SUA – IRAN: SOCOTELILE NU S-AU POTRIVIT     Washington, Diana Negre

Unul dintre eșecurile politicii americane a președintelui, Donald Trump, a fost ruperea unilaterală a tratatului „5 +1”, care reglementa producerea de către Iran a uraniului îmbogățit.

Strădania ayatolahilor de a dota Iranul cu o industrie și, mai ales, cu un arsenal nuclear a îngrijorat, desigur, marile puteri, chiar din momentul în care Teheranul și-a început programul nuclear. Agresiva politică externă a ayatolahilor devenea, din problemă regională, o amenințare mondială, în cazul în care Iranul reușea să posede rachete cu rază lungă de acțiune și bombe nucleare.

Însă, este la fel de adevărat că ayatolahii au luat-o pe un drum care devenea tot mai spinos, din cauza sărăciei și a lipsei de tehnicieni proprii, calificați corespunzător. Și cum acest lucru se suprapunea peste o pedioadă a vacilor slabe, Teheranul a semnat, în 2015, pactul 5+1 (Germania plus cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate), în virtutea căruia, Iranul putea să continue îmbogățăirea uraniului natural cu izotopul U-235, dar, nu în ritmul de 20%, ci doar de 3,67%, pe an, în următorii 15 ani. Pentru a produce o bombă nucleară, e nevoie de uraniu îmbogățit de 90%.

În plus, Teheranul se angaja să folosească, în acest scop, 5.600 centrifugi de gaz din prima generație (IR-1), foarte fragile, cu un randament sub 1%. În schimbul acestor lucruri, Washingtonul se angaja să înceteze hărțuirea economică și, alături de ceilalți semnatari, să ajute la dezvoltarea Iranului.

Acordul a mulțumit pe toată lumea, până când, în 2018, Trump a considerat că aranjamentul nu era bun. Și, convins fiind că problemele financiare ale perșilor îi ofereau o bună ocazie, a denunțat acordul, în 2019, cu gândul că va obține altul, cu care să lege mai zdravăn Iranul, atât în ceea ce privea producția nucleară, cât și pretențiile hegemonice ale acestei țări asupra lumii islamice.

Dar, iată că Trump s-a înșelat în această privință. A gândit ca un întreprinzător și nu ca un nationalist zelos, și a avut marea surpriză–pentru el–ca Teheranul,în loc să se plece,să accepte provocarea. În ciuda înăspririi sancțiunilor americane, și-a intensificat puternic programul nuclear.

Pe de o parte, și-a sporit ritmul în care produce bombe nucleare (după unele calcule, obține câte una pe lună) și nu mai folosește centrifugile învechite IR-1, ci modernele IR-6, care ating o rentabilitate de 6,8%. Pe de altă parte, în domeniul politic, Teheranul și-a întețit agresivitatea împotriva islamului sunit, apropiat, în marea sa majoritate, de SUA, nu numai în zona Palestinei, ci și în Peninsula Arabică și în regiunea Caucazului.

Dacă Washingtonul a nimerit în acest caz din lac în puț, situația e departe de a se fi împotmolit. Căci, nu numai SUA ar putea să-și schimbe politica, dar și cei 5+1 percep Iranul, tot mai mult, ca pe o amenințare.

Și aceasta se întâmplă tocmai în momente de mare ananghie economică pentru ayatolahi, care, în plus, coincid cu niște proteste populare mai mari ca oricând. Astfel, dacă marile puteri chiar țin seama de orgoliul persan, este foarte posibil să obțină un acord nou și mai bun.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EEUU – IRÁN: EL TIRO POR LA CULATA     Washington, Diana Negre

El ayatolaj Ali Khamenei

Uno de los fracasos de la política exterior del expresidente norteamericano Donald Trump, fue la rotura unilateral del tratado “5 +1” que regulaba la producción iraní de uranio enriquecido.

Es cierto que el empeño de los ayatolás de dotar al Irán de una industria y, sobre todo, de un arsenal nuclear inquietó a las grandes potencias desde el mismo instante en que Teherán inició su programa nuclear. La agresiva política exterior de los ayatolás pasaba de problema regional a amenaza mundial si Irán llegaba a tener misiles de largo alcance y bombas nucleares.

Pero también es cierto que los ayatolás se habían lanzado por un camino que se les volvía cada vez más espinoso por su carestía y por la escasez de técnicos nacionales debidamente cualificados. Y como esto coincidía con una era de vacas flacas, Teherán se avino en el 2015 al pacto 5 + 1 (Alemania además de los cinco miembros permanentes del Consejo de Seguridad,) en virtud del cual Teherán podía seguir enriqueciendo uranio natural con el isótopo U-235, pero en vez de hacerlo al ritmo del 20% anual, desde entonces sólo lo haría un 3,67% durante los 15 años siguientes. Para hacer una bomba nuclear se necesita uranio enriquecido el 90%

Además, Teherán se comprometía a usar para ello 5.600 centrifugadoras de gas de primera generación (IR-1), muy frágiles y de un rendimiento inferior al 1%. A cambio de todo esto, Washington se comprometía a cesar en su hostigamiento económico y, junto con los otros signatarios, a ayudar al desarrollo del Irán.

El acuerdo resultó satisfactorio para todo el mundo, hasta que en el 2018 Trump consideró que era un mal negocio. Y convencido de que los problemas financieros iraníes le brindaban una oportunidad, denunció el acuerdo en el 2019, esperando obtener uno nuevo que atara más corto a Teherán tanto en la producción nuclear como en sus pretensiones hegemónicas sobre el mundo islámico.

Pero en eso Trump se equivocó del todo. Pensó en empresario y no en zelote nacionalista y se encontró con – para él – la sorpresa mayúscula de que Teherán, en vez de doblegarse aceptó el desafío. Y pese al endurecimiento de las sanciones estadounidenses, redobló su programa nuclear.

Por un lado, ha incrementado el ritmo de su producción de bombas nucleares (se calcula que ahora fabrica una al mes) y ha pasado de usar las anticuadas centrifugadoras IR-1 por las modernas IR-6 que tienen una rentabilidad del 6,8%. Además, en el terreno político, Teherán ha redoblado su agresividad y está acosando al islamismo sunita – mayormente próximo a los EEUU – no solo en Palestina, sino también en la Península Arábiga y en los aledaños del Cáucaso.

 Claro que, si políticamente Washington ha ido en este caso de Málaga a Malagón, la situación dista mucho de estar encallada. Y es que no solo que Estados Unidos podrían cambiar de política, sino que los 5+1 coinciden cada vez más…nada menos que con Trump, en que también ellos ven a Irán como una amenaza.

Y esto ocurre justo en momentos de graves apuros económicos para los ayatolás, que además coinciden con una protesta popular mayor que nunca. De esta forma, a poco que las grandes potencias tengan en cuenta el orgullo persa, es muy posible un acuerdo nuevo y mejor.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CE NU-I BUN DE NIMIC, NU SERVEȘTE LA NIMIC

CE NU-I BUN DE NIMIC, NU SERVEȘTE LA NIMIC. Afirmația aceasta îi aparține lui Quevedo, scriitor genial, sociolog prematur și politician fără noroc din secolul al XVII-lea, și este valabilă și în ziua de azi.

Poate mai valabilă ca oricând, dacă ne uităm la neliniștitoarea proliferare a „zilelor”: ziua mamei, ziua îndrăgostiților, ziua femeii, ziua tatălui (adică, Sfântul Iosif), ziua mondială a glaucom-ului, ziua fără automobile și așa mai departe spre infinit; mai lipsește să fie proclamată, spre cele patru zări, și „ziua zilei”.  

