 împotriva regimului comunist al lui Derg, care a condus toată Etiopia. Sărăcia lucie a țării din acei ani și tensiunile dintre URSS și SUA au permis disidenților din Tigre – o regiune care niciodată nu s-a identificat cu restul Etiopiei – să poarte un război civil care s-a încheiat în 1991 cu înfrângerea comunismului.
De atunci, tigrenii au fost protagoniști de primă mărime în viața Etiopiei. Din punct de vedere politic, TPLF (Frontul popular de eliberare a tigrenilor) a fost partidul cheie în viața țării, iar în structura militară, ofițerii tigreni au ocupat majoritatea celor mai importante posturi de comandă.
Situația s-a schimbat radical în 2018, când noul președinte, Abiy Ahmed, a încercat să preia toată puterea. Președintele a efectuat o „epurare» a armatei, eliminându-i pe tigreni, iar TPLF s-a retras din Parlamentul național.

Abiy Ahmed

Criza era servită și Abiy a preluat inițiativa militară, invadând regiunea Tigre. Victoriile categorice s-au desfășurat într-un ritm vertiginos, chiar și capitala Tigre, Mekele, a fost cucerită de armata națională. Și în timp ce aceasta relaxa presiunea deoarece considera invazia ca și rezolvată, TPLF s-a întors la lupta de gherilă. Conducătorii revoluției din anii ’90 au revenit, în frunte cu generalul septuagenar Tsadkan Gebrentesae, și au fost reluate bunele relații de odinioară cu SUA.
Desigur, nu există informații oficiale cu privire la presupusul ajutor militar american pentru tigreni și nici cu privire la presupusa intervenție a Emiratelor Arabe Unite, în sprijinul lui Abiy. Dar, pare semnificativ faptul că prezența masivă a dronelor (o armă decisivă în victoriile inițiale) în dotarea armatei naționale etiopiene s-a redus drastic în ultimele luni. TPLF susține că dronele au fost o donație din partea Emiratelor și că acest ajutor a încetat în urma presiunilor diplomatice americane.
Dincolo de aceste presupuse intervenții străine, adevărul este că reapariția gherilelor se datorează afluxului mare de voluntari, oameni care au rămas fără mijloace de subzistență din cauza invaziei și bâjbâielilor politice ale liderilor din Eritreea și Afar – care-și schimbă alianțele mai ușor decât își schimbă vântul direcția. Forțele tigreene au recucerit Mekele și au tăiat drumul dintre Addis Abeba și portul Djibouti, principalul punct prin care intră mărfurile în Etiopia. Dacă gherilele mențin controlul asupra acestei căi de comunicație, capitala etiopiană ar putea fi înfometată.

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LOS TIGRES DE TIGRE

Etiopía fue en la Antigüedad uno de los fanales culturales de África, pero hoy en día es uno de los entornos más conflictivos del Continente Negro. Y dentro de Etiopía, la región de Tigre se lleva la palma en este aspecto.
Así, en el actual conflicto entre el Gobierno central y la región de Tigre, fronteriza con Eritrea, las victorias iniciales del ejército nacional en el 2020 – que parecían demoledoras – han sido revertidas por los rebeldes tigreños hasta el punto de que ahora el abastecimiento de la capital, Addis Abeba, corre peligro.
Para entender esos vaivenes bélicos hay que recordar la rebelión de 1990 contra el régimen comunista de Derg que gobernaba toda Etiopía. La acuciante pobreza del país en aquellos años y las tensiones URSS-EE.UU. permitió a los disidentes de Tigre – región que nunca se acabó de identificar con el resto de Etiopía – a emprender una guerra civil que acabó en 1991 con la derrota comunista.
Desde entonces, los tigreños fueron protagonistas destacados en la vida de Etiopía. Políticamente, el TPLF (Frente Popular de Liberación de Tigre) era el partido clave de la vida del país y en la estructura militar, los oficiales tigreños ocupaban la mayor parte de los mandos más importantes.
La situación cambió radicalmente en 2018, cuando el nuevo presidente, Abiy Ahmed, intentó asumir todo el poder. El presidente llevó a cabo una “purga” del Ejército, eliminando a los tigreños, y el TPLF se retiró del Parlamento nacional.

