Kavafis, aprox. 1900, Alexandria
Lui Eugen, în iubirea căruia mintea mea se deschide la nesfârșit.
Avea 29 de ani… Sau 28, dacă poemul l-a scris în iulie 1891, și doar l-a publicat în ianuarie 1892 (după opinia lui Savvidis).
Încă nu lăsase de tot, în urmă, lumea creștină a familiei și a comunității… Încă nu alesese pentru totdeauna Grecia Veche și nu se lepădase de Grecia lui Iisus. Oricine poate vedea în acest poem cu două fețe Logos-ul lui Heraclit, al presocraticilor și al lui Platon și Logos-ul evanghelistului Ioan:
Ioan 1, 1-18: La început era Cuvântul/Logos-ul și Cuvântul/Logos-ul era lângă Dumnezeu și Cuvântul/Logos-ul era Dumnezeu. Acesta era (de) la început lângă Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut și fără El nimic nu s-a făcut din (tot) ce a făcut (Dumnezeu). În El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina în întunecime strălucește și întunecimea n-a cuprins-o. A fost un om trimis de Dumnezeu, pe numele lui Ioan. El a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el lumina, ci (a venit) să mărturisească despre lumină. (Cuvântul) era lumina cea adevărată, cea care luminează tot omul ce vine în lume. (Cuvântul) era în lume și lumea prin El s-a făcut și lumea nu L-a cunoscut. La ale Sale a venit și ai Lui nu L-au primit. Dar cei care L-au primit, lor le-a dat puterea să se facă fii ai lui Dumnezeu, lor, celor care au crezut în numele Lui: ei sunt cei care s-au născut nu din sânge, nici din voia trupului, nici din voia bărbatului, ci din Dumnezeu. Și Cuvântul S-a făcut trup și a venit să locuiască printre noi și i-am privit slava, iar slava Lui era asemenea aceleia pe care o are numai singurul Fiu de la Tatăl Său. El, cel plin de har și de adevăr. Ioan a mărturisit despre El și a strigat zicând: Acesta era despre care am zis: cel care a venit după mine a ajuns să fie înaintea mea, pentru că era mai înainte de mine. Și din plinătatea Lui noi toți am luat, și har pentru har. Pentru că, Legea s-a dat prin Moise, dar harul și adevărul s-au făcut prin Iisus Hristos. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar singurul (Său) Fiu, cel care este la sânul Tatălui, El (ni) L-a explicat pe Dumnezeu.
Ioan, 1, 1-18: ΕΝ ἀρχῇ ἦν ὁ Λόγος, καὶ ὁ Λόγος ἦν πρὸς τὸν Θεόν, καὶ Θεὸς ἦν ὁ Λόγος. Οὗτος ἦν ἐν ἀρχῇ πρὸς τὸν Θεόν. πάντα δι’ αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ χωρὶς αὐτοῦ ἐγένετο οὐδὲ ἓν ὃ γέγονεν. ἐν αὐτῷ ζωὴ ἦν, καὶ ἡ ζωὴ ἦν τὸ φῶς τῶν ἀνθρώπων. καὶ τὸ φῶς ἐν τῇ σκοτίᾳ φαίνει, καὶ ἡ σκοτία αὐτὸ οὐ κατέλαβεν. ᾿Εγένετο ἄνθρωπος ἀπεσταλμένος παρὰ Θεοῦ, ὄνομα αὐτῷ ᾿Ιωάννης· οὗτος ἦλθεν εἰς μαρτυρίαν, ἵνα μαρτυρήσῃ περὶ τοῦ φωτός, ἵνα πάντες πιστεύσωσι δι’ αὐτοῦ. οὐκ ἦν ἐκεῖνος τὸ φῶς, ἀλλ’ ἵνα μαρτυρήσῃ περὶ τοῦ φωτός. ῏Ην τὸ φῶς τὸ ἀληθινόν, ὃ φωτίζει πάντα ἄνθρωπον ἐρχόμενον εἰς τὸν κόσμον. ἐν τῷ κόσμῳ ἦν, καὶ ὁ κόσμος δι’ αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ ὁ κόσμος αὐτὸν οὐκ ἔγνω. εἰς τὰ ἴδια ἦλθε, καὶ οἱ ἴδιοι αὐτὸν οὐ παρέλαβον. ὅσοι δὲ ἔλαβον αὐτόν, ἔδωκεν