La fel ca toate fenomenele sociale, această avalanșă de proclamări tematice are multe cauze. Una dintre ele este că înmulțirea „zilelor” este un strigăt al slăbiciunii. În lumea bogată, bunăstarea coincide cu o galopantă împuținare a ideilor, idealurilor și a convingerilor. Conviețuirea se concentrează tot mai mult pe consumismul celor înstăriți și pe supa săracului pentru cei mai puțin norocoși.

Francisco de Quevedo

Dar și unii și alții au în comun – cu excepțiile care există întotdeauna – lipsa motivațiilor spirituale și un copleșitor ocean de dezinformări. Dezinformări, deoarece știrile sosesc fără nicio verificare, minciunile nu se disting de adevăruri în rețelele sociale și nici în presa fabulațiilor, minciunilor și manipulărilor. Petru omul de rând din lumea occidentală actuală, singurele adevăruri absolute sunt prețurile produselor… dar, și acestea, numai în prăvăliile și magazinele în care se vând.

Acest lucru generează o conștiință subliminală de nesiguranță, de neputință. Iar masa celor dezorientați se agață de aceste proclamații de identitate care sunt respectivele „zile”, cu aceeași pasiune cu care, cândva, oamenii se identificau cu o religie, o națiune, o rasă sau cu oricare altă iluzie care să-i permită individului să se simtă bine primit și ocrotit.

Văzut în felul acesta, se înțelege ușor acest avânt al „zilelor” și chiar și mai ușor, dacă ținem seama de comercializarea lor tot mai amplă. Dar, ceea ce, în schimb, este greu de înțeles este că, până acum, nu a apărut nicio mișcare de respingere; că nu s-au auzit voci care să denunțe inutilitatea – o inutilitate vecină cu păcăleala – a acestor proclamări.

Căci „ziua tatălui” nu aduce niciun beneficiu nimănui în lume, și nici „ziua femeii” n-a îmbunătățit viața cuiva. Sunt exemple actuale ale zicătorii quevediene de acum patru secole, conform căreia „ce nu-i bun de nimic, nu servește la nimic”.

Sau te pomenești că acest lucru este incorect din punct de vedere politic?

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

DE NADA SIRVE LO QUE NO SIRVE PARA NADA

DE NADA SIRVE LO QUE NO SIRVE PARA NADA. La frase anterior es de Quevedo, escritor genial, sociólogo prematuro y político desafortunado del siglo XVII, y sigue vigente hasta hoy en día.

O más vigente que nunca hoy en día, si miramos la angustiosa proliferación de “días”: día de la madre, día de los enamorados, día la mujer, día del padre (alias, San José), día mundial del glaucoma, día sin coches y así hasta el infinito; sólo falta por proclamar a los cuatro vientos el “día del día”. 

Como todos los fenómenos sociales, este alud de proclamaciones temáticas tiene muchas causas. Una de ellas es que la multiplicación de los “días” no son más que clamores de debilidad. En el mundo rico, el bienestar coincide con una galopante merma de ideas, ideales y convicciones. La convivencia se centra más y más en el consumismo de los adinerados y la reclamación de la sopa boba por parte de los menos afortunados.

Pero unos y otros tienen en común – con las excepciones que existen siempre – la ausencia de motivaciones espirituales y un agobiante mar de desinformaciones. Desinformaciones porque las noticias llegan sin verificación,  las mentiras no se distinguen de las verdades en las redes sociales ni tampoco en la prensa de las fabulaciones, mentiras y manipulaciones. Para el hombre corriente del mundo occidental de hoy en día, las únicas verdades absolutas son los precios de las mercancías… y eso, tan solo en las tiendas o mercados donde se venden.

Esto genera una conciencia subliminal de inseguridad, de indefensión. Y la masa de los desorientados se agarra a estas proclamas de identidad que son los respectivos “días” con la pasión con que otrora se identificaba la gente con una religión, una nación, una raza o cualquier otra ilusión que le permitía al individuo sentirse acogido y protegido.

Francisco de Quevedo

Visto así, se entiende el auge de los “días” y aún más, si se tiene en cuenta su creciente comercialización. Lo que, en cambio, cuesta mucho de entender es que hasta la fecha no haya surgido un movimiento de rechazo; que no hayan surgido voces que denuncien la inutilidad – una inutilidad lindante en la tomadura de pelo – de esas proclamaciones.

Porque el “día del padre” no beneficia un comino a ningún padre en ningún lugar del mundo y el “día de la mujer” tampoco ha mejorado la vida de ninguna. Son ejemplos actuales de la frase quevediana de hace cuatro siglos de que “de nada sirve lo que no sirve para nada”.

¿O es que esto también es políticamente incorrecto?

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Lemnul de construcție în pandemie     Washington, Diana Negre

În timp ce americanii se întreabă când vor putea călători din nou liber și când se vor putea bucura iarăși de compania rudelor și prietenilor, viața lor de zi cu zi și activitățile lor economice sunt marcate de COVID, care i-a izolat mai mult ca oricând în casele lor și a accentuat unele năzuințe naturale ale populației acestei țări.

Căci, contrar a ceea ce văd europenii în New York, orașul preferat de turiști, ceea ce domină în SUA și ceea ce preferă americanii este locuința situată departe de zgomotul vieții agitate, atât cât le permit locul de muncă și condițiile materiale de care dispun.

Și tocmai acest lucru l-a promovat izolarea impusă de un an încoace pentru a se proteja de COVID: lumea a emigrat în masă, nu atât la o a doua reședință, cât la case noi, la mulți kilometri de distanță, de ceea ce era până acum locul lor de muncă.  

Este ceva ce se poate vedea în orice excursie în zonele mai îndepărtate de orașe, unde prețul caselor urcă, iar construcțiile au luat un mare avânt.

Desigur, consecințele economice sunt cele previzibile: prețurile imobilelor urcă în zonele rurale și scad în cele urbane, mai ale în New York, oraș ai cărui locuitori mai bogați s-au refugiat în casele lor de vacanță, în timp ce alții s-au mutat în locuri mai ieftine și mai puțin locuite.

Și astfel, aproape peste tot, urcă prețurile construcțiilor și mai ales cel al principalului material care se folosește în SUA la construirea caselor: lemnul.

Mulți vizitatori europeni sunt uimiți de câte multe edificii din lemn se pot vedea în această țară. Unii chiar afirmă că din dorința de a cheltui cât mai puțin. De fapt, acest gen de construcții răspunde la marea abundență de arbori existenți în SUA, pe lângă faptul că sunt apreciate foarte mult calitățile acestei material, mai ales că ne ferește de frig, datorită puterii sale izolatoare.  

Astfel, în acest an de criză economică provocată de COVID, prețul lemnului a crescut spectaculos. În prezent, orice produs, că e vorba de grinzi sau laminate, costă de 3 sau 4 ori mai mult decât acum doi ani. Iar tendința va continua, opinează experții, cu inevitabila repercusiune asupra prețurilor pe care le vor avea casele.

S-a ajuns în situația în care prețurile imobilelor deja existente sunt revizuite, căci a construi, în ziua de azi, este mult mai scump, decât în urmă cu câțiva ani, astfel că valoarea imobilelor din zonele rurale sau din micile orașe crește considerabil.

Însă, nu toată lumea se bucură de aceeași prosperitate și tocmai cei care au declanșat acest avânt al construcțiilor trec în prezent prin momente dificile. Căci, cu toate că lemnul de construcție este mai scump ca oricând, prețurile trunchiurilor care permit producerea lemnului tot scad de ani buni, până într-atât, încât mulți proprietari se gândesc serios să-și vândă pădurile de pini, deoarece randamentul nu le mai permite nici măcar să-și plătească impozitele pe cadastru.

