Euforia stârnită de sosirea lui Joe Biden la Casa Albă este generală, evidentă și… fragilă.
Generală, deoarece personalitatea și comportamentul lui Trump iritau pe toată lumea, în afară de cei 74 de milioane de americani care l-au votat pe el. Evidentă, deoarece nu mai este nevoie să citim sau să ascultăm mijloacele de informare din toată lumea pentru a vedea că l-au primit ca pe Mesia. Și fragilă, deoarece problemele internaționale și naționale cu care s-a confruntat Trump în timpul președinției sale au rămas nerezolvate.
Fostul președinte nu a știut sau nu a putut să rezolve marile provocări, cum au fost creșterea, zi de zi, a agresivității chineze pe primul plan al politicii și economiei mondiale, activismul puterilor mici și mijlocii, cum sunt Iranul și Turcia sau arabii producători de petrol, sau noile coordonate ale economiei mondiale și ale SUA, pentru a nu le menționa decât pe cele mai urgente.
Însă, nu este niciun motiv să credem că Biden le va înfrunta cu mai mult noroc și cu o echipă mai bună.
Căci, dimensiunile sarcinii care îl așteaptă pe cel de al 46-lea președinte al SUA sunt atât de mari, încât bunele maniere și voința nu sunt suficiente, și nici experiența negativă a acțiunilor predecesorului său. Acum e nevoie, dincolo de abilitate politică, de o viziune clară și nouă asupra a ceea ce va fi lumea de mâine…dar, și cea de azi.
Este nevoie de o viziune filosofică și de o intuiție de geniu pentru a oferi lumii reguli și mecanisme pentru noua situație. Din ceea ce știm până acum, Biden vine la Casa Albă cu o echipă care, cu toate că este din cealaltă tabără a politicii americane, are același nivel și aceiași parametri intelectuali ca cea care tocmai a plecat. Nu vedem pe nimeni care să fie ca un nou Kissinger din secolul trecut, sau un nou Hamilton (unul dintre liderii independenței față de Anglia, care aproape că a ajuns președinte al SUA).
Este nevoie, atât în Statele Unite, cât și în lumea întreagă, tocmai de oameni de asemenea anvergură, care să vină cu idei și cu formule revoluționare pentru o lume care s-a schimbat. Mutatis mutandis, este o situație asemănătoare cu cea din secolul al XVIII-lea, când a avut loc Revoluția Franceză, când au apărut Statele Unite, când a început să se clatine Imperiul Britanic, a început agonia sultanatului Turciei, iar naționalismul a pătruns în inima politicilor.
A fost o schimbare de sistem și o respingere a regulilor de joc ale momentului, însă această răsturnare a mers în paralel – sau aproape că a fost urmată – de o nouă filosofie a unor mari gânditori ca Descartes, Kant, Darwin sau Newton și de un grup de politicieni și militari care au înțeles și acceptat noua realitate… chiar dacă numai temporar.
Este evident că acum e nevoie la Casa Albă de idei și oameni, ca de altfel și la Beijing, Bruxelles, New Delhi sau Moscova, însă nu există nicio dovadă că ar fi sosit cineva de o asemenea anvergură la Capitoliu sau la Casa Albă odată cu Biden.
Desigur, cu toate că până acum nu există dovezi sau semnale, nu se poate exclude posibilitatea să apară brusc o soluție…
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
¿I ARA QUE? Washington, Diana Negre
L’eufória per l’arribada de Joe Biden a la Casa Blanca es general, evident….i frágil.
General perque la personalitat i el comprtament de Trump irritava a gairebé tothom -llevat dels 74 milions de nordamericans que van votar per a ell. Evident, perque no mes cal llegir o escoltar els mitjans d’arreu del món per a veure que el reben com a Messies. I frágil perque els porblemes intenacionals i nacionals que Trump va enfruntar durant la seva presidencia, segueixen pendents.
L’ex president no va saber o poguer resoldre grans desafiarments, com la pujada cada día mes agressiva xinesa al primera plà de la política i economía del món, l’activisme de petites i mitjanes poténcies com l’Iràn, Turquia o els arabs productors de petroli, o les noves coordenades de l’economia del món i dels Estats Units, per no esmentar mes que els mes urgents.
Tampoc hi ha cap raó, peró, per a creure que Biden els enfruntará amb mes sort i amb un equip millor.
Perque l’abast de la tasca que espera al 46 president dels Estats Units es tan gran que no hi ha prou amb bones maneres i voluntad, ni tant sols l’experiència negativa de les acciones del seu predecesor: Ara cal, a mès d’habilitat política, una visió clara i nova de com ha de ser el món de demà…i fins i tot el d’avui.
Cal una visió filosófica i una intuició de geni per donar al món regles i mecanismes per a la nova situació i, per el que sabem fins ara, Biden arriba a la Casa Blanca amb un equip que, malgrat ser de l’altre costat de la politica nortamericana, te el mateix sostre i paràmetres intelectuals que el acaba de sortir. No veiem a ningú que es presenti com un nou Kissinger del secle passat, o un nou Hamilton, (un dels líders de la independencia de la colónia británica i gairebé va arribar a president dels Estats Units).
El que cal, peró tant als Estats Units com arreu del món, es precisament gent d’aquest abast, que doni idees i fòrmules revolucionàries per a un món que ha canviat. Mutatis mutandis, es una situación semblant a la del secle XVIII, quan hi va haver la Revolució Francesa, van aparèixer els Estats Units, va començar a trontollar l’Imperi Británic, començar l’agonia del sultanat de Turquía i el nacionalisme va entrar en el cor de les polítiques.
Va ser un canvi del sistema i un rebutj de les regles de joc del moment, pero aquest trasbalsament va anar de la má -o gairebé va seguir- d’una nova filosofía, de grans pensadors com Descartes, Kant, Darwin o Newton, i per un grup de polítics i militars que havien entés i acceptat la nova realitat….encara que no fos mes que temporalment.
Es evident que a la Casa Blanca d’ara li cal ara idees i gent, igual que a Pekin, Bruseles, Nova Delhi o Moscou, peró no hi ha cap prova que ningú d’aquest abast hagi arribat al Capitoli ni a la Casa Blanca de la mà de Biden.
Clar que, tot i que no hi hagi fins ara proves ni senyals, hom no pot descartar que arrivi sobtadament una solució…
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Cu patru ore înainte ca Joe Biden să-și vadă împlinit visul său de o viață, învinsul președinte Trump părăsea Washingtonul în ceea ce el încerca să fie ultima sa apariție triumfală ca lider al unei țări în care o jumătate din populație îl urăște, iar cealaltă îl iubește.
Colaboratorii, de acum, ai fostului președinte, care, în ultimele zile, au fost tot mai puțini, deoarece în marea lor majoritate l-au părăsit pentru un ofertant mai bun, au încercat din răsputeri să aducă simpatizanți si sprijinitori pentru a-și lua rămas bun de la el, la baza aeriană Andrews, acolo de unde, de atâtea ori, pleca sau unde se întorcea cu avionul prezidențial.
Nu prea au reușit. Au venit să-și rămas bun doar o mână de partizani ai săi, trumpiști până în măduva oaselor, în contrast izbitor cu mulțimile care-l copleșeau în ultimii cinci ani și care așteptau ore și chiar zile întregi pentru a-i asculta discursurile.
Trump-ul care părăsea Washingtonul diferea foarte mult atât de cel care a depus jurământul de președinte acum patru ani, cât și de personajul care, cu doar câteva luni mai înainte, dădea ca sigură realegerea sa. Trumpiștii zeloși și-au pierdut speranțele, rivalii politici radiau de bucuria victoriei, în timp ce dușmanii săi, încurajați de cursul pe care l-au luat evenimentele, se pregătesc, acum, să-l urmărească pentru a-i distruge complet posibilitățile politice și chiar viața, lui și familiei sale.
În timp ce noul președinte, Joe Biden, depunea jurământul, Trump se afla deja în Florida și își începea o nouă etapă ca președinte ieșit la pensie, etapă care-i aduce mari probleme: întreprinderile sale s-au resimțit după gestiunea sa politică, perspectivele sale în legătură cu legea se clatină, iar viitorul său politic va fi, în cel mai bun caz, nesigur.
Înfrângerea sa politică nu se oprește numai la alegerile prezidențiale, căci s-a extins și la situația Partidului Republican care, acum, e minoritar în toată guvernarea – Executiv și Legislativ – deoarece cei doi candidați republicani din statul Carolina și-au pierdut fotoliile senatoriale, pierdere pentru care mulți îl consideră vinovat pe Trump.
