Este apanajul bogaților Washington, Diana Negre

Jamie Dimon

Printre cei care nu candidează la președinția americană și despre care se știu lucruri puține sau chiar deloc, se află două personaje comparabile cu Donald Trump în ceea ce privește bogăția lor, foarte apreciate în diferite cercuri și sectoare, dar care, deocamdată, au hotărât să stea deoparte.
Cel mai „sărac” nu atinge nivelul lui Trump, căci, în loc de 3,4 miliarde de dolari, cât are fostul președinte, el dispune de „numai” 2 miliarde. În schimb, celălalt îi depășește cu mult pe cei doi, deoarece, conform estimărilor, ar fi acumulat 70 de miliarde.
Spre deosebire de Trump, care a făcut bani în construcții, ceilalți doi și-au făcut averile pe piața financiară: Jamie Dimon, cel mai sărac dintre cei trei, este președintele celei mai mari bănci din SUA, JP Morgan, în timp ce Michael Bloomberg, cel mai bogat, se află în fruntea unui mare conglomerat financiar și mediatic, care îi poartă numele.
Niciunul dintre cei doi nu e hotărât cu care dintre partide să se dea, cu toate că, probabil, le-ar plăcea mai mult să fie cu Democrații, însă chestiunea aceasta cu partidele are, în SUA, o semnificație mai aleatorie decât în Europa: candidații se lipesc de partidul cu care le-ar merge cel mai bine sau cu cel cu care au mai multe șanse să câștige.
Însuși Trump, faimos pentru pozițiile sale ultra-conservatoare, era mai aproape de democrați decât de republicani înainte de a candida, dar, cum nu avea șanse să devină candidat democrat, s-a dat cu republicanii.
Bloomberg, care a fost primar al New York-ului, a schimbat partidul în timp ce se afla în funcție, ca, pe urmă, să nu mai vrea să fie în niciunul dintre partide, continuând ca „independent”, până la sfârșitul mandatului său de primar. În timpul campaniei prezidențiale, s-a oferit să candideze ca democrat, pentru a bloca ambițiile lui Trump, dar s-a răzgândit când a văzut că Joe Biden reușea să adune în jurul său partidul.
Spre deosebire de Trump, atât Bloomberg, cât și Dimon sunt evrei, la fel ca progresistul George Soros. Ambii, la fel ca Soros, încearcă să influențeze cât pot opinia publică, lăsând, până acum, pe un plan secund ambițiile lor prezidențiale.
La Casa Albă nu prea au ajuns președinți săraci. Cu foarte puține excepții, așa cum a fost Bill Clinton, care a provenit dintr-o familie umilă, președinții au crescut în abundență și au fost foarte bogați, cum este cazul acestor doi posibili candidați care, poate, nu vor candida niciodată. Nu este un fenomen nou, însă aproape toți președinții au fost milionari: numai 9 dintre ei nu, unul dintre ei fiind Abraham Lincoln
Într-un articol publicat recent de ziarul conservator „Wall Street Journal”, Dimon prezenta ceva care putea fi înțeles ca program de guvernare, și, mai de curând, declara că se simte mai degrabă republican, decât democrat, totuși și această preferință era minimă. Adică, la orice oportunitate, nu i-ar veni greu să se dea cu Democrații.
De fapt, în ziua de azi, este dificil ca cineva să aleagă între cele două partide, deoarece rolurile lor s-au schimbat total: republicanii nu mai sunt bogații privilegiați de odinioară, căci reprezintă clasa muncitoare, îi reprezintă pe cei care se simt marginalizați și defavorizați, pe cei care trăiesc de pe o zi pe alta.
Conservatorilor le-a mai rămas doar crezul economic, adică încrederea în piață, iar vulgaritatea nu mai este o piedică în rândurile lor, așa cum s-a văzut în cazul lui Trump, în timp ce Partidul Democrat adună elite cum sunt universitarii, artiștii, actorii faimoși, rezidenții din zonele urbane.
Nici în interiorul și nici în afara țării lumea nu e conștientă de această inversare a rolurilor, însă muncitorii, fermierii sau cetățenii cu slabe posibilități economice ascultă cu mai mult interes mesajul populist republican, decât tezele sofisticate ale Democraților.
Un exemplu în acest sens se poate vedea în politica președintelui Biden: eforturile sale se concentrează pe favorizarea absolvenților universitari cu datorii contractate pentru a-și finanța studiile, însă nu arată vreun interes pentru întreprinderile care produc alimente și nici pentru micii salariați care își duc traiul de pe o zi pe alta. Căci, din punct de vedere electoral, este foarte clar: universitarii pot să-și sporească mesajul, în timp ce muncitorii din veriga cea mai de jos de abia dacă au vreo influență dincolo de familiile lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Es cosa de ricos Washington, Diana Negre

Michael Bloomberg

Entre los no-candidatos a la presidencia norteamericana de los que nuestros lectores han oído poco o nada, se hallan dos personajes del nivel económico de Donald Trump, con gran reconocimiento y aprecio en varios sectores, pero que, de momento, decidieron no presentarse.
El más “pobre” está por debajo del nivel de Trump, pues, en vez de una fortuna estimada en 3.4 mil millones de dólares como el ex presidente, tan “solo” tiene unos 2 mil millones. El otro, en cambio, les supera en mucho a los dos, pues se estima que ha acumulado unos 70 mil millones.
A diferencia de Trump, quien hizo su dinero en la construcción, los otros dos amasaron su fortuna en los mercados financieros: Jamie Dimon, el más pobre de los tres, es el presidente de la mayor banca del país, JP Morgan, mientras que Michael Bloomberg, el más rico, se halla al frente de un gran conglomerado financiero y mediático, que lleva su nombre.
Ni uno ni otro tienen claro por qué partido se habrían de postular, aunque probablemente se encuentren más a gusto con los Demócratas, pero eso de los partidos en Estados Unidos tiene un significado más aleatorio que en Europa y los candidatos se pegan al que mejor les va -o el que más posibilidades de ganar ofrece.
En realidad, el propio Trump, famoso por sus posiciones ultra conservadoras, estaba más cerca de los demócratas que de los republicanos antes de su candidatura, pero no había posibilidades de ser candidato demócrata, así que se unió a los republicanos.
En el caso de Bloomberg, quien fue alcalde de Nueva York, se cambió de partido mientras estaba en el cargo y luego acabó rechazándolos a ambos y siguió como “independiente” hasta el fin de su mandato. Durante la última campaña presidencial, ofreció presentarse como candidato demócrata para bloquear las ambiciones de Trump, pero desistió al ver que Joe Biden aglutinaba al partido.
A diferencia de Trump, tanto Bloomberg como Dimon son judíos, igual que el progresista George Soros. Ambos, igual que Soros, tratan de influir como pueden en la opinión pública y, hasta ahora, han dejado en segundo plano sus ambiciones presidenciales.
En la Casa Blanca raramente hay ocupantes con experiencias semejantes a las de sus votantes más pobres. Con algunas excepciones, como Bill Clinton que creció en un hogar humilde, los presidentes han crecido en la abundancia o, como en el caso de los dos candidatos que tal vez nunca se presenten, son muy ricos. No es un fenómeno nuevo, pues millonarios lo han sido casi todos los presidentes: tan solo 9 no llegaron a cosechar esta suma, entre ellos Abraham Lincoln
En un artículo reciente publicado en el diario conservador “Wall Street Journal” Dimon presentaba lo que se podría entender como un programa de gobierno y, en declaraciones recientes, señalaba que se sentía más republicano que demócrata, pero con una preferencia mínima. Es decir, si hay una oportunidad no tendría dificultades en unirse a los Demócratas.
En realidad, hoy en día, es difícil inclinarse por uno u otro partido, porque los papeles de ambos han cambiado totalmente: los republicanos no son ya los ricos privilegiados de antaño, sino que representan a la clase obrera, a quienes se sienten marginados y desfavorecidos, a los que viven al día.
Lo que les queda de conservador es su credo económico, es decir su confianza en el mercado, pero la vulgaridad no es un obstáculo entre sus filas, como se vio con el presidente Trump, mientras que el Partido Demócrata recoge a los académicos, los artistas, los actores famosos, lo residentes de zonas urbanas.
Ni dentro ni fuera del país hay conciencia de este cambio de papeles, pero los obreros, ganaderos, o gente con escasas posibilidades económicas reciben con mucho mayor interés el mensaje populista republicano que las tesis sofisticadas de los Demócratas.
Un ejemplo está en la política del presidente Biden, por ejemplo: sus esfuerzos se centran en favorecer a los graduados universitarios que arrastran deudas para financiar sus estudios, pero no ha demostrado gran interés por las plantas de producción alimenticia ni los pequeños asalariados que viven al día. Y, desde un punto electoral, está acertado: los universitarios pueden magnificar su mensaje, mientras que los trabajadores del eslabón más bajo, apenas tienen influencia más allá de sus familias.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Acum o sută de ani Washington, Diana Negre, 6 de enero.

Kevin McCarthy

Congresul SUA inaugurează, în această lună, ianuarie, o nouă legislatură de doi ani, cu o nouă orientare politică, însă, primele dezbateri și votări nu anunță nici rezultate mari și nici lucruri bune pentru noua majoritate republicană.
Căci Partidul Republican, care timp de doi ani a fost în minoritate legislativă și executivă, adică nu a avut nici președinția și niciuna dintre cele două camere ale Congresului, a recuperat, acum, o Cameră. A promis schimbări, însă, pentru moment, pare să fie în stare să desfășoare doar o ceartă continuă și de nerezolvat în propriul său partid.
Dezacordul l-au văzut toți chiar în prima sedință din acest an în Camera Reprezentanților, acolo unde acum republicanii au majoritatea: candidatul lor a fost nevoit să se lupte mai multe zile până a obținut suficiente voturi pentru a fi numit președinte al Camerei.
În amfiteatru a fost nevoie să se voteze de 15 ori până s-a obținut majoritatea necesară. La început, aspirantul republican la președinția Camerei, Kevin McCarthy, a obținut chiar mai puține voturi decât viitorul lider al opoziției, deoarece Partidul Democrat a votat unanim pentru candidatul său, în timp ce nouăsprezece republicani și-au exprimat revolta împotriva conducerii partidului lor și au votat pentru niște candidați cu susținere puțină.
Desigur, republicanii au venit cu o anumită amărăciune în Congres, căci după primii doi ani de președinție a lui Joe Biden, în care s-au evidențiat limitele sale personale iar democrații au urmat o politică care i-a înfuriat chiar și pe unii membri conservatori, se așteptau la o victorie zdrobitoare, dar, în realitate, a fost o decepție: au învins, într-adevăr, dar cu un avantaj de numai zece fotolii.
Acest lucru îi plasează într-o situație precară, deoarece disciplina nu prea îi caracterizează pe legiuitori și, în acest caz, le-au lipsit 20 de voturi pentru a obține majoritatea de 218 voturi, cu toate că în Cameră sunt 222 de republicani. Aceasta s-a întâmplat în prima zi, căci atunci când au votat din nou, n-au mai obținut nici măcar atât. O situație asemănătoare a existat acum un secol: nici atunci majoritatea republicană nu și-a votat suficient candidatul.
Doar după patru zile de negocieri și aranjamente pentru a reface rezultatul votului au obținut minimul necesar. Nu i-au convins pe toți cei care i se opuneau candidatului, însă au obținut ca un vot să fie nul și, în felul acesta, s-a făcut un aranjament ca să se reducă numărul de voturi valabile, astfel că majoritatea absolută a fost redusă și candidatul republican a putut câștiga.
În 1923, congresmanii au fost nevoiți să voteze de 9 ori până au obținut majoritatea necesară, însă aceasta n-a fost nimic în comparație cu ce s-a întâmplat cu un secol mai înainte: în 1855, au fost nici mai mult nici mai puțin decât 133 de votări, iar acest lucru s-a desfășurat pe parcursul a două luni.
Republicanii suferă, în parte, din cauza decepției pentru rezultatele ultimelor alegeri din noiembrie anul trecut când, după ce pronosticaseră că va veni un „tsunami republican”, au obținut o victorie minimă. Pentru cel care aspiră să le fie președinte în viitorii doi ani, acest lucru înseamnă că va obține un număr minim de voturi, așa cum sa întâmplat acum.
Poate că la originea acestor dezacorduri continuă să se afle fostul președinte Trump, un om care polarizează țara și partidul și care planează asupra viitoarelor alegeri la care promite să se prezinte. Chiar dacă se prezintă sau nu, pozițiile pe care le-a adoptat acum opt ani în privința politicii americane, precum și stilul său combativ planează asupra politicii americane și au o mare influență asupra Partidului Republican.