S-a ajuns în această situație din cauza mai multor factori, de la concurența canadiană, până la stimulentele pentru a spori suprafețele împădurite, în special cu pini, atât de abundente în ziua de azi, încât prețurile sunt în prezent ca cele de acum o jumătate de secol.

Multe dintre aceste păduri se află în sudul țării, pământuri căutate de pensionar pentru a se refugia de frigul din nord. În fața prelungitei crize a acestui sector, mulți proprietari vor să-și parceleze posesiunile și să le vândă celor care se refugiază de zăpezile și înghețurile din Noua Anglie sau din Chicago sau Minessotta, sau chiar „păsărilor zăpezii”, adică oameni suficient de înstăriți ca să poată sta iarna în Florida sau în alte state din sud, ca pe urmă, vara, să se întoarcă în locuința lor obișnuită.

În lumea întreprinzătorilor, marii beneficiari ai avântului pe care l-a luat lemnul de construcție sunt cei care au gatere, în mare parte investitori canadieni. Poate, tocmai din acest motiv, fostul președinte Donald Trump, a cărui experiență profesională a început în ramura construcțiilor, s-a repezit în lemnarii canadieni, chiar de la începutul mandatului său, cu toate că cele două țări aveau, în mod tradițional, bune relații între ele.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Aserrín aserrán, los maderos de la pandemia    Washington, Diana Negre

Mientras los norteamericanos se preguntan cuándo podrán volver a circular libremente y disfrutar de la compañía de amigos y familiares, su vida diaria y sus actividades económicas están ya marcadas por el impacto del Covid, que les ha confinado más que nunca en sus casas y ha acentuado algunas querencias naturales en la población de este país.

Porque, contrariamente a lo que ven los europeos en Nueva York, su ciudad preferida para hacer turismo, lo que en Estados Unidos domina y lo que los norteamericanos prefieren es la vivienda tan alejada del mundanal ruido como permitan el trabajo y las condiciones económicas.

Y precisamente esto es lo que ha fomentado el aislamiento impuesto desde hace un año para protegerse de los contagios: la gente ha emigrado en masa, no tanto a segundas residencias que aquí no son muy habituales, sino a casas nuevas a muchos kilómetros de distancia de lo que era hasta ahora su lugar de trabajo.

Es algo visible en cualquier excursión a zonas alejadas de las ciudades, donde las casas están subiendo de precio y la construcción está en auge.

Naturalmente, las consecuencias económicas son las previsibles: los precios inmobiliarios suben en las zonas rurales y bajan en las urbanas, especialmente en Nueva York, donde sus habitantes más ricos se han refugiado en sus casas de vacaciones, mientras que otros simplemente se han mudado a lugares más baratos y menos poblados.

Y así, en casi todas partes, lo que sube son los precios de la construcción y, especialmente del principal material que se usa en Estados Unidos para construir casas: la madera.

Muchos visitantes europeos se sorprenden al ver tantos edificios de madera en el país y algunos incluso lo atribuyen al deseo de gastar poco. En realidad, este tipo de construcción responde a la gran abundancia de árboles en todo el país, además de que hay un gran aprecio por las cualidades de esta materia, especialmente la protección contra el frío dado su poder aislante.

Así, en este año de crisis económica provocada por el Covid, el precio de la madera ha subido de manera espectacular y, hoy en día, cualquier producto, ya sean vigas o laminados, vale 3 o 4 veces más que hace un par de años. Y, según muchos expertos, la tendencia continuará, con su inevitable repercusión en los precios de la vivienda.

Esto llega a tal punto que revaloriza los inmuebles que ya existen, pues construir hoy en día cuesta mucho más que hace unos años, con lo cual los inmuebles rurales o en pequeñas ciudades se van revalorizando de manera muy rápida.

Pero, no todos gozan de la misma bonanza y precisamente los que permiten este auge de construcciones son los que pasan ahora uno de los peores momentos. Porque si bien la madera de construcción es más cara que nunca, los precios de troncos que permiten producirla no paran de bajar desde hace años, hasta el punto de que muchos propietarios se plantean vender sus bosques de pinos porque el rendimiento no permite ni siquiera pagar los impuestos del catastro.

A esta situación se ha llegado a causa de muchos factores, desde la competencia canadiense a los estímulos para aumentar las zonas boscosas, que han extendido las áreas cubiertas de árboles, principalmente de pinos, tan abundantes hoy que ha reducido los precios a niveles de hace medio siglo.

Muchos de estos bosques están en el sur del país, unas tierras favorecidas por los jubilados para huir de los fríos del norte y, ante la prolongada crisis del sector, muchos propietarios se plantean parcelar sus terrenos y vender las tierras a los refugiados de las nieves y los hielos de Nueva Inglaterra o de Chicago o Minessotta, o incluso a los llamados “pájaros de la nieve”, gente con medios suficientes para pasar el invierno en la Florida u otros estados sureños, y volver a su residencia habitual en el verano.

En el mundo empresarial, los grandes beneficiados del auge maderero son los empresarios de aserrado, en buena parte inversores canadienses. Tal vez por esto, el ex presidente Donald Trump, cuya experiencia profesional empezó en la rama de construcción, arremetió contra los madereros canadienses desde el principio de su mandato, a pesar de las buenas relaciones tradicionales entre ambos países.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DEMENȚELE POLITICE ALE COVID-ULUI 19

Ca un guvern să fie acuzat că e dictatorial e un lucru cât se poate de obișnuit, dar dacă această acuzație o face un membru al aceluiași guvern și în plus, să fie în Elveția, este ușor prea mult.

Confederația Elvetică este un stat care s-a născut cu un guvern democratic și și-a menținut până în ziua de azi versiunea plebiscitară a democrației (democrație directă). Una dintre caractristicile sale politice este că guvernul confederat e format, în ziua de azi, din toate partidele politice ale Parlamentului, printre ele, și conservatorul SVP (Partidul Popular Elvețian) cu o puternică tendință populistă. O altă singularitate politică a Confederației actuale este că șefia guvernului nu e legată de nicio majoritate, căci este rotativă; în prezent, este președinte socialistul Guy Parmelin.

Tocmai SVP a fost partidul care, în fața reticențelor fostului șef al guvernului – socialistul Alain Berset, care a fost și ministru al Sănătății – de a relaxa măsurile sanitare impuse pentru a ține în frâu pandemia COVID -19, a etichetat drept dictatorial cabinetul din care face parte.

Desigur, acuzația conservatoare nu-i o sacrificare pe altarul moralei, ci o manevră politică oportunistă. Măsurile sanitare adoptate de Berset afectează puternic activitățile comerciale și irită foarte mult populația. Până într-atât, încât, acum, când virulența pandemiei este în regres în Confederație, opinia publică cere cu strigăte o relaxare.

Presiunea populară este atât de puternică, încât Comisia Economică a Parlamentului elvetic a recomandat insistent guvernului, ca pe data de 22 martie să deschidă amplu toate activitățile gastronomice, culturale și sportive în toată țara.

Dar Berset, prevalându-se de concluziile consilierilor științifici ai guvernului, ezita încă de la începuturile lunii martie. Argumentul său principal este puternica reizbucnire care a avut loc vara trecută în țară, când s-au redus măsurile preventive în urma scăderii molipsirilor.

Tocmai în asta a văzut SVP ocazia potrivită pentru a-și câștiga mare parte din opinia publică. Aerele populiste adoptate de acest partid îl apropie mai degrabă de postulatele franțuzoiacei Le Pen, decât de cumpătarea CDU din Germania, astfel că a acuzat de nostalgii dictatoriale un guvern din care face parte.  

Până acum, se pare că pe bună dreptate, deoarece, în țara alpină puțini au fost cei care au râs de absurditatea acestei acuzații și foarte mulți cei care – în stradă și în Parlament – cer relaxarea.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

DEMENCIAS POLÍTICAS DEL COVID-19

Que a un Gobierno se le acuse de dictatorial es de lo más corriente, pero que esta acusación la haga un miembro del propio Gobierno y que este, además, sea el de Suiza es ya rizar el rizo.