Și este ușor de învinuit, căci, pe lângă faptul că intervențiile sale au avut un efect negativ în campania celor doi candidați la funcția de senator, acum, când nu mai poruncește el, este un foarte bun țap ispășitor, așa cum sunt, de obicei, cei învinși.
Pe de altă parte, principalul său motiv de mândrie, adică cel de întreprinzător abil, a început să pălească, deoarece se clatină multe dintre investițiile sale, atât în hoteluri, cât și în terenuri de golf.
În alt câmp de luptă, legiuitorii democrați, împreună cu o mână de republicani, vor să continue, în Washington, procesul de impeachment, cu toate că nu există vreun precedent ca să fie urmărit cineva care a părăsit Casa Albă. Urmărirea ar avea ca scop nu să-l destituie, ci să-l împiedice să mai revină peste patru ani.
În paralel, statul New York vrea să-l judece pentru diferite motive, căci mulți dintre inamicii săi politici vor să-l vadă după gratii, pe el și întreaga sa familie.
Rămâne de văzut câți dintre cei 74 de milioane de americani care l-au votat îl vor sprijini în continuare. Însă, oricât de mulți ar fi cei care îi întorc spatele, pe Trump îl vor urma mulți dintre zeloșii săi. Cu toate acestea, nu vor fi suficienți pentru a evita, după 20 de secole, experiența romană, conform căreia singura speranță a celor învinși este improbabila milă a învingătorilor – în cazul acesta, mila noului președinte Biden. Cu sau fără această milă, Trump va putea simți pe pielea lui ce înseamnă expresia Vae victis, vai de cei învinși!
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
VAE VICTIS Washington, Diana Negre
Cuatro horas antes de que Joe Biden convirtiera en realidad el sueño de toda una vida, el derrotado presidente Trump abandonaba Washington en lo que él intentaba que fuera su última aparición triunfal como líder de un país en que la mitad le odia y la otra mitad le ama.
Los colaboradores del ya expresidente, que en los últimos días eran cada vez menos pues la gran mayoría lo abandonó en busca de mejor postor, intentaron denodadamente congregar a simpatizantes y seguidores para despedirlo en la base aérea de Andrews, de la que tantas veces salió y regresó en el avión presidencial.
Con poco éxito. Allí no había más que un puñado de incondicionales, un gran contraste con las multitudes que le han seguido en los últimos cinco años y que esperaban horas y hasta días para poder escucharlo.
El Trump que ayer abandonó Washington es un personaje muy distinto, no ya del que juró el cargo hace cuatro años, sino del que hace poco más de dos meses daba por seguro que ganaría la reelección: sus seguidores incondicionales están descorazonados, sus rivales políticos triunfantes, mientras que sus enemigos, envalentonados por el giro de los acontecimientos, se preparan a perseguirlo hasta destrozar totalmente sus posibilidades políticas e, incluso, el resto de su vida -tanto a él como a su familia.
Mientras el nuevo presidente Joe Biden juraba su cargo, Trump se hallaba ya en la Florida para empezar su nueva etapa de presidente jubilado, a la que llega con graves problemas: sus empresas se han resentido de su gestión política, sus perspectivas legales se tambalean y su futuro político es, en el mejor de los casos, incierto.
Su derrota política no se limita a las elecciones presidenciales, sino al hecho de que el Partido Republicano quedase en minoría en todo el gobierno Ejecutivo y Legislativo cuando los dos candidatos republicanos de Carolina perdieron sus escaños senatoriales, algo de lo que muchos hacen responsable a Trump.
Es fácil hacerlo, pues además de su obvio efecto negativo en las campañas de ambos candidatos a senador, ahora que ya no manda es un buen chivo expiatorio, como acostumbran a ser los vencidos.
Por otro lado, su principal motivo de orgullo, que era su habilidad empresarial, también se debilita porque tambalean muchas de sus inversiones, tanto en hoteles como en campos de golf.
En otro terreno, los legisladores demócratas en Washington, con el apoyo de un puñado de republicanos, quieren seguir adelante con el segundo “impeachment”, a pesar de que no hay precedente de que el procedimiento se siga contra alguien que ya ha dejado la Casa Blanca. Su objetivo no será echarlo del cargo, sino impedir que vuelva dentro de cuatro años.
Paralelamente, el estado de Nueva York lo quiere procesar por diversos motivos y muchos de sus enemigos políticos desean verlo entre rejas, no solamente a él, sino también a su familia. Está por ver cuántos, entre los 74 millones que votaron por él, mantendrán su apoyo. Pero por muchos que sean los que le vuelvan la espalda, a Trump le seguirán aún muchos de sus incondicionales. Pero no serán suficientes como para evitarle repetir, más de 20 siglos más tarde, la experiencia romana de que la única esperanza de los derrotados es la improbable compasión de los vencedores -en este caso del nuevo presidente Biden. Con, o sin esta compasión, Trump podrá experimentar personalmente lo que significa la expresión “Vae victis” ¡Ay de los vencidos.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
La fel ca marea majoritate a președinților, Joe Biden și-a început luna de miere cu cei 81 de milioane de americani care l-au votat, încercând să-i convingă pe ceilalți 74 de milioane care l-au vrut pe Trump să nu-i ducă lipsa acestuia, deoarece și el vrea să-i ajute și să le asculte doleanțele.
Acesta a fost mesajul de „unitate» pe care toată lumea vroia să-l audă, după cei patru ani de înfruntări între cele două partide americane, însă, trebuie să ne întrebăm dacă va putea ține mult brațele întinse spre opoziția conservatoare, fără să se confrunte cu elementele radicale din propriul său partid, care vor o schimbare de 180 de grade în politica socială și economică a țării.
Pentru început, unii politicieni democrați îi vor duce dorul lui Donald Trump, care le-a servit timp de atâția ani ca inamic numai bun de condamnat. Curând, vor fi nevoiți să-i atragă în vreun fel și pe cei care cer îmbunătățiri economice, ceea ce nu va fi prea greu, deoarece economia țării va începe să se redreseze, de îndată ce va ieși din izolarea impusă de pandemie.
Totuși, există un risc, după cum susțin mulți economiști, ca presiunea elementelor mai progresiste să sufoce redresarea, dacă aceștia reușesc să impună mărirea considerabilă a impozitelor sau programe sociale care să ducă la creșterea și mai mare a datoriei publice, acum când îndatorarea țării se apropie de nivelurile din cel de al Doilea Război Mondial.
În discursul său, Biden a vorbit de respectarea instituțiilor internaționale și de o revenire la politicile tradiționale ale SUA, însă, practic, va fi imposibilă reîntoarcerea la situația existentă înaninte de Trump, nu din cauza acțiunilor ultimului președinte, ci datorită schimbărilor care au avut loc în lume, de când Biden a încetat să mai fie vicepreședinte.
În privința mijloacelor de informare care au luptat atât de mult împotriva lui Trump, trebuie să spunem că, în mod sigur, va fi o lună de miere, însă vom vedea cât de mult va dura dacă Biden va încerca, într-adevăr, să-i atragă pe cei care, până acum, s-au aflat în tabăra contrară. Și să nu uităm că, pentru presă, întotdeauna a fost mult mai convenabil să critice partidul de la putere și pe liderii săi.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
UNA TREVA POLITICA Washington, Diana Negre
Com la gran majoria dels presidents, Joe Biden va començar ahir la seva lluna de mel amb els 81 milions de nord-americans que van votar per ell i va intentar convèncer els 74 milions que ho van fer per Donald Trump que no l’haurien de trobar a faltar, perquè també ell vol ajudar-los i escoltar-los.
Aquest va ser el seu missatge d’“unitat” que tothom esperava després dels 4 anys d’enfrontaments entre els dos partits nord-americans, però cal preguntar-se si podrà mantenir els braços estesos a l’oposició conservadora sense enfrontar-se als radicals del seu partit que volen un tomb de 180 graus en la política social i econòmica del país.
Per començar, alguns polítics demòcrates trobaran a faltar Donald Trump, que tant els ha servit durant aquests anys per tenir un enemic a qui condemnar. També hauran de trobar maneres d’atreure els que demanen millores econòmiques, la qual cosa no hauria de ser gaire difícil, perquè l’economia del país només està esperant sortir dels confinaments de la pandèmia per començar la recuperació.
Hi ha un risc, però, segons molts economistes, que la pressió dels elements més progressistes ofeguin la recuperació si aconsegueixen imposar grans pujades d’impostos o programes socials que augmentaran encara més el deute públic en moments en què l’endeutament del país s’acosta als nivells de la Segona Guerra Mundial.
En el seu discurs, Biden va parlar del respecte a institucions internacionals i d’una tornada a les polítiques tradicionals dels Estats Units, però serà pràcticament impossible tornar a la situació d’abans de Trump, no per les accions del darrer president, sinó pels canvis que hi ha hagut al món des que Biden va deixar de ser vicepresident.