Abiy Ahmed

La crisis estaba servida y Abiy tomó la iniciativa militar, invadiendo Tigre. Las victorias contundentes se sucedían a un ritmo vertiginoso y hasta la capital de Tigre, Mekele, fue conquistada por los nacionales. Y mientras estos relajaban la presión por considerar resuelta la invasión, los del TPLF volvieron a la guerrilla. Regresaron los mandos de la revolución de los 90, con el septuagenario general Tsadkan Gebrentesae al frente y volvieron las buenas relaciones de otrora con los EE.UU.
Como es lógico, no hay información oficial sobre la presunta ayuda militar estadounidense a los tigreños ni tampoco sobre la pretendida intervención de los Emiratos Árabes Unidos, apoyando a Abiy. Pero parece significativo que la presencia masiva de drones (arma decisiva en las victorias iniciales) en el ejército nacional etíope se haya reducido drásticamente en los últimos meses. El TPLF asegura que los drones eran un donativo de los Emiratos y que esta ayuda cesó debido a la presión diplomática estadounidense.
Al margen de estas supuestas intervenciones forasteras, lo cierto es que el resurgir de la guerrilla se debe a la gran afluencia de voluntarios, gente que se ha quedado sin medios de vida debido a la invasión, y a los brujuleos políticos de los dirigentes de Eritrea y Afar – que cambian de alianzas más que unas veletas – las fuerzas tigreñas han reconquistado Mekele y han cortado la carretera entre Addis Abeba y el puerto de Djibuti, principal punto de entrada de mercancías en Etiopía. Si los guerrilleros mantienen el control sobre esta vía de comunicación, la capital etíope puede llegar a pasar hambre.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Cele două Americi, tot mai îndepărtate Washington, Diana Negre

Dacă cineva ar fi crezut că sosirea la Casa Albă a lui John Biden, un om cu maniere afabile, care arborează zilnic steagul compromisului, servea la reducerea divizărilor și la apropierea celor două viziuni ideologice ale țării, acum ar fi dezamăgit.
Căci, statele cu orientare republicană rămân aceleași ca înainte și cu ideile de acum câteva luni. Același lucru se întâmplă și cu cei care susțin programele democrate, bazate, în egală măsură, pe idei pe care cealaltă jumătate a țării le respinge.
În perioada care a trecut de la cele mai grele momente ale înțepenirii economice cauzate de pandemie, au apărut diferențe enorme în cifrele economiei: statele guvernate de republicani au reușit să reducă șomajul și se află într-o perioadă de redresare puternică, în timp ce democrații înregistrează procentaje foarte ridicate ale șomajului.
Astfel, state precum Idaho, Alabama, Utah sau Montana au eliminat practic șomajul apărut în timpul pandemiei, deoarece ratele șomajului se află între 2,5% și 3,7%, niveluri similare cu cele care existau înainte de COVID.
În schimb, șomajul este aproape dublu, între 7,2% și 7,9%, în state precum Connecticut, Hawaii sau California.
Primul grup de state are în comun câte un guvern republican, în timp ce al doilea grup este guvernat de democrați. Mulți atribuie această diferență măsurilor de sprijinire a șomerilor din statele democrate, considerând că acestea ar fi putut reduce dorința oamenilor de a se întoarce la muncă.

Motivul acestei slabe dorințe de a munci ar putea fi generozitatea ajutoarelor de șomaj, adesea mai mari decât veniturile obținute din muncă. Este o ipoteză care va fi pusă la încercare în această toamnă, când aceste subvenții vor înceta, iar șomerii vor fi nevoiți să muncească din nou pentru a-și câștiga existența.
Cu toate acestea, diferențele nu se limitează numai la această problemă, căci au un impact și asupra altor cifre macroeconomice, cum ar fi inflația, care nu este uniformă peste tot, și reprezintă o amenințare în statele care au înregistrat cea mai mare recuperare. Și de abia dacă există acolo unde sunt rate ridicate ale șomajului.
Aceasta înseamnă că politica guvernului central are repercusiuni foarte diferite: în timp ce unii ar prefera o majorare a ratei dobânzii, pentru a evita inflația, alții ar dori să mențină politica menită să revigoreze economia.
Este o simplă coincidență faptul că guvernul federal se concentrează mai mult pe statele cu probleme economice, care sunt în mare parte cele ale guvernelor democrate. Nu neapărat interesele partizane determină această politică, însă statele rămase în urmă sunt exact cele mai mari, cum ar fi California, New Jersey sau New York. Această politică economică, care favorizează expansiunea, cauzează îngrijorare în statele cu o creștere ridicată, care sunt mai puțin populate și au o pondere mai mică în ansamblul economiei.