La Confederación Helvética es un Estado que nació con un Gobierno democrático y ha mantenido hasta el día de hoy la versión plebiscitaria de la democracia (democracia directa). Una de sus peculiaridades políticas es que el Gobierno confederado está formado, hoy en día, por todos los partidos del Parlamento, entre ellos, el conservador SVP (Partido Popular Suizo) de fuerte querencia populista. Otra singularidad política de la Confederación actual es que la presidencia del Gobierno no está vinculada a mayoría alguna, sino que es rotatoria; ahora, el presidente es el socialista Guy Parmelin.

Ha sido justamente el SVP quien, ante las reticencias del anterior jefe de Gobierno – el socialista Alain Berset, también ministro de Sanidad – a relajar las medidas sanitarias imperantes para contener la pandemia del covid-19, ha tildado de dictatorial al Gabinete del que forman parte.

Naturalmente, la acusación conservadora no es una inmolación en aras de la moral, sino una oportunista maniobra política. Las medidas sanitarias adoptadas por Berset perjudican fuertemente las actividades comerciales e irritan enormemente a la población. Tanto que, ahora que la virulencia de la pandemia está en retroceso en la Confederación, la opinión pública clama a gritos una relajación.

La presión popular es tan fuerte que incluso la Comisión Económica del Parlamento helvético ha recomendado insistentemente al Gobierno que, el próximo 22 de marzo, abra grandemente la reactivación gastronómica, cultural y deportiva en todo el país.

Pero Berset, apoyándose en el dictamen de los asesores científicos del Gobierno, titubeaba aún a primeros de marzo. Su principal argumento para ello es el fuerte rebrote que se registró en el país el pasado verano al reducir las medidas preventivas ante la disminución de los contagios.

Y ahí vio el SVP su gran oportunidad para ganarse gran parte de la opinión pública. Los aires populistas adoptados por el partido le acercan más a los postulados de la francesa Le Pen que a la morigeración de la CDU alemana, de forma que acusó de querencias dictatoriales a un Gobierno del que forma parte.

Hasta ahora, parece que, con razón, porque en la nación alpina han sido pocos los que se han reído de lo absurdo de la denuncia y montón los que – en la calle y en el Parlamento – reclaman el relajo.

 Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

RUANDA: ÎN ENGLEZĂ, DEOARECE NU O ÎNȚELEGE NIMENI…

Dacă există un caz care să arate cât de delirantă poate să devină puterea politică nedemocratică, atunci acela este Republica Ruanda. Această fostă colonie belgiană (independentă din 1962) este una dintre puținele țări africane în care locuitorii vorbesc o singură limbă nativă – kinyarwanda – însă, în ultimii 12 ani, guvernul a schimbat de trei ori limba obligatorie din învățământul public primar.

În timpul perioadei coloniale, țara a avut două limbi: kinyarwanda, limba băștinașilor și franceza în administrație. Lucrurile au rămas așa în primii ani de independență. Însă, când țara a fost prinsă într-o bulboană de genociduri (care a avut punctul său culminant în 1994, odată cu sfârșitul dictaturii președintelui Juvenal Habyarimana), actualul președinte ruandez – Paul Kagame – a fost unul dintre mulțimea de copii care au fugit, împreună cu familiile lor, într-o țară vecină, cu un trecut colonial britanic.  

Paul Kagame

În acest exil anglofon, Kagame a fost printre cei mulți, însă, totuși, s-a numărat printre puținii care s-au molipsit de anglomanie. A fost atât de uluit de această cultură, încât nu numai că a încercat să o importe și în Ruanda, dar a ajuns, atunci când a urcat la putere în Kigali, să aducă Ruanda, în 2009, în  Commonwealth, cu toate că țara niciodată nu a fost colonie britanică.

Că această afiliere nu producea nimic practic și-a dat seama toată lumea din partidul președintelui (Frontul Patriotic Ruandez, FPR), chiar și Kagame însuși. Și, întrucât Ruanda este înconjurată de țări care au fost colonii britanice dar, în care, engleza este încă limba folosită în administrație și chiar ca „lingua franca”, printre puzderia de limbi native – cum sunt, de pildă, cazurile Ghanei și Ugandei -, Kagame – care guvernează cu o mână aproape la fel de dură ca cea a predecesorului său, a hotărât să impună engleza ca a doua limbă în Ruanda. Ca prim pas, a decretat, în 2008, ca în școala primară învățământul să fie în engleză.

Măsura a fost un eșec total. Nici nu putea fi altfel, deoarece ordonanța a fost impusă peste noapte și, în vremea aceea, doar 16% dintre învățători știau ceva engleză sau pretindeau că știu. În prezent, în cea de a treia încercare, învățătorii capabili să predea în această limbă reprezintă 38% din breaslă, însă, în Kigali – capitala țării – doar 16% dintre elevi se descurcă oarecum în engleză. În zonele rurale, unde locuiește cea mai mare parte a populației, procentajul familiilor, care vorbesc sau înțeleg engleza, scade dramatic.

Însă, toate acesta sunt lipsite de importanță. În Ruanda poruncesc FPR și președintele Kagame. Sau, invers, căci e totuna. Atât de mult, încât politica educației eșuează an după an. Din 1962, țara a avut 14 miniștrii ai educației! Puterea politică are în atenția sa mai degrabă visele sale, decât realitățile sociale. S-a încercat, de trei ori, impunerea englezei ca limbă de predare în școala primară; în schimb, se așteaptă o mărire a numărului de elevi care îi revin unui profesor, cu toate că, în Ruanda, proporția este, acum, de 60 la 1.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

RUANDA: EN INGLÉS, QUE NO LO ENTIENDE NADIE…

Paul Kagame

Si hay un caso que muestre cuan delirante puede llegara ser el poder político no democrático, éste es el de la actual República de Ruanda. Esta antigua colonia belga (independiente desde 1962) es una de las pocas naciones africanas con un solo idioma nativo – el kinyarwanda – pero, en los últimos 12 años, el Gobierno ha cambiado tres veces el idioma obligatorio de la enseñanza pública primaria.

Durante la época colonial el país tuvo dos parlas: el kinyarwanda indígena y el francés administrativo. Y esto siguió siendo así en los primeros años de la independencia. Pero, cuando el país entró en una vorágine de genocidios (que culminó en 1994, con el final de la dictadura del presidente Juvenal Habyarimana), el actual presidente ruandés – Paul Kagame – fue uno de los muchos niños que huyeron con sus familias a un país vecino, de pasado colonial británico.

En eso del exilio anglófono, Kagame fue uno de muchos, pero ha sido uno de los poquísimos que enfermó de anglomanía. Quedó tan deslumbrado por esa cultura que no sólo ha tratado de trasladarla a Ruanda, sino que incluso llegó – estando ya en el poder en Kigali – que Ruanda ingresara, en el 2009, en la Commonwealth, a pesar de que el país no fue nunca una colonia británica.

De que esta afiliación carecía de consecuencias prácticas se dio cuenta todo el mundo en el partido del presidente (el Frente Patriótico Ruandés, FPR), inclusive el propio Kagame. Y como Ruanda está rodeada de naciones de pasado colonial británico que aún tienen el inglés como lengua administrativa o incluso como “lingua franca”, dada la pluralidad de idiomas nativos – casos de Ghana y Uganda, por ejemplo -, Kagame – que gobierna con mano casi tan dura como su predecesor, decidió implantar el inglés como segundo idioma de Ruanda. Y como primer pasó decretó (2008) que la enseñanza primaria se diera en inglés.