I pel que fa als mitjans informatius, que tant han lluitat contra Trump, és segur que hi haurà una lluna de mel molt dolça, però cal veure si durarà gaire en el cas que Biden de veritat tracti de fer una política d’unitat per atreure els que fins ara han estat en el camp contrari. Sense oblidar, diria jo, que per la premsa sempre ha estat millor negoci criticar el partit governant i els seus líders.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
BRUTUS N-A FOST SINGUR CÂND L-A OMORÂT PE CEZAR Diana Negre, Washington
Capitoliul a fost, în această zi de miercuri, centrul politicii americane și întreaga lume a privit o ceremonie tradițională care, între COVID și asaltul de la Bobotează asupra Capitoliului, a rămas mult diminuată.
Acest atac asupra Capitoliului, care a dominat în comentariile din interiorul și din afara Statelor Unite, prezintă unele aspecte asemănătoare cu asasinarea lui Cezar, mai ales tendința de a-i atribui toată responsabilitatea unei singure persoane. Căci, pe Cezar l-a omorât un grup, care spunea că apără republicanismul, însă, opinia generală i-a pus în cârcă răspunderea numai lui Brutus…
La fel și în ziua de azi, opiniile publicului și ale Partidului Democrat din SUA îl văd doar pe Trump ca fiind cauza ocupării Capitoliului, cu toate că, cu săptămâni mai înainte, multe grupuri au convocat o mare demonstrație de protest contra a ceea ce înțelegeau ele că era o fraudă electorală pentru a-i da președinția lui Joe Biden. Au fost, de fapt, oportuniștii care se foloseau de autoritarismul lui Trump, însă despre acest lucru nu vorbește nimeni, căci este… incorect din punct de vedere politic.
Dacă s-ar vorbi despre aceste grupuri, i s-ar sustrage protagonismul diabolic lui Trump și ar rămâne de o parte grava problemă comună a democrațiilor parlamentare, care este protagonismul maselor în a face să se clatine ordinea momentului – în cazul acesta, demonstranții care au ocupat Capitoliul din Washinton.
Este un fapt cunoscut în istoria tuturor timpurilor că masele sunt superficiale în luarea deciziilor și foarte impresionabile, până într-atât, încât ajung foarte ușor la isterie în pornirile lor. Însă, a cunoaște problema nu înseamnă automat și rezolvarea ei, și aceasta este o lipsă în sistemul votului popular. Deja vechii greci din Atena, atunci când pregăteau un sistem democratic în orașul lor, care nu avea mai mult de șase mii de locuitori, au văzut problema aceasta, însă nu au schimbat sistemul deoarece, cum avea să spună secole mai târziu Churchill „democrația este un sistem foarte dureros, dar nu există altul mai bun.”
De fapt, această problemă socială și politică americană a apărut în istoria tuturor popoarelor de când există civilizație urbană și sunt diferențe de niveluri economice care provoacă nemulțumiri unei părți a populației. S-a încercat să se rezolve această problemă, așa cum s-a putut, în funcție de loc și de moment.
Dar, aproape întotdeauna, s-a recurs la un vinovat, uneori un animal, așa cum se obișnuia în Babilon, alteori la un păcat, ca în unele culturi din Orientul Apopiat. Era preferabil să fie învinovățiți de păcat cei care guvernau, cu toate că, din când în când, vina o avea poporul – ca în cazul celor care adorau idoli inacceptabili.
Acum, în SUA, păcatul are nume și prenume, multe milioane și un ciuf blond: Donald Trump.
Omul acesta este azi, atât pentru mijloacele de informare, cât și pentru inamicii săi politici, păcătosul prin excelență. Și nu vor permite nicio altă interpretare sau vreo analiză socială mai profundă sau vreo informație mai potrivită.
Căci, cine ar renunța la un demon atât de rentabil?
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
NO VA SER NOMES BRUTUS QUE VA MATAR EL CESAR Diana Negre, Washington
El Capitoli es aquest dimecres el centre de la política nordamericana i tot el món tindrà els ulls posats en una cerimónia tradicional pero que, entre el Covid i l’assalt al Capitoli del dia de Reis, haurà quedat molt minvada.
Aquest atac al Capitoli que, domina avui els comentaries dins i fora dels Estats Units, te alguns aspectes semblants a l’assassinat de Cèsar, especialmente la tendencia de posar tota la responsabilitat en una persona. Perque a Cèsar el van matar un grup que deia defensar el republicanisme, però l’opinió general li ha carregat la responsabilitat nomès a Brutus…
També avui en dia les opinions del públic i del Partit Demòcrata nordamericá veuen nomès al president Trump com la causa de l’ocupació del Capitoli, tot i que durant setmanes abans molts grups radicals van convocar una gran manifestació de protesta contra el que entenen com a frau electoral per donar la presidència de Joe Biden. Son els oportunistes de l’autoritarisme de Trump, però d’aixó no en parla ningú, no es políticament correcte…
Si hom parla d’aquests grups, li treuria el protagonisme diabólic a Trump i deixaria de banda el problema greu comú a les democràciees parlamentáries, que es el protagonisme de les masses en fer trontollar l’ordre del moment -en aquest cas els manifestants del Capitoli de Washington.
Es un fet conegut en la história de qualsevol temps que les masses son superficials en les seves decisions i molt impressionables, fins arrbar a l’histèria en les seves aficions. Peró conèixer el problema no porta automàticament una solución, el que representa una manca en el sistema de votació popular. Ja els grecs d’Atenes, quan preparaven un sistema democràtic en una ciutat de nomès sis mil persones, van veure el problema però no van canviar de sistema perque, com va dir Churchill secles mes tard, “la democrácia es un sistema molt dolent, peró no hi ha cap altre de millor.”
De fet, el problema social i polític nordamericà ha aparegut en la historia de tots els pobles des que hi ha civilització urbana, i es que hi ha desnivells económics que provoquen malcontents en una part de la población, un problema que, segons el lloc i el moment, hom ha tractat de resoldre com ha pogut.
Gairebé sempre, peró, hom ha recorregut a un culpable, de vegades un animal com feien a Babilònia, altres el pecat com en algunes cultures del Pròxim Orient. La preferència era culpar del pecat als que governen, tot i que de tant en tant la culpa era del poble -com en el cas dels que adoraven ídols inaceptables.
Ara, als Estats Units, el pecat te un nóm i cognom, molts milions i un serrell ros: Donald Trump.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Președintele Trump devine istorie, iar Joe Biden preia cârma politicii americane care, dacă în chestiuni internaționale se prezintă cu mari dileme, în țară, este cel puțin la fel de complexă.
Situația din ultimii patru ani se aseamănă mult – poate prea mult – cu povestea fraților Grimm „Vizitii și broasca”.
În această poveste, doi vizitii au surpriza să vadă că o broască râioasă a sărit pe banchetă, între ei. Pe amândoi îi cuprinde sila. Unul dintre ei îi spune celuilalt: „Dacă o mănânci, îți dau cinci ducați”. Și iată că acesta acceptă pariul și începe să muște din batraciană. Însă, stomacul i se întoarce pe dos, varsă tot ce a mâncat și, plin de furie, îi spune celuilalt: „nu-mi datorezi nimic dacă mănânci tu ce a mai rămas din broască”. Celălalt înfulecă broasca rămasă, dar și el începe să vomite. Morala poveștii este că împreună au mâncat broasca, dar niciunul n-a câștigat nimic.
Mutatis mutandis s-ar putea spune că în SUA vizitii au fost cele două jumătăți – cea republicană și cea democrată – ale țării. Au îndurat – „l-au suportat”- pe Trump, iar la sfârșit, l-au înlăturat. Însă cu ce preț!
Națiunea americană este divizată amarnic, năpădită de intoleranțe și incompatibilități vecine cu războiul civil. Din episodul trumpist lucrul bun care a putut exista – căci, întotdeauna este și ceva bun în cea mai rea dintre crize – se risipește, deoarece ura care domnește se concentrează mai mult pe revanșism (sau pe încăpățânare), decât pe concluziile folositoare care s-ar putea trage, pe îmbunătățiri urgente și pe promovarea mai departe a prosperității în țară.
Cu circumstanța agravantă că, de data aceasta și spre deosebire de anii de după războiul civil, problemele politice, economice, sociale și sanitare vor necesita mai multe eforturi conjugate și o cooperare, cum nu s-au mai văzut până acum.