Pentru un partid care se declară îngrozit de măsurile luate de rivalii lor și care promitea la alegeri că va efectua schimbări importante, începutul mandatului lor nu este de bun augur. Și atât unii cât și ceilalți sunt divizați într-o parte extremă, fie de stânga, fie de dreapta, și una de centru.
La democrați domină acum niște extremiști progresiști, care, pentru moment, reușesc să-i atragă de partea lor pe moderați, fiind bine reprezentați în ramura executivă. La republicani extremiștii nu domină numeric, însă chiar dacă sunt puțini, aceștia au o mare influență datorită majorității mici pe care o deține partidul.
În ambele partide este foarte dificil orice dialog între facțiuni și, așa cum s-a văzut la votul de marțea trecută, legiuitorii „rebeli” nu se uitau la consecințele votului lor, interesându-i să-și exprime doar opinia.
Urmările au fost grave: cât timp Congresul nu are lider, nu pot depune jurământ deputații, astfel că legiuitorii nu-și pot exercita funcțiile și nici nu-și pot primi salariile. Pentru a avea o idee despre cât de radical a fost acel episod, unul dintre acei rebeli republicani a declarat că ar prefera să aibă un lider din opoziția democrată în fruntea Camerei Reprezentanților, în locul unui republican prea moale.
Chestiunea aceasta cu moliciunea în principii este ceva foarte grav pentru republicanii conservatori. De mult timp le-au pus o poreclă colegilor lor mai moderați: RINO. Sunt inițialele de la “Republican in Name Only”, adică, „republicani doar cu numele”, însemnând că sunt „prea moi”.
Faptul că majoritatea din țară preferă moliciunea în loc de radicalism nu prea interesează: extremele din ambele partide se consideră în posesia adevărului și sunt dispuse la multe insolențe, atât să le primească, cât și să le administreze.
În acest caz, ce este foarte ciudat este faptul că congresmenii care i se opun lui McCarthy îl consideră pe acesta ca fiind un „rino”, însă Trump, care reprezintă aripa cea mai radicală a partidului, îl sprijină. S-ar putea trage concluzia că fostul președinte are o susținere limitată: e posibil ca adepții săi să fi aruncat prosopul, iar ceilalți republicani vor căuta un candidat cu perspective mai bune de a câștiga.
Acest lucru ne îndeamnă să abordăm diferit alegerile prezidențiale din 2024, de care unii se tem că ar repeta înfruntarea candidaturilor lui Biden și Trump. Ar fi o desfășurare de candidați nepotriviți: Biden din cauza evidentei sale senilități, iar Trump pentru polarizarea pe care o produce în țară.
Însă, cele 22 de luni care mai rămân până la viitoarele alegeri sunt o eternitate politică, iar, în prezent, atenția țării se concentrează pe ceea ce e urgent, pe demararea activității noii administrații. Cât timp nu a demarat, spectacolul a fost un deliciu în interiorul și în afara SUA: pentru democrați, pentru că pot să râdă de rivalii lor politici, iar pentru guvernele mai puțin prietenoase este o dovadă a limitelor democrației. Limite pe care, în secolul trecut, le recunoștea primul ministru britanic, Winston Churchill, care afirma că democrația este cel mai rău sistem de guvernare…însă, nu avem altul mai bun.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Cien años atrás Washington, Diana Negre, 6 de enero.

Kevin McCarthy

El congreso de Estados Unido inaugura este mes de enero una nueva legislatura de dos años con una nueva orientación política, pero los primeros debates y votaciones no auguran ni grandes resultados ni nada bueno para la nueva mayoría republicana.
Porque el Partido Republicano, que lleva dos años en minoría legislativa y ejecutiva, es decir, sin tener la presidencia ni ninguna de las dos cámaras del Congreso, recuperó al menos una. Para ello prometió cambios, pero de momento tan solo parece capaz de desplegar una greña insuperable dentro de sus filas.
El desacuerdo quedó a la vista de todos en la primera sesión de este año en la cámara de Representantes, donde los republicanos tienen ahora la mayoría: el candidato del partido tuvo que luchar varios días hasta conseguir los votos suficientes para ser nombrado presidente de la Cámara.
En el hemiciclo se votó 15 veces hasta obtener la mayoría necesaria. Al principio, el aspirante republicano a presidir la cámara, Kevin McCarthy, obtuvo menos votos que el futuro líder de la oposición, porque el Partido Demócrata votó de manera unánime por su candidato, mientras que diecinueve republicanos expresaron su rebeldía con la dirección del partido y votaron por candidatos con escaso apoyo.
Cierto que los republicanos llegan con una cierta amargura al Congreso, pues después de los dos primeros años de la presidencia de Joe Biden en que se pusieron de manifiesto sus limitaciones personales y en que los demócratas siguieron una política que enfureció incluso a miembros conservadores de su propio partido, esperaban una victoria arrolladora y la realidad fue una decepción: victoria sí, pero con una ventaja de tan solo 10 escaños.
Es algo que les deja en situación precaria, pues la disciplina no es una característica de los legisladores y, en este caso, les faltaron nada menos que 20 votos para conseguir la mayoría de 218 votos, a pesar de que hay 222 republicanos. Y esto fue en el primer día, porque en las siguientes votaciones aún tuvo menos apoyo. Una situación semejante no se había dado en un siglo, cuando la mayoría republicana de entonces tampoco votó de forma suficiente en favor de su candidato.
Tan solo después de cuatro días de negociaciones y de martingalas para componer el recuento, consiguió el mínimo necesario. No convenció a todos los que se le oponían, pero sí consiguió que dieran un voto nulo y, con ello, se hizo una componenda para reducir el número de votos válidos de forma que la mayoría absoluta se rebajó y así pudo ganar.
En 1923, los congresistas tuvieron que votar 9 veces hasta obtener una mayoría, pero eso no fue nada comparado con el siglo anterior: en 1855, hubo nada menos que 133 votaciones y el proceso se prolongó por dos meses.
Los republicanos sufren, en parte, por la decepción generada en las últimas elecciones del pasado noviembre cuando, tras haber vaticinado un “tsunami republicano”, tan solo tuvieron una victoria mínima. Para el aspirante a presidirlos en los próximos dos años, esto representa que apenas pueden haber defecciones, pues le impiden obtener la cantidad mínima de votos como acaba de ocurrir.
Quizá en la base de estos desacuerdos siga estando el ex presidente Trump, un hombre que polariza al país y al partido y que sigue planeando sobre las próximas elecciones a las que promete presentarse. Tanto si lo hace como si no, las posiciones que adoptó hace ocho años y su estilo combativo planean sobre la política norteamericana y tienen una gran influencia en el Partido Republicano.
Para un partido que se declara horrorizado por las medidas de sus rivales y que promete en las elecciones llevar cambios importantes, el principio de su mandato no es un buen augurio. Y es que tanto unos como otros están divididos entre una fracción ultra -ya sea de izquierdas o de derechas- y una centrista.

Entre los demócratas dominan ahora los ultras progresistas que de momento consiguen tener el seguimiento de los moderados y están bien representados en la rama ejecutiva. Entre los republicanos no hay un dominio numérico de sus ultras, pero incluso esos pocos tienen una gran influencia debido a la escasa mayoría de que goza el partido.
Es común en ambos la dificultad de cualquier diálogo entre sus facciones y, como se vio en la votación de este pasado martes, los legisladores “díscolos” no consideraban las consecuencias de su voto sino el principio de expresar su opinión.
La consecuencia era grave: mientras el Congreso no tenga un líder, no pueden prestar juramento los diputados, de forma que los legisladores no pueden ejercer sus funciones y ni siquiera cobrar sus sueldos. Para darnos una idea de la radicalización del momento, uno de estos rebeldes republicanos declaró que prefería tener un líder de la oposición demócrata a cargo de la Cámara de Representantes, que a un republicano demasiado tibio.
Porque esto de la tibieza de principios es algo grave para los republicanos conservadores. Hace ya tiempo que les pusieron un mote a sus colegas más moderados, a quienes llaman “rinos”. No se trata de semejanza alguna con los rinocerontes, sino que es una abreviatura de “Republican in Name Only¨, es decir, “republicanos solo de nombre”, que siginifica ¨demasiado tibios¨.
No importa que la mayoría del país prefiera la tibieza al radicalismo: los extremos de ambos partidos se consideran en posesión de la verdad y están dispuestos a muchos desplantes, tanto para recibirlos como para darlos.
En este caso, lo que resulta más curioso es que los congresistas opuestos al candidato McCarthy lo consideran un “rino”, pero el propio Trump, que representa el ala más radical del partido, le dio su apoyo. Aunque esto podría incluso ser una indicación de que el expresidente tiene un apoyo limitado: tal vez sus seguidores han tirado la toalla y los demás republicanos buscarán un candidato con mejores perspectivas de ganar.
Lo que induce a enfocar de manera distinta las elecciones presidenciales de 2024, que algunos temen podrían llegar a un enfrentamiento tan increíble como repetir las dos candidaturas de Biden y Trump. Sería un despliegue de candidatos inapropiado por sus escasas posibilidades en ambos casos: Biden por su evidente senilidad y Trump por la polarización que produce en el país.
Pero los 22 meses largos hasta las próximas elecciones son una eternidad política y en estos momentos la atención del país se centra en lo apremiante, que es el comienzo de un nuevo gobierno. Mientras esto no ocurrió, el espectáculo fue un deleite dentro y fuera de Estados Unidos: para los demócratas, por la burla que pueden hacer de sus rivales políticos y para los gobiernos poco amigos una prueba de las limitaciones de la democracia. Limitaciones que reconocía el siglo pasado incluso el premier británico Winston Churchill, quien aseguraba que la democracia era el peor sistema de gobierno… a excepción de todos los demás.

utor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O capcană pentru Putin? Washington, Diana Negre

De când Rusia a invadat Ucraina, în februarie, anul trecut, surpriza a fost constantă: nimeni nu înțelegea prea clar motivația Moscovei, și nimeni nu credea că ucrainenii puteau rezista atacului unui vecin mult mai mare și mai puternic. Acum, din perspectiva unui an care s-a scurs de atunci, s-a creat impresia că Putin a căzut într-o capcană întinsă de NATO și că această alianță defensivă occidentală se pregătea de ceva timp pentru ceea ce s-a întâmplat: ucrainenii erau pregătiți mult mai bine din punct de vedere militar, decât se credea, iar ajutoarele pentru război și cele economice primite din Occident au fost decisive pentru a evita înfrângerea Ucrainei, cel puțin până acum.Această luptă nu este nouă, gândindu-ne la un David ucrainean și un Goliat rus, însă s-a creat impresia că David nu este chiar atât de mic, grație sprijinului dat de țările bogate, cu arme superioare, în timp ce Goliat îndură aceleași neșanse ca uriașul din Biblie. Dar, cu toate victoriile cu care ne-am obișnuit din partea ucrainenilor, nu există nicio garanție că situația le va fi în continuare atât de favorabilă: cu toate limitările sale, Rusia este un teritoriu imens, iar rezervele sale în oameni și arme sunt mult mai mari decât cele ale Ucrainei, ceea ce, pe termen lung, poate favoriza Moscova.Împotriva acestei perspective optimiste pentru Rusia se află realitatea rapidelor progrese tehnologice și superioritatea occidentală în acest domeniu, ceea ce are o influență mult mai mare, în prezent, decât a avut în războaiele de acum mai puțin de un secol, când tehnlogia înaltă și telecomunicațiile se aflau în faza copilăriei lor. Este posibil ca acest război să schimbe modul de abordare a echilibrului de forțe, odată cu noile progrese științifice. Cu toate că liderii occidentali se arată uimiți de acțiunile Rusiei, din punctul de vedere al Moscovei, acțiunile ei sunt mai mult decât justificate: la sfârșitul Războiului Rece, NATO a promis Moscovei că-i va respecta sfera de influență, și, puțin mai târziu, de îndată ce Alianța Atlantică a primit în sânul ei țările Pactului de la Varșovia, i-a dat asigurări că nu vor mai exista extinderi spre răsărit, și nici vreun cântec de sirenă pentru țările din jurul Rusiei.Însă nu s-a întâmplat tocmai așa, nici cu Georgia și nici cu Ucraina, țări care se află, una într-o parte, iar alta în cealaltă parte a Mării Negre: flirtul NATO cu Ucraina durează de ceva vreme, țara prin care rușii aveau o singură cale de acces spre un port cu apă caldă în Crimeea, iar Moscova are convingerea din ce în ce mai mare că Ucraina, unul dintre cele mai mari grânare ale lumii, nu numai că nu-i va mai fi prietenă, dar nici măcar nu va mai fi neutră.E un lucru știut că acordurile internaționale sunt respectate doar atunci când există interes, dar, în cazul acesta, pe Rusia o interesează echilibrul de forțe care a existat mai înainte și nu e dispusă să renunțe la el. Mai mult ca sigur că Ucraina va trăi mai bine sub tutela occidentală, însă geografia este o realitate care nu se poate schimba și este vorba de o țară care se învecinează direct cu Rusia, având o importanță economică și strategică pe care niciun conducător rus nu o poate lăsa să-i scape. Sunt interese naționale, diferite pentru fiecare în parte, dar, reale pentru toți. Oricât s-ar strădui unii, din când în când, să le uite.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿Una trampa para Putin? Washington, Diana Negre