La medida fue un fracaso estrepitoso. No podía ser de otro modo, porque la ordenanza se impuso de sopetón y, en aquel entonces, apenas el 16% de los maestros de primaria sabían (o decían saber) hablar inglés. Hoy, a la tercera intentona, los maestros capaces de enseñar en ese idioma son el 38% del gremio, pero en Kigali – la capital – apenas el 16% del alumnado escolar lo chapurrea. Y en las zonas rurales, donde reside la mayor parte de la población, el porcentaje de las familias en las que se habla o entiende el inglés baja dramáticamente.

Pero, todo esto da lo mismo. En Ruanda manda el FPR y su presidente,  Kagame. O al revés, que es lo mismo. Tan lo mismo, que la política de educación fracasa año tras año – ¡el país ha tenido 14 ministros de Educación desde 1962! –  porque el poder político atiende más sus ensueños que las realidades sociales. Lo de imponer la enseñanza primaria en inglés se ha intentado ya tres veces; en cambio, reducir la proporción de alumnado / profesores está aún pendiente. Y está proporción es en Ruanda de 60 a 1.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Ursula von der Leyen

Uniunea Europeană pune serios problema Certificatului sau Pașaportului de vaccinare anti-COVID. Se dorește ca, până în vară, să existe un instrument digital, la nivelul întregii UE, pentru a avea o evidență, la zi, a persoanelor vaccinate. În felul acesta, s-ar ști, în orice punct de frontieră, care sunt cetățenii comunitari imunizați la pandemia COVID-19.

Aparent, condiția de vaccinat ar crea drepturi în plus față de cei care nu au reușit sau nu doresc să se vaccineze.

Ce fel de drepturi?

Deocamdată, se prevede un singur drept: cel de a călători. Adică, o oarecare revenire la normalitate. La normalitatea de dinaintea izbucnirii pandemiei. Este ceea ce speră țările în care turismul este o ramură cheie a economiei lor. În mod special, țările mediteraneene. Termenul „până în vară” și cea de a doua denumire, cea de „Pașaport de vaccinare” indică faptul că țările respective speră să-și salveze sezonul turistic estival din acest an. Consideră că documentul de imunizare le va relansa sectorul turistic din punct de vedere economic și social.

Oare chiar așa să fie?

În realitate, avantajul se reduce la faptul că persoanele vaccinate nu vor face forme severe ale bolii. Vor avea garanția că vor fi „asimptomatice”. Însă ele vor rămâne purtătoare de virus și vor răspândi virusul. Pașaportul de vaccinare nu oferă nicio garanție celor din jur. Doar celui care îl posedă!

Aceasta înseamnă că testele (efectuate în ultimele 72 de ore) își vor păstra în continuare întâietatea pe care o au în prezent.

Să mai adăugăm că nu știm cât timp durează imunizarea prin vaccinare. Se vorbește, în ultima vreme, despre…o a treia doză! Probabil, pentru a prelungi perioada de imunizare. Altfel, a treia doză ar însemna că primele două nu prea au fost eficiente!

Atunci, pentru cât timp va fi valabil valorosul nostru Pașaport de vaccinare? Va necesita vize anuale sau semestriale? Va avea rubrici pentru varietatea de tulpini care apar între timp?

Oricum, medicii vor avea de lucru cu acest Pașaport de Vaccinare, indiferent dacă se va dovedi util sau total inutil. Ideea Pașaportului de vaccinare nu poate fi ucisă, deoarece de ea se țin cu disperare turist-landurile din UE.

Vor realiza cât de inutil este Pașaportul de Vaccinare atunci când se vor trezi că afluxul de turiști a fost însoțit de un aflux de infectări. Se vor afla într-o situație penibilă, deoarece tocmai ceea ce au cerut se va întoarce împotriva lor. Să ne imaginăm următoarea situație:

La un punct de frontieră, un turist, posesor al Pașaportului de Vaccinare, în urma unui test rapid, este depistat pozitiv. Turistul va spune:

-Dar, am Certificatul că m-am vaccinat! Cu ambele doze!

-Da, îi vor replica autoritățile, dar sunteți purtător de Coronavirus! Veți sta (un  număr de zile) în carantină!

-Vreți să spuneți că Certificatul nu are nicio valoare! Atunci de ce l-ați mai cerut? CERTIFICAT AȚI VRUT, CERTIFICAT V-AM ADUS! VĂ VOI PRETINDE DESPĂGUBIRI PENTRU PERIOADA DE CARANTINĂ CA PENTRU O DETENȚIE ILEGALĂ!

În încheiere, să menționăm un detaliu semnificativ: doamna Ursula von den Leyen, președinta Comisiei Europene, este de formație… medic, nu expert în turism!

Ne dă vreo speranță acest amănunt? Nouă ca persoane? Țărilor turistice?

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SUA: CE E DIN NĂSCARE, NU PIERE

Debarcarea pelerinilor de pe Mayflower

Desigur, prima asezare engleză în Lumea Nouă, Jamestown, fondată în 1607, în actualul stat Virginia, a fost o inițiativă colonială la fel ca „toate celelalte”: trebuia să aducă cât mai repede câștiguri. Însă, Jamestown era doar un sătuc fără mari pretenții. Marele pas al colonizării din motive de disidență politică a fost făcut în 1620, odată cu sosirea în Noua Anglie a 102 puritani –„pelerini” –cu corabia „Mayflower”. Grupul acesta a plecat din Anglia din motive de disidență politică și religioasă; nu a emigrat ca marea majoritate a colonizatorilor din motive economice, ci din cauza incompatibilității lor ideologice cu patria mamă. Spus pe șleau, au plecat de acasă din cauza intransigenței lor, căci nu vroiau sau nu puteau să se adapteze la situația din țară.

Una dintre explicațiile politicii interne americane își are rădăcinile în faptul că a fost prima colonie europeană care s-a născut gata politizată și radicalizată.

Și cum au fost singurii colonizatori care au sosit în America purtând cu ei o teribilă și pasională încărcătură ideologică, au sfârșit prin a impregna cu pasiunea și viziunea lor asupra lumii pe toate cele 13 colonii britanice din America. Atât în bine, cât și în rău.

În „zestrea” lor colonizatoare – printre alte contribuții – figurează pariul ferm pe școlarizare și morală. În schimb, arată o intransigență radicală și încăpățânată, care continuă și în zilele noastre. Crisparea împănată cu violențe fizice (cum a fost asaltul asupra Capitoliului), ba chiar și mai mult, violențe dialectice – atât în forurile politice, cât și în cele mediatice – nu sunt decât continuarea spiritului care i-a adus pe puritanii englezi în America de Nord.

Privirea aceasta aruncată în trecut explică, în parte, originile intransigenței lor în viața politică. Însă, nu explică cum și de ce continuă să domnească în țară; este greu de înțeles, mai ales, cum de se menține și acum la nivelul elitelor politice.  

Căci, politica americană de zi cu zi – atât cea federală, cât și cea municipală – se întemeiază esențialmente pe pacte. Legile și ordonanțele mai mult sunt târguite, decât negociate și nu există persoană publică – în Senatul federal sau în vreun minicipiu minuscul – care să nu participe la această târguială. Și totuși, de mulți ani încoace, în politica națională a Americii, intoleranța și radicalismul au înregistrat un avânt alarmant.

Nimeni nu a explicat, până acum, cauzele acestui fenomen. Doar câțiva analiști dintre „think tancs” americani au îndrăznit să semnaleze faptul că îmbinarea dintre graba pentru a face bani și deplorabila calitate educativă și morală a școlilor publice ar fi putut duce la situația actuală.