Însă, se pare că ceea ce vor cetățenii celei mai bogate țări din lume este să… mănânce o broască.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
VA DE SAPOS Washington, Diana Negre
El presidente Trump se convierte en historia y Joe Biden toma el timón de la política norteamericana que, si en las cuestiones internacionales se presenta a grandes disyuntivas, en el panorama de la política interior la situación es, por lo menos, igualmente compleja.
La situación del último cuatrienio se parece mucho – quizá demasiado – al cuento de los hermanos Grimm “Los arrieros y el sapo”.
En este relato dos arrieros se ven sorprendidos durante el camino por un repugnante sapo que ha saltado en la banqueta entre ellos. Los dos se estremecen de asco y uno le dice al otro: “Si te lo comes, te doy 5 ducados”. Dicho y hecho. El desafiado agarra el sapo y se come de un bocado la cabeza del batracio. Se le revuelven las tripas, vomita y lleno de rabia le dice al otro: “te perdono la apuesta si te comes el resto”. Y el otro se traga el resto y también se pone a vomitar. Moraleja del cuento: los dos se tragaron un sapo y ninguno ganó nada.
Mutatis mutandis se podría decir que en los EE.UU. los arrieros han sido las dos mitades – republicana y demócrata – del país. Soportaron – “tragaron”- a Trump y al final lo defenestraron. Pero ¡a qué precio!
La nación está amargamente dividida, cabalgando intolerancias e incompatibilidades rayanas en la guerra civil y del episodio trumpista lo bueno que pudo haber habido – porque siempre hay algo bueno hasta en la peor de las crisis – no quedará nada porque el odio imperante se centra mucho más en el revanchismo (o el empecinamiento), que en sacar conclusiones provechosas, hacer enmiendas urgentes y, en fin, promover el país un poco más.
Con el agravante de que en esta ocasión y a diferencia de los años de la postguerra civil los desafíos políticos, económicos, sociales y sanitarios requieren más esfuerzos conjugados y cooperación que nunca.
Pero parece que lo que los ciudadanos de la nación más poderosa del mundo lo que quieren es comerse un sapo.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Reacțiile politicienilor americani la atacul din ziua de Bobotează asupra Capitoliului au fost cele la care ne așteptam: condamnare generalizată și critici la adresa președintelui Trump, pe care multă lume îl acuză că a ațâțat focul printre demostranții care protestau împortriva a ceea ce ei considerau a fi o fraudă la numărarea voturilor pentru a-l lipsi pe Trump de un al doilea mandat prezidențial.
Nu e de mirare că democrații se folosesc și de această ocazie pentru a lansa un nou atac împotriva lui Trump. De patru ani tot încearcă să-l scoată de la Casa Albă, prin procedeul cunoscut sub numele de „impeachment”, prin care sunt destituiți președinții.
În cele două secole și jumătate cât are istoria țării, niciun președinte nu a fost destituit din funcție prin această metodă. Republicanul Richard Nixon, apropiindu-se de această situație, a preferat să demisioneze înainte de a fi acuzat și judecat.
Cu toate că și Trump a supraviețuit unui impeachment, acum se vede cu nedorita onoare de a fi primul președinte din istoria țării care este supus de două ori acestui proces. Însă, și de data aceasta șansele de a fi destituit sunt aproape zero și, chiar dacă va fi demis, i se va scurta mandatul doar cu vreo două sau trei zile, deoarece miercuri, 20 ianuarie, Trump urmează să părăsească Casa Albă, lăsându-i locul succesorului său, Joe Biden.
În ciuda inutilității acestui efort, legiuitorii democrați au sprijinit cu mult entuziasm inițiativa de impeachment a președintei Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi. Toți democrații au votat în masă pentru începerea procesului. Li s-au alăturat chiar și câțiva republicani.
Probabil procesul nu-și va urma cursul, deoarece moțiunea Camerei ar trebui să fie ratificată de Senat. Or, în Senat, republicanii dispun încă de majoritate: până miercurea viitoare. În plus, nu există timp suficient pentru a analiza cazul și pentru a-l supune votului. Timpul se va sfârși inexorabil săptămâna viitoare, deoarece „impeachment-ul” este un proces care servește doar pentru a da jos un președinte și nu pentru a-l judeca pe un, peste puține zile, fost președinte. Dacă se consideră că acțiunile sale au încălcat legea, sunt suficiente tribunale și instanțe în țară.
Dar, chiar și așa, a început numărarea posibilelor voturi pentru acest caz care cu greu va răzbate la lumină: pe lângă cei zece republicani care au votat alături de rivalii lor democrați în Camera Reprezentanților, în Senat, dacă se va ajunge la vot, se va întâmpla exact același lucru. Și este foarte interesant să analizăm aceste voturi în ambele camere ale Congresului.
În unele cazuri, ca cel al congresistei Liz Cheney, fiica celui care a fost vicepreședinte în vremea lui George W Bush, votul se poate atribui fiefului deținut de diferitele „familii” din partid, căci sunt bine cunoscute antipatia și disprețul pe care „marca” Bush le are pentru Trump. De fapt, sunt reciproce și notorii: în timpul campaniei electorale din 2016, Trump îl ridiculiza pe Jeb Bush (fratele fostului președinte) pentru „lipsa sa de energie”. În toată campania și președinția sa a criticat administrația Bush pentru a fi atacat Irakul, sub pretextul că această țară ar fi avut arme de distrugere în masă. (Gluma din anii aceia era că Bush le-ar fi transformat în „arme de distracție masivă”).
În alte cazuri, probabil în cele mai multe, este vorba despre ceva foarte practic: viitorul carierei politice de congresman sau senator. Dacă e o cicumscripție electorală unde sunt simpatii pentru democrați, respectivii vor dori să se pună bine cu opinia publică și să nu li se poată reproșa că sunt „trumpiști”. Sau, este posibil ca unii dintre ei să aibă chiar ambiții prezidențiale: chiar dacă Trump poate părea acum că e rănit de moarte ca viitor candidat, vor să se asigure, totuși, că nu va mai reveni niciodată.
Cine ar putea să se situeze pe deasupra binelui și al răului este actualul şef al grupului republican din Senat, Mitch McConnell, care a lăsat să se afle că el critică cuvintele lui Trump și că ar putea vota pentru impeachment. Însă, peste doar câteva zile, din lider al majorității va deveni lider al minorității. Și în acea condiție va fi nevoit să facă multă dantelă pentru a supraviețui, el și partidul său, unei guvernări monocolore, în niște momente de mare polarizare politică.
Nici democrații, cu toată situația bună în care se află acum, nu o vor duce ușor: nu e nevoie să mergem prea departe pentru a ne reaminti că, la numai doi ani după ce Obama a ajuns la Casa Albă, cu toate felicitările primite din întreaga lume, cu un Premiu Nobel pentru Pace și cu tot entuziasmul maselor, democrații au fost serios înfrânți în Congres, ajungând până într-acolo încât și-au pierdut majoritatea în ambele camere ale Congresului.
În plus, cu tot momentul anti-Trump care există acum la Washington, nimeni nu uită că au votat pentru el 74 de milioane de americani, care se află în așteptarea unui sucesor, poate mai amabil și mai puțin polemic, care să dea glas resentimentelor lor și să termine cu majoritățile acelea democrate destul de subțiri din camerele Congresului și chiar cu președinția lui Joe Biden, peste patru ani.
Poate că acest lucru lămurește întrucâtva faptul că unii senatori democrați, considerați ca fiind „centriști”, lasă deschisă posibilitatea de a vota, ocazional, alături de rivalii lor republicani.
În timp ce ambele tabere își adună batalioanele, președintele Biden își tot anunță unele dintre scopurile sale, precum și membrii viitorului său cabinet, evidențiind dorința sa de a „uni din nou țara”, ceea ce este mai mult decât dificil în aceste momente: va fi nevoit să facă adevărate acrobații pentru a-i atrage de partea sa pe cei care l-au votat pe Trump și, în același timp, să satisfacă aripa stângă a partidului său, care e convinsă că a venit vremea pentru mari schimbări sociale și pentru o revanșă împotriva celor care au guvernat țara în ultimii patru ani.
Cel mai greu va fi pentru Biden să-și deschidă carnetul de cecuri și să plătească câte 1.400 de dolari pentru aproape toți compatroții săi, ca o compensare a pierderilor cauzate de COVID, sau pentru a favoriza o creștere de 100% a salariului minim (ar sări, astfel, de la 7,50 la 15,00 dolari, pentru ora de muncă).
Însă, o asemenea generozitate ar fi însoțită de o creștere puternică a datoriei publice, care deja se ridică la sume astronomice, dar și de o rezistență a întreprinzătorilor care se opun marilor creșteri salariale, mai ales în acestre momente, când economia încă nu s-a redresat de pe urma ravagiilor cauzate de pandemie.