Desde que Rusia invadió Ucrania el pasado febrero, la sorpresa ha sido constante: ni unos entendían claramente la motivación de Moscú, ni casi nadie creía que los ucranianos podrían resistir el ataque de un vecino mucho mayor y más fuerte.Con casi un año de perspectiva, da la impresión de que Putin haya caído en una trampa que le ha tendido la OTAN y que el pacto defensivo occidental llevaba ya tiempo preparándose para lo que ha ocurrido: los ucranianos estaban mucho mejor preparados militarmente de lo que en general se esperaba y las ayudas bélica y económica occidentales han sido importantes y decisivas para evitar la derrota ucraniana -al menos por ahora.Esta lucha no es nueva, como podemos imaginar pensando en un David ucraniano y un Goliat ruso, pero algunos tienen la sensación de que David no es tan pequeño gracias al apoyo de países ricos y con armas superiores, mientras que Goliat sufre hoy de las mismas desventuras que el gigante bíblico.A pesar de las victorias a las que ya estamos acostumbrados por parte ucraniana, no hay ninguna garantía de que la situación se les mantendrá tan favorable: a pesar de todas sus limitaciones, Rusia es un territorio gigante y su reserva en hombres y en armas es mucho mayor que la ucraniana, lo que puede tener un efecto a largo plazo favorable a Moscú.En contra de esta perspectiva optimista para Rusia, está la realidad de los rápidos avances tecnológicos y la superioridad occidental en este terreno, algo que tiene una influencia mucho mayor ahora que en las guerras de hace menos de un siglo, cuando la alta tecnología y las telecomunicaciones estaban en su infancia. Quizá esta guerra cambie los planteamientos en cuanto al equilibrio de fuerzas con el nuevo peso de los avances científicos.Aunque los líderes occidentales se profesan asombrados por las acciones rusas, desde el punto de vista de Moscú su actuación está más justificada: al acabar la Guerra Fría, la OTAN indicó a Moscú que respetaría su esfera de influencia y poco más tarde, una vez que la Alianza Atlántica admitió a los países del Pacto de Varsovia, aseguró que no habría más ampliaciones hacia el Este ni más cantos de sirena para los países que rodean a Rusia. No es eso lo que ocurrió, ni en Georgia ni en Ucrania, cada uno a otro lado del Mar Negro: el coqueteo de la OTAN con Ucrania, el país en que los rusos tenían el único acceso a un puerto de agua cálida en Crimea, lleva ya tiempo y hace pensar a los rusos que el mayor país de Europa y uno de los mayores graneros del mundo no solo dejará de ser su amigo, sino que ni tan solo será neutral.Es cierto que los acuerdos internacionales tan solo acostumbran a respetarse cuando interesan, pero en este caso a Rusia todavía le interesa el equilibrio de fuerzas anterior y no está dispuesta a abandonarlo.Es probable, o más bien seguro, que Ucrania viva mejor bajo la tutela occidental, pero la geografía es una realidad inmutable y se trata de un país muy próximo a Rusia y con una importancia económica y estratégica que ningún líder ruso quiere dejar escapar. Son los intereses nacionales, distintos para cada uno, y reales para todos. Por mucho que de cuando en cuando algunos traten de olvidarlos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Cheile graniței Washington, Diana Negre

Pentru orice american care urmărește știrile din țară, concentrarea de imigranți la frontiera din sud ocupă un loc deosebit: nu mii, ci sute de mii de persoane încearcă – în general, cu succes – să intre în SUA, cu toate că nu au actele necesare și nici oferte de muncă.
Problema aceasta a imigrării ilegale nu este nouă, însă, în ultimul timp, a dobândit proporții foarte mari și este în continuă creștere: legile prin care se încercă să se controleze intrarea ilegală a străinilor a expirat săptămâna aceasta, astfel că porțile vor fi, de acum, și mai deschise pentru cei care încearcă să se stabilească în SUA.
Cititorii noștri s-ar putea gândi că situația nu diferă mult de cea din sudul și din estul Europei, însă există, totuși, o diferență importantă: aici nu se mai încearcă oprirea intrării în țară, căci organizații private sau apropiate de guvern îi ajută, pe cât este posibil, iar autoritățile chiar se pregătesc să le înlesnească intrarea în țară.
Mulți dintre cei care sosesc au aici familii și le este relativ ușor să se integreze. Este ceea ce li se aplică probabil copiilor care vin la graniță neînsoțiți și se bucură, astfel, de un proces mai rapid pentru a ieși din zonă, pentru a putea călători în interiorul țării, unde, probabil, sunt așteptați de părinții lor, de unchi sau verișori, care le vor înlesni integrarea în școlile locale, sau, pentru cei de vârstă mai mare, în locuri de muncă necalificată.
Imigrația ilegală, în mod tradițional, este motiv de intensă dezbatere politică, cu toate că ea nu se reflectă și în procesul legislativ, oricât de mulți congresmeni și senatori din ambele partide s-ar declara, în mod repetat, consternați de haosul care domnește în acest domeniu.
SUA au un procentaj mare de imigrare, cu peste 13,6% din populație de origine străină. În Europa, doar Spania se apropie de această cifră, cu puțin peste 12%, cu toate că o comparație economică între cele două țări oferă puține puncte în comun: dacă șomajul în Spania este în jur 15%, în schimb, în SUA, de abia dacă depășește 3%.
Un lucru și mai important: în SUA populația care locuiește aici, legal sau ilegal, nu poate acoperi toate locurile de muncă din diferitele meserii și profesiuni.
Chiar și inamicii marilor mișcări migratorii recunosc că țara are mare nevoie de mână de lucru – pe ogoare, în fabrici, în centrele de prelucrare a alimentelor, în întreprinderile tehnologice și chiar în școli. Însă, ei ar vrea ca sosirea muncitorilor să se desfășoare în mod ordonat și în funcție de necesitățile economice ale țării.
Acum există o aglomerație de oameni așa cum a existat dintotdeauna, adică oameni care vor să trăiască mai bine și au venit aici atrași de momeala unei prosperități la care nu puteau ajunge în țările lor. Într-o piață a muncii cum este cea din SUA, în general, pot fi angajați toți, însă pătrunderea lor în țară nu corespunde întocmai nevoilor economice și, probabil, acesta este principalul argument al celor care critică preconizata imigrație necontrolată.
Dar, în fața nevoii de muncitori, aceste reproșuri nu au mari rezultate. Recent, liderul majorității din Senat, democratul Robert Schummer, a afirmat că țara are nevoie de și mai mulți imigranți, pentru ca economia sa să funcționeze, ceea ce crează bazele pentru o nouă politică-sau mai degrabă pentru o lipsă de acțiune-în materie de migrație, deoarece nu vor mai exista limite în privința numărului de oameni care vor putea intra în țară. Și între aceste limite se include și legalitatea sosirii lor.
Beneficiarii imediiați ai acestei situații sunt avocații: rezolvarea oricărui document costă cel puțin 140 $, sumă importantă pentru imigranții fără acte sau pentru familiile lor din SUA, care, de obicei, nu câștigă mai mult de 10 $ pe oră, dar, în mod miraculos, noii sosiți fac ros de banii aceștia și evită deportarea.%
Momentul este deosebit de propice datorită înflației, de aproape 8%, de nouă luni încoace, deoarece noii sosiți nu sunt foarte pretențioși în privința remunerării și, lucrând pentru bani mai puțini, au o influență care frânează creșterea salariilor. În luna octombrie a acestui an, de pildă, existau aproximativ zece milioane de locuri de muncă vacante care, dacă vor fi ocupate de muncitorii care ar putea veni din afară, mai ales pentru locuri de muncă calificate, ar putea fi o frână pentru inflație.
Însă, considerentele nu sunt numai economice: în general, imigranții votează progresist, cel puțin primele generații, iar acest lucru este în beneficiul democraților, care sunt, în felul acesta, și cei care îi favorizează cel mai mult. Acum, democrații îi etichetează de „nativiști” pe cei care se opun intrări a mai multor imigranți, în timp ce republicanii își exprimă îndoiala în privința patriotismului celor care vor și mai mulți imigranți.
Străduința democraților de a deschide porțile migrației este atât de mare, încât președintele Tribunalului Suprem s-a văzut nevoit să oprească măsura iminentă de a desființa controalele, însă nu există nicio garanție că o va pute opri pentru multă vreme. Cu diferența de nivel de viață și de posibilități care există între Nordul și Sudul continentului, avalanșa migratorie poate deveni o adevărată maree umană: anul acesta, au venit la granițe două milioane de indocumentados, iar numărul lor poate să crească mult mai mult dacă li se dă voie să intre fără control.
De fapt, țara aceasta a tot importat muncitori din momentul în care au sosit aici primii coloni. Nu numai că aduceau cu ei, în mod forțat, sclavi negri cumpărați în Africa, dar, în țară, existau și albi în condiții de semi-sclavie, care munceau ani sau zeci de ani pentru a-și obține libertatea: era mult de muncă, și, în spatele acestei munci, mulți bani care se puteau câștiga, atât pentru patron cât și pentru sclav sau semi-sclav. Nici atunci și nici acum nu sunt mulți cei dispuși să renunțe la câștig.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Las claves de la frontera Washington, Diana Negre

Para cualquier norteamericano que siga las noticias del país, resulta llamativa la concentración de inmigrantes en su frontera meridional: no miles, sino cientos de miles de personas tratan -generalmente con éxito- de entrar en Estados Unidos, aunque no tengan la documentación necesaria, ni ofertas concretas de trabajo.
Este problema de inmigración ilegal no es nuevo, pero recientemente ha adquirido mayores proporciones y está a punto de aumentar todavía más: la legislación que trataba de controlar las entradas ilegales de extranjeros, expiró esta semana y las puertas estarán todavía más abiertas a quienes tratan de instalarse en Estados Unidos.
Nuestros lectores pueden pensar que la situación no es muy distinta de la que se vive o se ha vivido en el sur y el este de Europa, pero hay una diferencia importante: aquí no tratan de impedir la entrada en el país, organizaciones privadas o afines al gobierno les ayudan en lo posible y las autoridades se preparan incluso a facilitar más su ingreso al país.
Muchos de los que llegan tienen aquí familia y les es relativamente fácil integrarse. Es algo que probablemente se aplica a los niños que llegan a la frontera sin la compañía de sus familias y gozan así de un proceso más rápido para salir de la zona y viajar al interior del país, donde probablemente les esperan padres, tíos o primos que facilitarán su integración, ya sea en las escuelas locales o, para los ya de mayor edad, en puestos de trabajo no cualificados.
Como ha ocurrido tradicionalmente, la inmigración ilegal es motivo de un intenso debate político, a pesar de que no se ve reflejado en el proceso legislativo, por mucho que congresistas y senadores de ambos partidos se declaren repetidamente ultrajados por el desorden que impera en este terreno.
Lo cierto es que Estados Unidos tiene un elevado porcentaje de inmigración, con más del 13.6 de la población de origen extranjero. En Europa, tan solo España se le acerca, con poco más del 12%, aunque la comparación económica entre ambos países ofrece pocos puntos en común: si el desempleo en España ronda el 15%, mientras que en Estados Unidos apenas supera el 3%.
Más importante aún, en Estados Unidos no hay forma de cubrir todas la vacantes en todo tipo de oficios y profesiones con la población que reside aquí, legal o ilegalmente.
Incluso los enemigos de grandes movimientos migratorios reconocen que el país necesita mano de obra -en sus campos, sus fábricas, sus centros de procesamiento de alimentos, empresas tecnológicas, incluso en sus escuelas. Pero quisieran que la llegada de trabajadores se haga de forma ordenada y de acuerdo a las necesidades económicas del país.
Lo que hay ahora es una aglomeración de gentes como las que siempre han llegado, es decir, personas que desean vivir mejor que en sus países y llegan aquí con el señuelo de una prosperidad que no pueden alcanzar allí. En un mercado laboral tan apurado como el de Estados Unidos, se les puede emplear en general a todos, pero su ingreso en el país no corresponde exactamente a las necesidades económicas y esta es probablemente la queja principal de quienes critican esta inmigración sin controles.
Pero ante la necesidad de trabajadores, estas quejas no dan grandes resultados. Recientemente, el líder de la mayoría en el Senado, el demócrata Robert Schummer, declaró que el país necesitaba más inmigrantes para que su economía funcione, lo que sentaba las bases para la nueva política -o más bien inacción- migratoria, en que ya no habrán límites a la cantidad de gente que puede entrar en el país. Y entre estos límites se incluye la legalidad de su llegada.
Los beneficiarios inmediatos de esta situación son los abogados: tramitar cualquier documento vale por lo menos 140 $, una cantidad importante para inmigrantes indocumentados o para sus familias en el país que frecuentemente no ganan más allá de 10 $ por hora, pero milagrosamente los recién llegados encuentran estos fondos y evitan la deportación.
El momento es especialmente propicio debido a la inflación, próxima al 8 % desde hace casi nueve meses, pues los recién llegados no son muy exigentes en cuanto a remuneración y, al trabajar por menos dinero, tienen una influencia que frena la subida de salarios. En el pasado mes de octubre, por ejemplo, había nada menos que 10 millones de vacantes que, de llenarse con los trabajadores que pueden llegar de fuera, especialmente para empleos cualificados, habrían de ejercer un cierto freno sobre la inflación.
Pero no todo son consideraciones económicas: en general, los inmigrantes tienen un voto progresista al menos en las primeras generaciones y esto beneficia a los demócratas, que son así quienes más les favorecen. Ahora, los demócratas tildan de “nativistas” a quienes se oponen a la entrada de más inmigrantes, mientras que los republicanos expresan sus dudas en cuanto al patriotismo de quienes favoreces más llegadas.
El empeño demócrata por abrir las compuertas migratorias es tal, que el presidente del Supremo se vio impulsado a paralizar la medida inminente de eliminar los controles, pero no hay garantías de que lo frene durante mucho tiempo. Con la diferencia de nivel de vida y posibilidades entre el Norte y el Sur del continente, la avalancha migratoria puede ser una autentica marea humana: este año, llegaron a las fronteras dos millones de indocumentados y el número puede ser mucho mayor si se les permite entrar sin permiso.
En realidad, este país ha estado importando trabajadores desde que llegaron sus primeros colonos. No solo traían de manera forzada a esclavos comprados a negros en Africa, sino que en el país había también blancos en condiciones de casi esclavitud que trabajaban años o décadas para conseguir su libertad: había un trabajo por hacer y, tras él, dinero que ganar, tanto para el patrono como para el esclavo o semi esclavo. Ni entonces ni ahora hay mucha gente dispuesta a renunciar al beneficio.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Sărbătoarea Anul Nou era, la început, una a morții și renașterii Soarelui, cel mai vechi Părinte al lumii. Legătura ei cu Crăciunul? Străvechiul festivalul al solstițiului de iarnă.