αὐτοῖς ἐξουσίαν τέκνα Θεοῦ γενέσθαι, τοῖς πιστεύουσιν εἰς τὸ ὄνομα αὐτοῦ, οἳ οὐκ ἐξ αἱμάτων, οὐδὲ ἐκ θελήματος σαρκός, οὐδὲ ἐκ θελήματος ἀνδρός, ἀλλ’ ἐκ Θεοῦ ἐγεννήθησαν. Καὶ ὁ Λόγος σὰρξ ἐγένετο καὶ ἐσκήνωσεν ἐν ἡμῖν, καὶ ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν αὐτοῦ, δόξαν ὡς μονογενοῦς παρὰ πατρός, πλήρης χάριτος καὶ ἀληθείας. ᾿Ιωάννης μαρτυρεῖ περὶ αὐτοῦ καὶ κέκραγε λέγων· οὗτος ἦν ὃν εἶπον, ὁ ὀπίσω μου ἐρχόμενος ἔμπροσθέν μου γέγονεν, ὅτι πρῶτός μου ἦν. Καὶ ἐκ τοῦ πληρώματος αὐτοῦ ἡμεῖς πάντες ἐλάβομεν, καὶ χάριν ἀντὶ χάριτος· ὅτι ὁ νόμος διὰ Μωϋσέως ἐδόθη, ἡ χάρις καὶ ἡ ἀλήθεια διὰ ᾿Ιησοῦ Χριστοῦ ἐγένετο. Θεὸν οὐδεὶς ἑώρακε πώποτε· ὁ μονογενὴς υἱὸς ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρός, ἐκεῖνος ἐξηγήσατο.
Sigur că tânărul Kavafis s-a jucat cu amfisemia logos-ului: cuvânt și rațiune. Două sensuri imposibil de separat, indiscernabile, nedespărțite.
Și sigur că, în războiul dintre lumină și întuneric, el a numit, lumina, cuvânt/împărtășire/iubire, și întunericul, tăcere/neîmpărtășire/absența iubirii.
Dar, ce trebuie că l-a supărat atât de tare pe atât de delicatul Kavafis, de-a folosit cuvinte care-i sunt străine: βέβηλος (nelegiuit, profan/profanator, sacrileg, necredincios, lipsit de pietate, care spurcă cele sacre), χαυνωθείς (greu de cap, încet/greoi la minte, idiot, întârziat mental, cu mintea flască, lâncedă, ramolit, senil, dar și: vanitos, plin de sine, orgolios, prezumțios, arogant; un cuvânt din familia căruia fac parte, în greacă: haos, căscat, prăpăstios), οικτρός παράφρων (nebun/smintit demn de milă), ξένος τη ανθρωπότητι (străin de tot ce-i omenesc), την αρετήν υβρίζων (suduind/înjurând virtutea)?
Vreun (tânăr) egiptean agramat și înfumurat care să-i fi servit proverbul-subtitlu (transcris cu litere grecești în original)? Care să-l fi refuzat cu brutalitate și dispreț? Proverb în dialectul egiptean popular?
De ce a simțit nevoia să se refugieze și să caute mângâiere pentru sufletu-i și spiritu-i rănit în… ideea darului (dumne)zeiesc al Rațiunii și al Limbajului/Vorbirii? Dar neprețuit care ne salvează din capcana simțurilor și a instinctelor comune cu cele ale animalelor?
Și totuși, atunci, de ce nu poate renunța, nu se poate desprinde de voluptățile și deliciile simțurilor? De ce folosește verbele senzualității și voluptăților erotice/amoroase: τρυφῶ și θέλγω? Ciudat mod de a le pune în contexte în care nu se potrivesc, de parcă înțelepciunea și progresul, mersul-înainte al omenirii, ar fi arte ale seducției și ale plăcerii trupești (Συ εν σοφία δεν τρυφείς, πρόοδος δεν σε θέλγει·/Tu nu te desfeți în înțelepciune, progresul nu te vrăjește;)?
Asta, odată ce τρυφῶ înseamnă: a trăi în voluptate, în delicii amoroase, a afla plăcere, bucurie, desfătare, tandrețe într-o viață plină de senzualitate, orgasmică; și, odată ce θέλγω te duce cu mintea la un mod de viață în care te lași, cu voluptate, subjugat, ispitit, sedus, tentat, fascinat, fermecat, vrăjit, atras de ceva… nu tocmai potrivit?