Și nu va fi nevoit să aștepte prea mult: din momentul în care a început să vorbească despre intențiile sale, bursele au înregistrat o puternică prăbușire, deoarece, în SUA, spre deosebire de Europa, cei care investesc, nu sunt atât cei câțiva milionari privilegiați, ci mulțimile de funcționari și muncitori care își depun economiile în diferite fonduri de bursă, pentru a-și pregăti pensionarea și care sunt foarte sensibili la fluctuațiile pieței.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Resentimientos y ambiciones Washington, Diana Negre
Las reacciones de los políticos norteamericanos ante el ataque del día de Reyes al Capitolio han sido las que cabía esperar: condenas generalizadas y críticas al presidente Trump, a quien muchos acusan de haber atizado el fuego entre los manifestantes que protestaban por lo que consideran un pucherazo electoral para negar a Trump un segundo mandato presidencial.
No es de extrañar que los demócratas aprovecharan la ocasión para un nuevo ataque contra Trump, al que llevan ya cuatro años intentando expulsar de la Casa Blanca mediante el procedimiento conocido como “impeachment”, que inhabilita a los presidentes.
En los dos siglos y medio de la historia del país, ningún presidente ha sido expulsado de su cargo por este método, si bien el republicano Richard Nixon prefirió dimitir antes de que se le impugnara.
Aunque Trump también sobrevivió a su impeachment, ahora tiene el poco deseado honor de ser el primer presidente del país al que se somete a este proceso dos veces, aunque en esta segunda ocasión hay posibilidades casi nulas de conseguir su objetivo y, aún en el caso de lograrlo, tan sólo acortaría el mandato de Trump en un par de días, porque el miércoles próximo, 20 de enero, ha de abandonar la Casa Blanca para que la ocupe su sucesor Joe Biden.
A pesar de la futilidad de semejante esfuerzo, los legisladores demócratas han seguido la iniciativa de la presidenta de la Cámara de Representantes, Nancy Pelosi, con verdadero entusiasmo. Todos los demócratas en masa votaron para iniciar el proceso, acompañados incluso de algunos republicanos.
Probablemente el proceso no seguirá adelante porque la moción de la Cámara ha de ser ratificada por el Senado que, además de tener mayoría republicana hasta el miércoles, no dispone de tiempo suficiente para analizar el caso y votar. Y el tiempo se acaba inexorablemente esta próxima semana, porque el “impeachment” es un proceso que tan solo sirve para echar a un presidente, no para juzgar al que ha dejado de serlo. Si sus acciones se consideran delictivas, hay en el país suficientes tribunales e instancias.
Incluso así, ha empezado ya el recuento de los posibles votos en este caso que difícilmente verá la luz: además de los diez republicanos que votaron con sus rivales demócratas en la Cámara, en el Senado se produciría lo mismo si llegaran a una votación. Y es muy interesante analizar estos votos en ambas Cámaras.
En algunos casos, como el de la congresista Liz Cheney, hija del que fue vicepresidente con George W Bush, el voto se puede atribuir al feudo entre las diferentes “familias” del partido, pues son bien conocidos la antipatía y desprecio que la “marca” Bush siente por Trump, algo que es mutuo y bien documentado: durante la campaña electoral de 2016, Trump ridiculizaba a Jeb Bush (hermano del ex presidente) por su “escasa energía” y durante toda la campaña y presidencia criticó la decisión de la administración Bush de haber atacado el Irak bajo el pretexto de que tenía armas de destrucción masiva (el chiste del momento, en aquellos años, era que Bush las había convertido en “armas de distracción masiva”).
En otros, probablemente los más, se trata de algo tan práctico como el futuro político de congresistas y senadores: si están en un lugar con simpatías demócratas, quieren ponerse a bien con la opinión pública para que no puedan atacarlos de “trumpistas”. O tal vez podrían tener ellos mismos ambiciones presidenciales y, si bien Trump parece ahora herido mortalmente como futuro candidato, quieren asegurarse de que no vuelva a levantar cabeza.
Quien quizá podría estar por encima del bien y del mal, es el actual líder de la mayoría republicana en el Senado, Mitch McConnell, quien ha dejado saber que critica las palabras de Trump y que tal vez podría votar en favor del impeachment. Pero, dentro de pocos días, pasará de líder de la mayoría al de la minoría, y allá tendrá que hacer encaje de bolillos para sobrevivir, él y su partido, a un gobierno monocolor en momentos de gran polarización política.
Tampoco los demócratas, a pesar del buen momento en que se hallan, lo tienen muy fácil: no hay que remontarse mucho para recordar que, dos años después de que Obama llegara a la Casa Blanca, entre parabienes mundiales, un Premio Nobel de la Paz y entusiasmo de las masas, los demócratas sufrieron grandes pérdidas en el Congreso, hasta el punto de perder la mayoría en ambas Cámaras.
Además, a pesar del momento anti-Trump que se vive en Washington, no se puede olvidar que 74 millones de norteamericanos votaron por él y están a la espera de un sucesor, quizá más amable y menos polémico, que dé voz a sus resentimientos y acabe con las escasas mayorías demócratas en ambas Cámaras e incluso con la presidencia de Joe Biden dentro de cuatro años.
Quizá ello explique que algunos senadores demócratas, considerados “centristas”, dejen abierta la posibilidad de votar ocasionalmente con sus rivales republicanos.
Mientras ambos bandos forman sus batallones, el presidente Biden va anunciando algunos de sus propósitos y los miembros de su futuro gabinete y resalta su deseo de “unir al país”, algo más que difícil en estos momentos: tendrá que hacer malabarismos para atraer a los votantes de Trump y, al mismo tiempo, satisfacer su ala izquierda que ve llegado el momento de grandes cambios sociales y de una revancha contra quienes gobernaron en los últimos cuatro años.
Lo más fácil para Biden es abrir su talonario y emitir cheques de 1.400 $ a casi todos sus compatriotas para compensarlos por el Covid, o favorecer un incremento del 100% del salario mínimo (pasaría de 7,50 a 15,00 $ la hora).
Pero semejante generosidad iría acompañada de un fuerte aumento de una deuda pública que suma ya billones de dólares y una resistencia empresarial a grandes incrementos salariales, especialmente en momentos en que la economía aún no se ha recuperado de los estragos causados por la pandemia.
Y no le hará falta esperar mucho: en cuanto empezó a indicar sus intenciones, las bolsas lo recibieron con una fuerte caída, lo que en Estados Unidos tiene un significado distinto que en Europa: los inversores, además de un puñado de millonarios privilegiados, son empleados y trabajadores que van poniendo sus ahorros en diferentes fondos bursátiles para preparar su retiro y tienen una sensibilidad especial ante los vaivenes del mercado.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Președinția lui Donald Trump poate că a adus beneficii economiei Statelor Unite, dar, în același timp, a fost dezastruoasă pentru politica internațională. Însă, ar fi fost posibil ca lucrurile să fi urmat același curs și fără el.
De știut… vom ști atunci când timpul ne va îngădui să avem o perspectivă mai clară. Căci, în aceste momente, problema Trump este o chestiune de pasiuni și păreri.
Dar, ceea ce putem afirma, fără nicio îndoială, este că trecerea lui Trump pe la Casa Albă a fost o binecuvântare, o mană cerească, pentru Partidul Democrat din SUA și pentru mijloacele de informare din toată lumea.
Mai ales pentru mijloacele de informare, deoarece s-au aflat în fața unui inamic public indiscutabil, un adevărat demon, cum numai în războaie se poate întâlni și pe care au putut să-l critice fără nicio limită. Câtă dreptate a existat în aceste critici vom putea analiza atunci când…Trump va fi uitat de toată lumea.
Acest lucru este atât de evident, încât aroape că ascunde aspectul cel mai întunecat al fenomenului Donald Trump și care este enorma masă frenetică a adepților săi, o masă care s-a mobilizat și încă se mai mobilizează, într-o țară considerată a fi liderul democrațiilor parlamentare.
Cu alte cuvinte, pasiunea nu a lăsat să se vadă că îngrijorător nu era faptul că un personaj ca el a condus țara, ci că aproape jumătate din populația țării s-a identificat cu el. Adică, pericolul nu a fost demonul, ci cei care l-au urmat orbește.
Desigur, dacă revedem istoria, atât al Statelor Unite, cât și a celorlalte țări ale lumii, cea de acum și cea străveche, gigantul nu este imaginea demonului – sau a răului – ci cea a maselor care sprijină ideologiile și programele radicale și lipsite de rațiune. Masele sunt cele care au permis genocidurile, războaiele religioase, rasismul, stalinismul, fascismul și alte nebunii – sfârșite în „ism” – sau având orice altă terminație.