Strămoșii noștri europeni au sărbătorit Anul Nou în epoci diferite …

… fie în preajma solstițiului de iarnă (cel mai vechi An Nou… pe care îl numim Crăciun și peste care s-a așezat Nașterea lui Iisus Hristos)…

… fie în preajma echinocțiului de primăvară (mai recent, de vreme ce e legat de anul agricol, și, probabil, împrumutat de la popoarele Orientului Apropiat, peste care s-a așezat Paștele)…

… fie în preajma echinocțiului de toamnă (Anul Nou așa-zis celtic… ale cărui amintiri le putem găsi și în Sâmedrul românilor).

Toate trei sunt,de fapt, una și aceeași mare sărbătoare: sărbătoarea renașterii soarelui/lumii, a renașterii Zeului/Zeiței, în unele locuri și epoci, a renașterii timpului, și, întotdeauna, a întoarcerii la viață, în lumea de sub soare, a celor trecuți dincolo.

Nu putem înțelege astăzi Crăciunul/Nașterea Domnului, Anul Nou, Paștele și Armindenii (1 Mai) sau Halloween-ul și Sâmedru, dacă nu înțelegem că toate sunt una și aceeași mare sărbătoare a trecerii într-un timp nou, cu alte cuvinte, sărbătoarea Anului Nou.

I. SOLSTIȚIUL DE IARNĂ ȘI ZEUL SOARE

(Re)nașterea Soarelui și Nașterea lui Iisus Hristos; Saturn și Ianus

Crăciun și Anul Nou: una și aceeași străveche sărbătoare a solstițiului de iarnă.

Rostul ei? Întâmpinarea învierii Soarelui… cel mai vechi zeu din lume.

Toate datinile de Anul Nou s-au născut din credința vechilor europeni că Soarele moare în cea mai scurtă zi a anului și că renaște a doua zi.

Pentru ei noaptea cea mai lungă a anului, în care Soarele putea muri pentru totdeauna, era o noapte de veghe, sfântă cum am spune azi, în care nimeni nu trebuia să doarmă, ci să aștepte renașterea Soarelui/ivirea lui în zori, pe cer, și în care focul trebuia să fie mare și puternic în vetre și în… vatra satului.

Focul, pentru că era un… dublu piromorf al Soarelui.

De aici avem noaptea sfântă de Crăciun, rugul/focul de Crăciun și bușteanul de Crăciun, dar și colindele cu zorii de zi (de ex. Ziurel de Ziuă) și colindatul de dimineață (mersul cu Bună Dimineața  poate fi o amintire a salutului cu care cei vechi începeau prima zi a anului, ziua învierii Soarelui).

Chiar dacă toate acestea par să fie legate de Nașterea Domnului, pe care strămoșii noștri stră-români au numit-o Crăciun, ele sunt mult mai vechi și s-au moștenit cât se poate de firesc.

Apoi teologii creștini le-au… creștinat și au așezat Nașterea Domnului peste… Nașterea Soarelui.

Domnul Iisus Hristos a fost numit Soarele Dreptății și primii artiști creștini L-au reprezentat cu capul înconjurat de raze…

… și în mai toate colindele noastre auzim despre Sfântul  soare.

Sfântu Soare-a răsărit și pe noi ne-a-mpodobit cu podoaba traiului, cu făclia raiului!  Sau

Dumnezeu adevărat, Soare-n raze luminat.

Aceiași teologi au reușit să facă, în cele din urmă, uitate câteva mari sărbători romane din decembrie-ianuarie, acoperindu-le cu Nașterea Domnului (25 dec.) și cu ziua Sf. Vasile (1 ian.).

Care erau ele? Erau…

– serbările lui Saturn, Saturnaliile (17-23 decembrie)

– serbările zeiței cerealelor… Ceres (21 decembrie)

– serbările lui Mitra (25 decembrie)

– serbările Nașterii Soarelui Nebiruit/Natalis Solis Invicti (25 decembrie)

– Calendele lui Ianuarie/Calendae Ianuariae (25 decembrie) și

– sărbătoarea lui  Ianus (1 ianuarie).

Putem spune că pruncul Iisus și Sf. Vasile au reușit să înlocuiască patru mari zei care îi făceau pe romani să petreacă, în epoca imperială, de pe la mijlocul lui decembrie până pe 1 ianuarie.

Cine sunt ei?

Sunt patru mari… zei solari (toți ipostaze străvechi ale Soarelui) care au ajuns în panteonul romanilor, din diferite culturi ale Orientului, în momente diferite.

Toți erau sărbătoriți la solstițiul de iarnă. Deloc întâmplător!

Cei patru erau:

1. Saturn, zeul seminței și al semănăturilor, un zeu al virilității și al fertilității, al agriculturii, culturii/civilizației și ordinii din Univers.

2. Mitra, zeul persan al luminii cerești, al dreptății, adevărului, credinței/fidelității și… al Ordinii. Nu întâmplător, ca zeu al oștirilor cerești și luptător împotriva cetelor de demoni ai întunericului, a și devenit patronul legiunilor romane, cele care l-au răspândit în toată Europa, bineînțeles, și în Dacia romanizată.

3. Sol Invictus – Soarele nebiruit, tot un conducător al oștirilor cerești ce biruie întunericul, noaptea și iarna.

4. Ianus, un zeu al luminii înțeleasă ca un început și, apoi, un zeu al începuturilor.

Ianus merită să ne oprim puțin la el.

Avea două fețe pentru că era „portarul cerului și al luminii cerești, cel care dimineața deschide porțile și seara le închide” (At. Marienescu).

Să spunem că era, probabil, la început, o întrupare a Soarelui dimineții, dar și a Soarelui din prima zi de după solstițiul de iarnă.  Lui i-a fost dedicat începutul fiecărei luni (prima zi), dar, mai ales, prima zi a anului, 1 ianuarie.

Trebuie să facem precizarea că în anul 153 î. Hr., la Roma, prima zi din ianuarie cădea… pe 25 decembrie și nu pe 1 ianuarie…

… și că 1 ianuarie a devenit începutul anului abia în anul 46 î. Hr., când Iulius Caesar a mai adăugat 6 zile lui decembrie, mutând „începutul anului la luna nouă de după solstițiul de iarnă” (At. Marienescu).

Pe Ianus, evident, l-a înlocuit Sf. Vasile, pomenit de Biserică chiar pe… 1 ianuarie.

Ce au devenit ei?

Mithra și Soarele Nebiruit s-au contopit cu figura lui Iisus, iar Saturn și Ianus s-au contopit cu străvechea figură a Tatălui Belșugului, ea însăși o ipostază a Soarelui Atotdăruitor…

… Tatăl Belșugului pe care stră-românii l-au numit Moș Crăciun.

Se știe că renașterea/învierea Soarelui la solstițiul de iarnă era o promisiune a nemuririi (de aceea la Anul Nou, credeau vechii europeni, înviau strămoșii)…

… dar și o promisiune de prosperitate, de vreme ce Soarele era un Atotdăruitor…

… promisiune rămasă în tot ce numim tradiții, datini și obiceiuri de Crăciun și de Anul Nou care nu sunt altceva decât o magie a rodirii și o chemare a belșugului.

Saturn și Ianus sunt zei ai abundenței și nu întâmplător formează o pereche: Saturn, un zeu al agriculturii adus în Italia probabil de niște colonizatori orientali, se spune că a domnit în Roma sub binecuvântarea lui Ianus (care i-a și ridicat un templu și i-a instituit un cult) și că Ianus, la rândul lui, a învățat de la Saturn să bată monedă și să construiască corăbii (de aceea monedele cu Ianus au pe revers prora unei corăbii).

De fapt, cel mai probabil, vechii romani „i-au împerecheat” ca pe doi zei solari în care se „topiseră” 1. străvechile figuri autohtone ale zeului Cer/Soare, 2. zeul Soare/Cer al indo-europenilor și, e de presupus, 3. două figuri ale aceluiași zeu adus în Italia, pe căi diferite, în momente diferite, de colonizatori veniți din Orient.

Nu întâmplător și sărbătorile lor sunt apropiate: Saturn încheie anul (puțin înainte de solstițiul de iarnă, poate amintind de Anul cel vechi) și Ianus îl deschide, în prima zi a anului (amintind de anul cel nou, renăscut).

1. Saturn, ca zeu al seminței și al semănăturilor, pare să fi fost la început ipostaza Soarelui ca … soț al Gliei, adică principul fecundității masculine care se întâlnește cu principiul fecundității feminine.

Iar Saturnaliile din Roma imperială par să fie o amintire a orgiilor (ele însele,o amintire/o repetare a hierogamiei primare Cer (Soare)-Geea (Mama Pământ)…

… orgii obișnuite în Orientul Apropiat la începutul anului (echinocțiul de primăvară).

Saturn este o rudă a lui Cronos (zeul Timp al vechilor greci) dar nu este Cronos așa cum îl vedeau grecii.

Saturnul Italiei primitive era mai degrabă un numen, o putere divină, ca și larii și penații…

… o putere care ocrotea semințele și câmpurile…

… și care avea și o soție, pe Ops, ocrotitoarea recoltelor.

Recunoaștem în perechea Saturn-Ops perechea divină Soarele (Cer) – Glie. Soarele care dăruiește viață și care face glia să rodească, să devină fecundă.

Numele lor nu sunt deloc întâmplătoare:

Saturn vine din rădăcina indo-europeană a săturării/abundenței: *sa/se-= (a fi) sătul, îndestulat, plin, rădăcină din care s-a format  sa-ti-s = săturare…

… iar Ops este numele însăși al… resurselor: opes în latină înseamnă: mijloace, resurse, bogăție, avere. Ops era, așadar, un chip al Gliei roditoare, dătătoare de belșug, într-un cuvânt, o zeiță a abundenței și a bunăstării.

Iarăși, nu întâmplător, există cuvântul satiră. Satura sau satira lanx, era tava plină cu fructe de tot felul, cu ofrande pe care vechii romani le aduceau zeilor în semn de mulțumire, dar și ca o rugăminte de spor și belșug.

Trebuie că, la început, satira era un mic spectacol care semăna cu colindatul nostru: versuri strigate și cântate, vesele și îndrăznețe, despre cei de față, probabil o expunere în public a lucrurilor de care trebuia să le fie rușine.

În latină din satis, săturare, s-au născut: satio, satiare = a sătura; satietas = săturare, saț; satur, cu fem. satura = sătul, săturat, plin, bogat; saturitas = săturare, abundență…

… iar româna le-a moștenit pe: a sătura (din saturo, saturare), pe sătul (din satullus, „săturel”, de unde și destul, din de și sătul), sau pe saț (probabil din satis = destul)…

Din nou, nu întâmplător, în latină, familia de cuvinte a semănatului provine din aceeași rădăcină *sa/se-: se-ro, cu participiul satum = a semăna, a însămânța a da naștere, a genera, sata = semănături și satio = semănat.

Așadar, un zeu al belșugului, dar și al deplinătății/împlinirii, un zeu care a domnit o vreme pe pământ, în Latium și apoi la Roma, sub binecuvântarea lui Ianus, ca rege al vârstei de aur, când, în lume, domneau belșugul, pacea și dreptatea, libertatea deplină și egalitatea și când oamenii nu munceau, ci petreceau întruna.

Legenda spune că el i-a învățat pe oameni să facă agricultură (simbolul lui este o seceră, ceea ce-l arată ca pe un zeu al recoltei, al secerișului, un urmaș al Marii Mame!), dar și să construiască cetăți.

Așadar un mare zeu solar binefăcător.

În memoria acelei vârste de aur, spuneau romanii, se țin Saturnaliile, adică serbările lui Saturn (17-23 dec.), ca și Opalia (19 și 20 dec.), serbările zeiței Ops, perechea sa divină.

Iată ce scrie Marcobius în Saturnalia (I, 10)

„(Cei vechi) credeau că zeița Ops era soața lui Saturn și, de aceea, Saturnaliile și Opaliile se țin împreună, în această lună.

Mai credeau că Saturn și soața sa, Ops, au fost descoperitorii grânelor și ai poamelor.

De aceea, după ce oamenii își culeg toate roadele de pe câmp, îi sărbătoresc pe acești zei ca pe părinții viței de vie cultivate, de soi, și toți sunt încredințați că ei nu sunt alții decât Cerul și Glia, zicând că Saturn s-a numit așa de la satus (semănat), pentru că cerul face semănăturile să rodească, și că Ops s-a numit glie, pentru că numai cu ajutorul ei  se dobândesc alimentele de care au nevoie oamenii ca să trăiască; sau, poate, (se gândesc) că s-a numit Ops de la munca (opus) care face să se nască poame, grâne și roade (de tot felul).

Oamenii îi aduc ofrande așezați pe pământ și-l ating dinadins, ca să arate că glia este, (cu adevărat), mama pe care muritorii trebuie s-o râvnească”.

„Hanc autem deam Opem Saturni coniugem crediderunt, et ideo hoc mense Saturnalia itemque Opalia celebrari, quod Saturnus eiusque uxor tam frugum quam fructuum repertores esse credantur: itaque omni iam fetu agrorum coacto ab hominibus hos deos coli quasi uitae cultioris auctores: quos etiam nonnullis caelum ac terram esse persuasum est, Saturnumque a satu dictum, cuius causa de caelo est, et terram Opem, cuius ope humanae uitae alimenta quaeruntur, uel ab opere per quod fructus frugesque nascuntur.

Huic deae sedentes uota concipiunt, terramque de industria tangunt, demonstrantes ipsam matrem terram esse mortalibus adpetendam”.