Este de înțeles faptul că guvernul federal acționează ținând cont de situația statelor cu cea mai mare pondere economică, dar, întrucât liderii actuali sunt democrații, este inevitabil ca statele în care inflația începe să crească, să se simtă neglijate. În mod inevitabil, vor spori și diferențele și confruntările dintre Americi: una conservatoare, cu o populație mai mică, și cea progresistă, cu mari concentrații urbane. Trecerea de la un președinte bătăios la unul conciliant nu poate rezolva aceste diferențe.
Uneori, în mod curios, există o dihotomie între preferințele prezidențiale și cele locale: unii care îl detestă pe Trump pentru manierele sale au votat, numai ca să scape de el, în favoarea unui președinte democrat, însă viziunea lor asupra lumii rămâne aceeași, iar votul lor este în continuare unul conservator. Ei votează în felul acesta pentru autoritățile locale, adică pentru legiuitori lor din Congres și pentru guvernatorului statului lor. Astfel, votul lor este împărțit între ambele partide: unul democrat pentru Casa Albă și altul, republican, pentru administrația locală.
Nu a trecut un an de la alegerile prezidențiale – și chiar mai puțin de când actualul guvern democrat de o singură culoare s-a instalat la putere, așa că, este dificil de prezis dacă următoarele alegeri legislative din noiembrie, anul viitor, vor urma modelul obișnuit și va fi pedepsit partidul care se află la Casa Albă sau dacă, dimpotrivă, democrații vor beneficia de redresarea economică după COVID și de tendința anti-Trump de anul trecut.
Rămân mai mult de 15 luni până la aceste alegeri, un răgaz destul de mare pentru realitatea politică americană. Dar, dacă se menține modelul obișnuit, în care partidul care se află la Casa Albă pierde locuri în Congres, este foarte probabil ca republicanii să recupereze controlul asupra ambelor Camere legislative în care democrații dispun de un ușor avantaj: în Senat se află la egalitate 50-50, iar în Cameră au o majoritate de numai 6 fotolii. Pe de altă parte, dacă tendințele economice din statele republicane și democrate continuă să difere, s-ar putea ca republicanii să-și sporească și mai mult avantajul pe care îl au în prezent, căci ei guvernează acum în 27 din cele 50 de state ale țării.
Dacă își recâștigă majoritățile legislative, republicanii nu numai că ar curma marile ambiții pe care democrații le au de când controlează Congresul, dar, practic, ar paraliza guvernul federal, căci n-ar mai putea adopta legi.
Experiența arată că această situație nu este neapărat rea pentru președinți: se poate întâmpla, așa cum a fost cazul lui Bill Clinton, ca nevoia de a colabora cu opoziția să-l aducă mai spre centru și spre angajament politic. Acest lucru a plăcut alegătorilor, căci, Clinton, în ciuda scandalurilor sale erotice, a fost reales ca președinte și s-a bucurat de ratinguri ridicate de popularitate.
Și acest lucru ar fi bun atât pentru Biden, cât și pentru poziția globală a Statelor Unite care se confruntă în prezent cu China, cel mai mare rival pe care l-au avut vreodată, deoarece, spre deosebire de rivalul său hegemonic de odinioară, URSS, Beijingul este, în plus, un gigant economic și pune la încercare resursele Washingtonului mult mai mult decât o făcea odinioară imperiul sovietic: un președinte mai puțin asaltat de lupte interne, ar avea liniștea de a căuta modalități pentru a câștiga colaborarea aliaților săi și a putea face față noii amenințări pe care Beijingul o poate reprezenta, nu numai pentru Statele Unite, ci pentru întreaga structură democratică occidentală.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Las dos Américas, cada vez más lejos Washington, Diana Negre