Însă, mai bine este să lăsăm filosofii, istoricii și moraliștii să analizeze pe îndelete aceste lucruri, deoarece nu mai este loc pentru ambiția politicienilor – și nici a jurnaliștilor – care caută cititori, ascultători sau spectatori.
Astfel că, în numele politicienilor și a jurnaliștilor din toată lumea, să-i spunem: Îți mulțimim mult domnule fost președinte, Donald Trump, și sperăm să nu te mai întorci nici dumneata și nici ortacii dumitale!
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Gràcies Donald, gràcies. Washington, Diana Negre
La presidencia de Donald Trump pot haver portat beneficis a l’economia dels Estats Units i, al mateix temps, pot que hagi estat desastrosa per a la política internacional. També podría ser que les coses hauguessin seguit un desenvolpament semblant sense ell.
Saberho… o sabrem quan el temps ens permeti tenir una perspectiva per a veure mes clarament: en aquests moments, la qüestió Trump es cosa de passions i parers.
El que sí podem dir sense dubtes, peró, es que el pas de Trump per la Casa Blanca ha estat una benedicció, com un manà del cel, per a el Partit Demòcrata dels Estats Units i per els mitjans informatius d’arreu del món.
Especialment per els mitjans, perque s`han trobat amb un enemic públic indiscutible, un auténtic dimoni com hom només en troba durant les guèrres i al que han pogut criticar sense limitacions. Quanta raó hi ha hagut en aquests critiques ho podrem analitzar….quan tothom l’hagi oblidat.
Tot aixó es tant evident que gairebé amaga l’aspecte mes fosc del fenómen Donald Trump i que es la massa gegantina i frenètica dels seus seguidors, una massa que va movilitar i que encara movilitza en un païs que es considera el líder de les democràcies parlamentàries.
Amb altres paraules, la passió ha amagat que el preocupant no es que un personatge com ell hagi governat el païs, sino que gairebè la meitat del seu poble s’hagi identificat amb ell. Es a dir, que el perill no es el dimoni, sinó els que el segueixen incondicionalment.
Clar que, si hom repassa la historia, tant dels Estats Units com de la resta del món, la d’ara i la de fa mil.lenis, el gegant no es la imatge del dimoni -o del mal- sinó de les masses que donen suport a ideologies i programes radicals i sense justícia. Son les masses les que han permès els genocidis, les guerres de religió, el racisme, l’estalinisme, el feixisme i altres bogeries -acabades en “isme” -o de qualsevol altre manera.
Aixó, peró, es filar prim i millor deixar l’anàlsis per a filósofs, historiadors i moralistes, perque no es el lloc per l’ambició dels polítics – ni dels periodistas que cerquen lectors, oïentes o espectadors.
Així que, en nóm de polítics i periodistas d’arreu del món: Moltíssimes gràcies, expresident Trump, i esperem que no torni, ni vostet ni els seus companys.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Schimbările profunde din strategia politică a marilor puteri trebuiau să se reflecte și pe eșichierul arab. Privit în ansamblu, se poate spune că aici a avut loc un adevărat viraj: de la radicalismul ideologic, s-a trecut la un pragmatism pur și dur.
În deceniile anilor 50 și 60, Orientul Mijlociu dispunea de o autonomie politică mai restrânsă: cea care rezulta din meandrele războiului rece și, mai ales, cea pe care o tolera Washingtonul, care impusese o „pax americana” în toată zona. În lipsa unor spații reale de manevră, lumea arabă venea cu bătălii ideologice; mai ales, în privința doritei ne-conviețuiri cu statul Israel.
Însă, dispariția URSS-ului, la sfârșitul secolului tecut, și drastica reducere a superiorității economice americane față de restul lumii, au schimbat în mod automat parametrii politici. Odată cu această schimbare, au apărut noi protagoniști în lumea arabă și multe reguli noi de joc.
Acum, în primul sfert al secolului XXI, acea „pax americana” a dispărut din cauze economice. Iar vidul creat de contracția americană a atras pe scenă noi protagoniști complet străini de lumea arabă – cum sunt Rusia și Turcia – și a dat aripi unor puteri mai mici, cum sunt Iranul, Arabia Saudită și statele musulmane din Golful Persic.
Situația astfel creată este instabilă – și așa va rămâne până la rezolvarea definitivă a crizei siriene. Însă chiar și în situația fluidă actuală se pot observa niște schimbări adânci. Prima dintre toate este renunțarea la radicalismul ideologic în favoarea unei abordări pragmatice. Numărul în continuă creștere a tratatelor dintre țările arabe cu statul evreu e o dovadă în acest sens.
Cealaltă schimbare importantă este cristalizarea politicii statelor arabe în trei alianțe (foarte relative, așa cum sunt toate pactele din această parte a lumii): cea formată de foarte conservatorii egipteni cu Emiratele și cu Arabia Saudită; următoarea este cea condusă de Iran și partizanii săi (nu sunt majoritari) din Irak, Siria și yemeniții huti. Și ultima – ultima ca importanță și ultima ca stabilitate -, axul Qatar – Turcia. Acesta din urmă este pactul cel mai zguduit. Pe de o parte este vorba de aversiunea ancestrală și reciprocă dintre turci și arabi; iar pe de alta Emiratele și Arabia saudita și-au înlocuit ostilitatea agresivă față de Qatar cu o politică de reapropiere.
După cum se poate vedea în această reajustare, are loc un proces în desfășurare în care încă se pot produce alte mari schimbări. Chiar și progresele politice și militare rusești sunt mai firave decât par în realitate. Și nu pentru că Moscova și-ar fi calculat greșit alianțele și desfășurările de forțe. Din contra: aparent Rusia este marea beneficiară a noii situații, însă…
Întrebarea fundamentală pentru a înțelege năvala rusească este: va putea digera Kremlinul o inversare a situației politico-militare, pe care mult mai bogata Casa Albă o consideră excesivă?
Autorul articolului: Valentin Popescu
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
PIRUETAS POLÍTICAS ÁRABES
Los profundos cambios en la estrategia política de las grandes potencias tenían que reflejarse también en el tablero árabe. Y, visto en conjunto, se puede decir que allá se ha registrado realmente un giro: del radicalismo ideológico, al pragmatismo puro y duro.
En los decenios de los 50 y 60, el Oriente Medio disponía de una autonomía política muy restringida: la que surgía de los vaivenes de la guerra fría y, sobre todo, la que toleraba Washington, que había impuesto una especie de “pax americana” a todo el área. A falta de espacios reales de maniobras, el mundo árabe planteaba batallas ideológicas; sobre todo, en torno a la deseada no coexistencia con Israel.
Pero la desaparición der la URSS a finales del siglo pasado y la reducción drástica de la superioridad económica estadounidense frente al resto del mundo, cambiaron automáticamente los parámetros políticos. Y con el cambio aparecieron nuevos protagonistas en el mundo árabe y muchas nuevas reglas de juego.
Ahora, en el primer cuarto del siglo XXI, la “pax americana” se ha esfumado por razones económicas. Y el vacio creado por la inhibición estadounidense ha atraído al escenario a nuevos protagonistas totalmente ajenos al mundo árabe – como Rusia y Turquía – y ha dado alas a potencias menores, como el Irán, Arabia Saudita y los Estado islámicos del Golfo Pérsico.
La situación así creada es aún inestable – y lo será forzosamente hasta que no se resuelva definitivamente la crisis siria. Pero incluso en este panorama fluido actual se pueden observar algunos cambios de gran calado. El primero de todos es el abandono del radicalismo ideológico por un quehacer pragmático. El creciente número de tratados de los países árabes con Israel así lo demuestra.
El otro cambio importante es la cristalización de la política de los Estados árabes en tres alianzas (muy relativas, como todos los pactos de esta parte del mundo): la formada por los muy conservadores egipcios, emiratos y saudíes; la liderada por el Irán y sus seguidores (no mayoritarios) del Irak, Siria y los hutís yemenitas. Por último – último en importancia y último en solidez -, el eje Qatar – Turquía. Este es el pacto más zarandeado. Por una parte, está la aversión ancestral y mutua de turcos y árabes; y por otra parte, Emiratos y Arabia han cambiado su hostilidad agresiva para con Qatar por una política de reaproximación.
Como se puede ver en este reajuste, se trata de un proceso en plena evolución y en el que caben aún grandes cambios. Incluso los avances políticos y militares rusos son menos sólidos de lo que parecen. Y no porque Moscú haya maniobrado equivocadamente en sus alianzas y despliegues armados. Todo lo contrario: aparentemente Rusia es el gran beneficiario de la nueva situación; pero…
La pregunta básica para cuestionar la irrupción rusa es: ¿Podrá afrontar el Kremlin una inversión político-militar que la muchísimo más rica Casa Blanca consideró excesiva?