La Saturnalii (care, la început, țineau doar o zi, pe 17 decembrie, dar care, cu timpul, au ajuns să țină o săptămână întreagă, din 17 până în 23 decembrie, de vreme ce câte un împărat tot mai adăuga câte o zi) romanii se vizitau, își făceau daruri, mai ales lumânărele albe și figurine de lut sau din cocă (sigillaria).

Ele erau, evident, amintirea hierogamiei, a nunții sacre dintre Cer/ Soare și Glie (o amintire a orgiilor orientale) și se sărbătoreau în amintirea vârstei de aur a omenirii (o adaptare a mitului grecesc al vârstei de aur).

Cum în Roma imperială Saturnaliile chiar recreau orgiile orientale, Biserica s-a străduit și a reușit să le desființeze, așezând sărbătoarea Nașterii Domnului nu chiar peste ele, ci puțin după.

Saturn, sec. II, Museo nazionale del Bardo,Tunis, Tunisia

Saturnalii, mozaic din Pompei

2. Ianus, ca zeu al calendelor, era și un zeu al profiturilor.

Ce se întâmpla la calende?

La calende, pontifii „publicau“ calendarul lunii: sărbători, zilele de judecată, de târg şi zilele în care se puteau încheia contracte. Cu alte cuvinte, o programare, o agendă a evenimentelor lunii şi a oamenilor de afaceri (negociatores, de unde în română neguţători).

Pe scurt, la calendae „se publica“/se striga calendarul religios, agricol, politic, calendarul tribunalului şi cel al afacerilor.

De fapt, calendarium (de unde calendar în română) nu era altceva decât un registru contabil/comercial. Un registru de intrări şi ieşiri/de venituri şi cheltuieli, un registru de administrare a averii, publice şi private, şi a capitalului, public şi privat, investit… de regulă în comerţul cu bani, adică în împrumuturi cu dobândă.

Un calendarium era registrul bancherilor, ce înregistra sumele date cu dobândă, datele scadente şi… profitul, iar termenele de plată cădeau întotdeauna la calende, prima zi a lunii, şi tot la calende se făceau „actualizările.” Un calendarium mai putea fi chiar averea, patrimoniul, inventarul bunurilor unei case/ale unei „întreprinderi.” Şi, mai târziu, însăşi „cooperativa de credit,” banca agricolă sau banca comercială, Registrul Comerţului fiecărei urbe romane sau colonii.

Să mai spunem ceva despre Ianus: figura lui bifrons, cu două fețe, ne arată o încercare de evitare a hiatusului în timp, de întrerupere a mersului lumii, lucru de care se temeau cel mai mult cei vechi, la solstiţiul de iarnă.

Soarele, țapul și turca

Spuneam că pentru strămoșii noștri europeni renașterea Soarelui-Atotdăruitor, la solstițiul de iarnă, este și o promisiune de prosperitate.

Este important să știm asta pentru că din ea s-au născut toate riturile și urările/colindele de Anul Nou.

Iată, de pildă, o imagine ce pare desprinsă dintr-o scenă de colindat cu steaua, doar că aici apare soarele și nu steaua magilor (vestitorii lui Hristos) care, e limpede, l-a înlocuit în riturile propițiatorii.

Faptul că personajul (poate un preot) este itifalic arată că e vorba de un ritual al chemării rodirii.

Nu întâmplător apare și o crenguță de brad (arborele cosmic „comun popoarelor străvechi din Eurasia,” R. Vulcănescu).

De remarcat semnele (hieroglifele) care „explică” desenul: le recunoaștem pe iile și pe cămășile noastre țărănești.

Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Silviu Sanie

La fel de interesantă este și imaginea următoare: un personaj (preot?) ținând într-o mână un ulcior din care, probabil, face o libație, și, în cealaltă, un cap de țap sau de cal.  Deasupra lui este roata soarelui.

Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Silviu Sanie

Un dans/un ritual de Anul Nou? 

Poate fi un ritual de Anul nou, dar poate fi și unul funerar.

Cel mai probabil, desenul înfățișează un ritual obișnuit la solstițiul de iarnă și  capul e mai degrabă de țap, pentru că țapul este simbolul virilității și al fecundității masculine.

Oricum ar fi, în dansul/jocul făcut „sub privirile” soarelui, acest craniu simboliza moartea și învierea, dar și fecunditatea lumii, pentru că renașterea și rodirea, în mintea celor vechi,  sunt două idei întrețesute.

Trebuie că dintr-un astfel de ritual s-a născut turca noastră.

Turca și nu capra. Deși turcă este un feminin, poate fi numele țapului, pentru că, așa cum am spus, țapul este animalul simbolic în magia rodirii, nu capra. Jocul caprei, cel mai probabil, s-a născut mult mai târziu, dintr-o confuzie.

Cu timpul capul de țap a fost înlocuit cu unul de oaie sau de bou cu cioc de pasăre (o înfățișare a morții) sau cu unul de cerb (un țap nobil).

Iată câteva fragmente din câteva  relatări mai mult decât interesante despre turcă, adunate de Tudor Pamfile în cartea sa Sărbătorile la români:

Începând de la Ignat și sfârșind cu zilele Crăciunului, – prin unele părți, începând cu zilele Crăciunului, – cu întâia sau cu a doua, iar prin altele obișnuindu-se numai în ziua de Sf. Vasile până seara, tineretul român umblă cu turca, capra sau brezaia, nume ce-l poartă unul din flăcăii mascați.

Se vede că datina aceasta a fost mai demult practicată pretutindeni la românii din stânga Dunărei; astăzi, însă, sunt părți unde datina  s-a uitat sau a slăbit, s-a transformat, purtând alte numiri ca: moșnegei, obrăzari, un nume nou ca cel de mascați…(…).

(În Țara Oltului) turca o fac flăcăii în seara de Crăciun… (…).

Cer voie de la popă, ghirău și notareș, să le deie slobozenia. Acum, în urmă, popa nu le prea dă, că zice că turca-i capul dracului, iar pe unii turcași nici nu-i cuminecă. (…)

(În Munții Apuseni) turca e cioplită și sculptată din lemn, întocmai ca un cap de cerb, având printre cornițe un fel de panglici și bentițe de mărgele și cu clopoței pe la urechi. (…)

Împrejurul bâtei de la grumazi e croită, din covoare scumpe, o haină largă, întocmai ca o fustă femeiască și care e împodobită cu tot felul de năfrămi de mătase și curele cu ținte. (…)

Pentru a juca turca se cere o mare deprindere. De obicei feciorii, în postul Crăciunului, se adună seara la o casă unde învață a colinda și unde, fiind și câte un ceteraș sau fluieraș, se aleg doi feciori mai îndemânateci în jocuri gimnastice, spre a se deprinde în jocul cu turca.

Covoarele, năfrămile, panglicile și bentițele sunt împrumutate de pe la fetele fruntașilor, pe care, după sărbători, le înapoiază în aceeași stare cum le-au și primit.

Sunt rari feciorii care se decid să joace turca, deoarece ei cred că de la cel care o joacă se depărtează pentru 6 săptămâni îngerul lui bun și în acel timp ar fi lăsat în voia celui rău. Afară de aceasta, jocul este atât de obositor, încât tot mereu trebuie să se schimbe cei doi jucători.

Feciorii, având de mai înainte tocmită o gazdă (casă), unde au să se ospăteze, în dimineața Ajunului se adună și-și aleg un econom sau crâșmar, care să poarte grijă de-ale mâncării și băuturii, un jude sau birău pentru ținerea ordinei, un vornic și doi sau trei feciori mai nătângi, pe care îi numesc cai, fiindcă duc în spinare carnea și colacii primiți. Cu gătirea bucatelor se însărcinează găzdoaia casei.

…În ziua de Crăciun, după ieșirea din biserică, feciorii se adună la gazdă de unde pleacă la colindat cu vâsc și cu iedere în căciulă, cu lăutarul și cu turca, mai întâi la fruntași, apoi la mijlocași și pe urmă la oamenii de rând din sat. (…)

(Acolo unde sunt primiți) feciorii intră în curte și se așază la fereastră, unde se împart în două coruri, cântând alternativ câte o strofă din colindă… iar turca face prin curte comédii. După termnarea colindei, feciorii intră în casă cu turca spre a juca, iar pe masă e pusă cinstea (darurile): un colac mare făcut din grâu curat, carne de râmător (porc-n.n.), un fiorin (un ban-n.n.) și câte o doniță de vin. (…)

În comitatul Hunedoarei (…) cu vreo două săptămâni înaintea Crăciunului, se adună junii satului la careva dintre ei unde se înțeleg că unii dintre cei mai tineri sau mai bătrâni (mai mari-n.n.) să joace turca. (…)

Apoi își aleg o gazdă, la casă căruia îmbracă turca, îi țin ospățul și pomana…. În fine, aleg din sânul lor pe turcaș, un fecior zdravăn și îndemânatic…

În multe cazuri nu se află nici un fecior care să primească să joace turca, fiindcă sunt de credință că pe turcaș îl părăsește îngerul păzitor pe 6 săptămâni și dacă ar muri în timpul acesta, ar trece ca păgân în lumea cealaltă. De aici se explică că turcașul nu merge la biserică până la sfârșitul carnavalului, fiindcă crede că s-a sălășluit în el necuratul. (…)

În ziua Crăciunului încep a umbla cu turca. Umblă din casă în casă și colindă, iar turca joacă și sare nebunește, dar după tactul colindei. (…)

În ziua Anului Nou moare turca. (…)

Prin Bucovina se umblă cu capra, pe alocuri, până la ajunul Bobotezei (…). Tot către capră mai apropiem și calul, care se obișnuiește prin partea de miazănoapte a Moldovei și prin Bucovina..

Prin județul Dorohoi călărețul intră pe un cal de lemn frumos împodobit și apoi joacă.

Se vede limpede că ceata turcei, adică a țapului, este, în primul rând, o frăție/o fratrie a tinerilor neînsurați…

… că la Anul Nou aveau loc inițieri/misterii în care jocul țapului sau al calului avea un simbolism dublu: răspândea magia rodirii și îi pregătea pe tinerii nubili, pe băieți, pentru însurătoare.

Se vede, iarăși, limpede că jocul turcei, adică al țapului, era un dans lasciv, mai bine spus, un dans nupțial… îndrăzneț, pe care-l regăsim  în komos-ul grecilor, adică în cortegiul falic de la Dionisii și, mai târziu, în carnavalul cunoscut în întreaga Europă, mai puțin la noi, de dinaintea lăsatului de sec pentru postul Paștelui.

În treacăt să spunem că din cuvântul komos s-a născut… comedia.

Interesant este și amânuntul că în ziua Anului Nou moare turca/țapul, pe care-l putem interpreta ca pe un dublu al soarelui fecundator, soare care moare și renaște a doua zi…

… dar și ca pe un… țap ispășitor care moare, mai bine spus este sacrificat, odată cu toate păcatele oamenilor.

Să mai spunem că țapul era, alături de taur, o jertfă obișnuită pentru Soare.

În relatările de mai sus se pomenește de colacul făcut din grâu curat, colacul care, ca simbol al vieții veșnice, însoțește toate marile sărbători, și, mai ales, toate sărbătorile celor plecați în lumea de dincolo, dar, în mod cu totul special sărbătorile solstițiului de iarnă.

Iată un desen reprezentativ: un soare antropomorf(izat), umanizat, itifalic, într-un cerc mărginit de o cunună de raze.  Așa trebuie că arăta colacul de Anul Nou cu mii de ani înaintea Crăciunului creștin!

Fragment de vas descoperit în Stenca Liubcovei, Caraș Severin: Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Silviu Sanie

Și iată un alt desen reprezentativ: un țap și o capră pe un vas funerar decorat cu capete de pasăre (pasărea este dublul Marii Zeițe, în ipostaza sa de Doamnă a morții):

Vas descoperit într-un mormânt princiar din  Agighiol; Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Silviu Sanie

Colacul nu este altceva decât simbolul vieții neîntrerupte, nesfârșite/ciclice, simbolul renașterii și, de fapt, al cercului nemuririi. O menire de viață fără sfârșit.

Și, în același timp, este un semn ancestral al soarelui atotdăruitor, lucru bine știut și astăzi în lumea satului.

Pentru iubitorii de etimologii:

în românește, colac este un împrumut slav: kolaku, care s-a născut din kolo, roată  în slava veche.

Cât despre kolo, el vine din rădăcina indo-europeană kwel – = a se întoarce, a se învârti; roată și este rudă cu κύκλος, din elină, cu cyclus din latina târzie, cu cakra,/chakra din sanscrită și cu wheel din engleză care înseamnă, toate, cerc, ciclu și roată.

E limpede de ce colacul se face la Crăciun și la Paște și, de altfel, la orice sărbătoare, ca semn al învierii și al belșugului.

Și e limpede de ce colacul este darul/ ofranda prin excelență adusă celor plecați din lume: pentru că e urarea și promisiunea învierii lor.

La noi, colacii de Crăciun se dau colindătorilor (și se mai numesc și colindețe), se pun pe masa de Ajun (simbolul principal al renașterii) și se dau de pomană pentru cei duși.

Am vorbit de soarele itifalic. Itifalia este, de asemenea, un semn al abundenței/rodniciei/ fecundității și, în același timp, al nemuririi.

Am ales câteva imagini care vorbesc de la sine:

– o piatră falică cu motivul spiralei, simbolizând renașterea… strămoșilor; Newgrange, tumulus-ul Knowth. Tumulii (mormintele) de la Newgrange sunt legați de soarele solstițiului de iarnă.

