Portretul lui Michelangelo, 1548-1553, Daniele da Volterra,Teylers Museum, Harlem, Țările de Jos

Al mio diletto Eugenio e… al Padre Benato Symmacho, il mio madrih.

Inițiatul… Michelandelo! Și Heraclit și Orfeu și Platon ar fi fost încântați să asculte acest madrigal dumnezeiesc!

Poate, cel mai mult, Heraclit care spunea că – și îi redau cuvintele într-o traducere mai liberă, o parafrază, mai bine zis – noi, muritorii, suntem, de fapt, nemuritori; și că trăim două feluri de viață: cea de dincolo, cea adevărată, la care ne întoarcem mereu după fiecare viață trăită pe pământ și în care cunoaștem că suntem nemuritori, și viața trăită pe pământ, în care suntem muritori, în care doar unii știu că suntem nemuritori (moartea… dulce, pentru puțini, și amară pentru mulți și crudă foarte…) și în care, de fapt, suntem ca și morți.

Cf. Heraclit, fragmentul 62: Nemuritori, sunt muritori, muritori sunt nemuritori; fiind morți, trăiesc, trăind, sunt morți/ἀθάνατοι θνητοί, θνητοὶ ἀθάνατοι. ζῶντες τὸν ἐκείνων θάνατον, τὸν δὲ ἐκείνων βίον τεθνεῶτες.

Spre deosebire de profesorii lui de la Academia Platonică din Florența, întemeiată de Marsilio Ficino, Michelangelo lucrează această temă din Heraclit în maniera-i proprie: viața înainte de o mare iubire, asemănătoare morții, și viața trezită… la viață… de o mare iubire… De care, însă se teme atât de mult… bătrân fiind și mult timp neiubit.

SILLOGE
6
O inimă, da, poate fi îndrăgostită de multe ori
și de iubire aprinsă și apoi de prea mulți ani să fie stinsă!
Dar, astă cea din urmă-mi suferință, necuprinsă,
m-ar fi răpus, dar făr’ de moarte eu să mor!
Căci sufletu-mi dorește, – cu ce dor! –
din toate zilele ce le mai am – fiindcă iubirea iarăși mă aprinde –
doar una să rămâie, cea din urmă, și prima într-o fericită soarte.
Alt adăpost unde găsesc? O altă cale? Alt ajutor?
Viața mea altă scăpare n-are – unde?
de moartea-i, decât apropiata-i moarte,
dulce, pentru puțini, și amară pentru mulți și crudă foarte:
doar cel care la cer se-ntoarce, printre divine suflete înalte,
murind, nu moare, ci trăiește a sa moarte.

Răpirea lui Ganimede (desen pentru Tommaso dei Cavalieri), Michelangelo,1550, Fogg Art Museum, Cambridge

SILLOGE
6
Bench’ alcun cor più volte sia
d’amor acceso et da’ troppi anni spento,
l’ultimo mie tormento
saria mortal senza la morte mia.
Onde l’alma desia,
de’ giorni miei, mentre ch’amor m’avvampa,
l’ultimo, primo in più felice sorte.
Altro refugio o via
mia vita non iscampa
dal suo morir che la propinqua morte,
a pochi dolce, a molti amara e forte:
quel sol che rende al ciel fra l’ alme dive
non muor morendo, anzi per morte vive.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.