Valentin Popescu
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Valentín Popescu.
Au trecut mai mult de cinci ani (mai exact 5 ani, 6 luni și 3 săptămâni) de când Donald Trump și-a făcut intrarea triunfală în Turnul Trump din New York: coborât pe escalatorul aurit și și-a anunțaț candidatura pentru președinția SUA.
Nimeni n-a crezut altceva decât că era vorba de o nouă înițiativă năstrușnică a miliardarului care a devenit o personalitate pe ecranele televizoarelor și care, în niciun chip, nu avea să ajungă la Casa Albă. Însă faptele au arătat că cel care părea a fi un bufon, avea să fie președinte al Americii în ultimii patru ani, cu un mandat foarte agitat.
Trump și-a început campania cu un șir de agresiuni verbale împotriva rivalilor săi din alegerile primare. I-a înlăturat unul după altul, în parte, cu ajutorul mijloacelor de informare care nu credeau în victoria sa. Îi dedicau multe comentarii în care râdeau copios de el, nerealizând că, astfel, îi ofereau gratis o propagandă numai lui. Ceilalți candidați nu beneficiau de aceleași condiții și același tratament.
În timpul campaniei sale electorale a promis că, dacă va câștiga alegerile, își va schimba felul de a fi și va deveni un personaj convențional și plictisit, care va respecta normele tradiționale, deoarece va trebui să-și îndeplinească obligațiile funcției de președinte.
Acum știe toată lumea că nu şi- a îndeplinit această promsiune. La fel de bine știm că surprinzătoarea sa conduită și vocabularul său impropriu pentru politicienii care aspirau să fie sau chiar au ajuns să fie președinți aveau să-i farmece pe adepții săi: veneau și făceau cozi interminabile pentru a-l auzi vorbind. Și care s-au arătat dispuși să-i ierte orice, în ultimii patru ani.
Știm de asemenea, că acum patru ani, a învins-o pe candidata democrată, Hillary Clinton, care era foarte sigură de victoria ei. Iar, în alegerile din noiembrie de anul trecut, cu toate că a pierdut, a adunat 74 de milioane de voturi, o cifră mai mare decât cea a tuturor predecesorilor săi. Totuși, a rămas în urma rivalului său democrat, Joe Biden.
Acești ultimi patru ani au fost marcați de controverse politice și de luptele sale cu legiuitorii democrați, dar și cu mijloacele de informare, care, de obicei, îi sprijină pe democrați.
Acești ani au adus și o dezvoltare economică aproape spectaculoasă, au eliminat șomajul și au mărit salariile grupurilor mai puțin favorizate, cu toate că mijloacele informative nu vorbesc despre acest aspect.
Și au extins sprijinul pentru Partidul Republican în toate parlamentele și guvernele locale din SUA, până într-atât, încât, azi, partidul acesta dispune de majorități pe plan local, iar acest lucru este important deoarece Statele Unite nu mai depind numai de guvernul central, ci și de guvernele statale, căci America este o țară federală.
Astfel, Trump a putut să meargă cu o foaie de parcurs bună pentru republicani, căci îi dădea posibilitatea de a-l face să sufere pe succesorul său, chiar și să se pregătească pentru o nouă candidatură–lucru fără precedent, deoarece până acum, niciun fost președinte nu a mai făcut așa ceva–ca să revină la Casa Albă, după ceea ce el spera să fie o proastă gestiune a succesorului său, Joe Biden.
Însă, aceste proiecte nu mai au nicio șansă, iar Trump pleacă așa cum a venit, cu scandaluri și o conduită haotică și fără sens, distrugând tot ce a realizat în ultimii patru ani.
Cercul este perfect doarece și plecarea sa este foarte diferită de cea a predecesorilor săi: este primul președinte care a îndemnat populația să atace Capitoliul și nu a recunoscut că a pierdut alegerile. În fiecare zi, sunt tot mai mulți leguitorii republicani care îl părăsesc. Doi dintre miniștrii săi și-au făcut publice scrisorile de demisie, în urma asaltului asupra Congresului și se declară decepționați de conduita sa.
Aceasta nu înseamnă că fenomenul Trump a dispărut: este posibil ca persoana lui să dispară de pe scenă, însă nemulțumiții care l-au sprijinit și care se consideră disprețuiți și exploatați de către elite, cele care formau Partidul Ceaiului împotriva președintelui Obama, așteaptă deja un alt lider. Și sunt mulți cei care așteaptă: este o invitație ca republicanii să găsească o figură în stare să atragă centrul, independenții și nemulțumiții, fără opțiunea populistă din ultimii patru ani.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Un cercle perfecte Washington, Diana Negre
Han passat mes de cinc anys (exactamente 5 anys, 6 mesos i 3 setmanes), que Donald Trump va fer una entrada triunfal a la Torre Trump de Nova York quan, baixant les escales mecàniques daurades, va anunciar la seva candidatura per la presidencia dels Estats Units.
Pocs van creure que seria res mes que una nova iniciativa estrafalària del multimilionari que s’havia convertit en una personalitat televisiva i que de cap manera acabaría a la Casa Blanca, però els fets no ens van donar la raó i el que semblava la presentación d’un pallasso, acabaría en l’agitada presidencia dels derrers quatre anys.
Trump va començar la seva campanya amb una sèrie d’agressions verbals contra els seus rivals en les primàries i els va anar en derrocant un a un, en part gràcies a l’ajuda dels mitjans informatius que no creien posible la seva victòria i omplien les seves imatges o pàgines amb comentaris que el ridicutlizaven, peró li donaven una propaganda gratis que no rebien els altres candidats.
Durant la seva campanya va prometre que, quan guanyès, canviaria d’estil i es convertiría en un personatge convencional i avorrit, que respectaria les normes tradicionals perque li caldria cumplir amb les obligacions del càrrec.
Ja sabem tots que aquesta promesa no la va cumplir, pero també sabem que la seva conducta sorprenent i el seu vocabulari poc habitual en polítics que volen ser o son presidents, van ser molt popular entre els seus seguidors que arribaven i feien cues interminables per escoltarlo parlar i que han estat disposats a perdonarli tot en els derrers quatre anys.
També sabem que, fa una mica mes de quatre anys, va guanyar per sorpresa a la candidata demócrata Hillary Clinton que estava segura de la seva victòria i que, en les eleccions del passat novembre, tot i que va perdre va arreplegar 74 milions de vots, una xifra mes gran que qualsevol dels seus predecessors, tot i que va quedar derrera del seu rival demócrata Joe Biden.
Aquests derrers quatre anys han estat marcats per les controvèrsies polítiques i les seves lluites amb els legisladors demòcrates i la gran majoria dels mitjans informatius -que generalment donen suport als demòcrates.
Peró també han portat un desenvolupament económic gairebé espectacular, han acabat amb l’atur i han millorat els sous dels grups menys afavorits, tot i que aixó no ho recullen en general els mitjans informatius.
També han estés el support per el Partit Republicà en els parlaments i els governadors dels estats nordamericans, fins al punt que avui la majoria está controlada per aquest partit i aixó es important perque els Estats Units no depén només del govern central, sinó que es un païs federal.
Trump podia així haver marxat amb una fulla de serveis bona per els republicans, el que li donava la possibilitat de fer patir el seu successor i fins i tot prepararse per una nova candidatura – sense precedens perque fins ara cap ex president ho ha fet- per tornar a la Casa Blanca, després del que ell esperava seria una gestió dolenta del seu successor Biden.
Peró aquest projectes no tenen ja possibilitats i Trump s’en va com va arribar, amb escàndols i una conducta caòtica i sense gaire sentit, destruïnt fins i tot el que havia aconseguit en els derreers quatre anys.
I el cercle també es perfecte perque la seva sortida es igualment diferent de la dels seus predecessors: es el primer president que anima al poble a atacar el Capitoli i no acepta que ha perdut les eleccions. Cada dia hi ha mes legisladors republicans que li han donat suport fins ara peró que l’abandonen ara i, dos dies desprès dels atarulls al Congrès, havien dimitit ja dues ministres que han fet publiques les seves cartes de dimisió en que es declaren decebudes per la seva conducta.