Si alguien creyó que la llegada a la Casa Blanca de John Biden, un hombre de modales afables, que enarbola diariamente la bandera del compromiso, serviría para reducir las divisiones del país y acercar a las dos vertientes ideológicas del país, habrá quedado decepcionado.
Porque los estados de tendencia republicana siguen siendo los mismos de antes y con las ideas de hace pocos meses, mientras que otro tanto sucede en los que apoyan los programas demócratas, igualmente afincados en unas ideas opuestas a la otra mitad del país.
En el tiempo que ha transcurrido desde los peores momentos del parón económico provocado por la pandemia, han aparecido unas enormes diferencias en las cifras económicas: los estados gobernados por republicanos han conseguido bajar el desempleo y viven en una etapa de fuerte recuperación, mientras que los demócratas mantienen índices de desempleo muy altos.
Así, estados como Idaho, Alabama, Utah o Montana, han eliminado prácticamente el desempleo surgido durante la pandemia, pues sus porcentajes de paro se hallan entre el 2.5% y el 3.7%, unos niveles semejantes a los existentes antes de la aparición del Covid.
En cambio, el desempleo es casi el doble, entre un 7.2% y un 7.9 ¡, en estados como Connecticut, Hawaii o California.
Lo que tienen en común el primer grupo de estados es un gobierno republicano, mientras que el segundo grupo está gobernado por los demócratas. Muchos atribuyen esta diferencia a las medidas de apoyo a los desempleados en los estados demócratas, pues creen que podrían haber frenado el deseo de la población a volver a su trabajo.
El motivo de esta desgana laboral podría ser la generosidad de los subsidios de desempleo, a menudo superiores a los ingresos obtenidos con el trabajo. Es una hipótesis que se pondrá a prueba este otoño, cuando desaparezcan estas subvenciones y sea preciso volver al medio habitual de ganarse la vida.

Pero las diferencias no se limitan a esta cuestión, sino que repercuten también en otras cifras macroeconómicas, como la inflación, que no se reparte de manera uniforme, sino que representa una amenaza en los lugares de más recuperación, mientras que apenas existe en los que siguen con altos índices de paro.
Esto significa que la política del gobierno central tiene repercusiones opuestas en una parte y otra del país: mientras unos preferirían una subida de tipos de interés para evitar la inflación, los otros quisieran mantener la política del momento, destinada a reavivar la economía.
Se da la coincidencia de que el gobierno federal se fija más en los estados con problemas económicos, que son en su mayoría los de gobierno demócrata. No son necesariamente intereses partidistas los que determinan esta política, sino que los estados rezagados son los mayores como California, New Jersey o Nueva York. Esta política económica, que favorece la expansión, preocupa en los estados de fuerte crecimiento, que están menos poblados y tienen menos peso en el conjunto económico.
Se puede comprender que el gobierno federal se rija por la situación de los estados de mayor peso económico, pero como sus líderes del momento son demócrata, es inevitable que los estados en que empieza a apuntar la inflación se sientan desatendidos. Es inevitable que la situación aumente las diferencias y enfrentamientos entre las Américas, una conservadora y de población más reducida, y otra progresista y con grandes concentraciones urbanas. El cambio de un presidente pugnaz a otro de tono conciliador, no puede superar estas diferencias.
Curiosamente, se produce también a veces una dicotomía entre las preferencias presidenciales y las locales: hay quienes detestan a Trump por sus malos modales y votaron en favor de un presidente demócrata para librarse de él, pero no por ello han cambiado su visión del mundo, ni han abandonado su voto conservador. Lo que ocurre es que dan este voto a las autoridades locales, es decir, sus legisladores en el Congreso y el gobernador de su estado., con lo que su voto se divide entre ambos partidos: uno, demócrata, para la Casa Blanca y otro, republicano, para el gobierno local.
No ha pasado ahora ni un año de las elecciones presidenciales -y menos aún de la toma de posesión del actual gobierno monocolor demócrata, de forma que es difícil augurar si las próximas elecciones legislativas de noviembre del año próximo seguirán el patrón habitual de castigar al partido de la Casa Blanca, o si, por el contrario, los demócratas se beneficiarán de la recuperación económica después del Covid y de la corriente anti-Trump del año pasado.