Nu întâmplător, spiralat (împestrițat la fum) este și toiagul de alun al colindătorilor/pițărăilor noștri din Noaptea de Ajun…

…  toiag numit tot colind, cu care, odată intrați în casa gazdelor, scormonesc în focul din vatră, probabil ca să-l ațâțe și strigă urări. Magia e simplă: cum sporește focu-n vatră tot așa are să sporească și norocul, binele și… sporul casei.

Să spunem că același lucru îl fac și colindătorii din Grecia de Nord.

Interesant este că după colindat, fiecare colindător își duce toiagul la cimitir și-l înfige  „la căpătâiele mormintelor”, cu credința (uitată deja) că va ajuta spiritele să renască.

Legătura dintre simbolul falic, spor/rodire/prosperitate și renașterea celor trecuți în lumea de dincolo este străveche și apare în toate mormintele preistorice.

Și, nu întâmplător, colindătorii sunt numai băieți/bărbați tineri…

… și, iarăși, nu întâmplător sunt, cum se spune, flăcăi (adică tineri nelumiți/ne-intrați în lume): întocmirea cetei și colindul, dincolo de rostul lui de a meni de bine, de a răspândi magia rodirii, era și un timp al inițierii nubililor.

… sorii de la Tanum, Suedia:

Personaje itifalice ce par a fi zei ( o arată crucea în cerc care le ține loc de trunchi).

De observat soarele din centrul imaginii: un ritual de Anul Nou?

Două  femei care „ating” soarele cu mâini și, pe partea cealaltă, o pasăre. Un copil și, mai jos, un cerb. Ritual de fertilitate la solstițiul de iarnă?

Detaliu

Probabil ritual de Anul Nou/solstițiul de iarnă.

Crucea în cerc  închipuie „soarele înviat” alături de soarele mort (sfera neagră); de observat personajele itifalice (ce sugerează un rit de chemare a fecundității) și „Bradul de Crăciun,” Pomul Vieții. Tanum, Suedia, aprox. 1800 – 500 î. Hr.

            Acest desen din străvechea Suedie ne arată că bradul însoțea, cel puțin pentru europenii nordici, serbările solstițiului de iarnă.

Dar iată un basorelief din Persepolis (600 î. Hr.) care-l arată pe Mitra și copacul veșnic verde… un brad! Copacul vieții!

Ce altă magie să fi avut bradul, decât magia tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte?

Trebuie că bradul era la fel de special ca stejarul, doar că în timp ce stejarul era simbolul forței, al tăriei și al robusteții prin excelență, bradul era cu adevărat un pom al vieții: lui nu-i cad frunzele și rămâne mereu verde, adică nu… moare!

De aceea popoarele care-l cunosc, îl folosesc la înmormântare, ca pe o promisiune a nemuririi.

Românii, de exemplu, l-au moștenit tot ca pe un pom al vieții, un arbore sfânt: este, pentru ei, o promisiune de viață lungă și de tinerețe, și, desigur, de viață veșnică în lumea cealaltă.

Își înfrățeau pruncul cu un brad din pădure, ca să fie ca el, mereu tânăr/verde și să aibă viață lungă; își îngropau tinerii nelumiți (băieții neînsurați și fetele mari, nemăritate) cu un brad împodobit (ca să le fie mireasă sau mire în lumea de dincolo) și când își căsătoreau copiii, la nuntă împodobeau un brad „cu panglici, beteală și flori” (R. Vulcănescu) ca să fie veșnic tineri și să aibă parte de viață lungă împreună.

Iată ce scrie Simion Florea Marian în Înmormântarea la români:

„Mai în toate părțile locuite de români, și, mai cu seamă în Transilvania este datină de a se împodobi un brad cu flori, cu năfrămi, cu mere, smochine, nuci, prune uscate, stafide și se pune, nu mult după repăuzare (moarte), înaintea casei celui repăuzat, ca semn că în casa respectivă se află un mort.

În unele sate de pe sub poalele munților din Bucovina și Moldova… dar, mai ales, în cele de la munte… bradul acesta… se împodobește cu fel de fel de zăhărele, coarne de mare și alte mărunțișuri… apoi cu cănafi (cuicuri) de strămătură (fire de lână) de diferite colori, precum: roșie, albastră, neagră, care se leagă de rămurele , și, în urmă, cu tort (fir) de lână roșie și cu flori. Pe lângă aceasta, se mai leagă de dânsul încă și un colac, o năframă și o lumină (lumânare), care sunt menite pentru cel ce are să-l ducă până la mormânt. (…)

În părțile unde nu se află brad, se împodobește o creangă de măr sau de prun sau și alt pom. (…)

Bradul la înmormântări se face numai la feciori holtei, fete mari și arareori, în unele locuri, și la tineri însurați. La cei mai demult însurați precum și la cei bătrâni nu se face niciodată.

După credința românilor din Bucovina… el se face numai la feciori și fete mari pentru că, pe de o parte, însemnează tinerețea celui pentru care s-a făcut, parte, că cel mort se căsătorește pe cealaltă lume; și, când se duce mortul la gropaă, atunci se trimit vătăjei înainte, cu bradul, ca să vestească nunta.

După înmormântare, bradul acesta pretutindene se îngroapă la capul mortului, lângă cruce, dimpreună cu bățul de vătăjel (vornicel) al celui de l-a adus. (…)

Precum românii de astăzi, așa și romanii, strămoșii noștri, aveau datină de a pune înaintea casei mortului un chiparos – cupressus – care era consacrat lui Pluton, respectiv Ditis, zeul infernului, și care era simbolul morții și al jelirii, pentru că, chiparosul, dacă se taie odată, nu mai are viață, nu odrăslește mai mult, tocmai ca și omul, cât i se taie firul vieței.(…)

Și, precum românii de azi îndătinează a împodobi bradul cu canafi și strămături de diferite colori, precum și cu năfrămi, și a-l duce înaintea mortului, iar după înmormântare a-l îngropa la capul acestuia, tot așa făceau și romanii cu chiparosul.(…)

De multe ori, însă, în locul chiparosului, aveau romanii datină de a pune și brad. Căci iată ce ne spune Pliniu: „Bradului îi plac munții și frigul, este un arbore al morților și se pune la poartă ca semn de doliu”/Picea montes amat atque frigora, feralis arbor et funebri indicio ad fores posita (Hist. Nat. XVI, 10,18).

Acești doi arbori, chiparosul și bradul, sunt unicii despre care știm cu pozitivitate că romanii îi puneau înaintea casei mortului.

Coloniile romane, însă, aduse de Traian în Dacia, neaflând chiparoși în această țară, au fost constrânse să renunțe la chiparos și să întrebuințeze numai bradul. Această renunțare nu le-a căzut defel greu, întâi pentru că, în patria lor originară, chiparosul era întrebuințat mai mult la înmormântările cele pompoase ale patriciilor, nu însă și la plebei, și al doilea pentru că în Dacia aflară o mulțime de păduri de brad, care se ține de aceeași familie ca și chiparosul.”

Și iată ce scrie Teodor Pamfilie despre Pomul de Crăciun, în Sărbătorile la români:

„Pomul de Crăciun e o datină venită din Apus, încetățenită pe la orașe, iar prin ajutorul școalelor a intrat și la țară, prin casele slujbașilor și moșierilor. Țăranii n-o cunosc. Petre Ispirescu spune că s-a minunat mult pentru întâiul pom pe care l-a văzut la un neamț. Atunci a socotit că în acea casă a murit cineva”.

Am arătat bradul solstițiului de iarnă de la Tanum și am vorbit despre bradul împodobit al românilor (funerar și nupțial) ca să arătăm că există, poate, o legătură între el și bradul împodobit de Crăciun, care face parte, cam de o sută și ceva de ani, din sărbătorile noastre de iarnă. Ce legătură ? Promisiunea tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte.

Ca să nu mai spunem că de bradul funerar de agăța o lumânare, iar  în cel de Crăciun se prind lumânări.

În Anglia în loc de lumânări se prindeau de pomul de Crăciun mici felinare de metal, cu fitil, ca podoabe.

Oricum, lumânările sau felinarele (semn al luminii care trebuia să stea aprinsă/nestinsă într-o noapte de veghe/priveghi) sunt tot mai mult înlocuite azi cu beculețe sau, mai nou, cu leduri.

Poate chiar noaptea sfântă de veghe dinaintea Nașterii Domnului a adus bradul în casă, ca pom de Crăciun, împodobit cu lumânări, mere și nuci (globurile de mai târziu) și cu steaua magilor din vârf, ca simbol al luminii călăuzitoare.

Nu știm precis cum s-a născut obiceiul pomului de Crăciun, dar tradiția spune că Sfântul Bonifaciu a smuls din rădăcină stejarul sacru al lui Odín, marele zeu al nordicilor, şi că, în locul lui, a plantat un pin, simbol al iubirii de Dumnezeu, iubire care nu se usucă niciodată…

.. și că l-a împodobit cu mere şi cu lumânări, purtătoare ale luminii celei vii a lui Iisus Hristos.

Se mai spune că Martin Luther a fost cel care a răspândit în Germania ideea de a împodobi pomul de Crăciun cu lumânări (simbolul, prin excelență, al veghii/privegherii).

Se povestește că văzând odată, în Ajun, un brad cu steluțe strălucind pe cer în jurul lui a fost atât de mișcat încât și-a adus în casă unul și l-a împodobit cu lumânări.

Se pare că obiceiul s-a răspândit în Germania și apoi în Anglia, de unde și în Lumea Nouă.

Se pare și că Charles Dikens a fost cel care a făcut din bradul împodobit un simbol al Crăciunului.

Oricum, începând de pe la 1800 bradul de Crăciun a început să cucerească întreaga lume, iar aprinderea luminițelor/beculețelor a devenit un adevărat ritual în America de Nord după ce, în 1882 în casa din New York a lui Edward Johnson, un coleg al lui Thomas Edison, s-a împodobit pentru prima dată un brad de Crăciun cu beculețe electrice.

Să mai spunem că grecii, de exemplu, un popor de navigatori, nu aveau, până nu demult, brad de Crăciun, asta  pentru că, pentru ei, simbolul Crăciunului este… o corabie. 

II. MOȘ CRĂCIUN, PÈRE NOEL, FATHER CHRISTMAS, BEFANA, OLENTZARO, TIÓ DE NADAL, REYES MAGOS ȘI ALȚII

Probabil așa trebuie că-și închipuiau strămoșii noștri Soarele „bătrân”, la solstițiul de iarnă:

Menhir neolitic (mileniul al V-lea) de3 metri și 30 cm, descoperit într-un vast ansamblu megalitic, în anul 1996, în Treytel-A Sugiez, platoul Bevaix, lângă Neuchâtel, Elveția.

Așa trebuie că și-l vor fi închipuit pe Zeul Atotdăruitor și vechii perși.

Ei l-au numit baga (care în avestică înseamnă zeu, ființă divină, și probabil, la început, „cel care dă/dăruiește omului”… soarta, norocul, darurile vieții.

Îl putem recunoaște în bogu/Dumnezeu, pe care slavii l-au împrumutat din iraniană, dar și în verbul românesc a băga (etimologie propusă de prof. Dan Slușanschi care-l numea pe Baga „cel care-ți bagă în traistă”), verb care există și în aromână: bag, (a) băga = a băga, a pune.  

Este foarte probabil ca și strămoșii noștri daci să fi crezut într-un Baga pe care și-l vor fi închipuit ca pe un… moș.

Cel mai bun exemplu: treimea Moșilor din decembrie: Moș Nicolae, Moș Ajun și Moș Crăciun, o oglindire a Sfintei Treimi: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Sfântul Duh.

Așadar exista în străvechea mitologie indo-europeană un zeu al darurilor și al destinului: Baga.

Să fie el, oare, acest zeu „care-ți bagă în traistă”, strămoșul lui … Moș Crăciun?

Și cel peste care s-a așezat figura Sfântului Nicolae, sfântul binefăcător prin excelență?

Tot ce se poate. Oricum, amintirea lui este încă atât de vie, încât și astăzi se află alături de pruncul Iisus.

Ce înseamnă cuvântul românesc crăciun? Sigur nu știm.

Unii filologi români cred că vine din creatio (de fapt din forma de acuzativ, creationem) care, în latină, însemna naştere. Desigur, spun ei, este vorba despre Naşterea lui Iisus Hristos.

Alţii sunt de părere că ar putea fi numele buşteanului care arde în vatră în noaptea cea mai scurtă a anului… bușteanul care trebuie să hrănească focul o noapte întreagă. Focul nestins din vatră.

Ce altceva ar mai putea însemna crăciun? Poate: lumină, trecere, nașterea/învierea soarelui sau, poate, rodnicie și belșug.

Orice ar fi însemnat: Moș Naștere sau Tatăl Belșugului, sărbătoarea lui trebuie că i-a impresionat pe vecinii noştri albanezi, slavi şi maghiari care l-au împrumutat și ei.

Cât despre Moș Ajun, el s-ar traduce ca Moș Post sau Moș Priveghere.

Pentru iubitorii de etimologii:

Jejunium şi jejuno, jejunare însemnau în latină „post” şi „a ţine post complet, a te lipsi cu totul de mâncare, a sta nemâncat, a ajuna.”  Provin din adjectivul jenunus, nemâncat, care, la rându-i, se trage dintr-un antic * se-junus = neprânzit.

Jejunium şi jejunare s-au moştenit în toată romanitatea, fie ca atare, fie prin compusele lor ad-jejunium/ad-jejunare şi de-jejunium/de-jejunare: fr.: jeûne, jeûner, être à jeun; port.: jejuar, jejum; span.:ayuno, ayunar; cat.:dejuni, dejunar; it.:digiuno, digiunare; sic.:dijunu, dijunari; prov.: dejun(i)  şi  jeoar, junar, dejunar.