Poate! Sau, și aceasta ar fi o explicație mai facilă și mai sigură: s-ar putea spune că transformarea politicii pragmatice în politică intransigentă (și odată cu ea, a unei importante părți a societății americane) s-ar datora faptului că nu e nimeni de vină, deoarece, conform proverbului spaniol, „ei toți au omorât-o, iar ea a murit de la sine…”

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

EE.UU. : GENIO Y FIGURA

Los peregrinos del Mayflower

Una de las explicaciones de la política interior estadounidense radica en el hecho de que ha sido la primera colonia europea que nació ya politizada y radicalizada.

Evidentemente, el primer asentamiento anglo en el Nuevo Mundo – Jamestown, en 1607, en el actual estado de Virginia – fue una iniciativa colonial “como todas”: hecha en pos de ganancias rápidas. Pero Jamestown era solo una aldeuca sin pretensiones. El gran paso colonizador por razones de disidencia política se dio en 1620 con la llegada a Nueva Inglaterra de los 102 puritanos – los “peregrinos” – del “Mayflower”. Ese grupo se fue de Inglaterra por disidencia política y religiosa; no emigraron como la inmensa mayoría de los colonizadores por razones económicas, sino por incompatibilidad ideológica con la madre patria. Dicho a la pata la llana, se fueron de casa por intransigencia; por no querer o no poder adaptarse a la situación imperante.

Y como fueron los únicos colonizadores que llegaron a América con una tremenda y pasional carga ideológica, acabaron por impregnar de su pasión y su visión del mundo a las 13 colonias británicas de América. Lo hicieron para bien y para mal.

En su “haber” colonizador – entre otras aportaciones – figura la decidida apuesta por la escolarización y la moral. En el “debe, en cambio, hay que apuntar una intransigencia radical, empecinada, que se ha perpetrado hasta el día hoy. La crispación salpicada de violencias físicas (como el asalto al Capitolio) y, aún más, violencias dialécticas – tanto en los foros políticos como en los mediáticos – no es más que la continuación del espíritu que llevó a los puritanos ingleses a América del Norte.

Esta mirada al pasado explica en parte los orígenes de la intransigencia en la vida política. Pero no explica en absoluto cómo y por qué sigue imperando en el país; sobre todo, cuesta entender su supervivencia en las élites políticas.

Porque el día a día de la política estadounidense – tanto la federal como la municipal – es tremendamente pactista. Leyes y ordenanzas se regatean más que se negocian y no hay hombre público – en el Senado federal o en un municipio minúsculo–que no participe en ese mercadeo. Y sin embargo, los últimos lustros de la política nacional estadounidense han registrado una alarmante pujanza de la intolerancia y el radicalismo.

Nadie ha explicado hasta ahora las causas de este fenómeno. Tan solo algunos analistas de los “think tancs” estadounidenses se han atrevido a señalar que la conjunción de las prisas por ganar dinero con la deplorable calidad educativa y moral de las escuelas públicas podrían haber causado la situación actual.

Quizá. O – explicación más fácil y certera – se podría decir que la causa de la transformación de la política pragmática en política intransigente (y con ella, de buena parte de la sociedad estadounidense) es que “…entre todos la mataron y sola se murió…”  

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

RUSIA: MAI ÎNTÂI, PĂPICA

Vladimir Putin, spion de profesie și ștab din vocație, conduce neîntrerupt Rusia din 1999. A reușit, deoarece, printre talentele sale, are un zdravăn simț al realității: știe ce poate el în Rusia și Rusia în lume și, în același timp, cunoaște constelația de puteri din restul lumii.

Acest realism l-a făcut să declare, chiar de la începutul mandatului său, că producția de alimente este prioritatea numărul unu a țării. Pare a fi un lucru normal, însă, în Rusia, niciodată nu s-a urmărit în mod eficient atingerea acestui scop, cu toate că se știe că majoritatea revoluțiilor din lume au început cu o foamete, iar crizele alimentare au fost o problemă endemică în toate Rusiile, de la cea medievală, până la cea sovietică. Și este cât pe aci să fie și în Rusia actuală.

Căci, anul trecut, în Rusia, prețul zahărului a crescut cu 70%; cel al uleiului de floarea soarelui, cu 24% iar cel al făinurilor, cu 10%. Adică, cetățeanul din clasa de mijloc din Rusia a cheltuit, anul trecut, 40% din toate veniturile sale, pentru a-și cumpăra alimente. Aceasta înseamnă, proporțional, de patru ori mai mult decât dedică pentru mâncare un american.

Grav este faptul că această acută lipsă de alimente nu este o problemă de moment, ci o plagă recurentă în istoria țării. Numai în secolul trecut au fost valuri de foamete în 1917, 1920, 1930, 1940 și aproape că a fost o foamete și în 1979, când SUA au pedepsit invazia sovietică din Afganistan cu un embargou asupra cerealelor și a altor alimente de bază impus URSS-ului.

Aceasta nu e o noutate, însă Putin a fost primul mandatar rus care a încercat serios și metodic să rezolve problema. Și aproape că a reușit: acum, cu un plasture economic care limitează prețurile alimentelor de bază; și, din 2000, stabilind ca obiectiv prioritar al guvernului acoperirea, din agricultura Rusiei, a 95% din necesarul în cereale și cartofi al țării; a 90% din produsele lactate și a 80% din produsele de carne și zaharuri. Această strădanie a fost recompensată  – de exemplu – în 2010, când Moscova a rezolvat criza unei mari secete, doar prin reducerea exporturilor de alimente.

Punctul slab din strădania lui Putin de a realiza o autarhie alimentară absolută îl reprezintă costurile. Agricultura este una dintre activitățile economice care necesită mari investiții de capital (atât investiții directe, cât și în infrastrucura națională) iar, dacă acestea se fac în afara pieței – adică, dacă sunt lipsite de concurență – cel mai probabil este să crească prețurile vertiginos… așa cum se întâmplă acum în Rusia, cu toate că este una dintre țările cele mai mari exportatoare de grâne și carne.

Iar soluția pare a fi evidentă: deschiderea pieței pentru importuri. Însă, din punct de vede politic, acum, este imposibil, deoarece unul dintre clopoțeii de glorie ai regimului este contracararea cu succes a sancțiunilor aplicate de occidentali Rusiei, din 2014, cu niște contra-sancțiuni care interzic importurile de alimente din Occident.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol. 

RUSIA: PRIMUM, VIVERE

Vladimir Putin, espía de profesión y mandamás de vocación, rige ininterrumpidamente  los destinos de Rusia desde 1999. Y lo ha logrado porque entre sus talentos destaca por encima de todos un sólido realismo; sabe tanto  lo que pueden él en Rusia y Rusia y en el mundo, al tiempo que conoce la constelación de poderes en el resto del mundo.

Y este realismo le ha llevado a declarar, desde principios de su mandato, la producción de alimentos prioridad política nº 1 del país. Parece obvio, pero en Rusia no se persiguió nunca eficazmente eso, pese a que es de dominio público que la mayoría de las revoluciones en el mundo comenzaron con una hambruna y las crisis alimentarias han sido un problema endémico en todas las Rusias, desde la medieval. hasta la soviética. Y está en un tris de serlo también en la actual.

Porque el año pasado, en Rusia, el precio del azúcar subió un 70%; el del aceite de girasol, un 24% y el de los farináceos, un 10%. Es decir, que el ciudadano medio ruso gastó el año pasado el 40% de todos sus ingresos en alimentarse. Eso es cuatro veces más de la partida destinada por un estadounidense a la comida.

Lo grave es que esa aguda escasez de alimentos no es un problema del momento, sino una plaga recurrente en la historia del país. Solo el siglo pasado se registraron hambrunas en 1917, 1920, 1930, 1940 y casi una en 1979, cuando los EE.UU. castigaron la invasión soviética del Afganistán  con un embargo de las exportaciones de cereales y otros alimentos básicos a la URSS.