Tot aixó no vol dir que el fenòmen Trump hagi desaparegut: es possible que ell, personalment, desaparegui de l’escenari, però els malcontents que li han donat suport, que es consideren menyspreats i explotats per les élits, els que eren el Partit del Té contra el president Obama, estàn ja esperant un altre líder. I els que l’esperen son molts: una invitació per que els republicans trobin una figura capaç d’atreure el centre, els independents i els malcontents sense la opció populista dels derrers quatre anys.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
Multe greșeli…consolarea lui Trump Washington, Diana Negre
Excesele de miercurea trecută sunt o escaladare în conduita imprevizibilă a lui Donald Trump. Niciodată până acum nu l-au condamnat atâția americani: atât adepții, cât și rivalii săi l-au făcut responsabil pentru atacul asupra Congresului, atac care a înspăimântat țara și a afectat serios prestigiul SUA în lume. S-a deschis un nou front pentru tragerea la răspundere a vinovaților pentru cele întâmplate.
Dacă Trump a reușit să se parapeteze timp de patru ani în spatele voinței populare a celor mai puțin favorizați din țară, cuvintele pe care le-a adresat partizanilor săi în ziua atacului au depășit capacitatea de toleranță a propriilor săi colaboratori, așa cum s-a putut vedea în demisiile care au urmat actelor de violență.
Căci, fără nicio îndoială, Trump a ațâțat la violență mulțimea care a invadat Capitoliul, unde ambele Camere ale Congresului se pregăteau să încheie procesul de tranziție, care, pe data de 20 ianuarie, îl va înscăuna pe democratul Joe Biden și va aduce tot corpul legislativ sub controlul democraților.
Însă, nici cuvintele incendiare ale lui Trump, nici exaltarea partizanilor săi nu sunt suficiente pentru a explica deplorabilele evenimente care au paralizat Congresul timp de mai multe ore. Imaginile lor vor continua să circule în toată lumea, afectând prestigiul unei țări care de mult timp se consideră campioană a democrației.
Nici FBI-ul, a cărui misiune este nu numai să cerceteze delicte și infracțiuni, dar să le și prevină, nici diferitele corpuri ale forțelor de securitate care au în zonă multe contingente, nu și-au îndeplinit datoria: doar poliția Capitoliului, o forță care numără două mii de agenți, avea în sarcina sa să apere, în cele 300 de hectare ale zonei, nu numai căile de acces, dar și nenumăratele porți și ferestre ale edificiului principal care găzduiește amfiteatrul ambelor Camere.
Nu că atacul ar fi fost o surpriză: atât declarațiile multor demostranți, cât și multele mesaje din rețalele sociale avertizau de săptămâni că se pregătea „un marș asupra Washingtonului”.
Probabil nu a fost o neglijență, ci o eroare de calcul, ceea ce a făcut ca însăși primăreasa orașului Washington să nu-și cheme poliția, și nici diferitele organisme federale ca să-și folosească numeroasele forțe pe care le aveau în zonă. Se pare că nu vroiau să dea impresia unei „reacții dure”, după un an de proteste, în diferite locuri din țară, în care forțele de ordine au fost acuzate că au comis abuzuri.
Dar chiar și așa, e greu de înțeles de ce primăreasa Washingtonului a întârzâiat o oră după asaltul asupra Capitoliului ca să-și cheme poliția, sau ca să ceară ajutorul efectivelor din statele vecine Maryland și Virginia, ambele dispuse să ajute.
Cercetările în jurul acestor greșeli au și început, însă mai rămâne puțin timp până la instalarea noului guvern, iar dezbaterea principală nu se concentrează pe aceasta, ci pe măsurile pe care Trump ar putea să le ia până atunci și, mai ales, pe cele pe care ar trebui să le ia și el și Congresul, ținând seama de faptele de joia trecută.
Chiar și mijloacele de informare conservatoare îl sfătuiesc să-și dea demisia, înainte ca Congresul, în puținele zile care îi mai rămân, să inițieze un nou „impeachment”, mult mai viguros decât cel de anul trecut, care nu a reușit. La fel și miniștrii săi – care au început să demisioneze când a început invazia Capitoliului. Vicepreședintele său, Mike Pence, a fost cel care a respectat protocolul și a prezidat Congresul în activitatea de transfer al puterilor.
Dacă ar demisiona, Trump ar evita procesul unui nou „impeachment” și ar lăsa ca cecetările să se concentreze pe greșelile atâtor factori responsabili, care n-au împiedicat jalnicele scene ale atacului asupra Capitoliului – soldat cu patru morți.
Această tragere la răspundere ar fi o oarecare consolare pentru Trump, deoarece ar distrage atenția care se concentrează acum asupra conduitei sale și i-ar permite să dispară de pe scenă cu mai puțin dramatism. L-ar scuti și de situația neplăcută pentru el de a preda puterea lui Joe Biden, cutumă pe care au respectat-o absolut toți președinții care l-au precedat.
Autorul articolului: Diana Negre
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
***
Muchos errores…consuelo de Trump Washington, Diana Negre
Los excesos del pasado miércoles son una escalada en la conducta imprevisible de Donald Trump, a quien nunca han condenado hasta ahora tantos norteamericanos: seguidores y rivales le hicieron responsable por el ataque al Congreso que espantó al país, hizo un daño serio a la reputación de Estados Unidos en el mundo y abrió un nuevo frente en la búsqueda de responsabilidades.
Si Trump ha podido durante cuatro años escudarse en la voluntad popular de los menos favorecidos del país, las palabras que dirigió a sus seguidores el día de marras superaron la capacidad de tolerancia de sus propios colaboradores, como pudo verse en la serie de dimisiones que siguieron a las horas de violencia.
Porque, ciertamente, Trump atizó la violencia de la turba que invadió el Capitolio, donde ambas Cámaras del Congreso estaban ultimando el proceso de transición que el próximo día 20 ha de instaurar al demócrata Joe Biden y poner todo el cuerpo legislativo también bajo control demócrata.
Pero ni las palabras incendiarias de Trump ni la excitación de sus seguidores son suficientes para explicar los deplorables acontecimientos que paralizaron el Congreso durante varias horas y cuyas imágenes seguirán circulando por el mundo para gran desprestigio de un país que desde hace tanto tiempo se considera un paladín de la democracia.
Porque ni el FBI, cuya misión no consiste tan solo en investigar delitos, sino también en prevenirlos, ni los diversos cuerpos de fuerzas de seguridad que tienen en la zona abundantes contingentes, hicieron sus deberes: tan solo la Policía del Capitolio, una fuerza de dos mil agentes, estaba a cargo de las casi 300 hectáreas de la zona para defender, no solo los accesos, sino las múltiples puertas y ventanas del edificio principal que alberga el hemiciclo de ambas Cámaras.
No es que el ataque fuera una sorpresa: tanto las declaraciones de muchos manifestantes como los abundantes mensajes de las redes sociales advertían desde semanas atrás de la “marcha sobre Washington” que estaban preparando.
Probablemente no fue negligencia, sino un error de cálculo, lo que hizo que ni la alcaldesa de Washington llamara a su propia policía ni varios organismos federales emplearan los abundantes recursos de que disponen en la zona. Parece ser que no querían dar la impresión de “mano dura”, después de un año de constantes protestas en diversos lugares del país, en que se ha acusado de abusos a las fuerzas del orden.
Aún así, es difícil de comprender que la alcaldesa de Washington tardase una hora después del asalto al Capitolio para llamar a su policía, o para pedir ayuda a los efectivos de los vecinos estados de Maryland y Virginia, ambos dispuestos a ayudar.
Las investigaciones en torno a estos fallos han empezado ya, pero el tiempo hasta la inauguración del nuevo gobierno es muy corto y el debate principal no se centra en eso, sino en las medidas que Trump podría tomar hasta entonces y, más aún, en las que deberían tomar, tanto él como el Congreso, ante los hechos de este pasado jueves.
Incluso los medios conservadores le aconsejan que dimita antes de que el Congreso, en los pocos días que le quedan, inicie un nuevo “impeachment”, con unos méritos mucho mayores que el del año pasado, que no prosperó. Y otro tanto ocurre con sus ministros -que empezaron a dimitir cuando empezó la invasión del Capitolio – e incluso con su vicepresidente Mike Pence, que siguió el protocolo y presidió en el Congreso los actos para la transmisión de poderes.
Una dimisión le evitaría a Trump el proceso de un nuevo “impeachment” y permitiría que las investigaciones se centren en los fallos de tantos responsables para impedir las lastimosas escenas del ataque al Capitolio -que además se cobró cuatro vidas.
Esta búsqueda de responsabilidades sería un cierto consuelo para Trump, pues desviaría en parte la atención centrada ahora en su conducta y le permitiría desaparecer del escenario con menos dramatismo. Incluso se evitaría lo que para él ha de ser penoso, que es transferir el poder a Joe Biden, algo que han hecho todos los presidentes que le han precedido.
Autor: Diana Negre
Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com y Diana Negre.
ghemulariadnei 