Iar a ajuna însemna a te păstra nemâncat/neprânzit toată ziua, până la slujba care făcea intrarea într-o sărbătoare.

Primii creştini (păstrând obiceiul ajunului şi al veghii sfinte la romani) ajunau  înaintea tuturor sărbătorilor, adică petreceau seara şi noaptea de ajun nemâncaţi şi neadormiţi, în rugăciune. Făceau, ca şi vechii romani, o priveghere.

În româneşte veghe vine din latinescul vigilia = veghe, veghe religioasă; nesomn; straja/garda de noapte a soldaţilor. Ea s-a păstrat ca termen religios doar în priveghere: o veghe dusă până la capăt (v. pervigilia unde per înseamnă până la capăt)

În lat. pervigilium era o veghe sfântă, de o noapte, înaintea zilelor de sărbătoare (feriae).

Se înţelege că ajun a ajuns să însemne deopotrivă postirea şi privegherea.

Spre deosebire de noi, francezii şi italienii spun în ajun: à la veille de… (fr.) şi alla vigilia di… (it.), iar spaniolii şi portughezii, în afară de en ayunas, en ayuno, día de ayuno (span.) şi em jejum şi dia de jejum (port.) îl folosesc pe vespera: en vísperas de… (span.) şi em vésperas de…(port.).

Unii se raportau la veghea/ slujba de toată noaptea, iar ceilalţi la vecernia (slujba se seară/vespera cu care intrau în sărbătoare.  În italiană, spaniolă şi portugheză vigilia înseamnă, de asemenea, şi postul în sine, dar şi perioada postului.

Cuvântul românesc crăciun nu există în limbile romanice și în nici o altă limbă europeană și n-ar fi existat nici în limbile vecinilor noștri dacă strămoșii lor nu l-ar fi împrumutat de la strămoșii noștri.

Dar, trebuie să spunem, singurii care-l mai folosesc azi sunt maghiarii care urează Crăciun fericit: boldog Karácsonyt.

Francezii îi spun Noël.

Noël este atestat pentru prima dată în scris în anul 1112.

Cum s-a născut?

Din natalis, zi de naștere în latină (mai precis din sintagma natalis dies, zi de naștere,unde adjectivul natalis  înseamnă de naștere, iar  dies, zi.  Cu timpul dies nu s-a mai pronunțat și adj. natalis a devenit substantiv: zi de naștere.

În latina bisericească/eclesiastică, natalis a ajuns să însemne nativitate, adică Nașterea lui Iisus.

Într-un manuscris al Călătoriei Sf. Brendan, din secolul XII, în engleza normandă (franceza vorbită în Anglia), citim: al Naël Deu, adică: „la Nașterea Domnului”, iar la Philippe de Thaon (Comput,53),în anul 1119,apare formaNoel,adică doar „Nașterea”, simplu,fără „a Domnului.”

De asemenea, în 1694 este atestat în Franța busche de Noel, bușteanul de Crăciun, iar în 1845 arbre de Noël, pomul de Crăciun.

Și,nu în ultimul rând, noël mai însemna și colind de Crăciun (la Rabelais în Ancien Prologue du Quart Livre, 1548).

Italienii îi spun Crăciunului Natale, evident tot din natalis (dies)…

…iar spaniolii îi spun Pascua de (la) Navidad (adică Paștele Nașterii) sau, simplu, Navidad (en Navidad = de Crăciun) și, desigur, la Natividad del Senor (în limbajul teologic), amândouă, navidad și natividad, venind din nativitas (naștere în latină).

Numele popular al Crăciunului în Spania este Pascua de (la) Navidad, ceea cearată că,evident, Paștele/Învierea Domnului era pentru spanioli Sărbătoarea Sărbătorilor, sărbătoarea prin excelență, de vreme ce la Navidad/Crăciunul era tot un… Paște, cum tot un Paște era și Boboteaza/Epifania, pe care ei o numesc Pascua Militar).

În catalană și în gallego, Crăciun se spune Nadal și în portugheză, Natal, în occitană Nadau (evident, amândouă din natalis).

În engleză există pentru Crăciun două nume:

– noel (în engl. veche nowel, împrumutat din franceză, noël) și acest noel mai înseamnă și colind (atestat în 1811), ca și în franceză…

… și, mai ales, Christmas (din Cristes maesse (atest. la 1038) și Cristes-messe (atest. la 1131) – în engl. modernă: Christ și mass, adică Mesa/Slujba de Crăciun, literalmente Slujba lui Hristos).

Lor li se adaugă Nativity, folosit în limbajul cult, teologic, cuvânt care provine tot din nativitas (naștere în latină).

Olandezii îi spun Crăciunului: Kerst-misse, tot Mesa de Crăciun…

… grecii Hristughena (Χριστούγεννα), adică (cele legate de ?) Nașterea lui Hristos…

… iar germanii Weihnachten, adică în noaptea sfântă (literalmente: consacrată).

Așadar, toate aceste nume înseamnă fie Nașterea lui Hristos, cea mai mare parte din ele, fie Mesa lui Hristos (în engl.).

Și totuși, în Europa, când spui Crăciun, Noël, Natale, Weihnachten sau Christmas nu te gândești numai la sărbătoarea Nașterii Domnului…

…ci mai ales la…Moș Crăciun,père Noël sau papa Noël, Babbo Natale, Weihnachtsmann sau la Father Christmas.

Dacă ne gândim la „strămoșii” lui Moș Crăciun (Soarele, Saturn, Ianus, Baga) ne dăm seama că nu poate fi o personificare a… spiritului Crăciunului și că s-a întâmplat cu el ce s-a întâmplat în poveștile noastre cu Sfânta Vineri: vineri, în calendarul roman, era ziua … Venerei, a zeiței frumuseții.

Și totuși, figura „marelui Binefăcător” s-a pierdut în multe tradiții europene unde i-a luat locul, de vreo 200 de ani, Santa Claus al americanilor.

Să vedem cum îi spun europenii lui Moș Crăciun și care Moș Crăciun este un Saturn sau un Baga sau doar… umanizarea străvechiului buștean de la solstițiul de iarnă, și care doar un Santa Claus de împrumut :

Germanii îi spun: Weihnachtsmann, adică Omul nopții sfinte sau, mai pe românește, Moș Ajun.Să adăugăm că în Germania de Sud, pe 24 decembrie, vine însă Christkind, pruncul Hristos…

… olandezii: Kerstman, Omul Crăciunului (de fapt, al lui Hristos, pentru că kerst, deși vine din Christus, a ajuns să însemne, pur și simplu, Crăciun) …

… grecii: Ai Vasilis,Sf. Vasile (Αΐ Βασίλης/Άγιος Βασίλης, Aghios Vasilis) ceea ce ne arată că Sf. Vasile este o adaptare târzie a lui… Santa Claus și nimic altceva. Nu  există nici un Babas Hristougenna (Moșul Nașterii Domnului).

Ungurii îi spun lui lui Moș Crăciun: Mikulás, adică Sf. Nicolae… probabil tot o adaptare târzie a lui Santa Claus…

… albanezii îi spun: Babagjyshi, adică Tata Moșul/Moș Bunicul. Interesant este că Babagjyshi este format din două cuvinte care înseamnă același lucru: gjysh și baba, bunic/moș.

Moșul ! Nu prea știm ce se ascunde sub acest nume.

Bulgarii îi zic:Дядо Коледа, Diado Koleda, adică Moș Colindă și…

… lituanienii: Kalėdų Senelis, tot Moș Colindă.

Câteva lămuriri, în ultimul capitol.

Croații îl numesc: Djed Božičnjak, Tatăl/Moșul Crăciunului (în croată božić a ajuns să însemne Crăciun, dar, de fapt, božić este diminutivul lui Bog (Dumnezeu) și s-ar traduce prin Micul Dumnezeu/ Dumnezeuțul; așadar, literalmente, Božičnjak ar fi: al Dumnezeuțului…

… ceea ce ne face să ne gândim că Moș Crăciun pentru croați ar fi chiar Dumnezeu Însuși, Tatăl Dumnezeului cel mic, al Dumnezeului-prunc.

Italienii îi spun: Babbo Natale, Moș Naștere, care în Sardinia și în Corsica este Babbu Natale. Probabil tot un Santa Claus împrumutat, având în vedere că adevăratul Moș Crăciun  în Italia este… Befana despre care vorbim puțin mai jos).

Francezii îl numesc: Père Noël sau Papa Noël, Moș Naștere …

… occitanii:Paire Nadau, Moș Naștere…

… bretonii: Tad Nedeleg, Tata Naștere (Nedeleg vine din natalicia, natalitia)…

… spaniolii: Papá Noel, un împrumut din franceză…

… portughezii: Pai Natal, Tata Naștere (pai este din latinescul pater)…

… iar Père Noël, Paire Nadau, Tad Nedeleg și Pai Natal, par totSanta Claus adaptat.

Englezii îi spun: Father Christmas, Tata Crăciun (mai precis Tata Slujbă de Crăciun)…

… irlandezii: Daidí na Nollaig, Moș Naștere, pentru că Nollaig vine din Noelle, femininul lui Noël )… Santa Claus?

… danezii pe Julemanden Omul Crăciunului  (jul și mand)…

… finlandezii: Joulupukki, Spiridușul Jul-ului

… estonienii: Jõuluvana, Moș Jul…

… norvegienii: Julenissen, Spiridușul Jul-ului…

… suedezii pe Jultomten, Spiridușul Jul-ului…

Pentru iubitorii de etimologii, de unde vin babbo, papa, dado și nisse:

Mai întâi a fost baba, care s-a născut dintr-un străvechi radical indo-european, de fapt, dintr-o silabă reduplicată : ba-ba… din limba copiilor, așa cum sunt ma-ma, ta-ta sau pa-pa.

Era, cel mai probabil, un nume de alint, plin de afecțiune, pentru bunică sau doică.

Cel mai interesant lucru este că din același radical îl avem și pe bebe sau pe baby.

În latină, ba-ba a dat un *babbus, tată, de unde vine în italiană babbo, tata/tati.

Din aceeași serie de onomatopee indo-europene, atât de apropiate între ele, fac parte:

– pa-pa, care l-a dat…

… în greacă pe  pappas/πάππας, cu vocativul papa/πάππα, și pe pappos/πάππος, bunic, moș, strămoș (]n neogreacă παππούς)…

… în latină pe papa/pappa, în traducere tata/tati, dar și, mai târziu, Papa, episcopul Romei)… dar și pe papa, papă (mâncare) sau pe papo, papare, a păpa…

… în franceză pe papa, și în spaniolă și catalană pe papá, în traducere: tati sau tata… și …

– ta-ta (noi îl avem din latină: tata)  care are și varianta dada/dado (de unde dad și daddy în engl. cu sensul de tată, dar și daidí în irlandeză, Дядо/diado în bulgară sau djed în croată; dado, care are variante și în celelalte limbile slave, pare să fi căpătat mai ales sensul de bunic/ moș, strămoș.

Cât despre nisse, pare să vină în daneză din  Nis/Niels, diminutivul luiSankt Nikolaus, Sf. Nicolae.

Să ne gândim că în Spania nu Papa Noel aducea, până nu demult, daruri copiilor, ci fie Regii Magi/los Reyes Magos, pe 6 ianuarie, adică la Bobotează/Epifanie (la Pasqua Militar)…

… fie Olentzero sau Tió de Nadal…

…  că în Italia Befana exista cu mult înaintea lui Babbo Natale…

…că despre Père Noëlse vorbește în Franța, pentru prima dată, în Histoire de ma vie/ Povestea vieții mele, de George Sand, în anul 1855…

… și că regele Crăciunului era, desigur, l’Enfant Jésus, alături de  le Bonhomme Noël sau de le Père Chalande/ Moș Colindă (în Savoia), de Barbassionné (în Normandia) sau de Père Janvier/Moș Ianuarie, o amintirea lui Ianus? (în Franche-Comté, Morvan, Berry, Bourgogne și Nivernais)…

… că în Grecia există un Ai Vasilis/Sf. Vasile și nu un Babas Hristugenna…

… că în țările sau în regiunile unde au învins ideile protestante, Crăciunul este al pruncului Iisus: Christkind (ca în Germania de Sud sau în Olanda)…

… că în restul Germaniei există din secolul al XVIII-lea, probabil, un Weihnachtsmann Omul nopții binecuvântate, pe care împărații germani l-au readus împreună cu zânele și cu elfii din vechile povești germane…

Père Noël și Papa Noel (împrumutat de la francezi)nu par să fie și nici nu sunt Marele Binefăcător venit din lumea Europei străvechi.  Cel mai probabil, sunt o adaptare a lui Santa Claus. Dar Father Christmas?

Father Christmas este atestat pentru prima dată într-un colind atribuit lui Richard Smart, rector la  Plymtree, Devon (1435-1477) și că a căpătat un chip în timpul lui Henric al VIII-lea.  

Father Christmas – Tatăl Slujbă de Crăciun – în ciuda numelui, era, de fapt, o întrupare a duhului belșugului. Un Saturn sau un Dionisos … englez !

Un grăsun îmbrăcat într-o haină verde sau stacojie/purpurie, tivită cu blană, o întrupare a veseliei din preajma Crăciunului, să spunem spiritul Crăciunului care aduce pace, bucurie, mâncare bună și vin bun și, desigur… petreceri.

Nu-i deloc nepotrivit să-i spunem un… Saturn britanic. Poeții englezi erau îndrăgostiți de mitologia greacă și romană pe care o cunoșteau foarte bine. Să ne gândim numai că Chaucer și poeții chaucer-ieni au inventat Valentine ‘s Day!