Esto no es ninguna novedad, pero Putin ha sido el primer mandatario ruso que ha tratado seria y metódicamente de resolver el tema. Y casi lo ha conseguido. Ahora, con un parche económico limitando los precios de los alimentos básicos; y desde el 2000, poniendo como meta prioritaria del Gobierno que la agricultura rusa produzca el 95% de los cereales y patatas que consume; el 90% de los lácteos y el 80% cárnicos y azúcares. Ese empeño se vio recompensado – por ejemplo – ya en el 2010, cuando Moscú resolvió la crisis de una gran sequía reduciendo simplemente las exportaciones de alimentos.   

El punto flaco del empeño de Putin en alcanzar una autarquía alimenticia absoluta son los costes. La agricultura es una de las actividades económicas que requiere mayores inversiones de capital (tanto en inversiones directas cómo en infraestructuras nacionales) y si esto se hace fuera del mercado – es decir, sin competencia – lo más probable es que los precios se disparen… cómo ahora en Rusia, a pesar de que es uno de los mayores exportadores de grano y carne.

La solución parece evidente: abrir el mercado a las importaciones. Pero esto es políticamente imposible por ahora ya que uno de los timbres de gloria del régimen es haber contrarrestado con éxito las sanciones que impuso occidente a Rusia, en el 2014, con unas contra sanciones, prohibiendo la importación de alimentos occidentales.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

CHINA–SUA: CELĂLALT RĂZBOI     Washington, Diana Negre

SUA au câștigat, până acum, toate războaiele decisive (cele din Vietnam, Somalia și Afganistan au fost înfrângeri umilitoare, însă fără importanță covârșitoare) atât cu arme, cât și cu bani și – un lucru mai puțin trâmbițat, dar deosebit de important – cu ajutorul științei.

Însă, de data aceasta, riscă să piardă noul război, un război ne-sângeros, împotriva Chinei, din cauza zgârceniei și delăsării.

În secolul trecut, americanii au început târziu cursele importante pentru un război ca cel al carelor blindate, al rachetelor sau al armelor nucleare. Dar și cursele cheie, dar mai tăcute, cum sunt comunicațiile, astronautica sau microbiologia. Însă, în toate aceste campanii, au sfârșit prin a se impune, deoarece au știut să se mobilizeze, să finanțeze generos și să coordoneze oportun eforturile sectoarelor privat și public. Dar, după ce au câștigat de al Doilea Război Mondial și „războiul rece” care i-a urmat, Washingtonul s-a culcat pe lauri și a uitat că dominația sa în lume se datorează, poate mai mult progreselor științifice și tehnice, decât puterii economiei americane. Sau poate a uitat că economia SUA domină datorită științei sale. 

În 1964, SUA investeau în cercetare și dezvoltare, nici mai mult nici mai puțin, decât 17 % din bugetul federal, în timp ce, în1994, – când URSS se afla deja în preajma eșecului – acestor domenii nu li se mai dedica decât 0,83 %, cu toate că PIB-ul național era cu mult peste dublui celui care se obținea cu 30 de ani mai înainte.

Pentru aceasta, foloseau diferite vehicule, de la ajutoare economice pentru întreprinderi și organizații care aveau ca unică misiune cercetarea, până la ministere întregi, mai ales cel al apărării, care se străduiau să inventeze lucruri ca internetul, pentru uzul lor intern, sau chiar fără alt uz decât dorința cercetătorilor de a reuși să obțină tot timpul invenții. Din politica aceea s-au născut organizații ca Darpa, de pe lângă Pentagon, care se ocupa tocmai de aceste lucruri și care a avut idei atât de fructuoase ca Internetul, care, la început, a fost gândit ca mijloc de comunicare internă.

China a mers în sens invers: de la 5 % pentru cercetare și dezvoltare, cât dedica în anul 2000, a ajuns la 23 %, în 2020.

Consecința acestei lipse de prevedere din partea SUA sare în ochi, în ziua de azi, pe piața comunicațiilor de înaltă tehnologie, cum este 5 G. Este un sector vital, atât pentru viața civilă, cât și pentru cea militară, însă, din punct de vedere comercial, China domină într-atât piața, încât Washington încearcă să împiedice hegemonia chineză prin mijloace politice, în loc să se angajeze într-o luptă tehnică și comercială.

Și procedează în felul acesta în această luptă – încă este vorba de o luptă tehnico-comercială și nu de un război ne-crâncen pentru supremația globală–deoarece Washingtonul s-a încredințat, în ultimele decenii, aproape exclusiv inițitivei întreprinderilor și a neglijat cooperarea acestora cu Statul. Conform calculelor făcute de americani, întreprinderea chineză Huawei domină, în prezent, piața 5 G, deoarece a primit ajutoare statale directe și indirecte (scutiri fiscale, credit aproape fără impozit etc.) pentru acest proiect în valoare de 75 miliarde de $.

În plus, Huawei nu numai că a dispus de capitalul acesta enorm, dar nu a trebuit să țină seama de cerințele acționarilor. În SUA, întrerinderile care îi fac concurență firmei Huawei nu caută decât o rentabilitate mai mare și mai rapidă a capitalurilor lor, pe o piață în care statul nu mai este un client interesant de foarte mult timp.

Washingtonul nu a făcut „mea culpa” pentru 5 G, însă nici nu e nevoie. Pandemia de COVID-19 a arătat că, atunci când autoritățile (care vin cu mari subvenții) – iar întreprinderile private (care aduc toate resursele științifice și tehnice) trag de aceeași căruță, sfârșesc prin a-i găsi vaccin unui virus în mai puțin de un an. Ca să avem o perspectivă, să ne amintim că Albert Salk, cel care a descoperit vaccinul împotriva poliomielitei, spunea că această descoperire „…a fost rodul unor cercetări pe durata a 50 de ani …”; cercetări efectuate exclusiv de oameni de știință din sectorul privat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CHINA–EEUU: LA OTRA GUERRA   Washington, Diana Negre

Los EEUU. han ganado hasta ahora todas las guerras decisivas (Vietnam, Somalia y Afganistán han sido derrotas humillantes, pero sin mayor trascendencia) tanto con las armas, como con las finanzas y – cosa menos aireada, pero no menos importante – con la ciencia.

Pero ahora corren el riesgo de perder la nueva guerra, esta vez incruenta, – contra China – por cicatería y dejadez.

El siglo pasado los estadounidenses comenzaron con retraso carreras trascendentales para una guerra como la de los carros blindados, los misiles o las amas nucleares. Y también carreras claves, aunque menos llamativas, como las comunicaciones, la astronáutica o la microbiología. Pero en todas esas campañas se acabaron imponiendo porque supieron movilizar, financiar generosamente y coordinar oportunamente los esfuerzos del sector privado y el público. Pero ganada la II Guerra Mundial y la “guerra fría” que le siguió, Washington se ha dormido en los laureles y ha olvidado que su imperio en el mundo se lo debe quizá más a los avances científicos y técnicos que a la pujanza de su economía…o que su economía reina gracias a su ciencia.

En 1964, el Estado invertía en investigación y desarrollo nada menos que un 17 % del presupuesto federal en tanto que en 1994 – cuando la URSS iba ya de cabeza a la bancarrota – a esa misma partida no se dedicaba más que 0,83 % a pesar de que el PIB nacional doblaba con creces el de 30 años antes.

Para hacer esto empleaba varios vehículos, desde ayudas económicas a empresas u organizaciones cuya única misión era investigar, hasta sectores de ministerios, especialmente el de defensa, que se dedicaba a inventar cosas  como el internet para su uso interno, o incluso sin más uso que el deseo de sus investigadores de inventar algo. De aquella política nacieron organizaciones como Darpa, dependiente del Pentágono, que se dedicaba pecisamente a esto y a las que se deben ideas tan fructíferas como el Internet, cuya justificación original eran comunicaciones internas.