Și ciudat mod de a considera tăcerea (aici înțeleasă ca un refuz al comunicării/împărtășirii mentale și trupești) ca fiind αναίσθητος, adică: un mod de a fi lipsit de simțire/simțuri, de spirit, de conștiință, de a avea sufletul și mintea inerte, moarte, lipsite de viață, un mod de a fi cineva nesimțitor, insensibil, apatic, indiferent, împietrit…
O idee atât de diferită de ideea părinților Bisericii despre trupul… scârnav și slab în fața ispitelor, autori care predică… desfacerea de simțuri și moartea trupului pentru viața sufletului!
Un poem care ni l-a descoperit pe Kavafis într-o ipostază în care nu-l prea vedem: pe jumătate adorator al Vechii Grecii și al spiritului ei înalt și pe jumătate un suflet însetat să cunoască (prin iubire și cu trupul) Verbul misterios al creștinilor… ce va veni să risipească tăcerea (adică absența iubirii).
Și, mai e ceva: poate în acest poem renegat, descoperim, ca în niciun alt poem, mintea orgasmică a lui Kavafis.
Cuvânt și Tăcere
Azá kan elkalám min fánda, assukút min zaháb.
Proverb arab
„Tăcerea e de aur și cuvântu-i de argint.”
Ce nelegiuit rosti o blasfemie ca asta?
Ce asiatic fără minte și-ncrezut, lăsat în voia sorții
oarbe, mute, el orb și mut? Ce smintit nefericit,
străin de umanitate, insultând virtutea,
numi sufletul himeră și de argint cuvântul?
Singurul nostru dar, cuvenit doar zeilor, ce le cuprinde
pe toate – entuziasm, tristețe, bucurie, iubire;
în natura noastră animală, singurul omenesc!
Tu, care-l numești de argint, tu nu crezi
că are să vină verbul tainic ce va risipi tăcerea.
Tu nu te desfeți în înțelepciune, progresul nu te vrăjește;
te mulțumești doar cu ignoranța – tăcerea de aur – .
Ești bolnav. Tăcerea care nu simte nimic e boală grea,
în timp ce Cuvântul cel cald, cel ce pătimește odată cu tine, e sănătate.
Umbră și noapte-i Tăcerea; Cuvântul e ziua.
Cuvântu-i adevărul, viața, nemurirea.
Să vorbim, să vorbim – nu ni se potrivește tăcerea,
de vreme ce am fost zidiți după asemănarea cu Cuvântul.
Să vorbim, să vorbim – de vreme ce în noi vorbește
gândirea divină, vorbirea nematerială a sufletului.
Λόγος και Σιγή
Aζά καν ελκαλάμ μιν φάντα, ασσουκούτ μιν ζαχάμπ.
Aραβική Παροιμία
«Είναι χρυσός η σιωπή και άργυρος ο λόγος.»
Τίς βέβηλος προέφερε τοιαύτην βλασφημίαν;
τίς χαυνωθείς Aσιανός παραιτηθείς εις μοίραν
τυφλήν, βωβήν, τυφλός, βωβός; Ποίος οικτρός παράφρων
ξένος τη ανθρωπότητι, την αρετήν υβρίζων,
χίμαιραν είπε την ψυχήν, και άργυρον τον λόγον;
Το μόνον μας θεοπρεπές δώρημα, περιέχον
τα πάντα — ενθουσιασμόν, λύπην, χαράν, αγάπην·
εν τη ζωώδει φύσει μας ανθρώπινον το μόνον!
Συ όστις τον αποκαλείς άργυρον, δεν πιστεύεις
το μέλλον, λύον την σιγήν, μυστηριώδες ρήμα.
Συ εν σοφία δεν τρυφείς, πρόοδος δεν σε θέλγει·
με την αμάθειαν — χρυσήν σιγήν — ευχαριστείσαι.
Νοσείς. Είν’ η αναίσθητος σιγή βαρεία νόσος,
ενώ ο Λόγος ο θερμός, ο συμπαθής, υγεία.
Σκιά και νυξ είν’ η Σιγή· ο Λόγος, η ημέρα.
Ο Λόγος είν’ αλήθεια, ζωή, αθανασία.
Λαλήσωμεν, λαλήσωμεν — σιγή δεν μας αρμόζει
αφού εις το ομοίωμα επλάσθημεν του Λόγου.
Λαλήσωμεν, λαλήσωμεν — αφού λαλεί εντός μας
η θεία σκέψις, της ψυχής άυλος ομιλία.
(1892)
Επιμέλεια Γ. Π. Σαββίδης. Από τα Αποκηρυγμένα, Ίκαρος 1983.
Notă: bolduirea unor cuvinte îmi aparține.
AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA-HAC
Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.
ghemulariadnei 