Faltan más de quince meses para esos comicios, un tiempo larguísimo para la realidad política norteamericana. Pero si se mantiene el patrón habitual, en que el partido que ocupa la Casa Blanca pierde escaños en el Congreso, es muy probable que los republicanos recuperen las dos Cámaras legislativas en que los demócratas tienen una escasa ventaja: están empatados 50-50 en el Senado, y tan solo tienen una mayoría de 6 escaños en la Cámara. Por otra parte, si las tendencias económicas en estados republicanos y demócratas siguen su divergencia, podría ser que los republicanos aumenten todavía más la ventaja que llevan en este campo, donde ahora ocupan 27 de los 50 gobiernos estatales.
De recuperar las mayorías legislativas, los republicanos no solamente pondrían freno a las grandes ambiciones desplegadas por los demócratas desde que controlan el Congreso, sino que dejarían prácticamente paralizado al gobierno federal, frenado por la oposición legislativa.
La experiencia muestra que esta situación no es necesariamente mala para los presidentes: puede ocurrir, como fue el caso de Bill Clinton, que la necesidad de colaborar con la oposición lo lleve más al centro y al compromiso político, algo que a los electores les gustó en el caso de Clinton y le permitió , a pesar de sus escándalos eróticos, ganar la reelección y gozar de elevados índices de popularidad.
Y esto no sería bueno solamente para Biden, sino para la posición global de Estados Unidos que se enfrenta, en estos momentos, a China, el mayor rival que ha tenido hasta ahora, pues, a diferencia de su otrora rival hegemónico, la URSS, Pekín es también un gigante económico y pone a prueba los recursos de Washington mucho más que en su día el imperio soviético: un presidente menos acuciado por las luchas internas, tendría el sosiego para buscar fórmulas de ganar la colaboración de sus aliados y enfrentarse a la nueva amenaza que Pekín puede representar, no solo para Estados Unidos, sino para toda la estructura democrática occidental.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CU COADA ÎNTRE PICIOARE

Retragerea militară a SUA și a aliaților lor din Afganistan este de două ori amară: din cauza eșecului și pentru că acest eșec – care a costat viața a 73.000 de soldați aliați și a peste 100.000 de civili, pe lângă costurile totale ale SUA de aproape două trilioane de dolari – ar fi putut fi evitat.
Intervenția SUA a început în urmă cu 20 de ani ca o acțiune de curățare împotriva organizației teroriste a lui Bin Laden (Alqaeda) și a protectorilor săi, talibanii, care stăpâneau Afganistanul. A fost concepută ca o operație de măturare.
Dar „măturarea» a eșuat. Bin Laden nu a putut fi localizat decât mult mai târziu, iar talibanii și-au continuat fanatismul lor politico-religios. Acest lucru a determinat Washingtonul să formeze o mare alianță internațională, cu „seniorii războiului» din zonă ca principală forță locală de șoc. Infanteria luptătorilor locali și armele moderne ale occidentalilor au făcut ca regimul taliban să cedeze curând.
Ar fi fost momentul ideal pentru un tratat de pace. Talibanii, evacuați, ar fi fost de acord să facă mari concesii. În plus, structura operațională și financiară a Alqaeda era deja distrusă. Washingtonul nu a văzut cum stăteau lucrurile și a ales să continue o presiune militară absurdă.

Căci, ocupația militară era sortită eșecului de la bun început. Orografia afgană este un loc ideal pentru gherile; pe loialitatea aliaților uzbeci, tadjici și hazari nimeni nu se putea baza; și într-o țară săracă, corupția este o constantă atât în timp de pace, cât și de război.
Ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, mai rămânea Pakistanul. Atât timp cât această țară continua să fie un aliat esențial în politica de alianțe a Americii, ocuparea Afganistanului era o misiune imposibilă. Căci, o mare parte a grupurilor etnice de la granița dintre cele două țări este formată din pashtuni și pentru că, din cauza convingerilor religioase și a intereselor lor ascunse (traficul de droguri), pakistanezii și afganii aveau de decenii o cauză comună. Gherilele islamiste și „seniorii războiului» care nu duceau alt război decât cel care le convenea în fiecare moment, întotdeauna se refugiau în Pakistan. Cât timp această țară a fost o vacă sacră pe care militarii americani nu puteau să o atace, războiul afgan împotriva talibanilor era imposibil de câștigat. Și nu a fost câștigat.