China ha seguido el camino inverso y pasó del 5 % destinado a investigación y desarrollo en el 2000 al 23 % en 2020.

La consecuencia de esta imprevisión norteamericana salta a la vista hoy en día en el mercado de las comunicaciones de alta tecnología, como el 5 G. Es un sector trascendental, tanto para la vida civil como la militar, pero comercialmente China domina el mercado hasta el punto de que Washington trata de impedir políticamente la hegemonía china en vez de dar la batalla técnica y comercialmente.

Y lo hace así porque en esta batalla – todavía se trata de batallas técnico-comerciales y no de guerras incruentas de supremacía global –  Washington se encomendó durante los últimos decenios casi exclusivamente a la iniciativa empresarial y descuidó la cooperación de ésta con el Estado. Según cálculos norteamericanos, la empresa china Huawei domina hoy el mercado del 5 G porque recibió ayudas estatales directas e indirectas (exenciones fiscales, crédito a coste irrisorio, etc.) para este proyecto por valor de 75.000 millones de $.

A todo esto, Huawei no sólo pudo disponer de ese capitalazo, sino que no tenía que atender las exigencias de los accionistas. En los EEUU. las empresas competidoras de Huawei buscaban y buscan la rentabilidad mayor y más rápida de sus capitales en un mercado en el que el Estado hace lustros que ya no es el único gran cliente apetecible.

Washington no ha entonado el “mea culpa” del 5 G, pero tampoco hace falta. La pandemia del Covid-19 ha evidenciado que cuando autoridades (aportando grandes subvenciones) – y empresas privadas (aportando todos sus recursos científicos y técnicos) tiran del mismo carro, acaban por hallarle una vacuna al virus en menos de un año. Para ponerlo en perspectiva, recordemos que Albert Salk, artífice de la vacuna contra la poliomielitis, dijo a propósito de esta que “…era el fruto de 50 años de investigaciones…”; investigaciones que, esas sí, corrieron exclusivamente a cargo de los hombres de ciencia del sector privado.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

DIN PRAFUL ACELA S-A FĂCUT LUTUL ACESTA   Washington, Diana Negre

Crisparea enormă, care a dominat viața politică americană de mai mult de cinci ani încoace, are, la fel ca toate fenomenele sociale, cauze multiple. Una dintre ele, cea principală, este scara de valori care domină și care situează pe primul loc succesul. Ori reușești, ori nu ești nimic; triumful este totul.

Desigur, cultul succesului nu este un lucru exclusiv al americanilor, nu este de acum, din ultimii cinci ani. Însă SUA sunt, în prezent, țara de referință în lume și, conștient sau inconștient, toată lumea o copiază și o imită, aproape pe loc.

Este posibil ca ceea mitul american de campion al triumfalismului din alte vremuri să se datoreze omniprezenței covârșitoare a comunicării. Spre deosebire de supușii – pentru a recurge la trecut – faraonului Şesonc, ai lui Iulius Caesar sau ai lui Napoleon Bonaparte – cei ai lui Obama, Trump sau Biden sunt invadați, în mod constant, zi de zi și minut după minut, de o avalanșă de știri și mesaje lansate prin presa electronică și cea scrisă, ba chiar mai mult, prin lumea necontrolată și ieftină a internetului: rețele sociale, ziare digitale, podacast-uri etc.

Această lume electronică este tot atât de vicleană și tendențioasă pe cât erau scribii lui Şesonc, care nu se sfiau să afirme, în analele războaielor lor, că oştirile egiptene „…i-au șters de pe fața pământului pe filisteni…” și repetau în relatările lor referitoare la campania următoare împotriva evreilor „exterminați” ceea ce afirmaseră în relatarea precedentă. Căci, destinatarii avalanșei informative din zilele noastre sunt tot atât de ignoranți și de lipsiți de apărare în fața comunicării tendențioase ca cei din Antichitate.

Marea și foarte periculoasa diferență dintre lumea lui Şesonc, Iulius Caesar sau Napoleon și cea actuală este că, până acum ceva mai mult de un secol, informațiile erau mult mai puține, iar masele erau inerte din punct de vedere politic – „ape stătute”, cum spun slavii –, care dobândeau un protagonism trist doar în revoluții sau pogromuri.

Acum, în SUA, masele sunt pradă ușoară a dezinformării ca în vremea Revoluției Franceze, dar activismul lor este mult mai durabil, în timp ce lipsa de rațiune și violența le însoțesc permanent. Și cum cetățeanul american are o conștiință și un activism politic infinit mai mare decât oamenii din vechime (cu excepția, poate, a polis-urilor din Elada, dar unde cetățenii cu drepturi depline nu depășeau cifra de 6.000 în cel mai mare dintre orașele-stat), cade ușor într-un activism care compensează iraționalitatea sa cu intransigența.

Desigur, lucrul acesta din urmă nu este o noutate în istoria omenirii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

DE AQUELLOS POLVOS VIENEN ESTOS LODOS   Washington, Diana Negre

La enorme crispación que ha dominado la vida política estadounidense desde hace un lustro largo tiene, como todos los fenómenos sociales, múltiples causas. Una de ellas, la principal, es la escala de valores imperante y que antepone por encima de todo el éxito. O se triunfa o no se es nada; triunfar lo justifica todo.

Naturalmente, ese culto al triunfo ni es una exclusiva de los estadounidenses ni es de ahora, de hace un lustro. Pero los EE.UU. son hoy en día la nación de referencia en el mundo y consciente o inconscientemente, todo el mundo la copia y la imita casi en el acto.

Posiblemente, lo que distingue la mitificación norteamericana del campeón del triunfalismo de otros tiempos es la aplastante omnipresencia de la comunicación. A diferencia de los súbditos – para echar mano del pasado – del faraón Sesonc, Julio César o Napoleón Bonaparte – los de Obama, Trump o Biden se ven invadidos constantemente, día tras día y minuto a minuto, por un alud de noticias y mensajes lanzados desde la Prensa electrónica y la escrita y aún más, desde el incontrolado y baratísimo mundo de internet: redes sociales, diarios digitales, podacasts, etc.

Ese mundo electrónico es tan falaz y tendencioso como lo eran los escribas de Sesonc, que no tenían reparos en decir en los anales de sus guerras que las huestes egipcias “…habían borrado de la faz de la tierra a los palestinos…” y volverlo a decir en los relatos de la campaña siguiente contra los mismos judíos “exterminados” en el relato precedente. A todo esto, los destinatarios del alud informativo de hoy en día son tan ignorantes y están tan indefensos ante la comunicación tendenciosa ahora como en la Antigüedad.

La grande y peligrosísima diferencia entre el mundo de Sesonc, Julio César o Napoleón y el actual es que hasta hace poco más de un siglo las informaciones eran muchísimo más escasas y las masas eran políticamente inertes – “aguas muertas” como dicen los eslavos –, que sólo adquirían un triste protagonismo en las revoluciones o los pogromos.

Ahora, en EEUU, las masas son presa tan fácil de la desinformación cómo en la Revolución Francesa, pero su militancia es mucho más duradera en tanto que irracionalidad y violencia siguen siendo parejas. Y como el ciudadano estadounidense tiene una conciencia y un activismo políticos infinitamente mayores que los hombres de tiempos remotos (con la excepción, quizá, de las polis griegas, pero en las que los ciudadanos de pleno derecho no pasaban de 6.000 en la mayor ciudad-estado), cae fácilmente en un activismo que compensa su irracionalidad con la intransigencia.

Claro que esto último no es ninguna novedad en la historia de la Humanidad.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.