Generalii îi tot spuneau lucrurile acestea Casei Albe, dar politicienii de la Washington nu voiau să vadă decât propriul lor adevăr. Progresul social și pseudo-progresul politic care se înregistrau pe teritoriul Afganistanului, aflat sub control occidental, i-au orbit pe liderii americani care se încăpățânau să creadă că vor pune capăt, cu atâtea milioane și bombe, nepotismului, corupției și unui fanatism care domneau de secole pe acele meleaguri.
După 20 de ani lipsiți de rezultate, SUA și aliații săi coboară steagul, în timp ce talibanii revin cu și mai mult avânt, decât în urmă cu două decenii.
Președintele Biden se consolează spunând că americanii pleacă, dar că nu au pierdut războiul din Afganistan.
Probabil, președintele american s-a inspirat din ceea ce a scris poetul Ramon de Campoamor și anume că: „nu există adevăr și nici minciună, totul depinde de culoarea prin care privești lucrurile».

Autorul articolului: Valentin Popescu.

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CON EL RABO ENTRE LAS PIERNAS

La retirada militar de los EE.UU. y sus aliados del Afganistán es doblemente amarga: por el fracaso y porque este fracaso – que ha costado la vida a 73.000 soldados aliados y más de 100.000 civiles, amén de un desembolso total norteamericano cercano a los dos billones de $ – se podría haber evitado.
La intervención estadounidense comenzó hace 20 años como una acción de limpieza contra la organización terrorista de Bin Laden (Alqaeda) y sus protectores, los talibán, que gobernaban en el Afganistán. Se concibió como un golpe de escoba.
Pero el “escobazo” falló. Bin Laden no pudo ser localizado hasta mucho más tarde y los talibán siguieron en su fanatismo político-religioso. Eso determinó a Washington a formar una gran alianza internacional, con los “señores de la guerra” de la zona, como principal fuerza de choque local. Entre la infantería de los guerreros locales y las armas modernas de los occidentales, el régimen de los talibán sucumbió pronto.
Habría sido el momento ideal para un tratado de paz. Los talibán, desahuciados, se habrían avenido a grandes concesiones y la estructura operativa y financiera de Alqaeda estaba ya deshecha. Washington no lo vio así y optó por mantener una presión militar absurda.

Y es que la ocupación militar estaba condenada de antemano al fracaso. La orografía afgana es un escenario ideal para la guerrilla, la fidelidad de los aliados uzbekos, tadchiques y hazaras no fue nunca de fiar y en un país pobre, la corrupción es una constante, tanto en la paz, como en la guerra.
Por si todo esto fuera poco, quedaba el Pakistán. Mientras este país siguiera siendo un aliado esencial en la política estadounidense de alianzas, ocupar Afganistán resultaba una misión imposible. Porque buena parte de las etnias fronterizas entre los dos países está constituida por pashtunes y porque por convicciones religiosas e intereses inconfesables (tráfico de drogas) pakistaníes y afganos hacían causa común desde hacía decenios. Las guerrillas islamistas y los “señores de la guerra” que no hacían más guerra que la que les convenía en cada momento se refugiaban siempre en el Pakistán. Mientras este país fuera una vaca sagrada a la que los militares estadounidenses no podían atacar, la guerra afgana contra los talibán era imposible de ganar. Y no se ganó.

Los generales se lo decían a la Casa Blanca, pero los políticos de Washington no querían ver más que su verdad. Los progresos sociales y los pseudo progresos políticos que se registraba en los territorios del Afganistán bajo control occidental cegaban a los dirigentes estadounidenses que seguían emperrados en creer que a fuerza de millones y bombas acabarían con el nepotismo, corrupción y un fanatismo que han campado a sus anchas durante siglos en esas tierras.
Tras 20 años infructuosos, los EE.UU. y sus aliados arrían la bandera, en tanto que los talibán resurgen con más ímpetu que hace cuatro lustros. El presidente Biden se consuela diciendo que se van, pero que no han perdido la guerra del Afganistán.
Campoamor debió de inspirar al presidente cuando escribió que “no hay verdad ni mentira, todo es según el color con que se mira”.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.