Și că, probabil Henric al VIII-lea, care a făcut din Valentine ‘s Day o sărbătoare obișnuită la curtea lui, a avut și ideea de a-l sărbători și pe Father Christmas sau pe Old Christhmas.

Cel puțin, în cele mai vechi ilustrații din Anglia, Bătrânul Mesă de Crăciun apărea îmbrăcat într-o mantie asemănătoare cu a regelui, mantie pe care a făcut-o celebră Santa Claus în coloniile englezești de peste ocean.

Father Christmas, în chip de Tată al Belșugului, călare pe … un țap (simbolul străvechi al Anului Nou precreștin). The Book of Christmas, Thomas K. Hervey, ilustrator: R. Seymour

Befana: numele el este o deformare a cuvântului epifanie (epifania în italiană, epiphania în latina creștină, din elină: ἐπιφάνεια, Arătarea lui Dumnezeu pe pământ).

Cine este, de fapt, Befana? Este vechea zeiță sabină Strenia (= Sănătatea deplină, o ipostază a Marii Zeițe, dăruitoare a vieții) sărbătorită, ca și Ianus și Fortuna, pe… 1 ianuarie.

Romanii se salutau de ziua ei și a lui Ianus, adică îşi urau sănătate (în lat. verbul saluto, salutare s-a născut din salus, sănătate, așadar salutul era o urare de sănătate), se felicitau, adică îşi urau fericire (în latina târzie, felicito, felicitare, din familia lui felix și a lui felicitas, însemna a ura fericire) și își făceau urări și cadouri: faguri, turte de miere, smochine, monede cu chipul lui Ianus, dar și strenae, adică lăstari, ramuri de laur, aducătoare de noroc, pe care le luau din dumbrava sacră a zeiței Strenia.

Le trimiteau prietenilor aceste ramuri de laur (sau ramuri de palmier) însoțite de daruri și de urări de fericire, dar, mai ales, de lumânări sau de lămpi de lut (sau de metal) cu chipul zeiței Victoria, pe care scriau: Annum Novum Faustum felicem tibi: Să ai un an nou cu noroc și fericire.

Se salutau şi se dăruiau unii pe alţii, cu credinţa că, astfel, toate le vor merge din plin. Poamele chemau belşugul şi rodnicia. Mierea chema dulceaţa, plăcerea şi iubirea. Monedele chemau bogăţia. Lumânările și lămpile chemau lumina iar chipul zeiţei Victoria chema izbânda.

Desigur că erau daruri magice,ca și cele pe care şi le făceau strămoşii noştri, străromânii, neapărat însoţite de urări: fructe, prăjiturele, plăcinte, colăcei, ca… mâncarea să fie tot anul din belşug şi anul să fie rodnic, dulce, uşor şi plăcut.

De ce însoţite de urări? Pentru că urarea este o rostire magică, o menire de bine, adică o binecuvântare care se şi împlineşte dacă e spusă din inimă. În treacăt să spunem că urare vine în româneşte din verbul latinesc oro, orare care înseamnă: a cuvânta,  a cere şi a ruga.

Cât despre strenae, ramurile de laur, la noi au fost înlocuite de crenguțele pomilor fructiferi, atât de prezente în magia Anului Nou (iar sorcova nu-i altceva decât o strena, o crenguță înflorită care te face să fii, când te atinge, plin de viață și mereu tânăr).

Desigur, Befana  arată ca o vrăjitoare bătrână, ca o… babă…  care zboară pe o mătură: recunoaștem aici încercarea Bisericii de a transforma…

… o zeiță a sănătății, a tinereții și a robusteții, probabil tânără și frumoasă, într-o bătrână vrăjitoare (demoniță)…

… și mătura, simbolul precreștin al curățeniei și al purificărilor la începutul unui timp nou, într-o unealtă diavolească.

Neîndoios cu Strenia s-a întâmplat ce s-a întâmplat la noi cu Venus care a devenit … Sfânta Vineri!

Și totuși, Befana (Doamna Epifanie, dacă putem spune așa) aduce în Italia și azi daruri copiilor, firesc, în noaptea din 5 spre 6 ianuarie, aducă în Ajunul Bobotezei, coborând pe coș (acolo unde există): le umple ciorăpeii puși lângă sobă/cămin sau lângă fereastră, cu dulciuri, caramele, bomboane, prăjiturele, fructe uscate sau mici jucării … doar copiilor cuminți, pentru că celor neascultători, le umple ciorpeii cu… cărbuni.

Iată un cântecel al Befanei:

Befana vine la noapteLa Befana vien di notte

Cu-ncălțările rupte, toate,                 con le scarpe tutte rotte

Numai petice-n sutană                        con le toppe alla sottana

    Trăiască, trăiască La Befana                          Viva, Viva La Befana!

Și iată câteva Befane care par să semene mai degrabă cu o bunicuță cumsecade, cu Sfânta Duminică, decât cu o vrăjitoare:

Strene-le le-au moștenit și alții, francezii de pildă care spun darurilor de anul nou: étrennes.

În Bretagne probabil mai există și astăzi étrenneur-ii, să spunem, colindătorii care merg din casă-n casă ca să primească étrennes.

Iată o scurtă descriere: „Dès le lendemain de Noël, c’est par bandes que les pauvres vont de village en village, précédés par un vieux cheval orné de rubans et de lauriers, pour chercher leurs étrennes. Ce sont les étrenneurs.

„A doua zi de Crăciun, cete de săraci colindă din sat în sat, cu un cal bătrân, împodobit cu panglici și cu laur,  mergând înaintea lor, după dararurile de Anul Nou. Sunt colindătorii.” (Pierre-Louis Menon et Roger Lecotté, Au village de France. La vie traditionnelle des paysans, 1945).

Le au și valencienii:estrenas.

În catalană, estrenas sunt darurile de Crăciun, nu de Anul Nou, iar Estrenes este un alt nume al Crăciunului, pe lângă Nadal;  în treacăt să spunem că nopții de Ajun, catalanii îi spun și Nit de Cap d‘Any, adică Noaptea Capului de an).

Un proverb valencian spune: per Nadal qui res no estrena, res no val, adică un Crăciun fără daruri, nu-i Crăciun…

… și un colind valencian (canto de las estrenas) începe așa: Esta nit es bona Nit i venim per les estrenes… adică: Noaptea asta-i noaptea bună și venim daruri să primim ….

(José Soler Carnicer, Valencia pintoresca y tradicional II)

Cât despre spaniolii vorbitori de castiliană, ei numesc darul de Crăciun (dar și colindul) aguinaldo.

În Spania, este bine de știut, darurile nu le aduce Papa Noel (împrumutat în ultimul timp de la francezi) ci le aduc dintotdeauna doar los Reyes Magos, Regii Magi, de Bobotează/Epifanie (Pascua Militar/Paștele Militar – un reflex al spiritului imperialist/militarist de odinioară al regilor spanioli), și nu de Crăciun.

Să adăugăm aici că un rege al Spaniei, Carlos al III-lea, a avut ideea de a celebra la Pascua Militar, după cucerirea Menorcăi din mâinile elglezilor, în anul 1782, în fruntea unei flote franco-spaniole…

… și că la Pascua Militar a devenit, dintr-o amintire istorică, o festivitate militară, solemnă și importantă, cu care începe, în fiecare an, pe 6 ianuarie… anul militar.

Venirea Regilor Magi călare, cortegiul Magilor pe străzile pline de copii și părinți în extaz, spectacolele de teatru popular, toate acestea sunt o dovadă că sărbătoarea lor este, de fapt, Boboteaza populară din Evul Mediu, sărbătorită mai ales cu spectacole de teatru popular de stradă. Este vorba despre ceea ce pe la noi se numește Vicleim (Betleem) sau Irozi, spectacolul Nașterii pruncului Iisus și închinarea Magilor.

Cabalgata (cavalcada) de Los Reyes Magos în Madrid

La noi se numește „alergarea de cai din ziua Crăciunului”

Nu același lucru se poate spune despre Tió de Nadal, străvechiul buștean de Crăciun…

… un buștean fermecat pe care, în timpurile moderne, copiii îl învelesc ca să nu… răcească și pe care-l… îngrașă până în Ajunul Crăciunului … în Cataluña și în unele părți din Aragón.

Tió, eufemistic spus, scoate din el, când copiii îl lovesc cu verguțele, de Crăciun: prăjiturele, napolitane, gofre, dulciuri de tot felul și turrones (mai pe românește specialități care seamănă cu nugaua și cu halvița.

Iată câțiva Tions:

Și, iarăși, nu același lucru se poate spune despre Olentzaro (sau Olentzero, Orentzaro, Omentzaro, Orantzaro), cărbunarul care aduce daruri copiilor de Crăciun, în Țara Bascilor și în Navarra:

Cel mai vechi nume al său este, totuși, Onentzaro care pare să însemne „vremea celor buni”.

Și el, ca și Tió de Nadal, e legat de focul care trebuie să ardă în vatră, nestins, toată noaptea de veghe, noaptea cea mai lungă a anului, la solstițiul de iarnă.

Se spune că poartă la el crenguțe de măceș și o seceră (ca și Saturn !).

Se mai spune că e un gurmand, că intră în Noaptea de Ajun pe coșuri și se duce la bucătărie când toată familia doarme, se încălzește lângă vatră unde arde Olentzero enbor, bușteanul sau trunchiul lui Olentzero.

Probabil că în el s-au contopit alte câteva figuri mitice străvechi, de pildă, geniul familiei (genius-ul romanilor) pe care familia îl așteaptă cu masa pusă în seara de veghe dintre ani și … patronul cărbunarilor, o meserie importantă în Europa rurală.

Și Olentzaro colindă, mai bine zis e purtat prin sat, din cas-n casă, și primește  bani (probabil pentru urările pe care le face).

Iată câțiva Olentzaro:

Să mai adăugăm că, prin ținuturile din centrul Galiciei se vorbește despre Apalpador: i se pune așa pentru că, în ziua de Crăciun, vine și… palpează burticile copiilor: Celor slăbuți le lasă castane (să se mai îngrașe) și cărbuni celor grăsunei, ca să încălzească casa.

Dar Julenisse,  Joulupukki sau Jultomten ? El este piticul/spiridușul Jul-ului.

În țările nordice el aduce daruri copiilor de Jul, cuvânt care azi se traduce, impropriu, prin Crăciun. Impropriu, pentru că jul (jôl în limbile scandinave vechi) înseamnă marea sărbătoare, desigur precreștină, a Anului Nou/ a solstițiului de iarnă.

Jul este un plural, probabil însemnând ceva de genul: „serbările sfinte” (ceea ce am numi azi „sfintele sărbători”). Etimologia lul este, încă, necunoscută.

Norvegienii vechi îi spuneau jol și se pare că francezii l-au împrumutat și ei: jolif din franceza veche („festiv, de sărbătoare, seducător, galant, vesel, bucuros, frumos, plăcut la înfățișare, elegant, împodobit”) și joli din franceza modernă(amabil, gentil,drăguț, grațios, plăcut).

Se pare că și italienii l-au împrumutat de la francezi pe jolif, cu aceleași sensuri: giulivo, dar și englezii: jolly.

Islandezii îi spun: Jól, norvegienii, danezii și suedezii: Jul, finlandezii: Joulu și estonienii: Jõulu.

Pentru prima dată cuvântul apare în scris într-un poem norvegian de pe la 900 d.Hr. dedicat regelui norvegian Harald I Hårfagre, „Harald cu frumoase plete” unde cineva spune „să bem de Jol”/Dricka Jul.

Pe de altă parte, în Islanda, nu un singur pitic Jul, ci 13 coboară din munții de lângă Reykjavik, pe rând, în oraș, începând cu a 13 zi înainte de Noaptea de Ajun, ca să aducâ câte un dar în ciorăpel, copiilor cuminți, sau un cartof vechi celor neascultători.

Sunt 13 gnomi puși pe farse (Jólasveinar), copii ai căpcăunesei Gryla și ai leneșului Leppaludi:

Stekkjastaur sau Picioare-iuți: pândește oile în târlă ca să le bea laptele,

Giljagaur sau Fură-ape: se strecoară prin văile abrupte și îi place smântâna de vacă,

Stúfur sau Aleargă pe labe: adună resturile din tigăi,

Þvörusleikir sau Linge-linguri,

Pottasleikir sau Linge-oale,

Askasleikir sau Linge-blide: linge până și blidele cățeilor sau ale pisicilor în timp ce dorm,

Hurðaskellir sauTrântește-uși: îi place să intre pe furiș în case și să facă zgomot ca să nu mai doarmă nimeni,

Skyrgámur sau Înghite- skyr: e mare mâncător de cremă de brânză,

Bjúgnakrækir sau Fură-cârnați,

Gluggagægir  sau Curiosul:  îi place să privească pe furis pe la ferestre și să fure jucăriile copiilor,

Gáttaþefur sau Adulmecă-pe-la-uși: are nasul mare și simte mirosurile bune care vin de la bucătărie,

Ketkrókur sau Cârlig: fură carnea (atârnată în pod)

Kertasníkir  sau Suflă-n Lumânare: vine în Noaptea de Ajun și suflă-n lumânări. Părinții, bucuroși, se grăbesc să pună atunci cadourile sub brad.

Iată-i:

MOȘ COLINDĂ

N-am lămurit ce este cu Moș Colindă. Spuneam că bulgarii îi zic lui Moș Crăciun: Дядо Коледа, Diado Koleda, și că lituanienii îl numesc: Kalėdų Senelis, adică Moș Colindă.

De asemenea, pentru francezii din Savoia și pentru elvețienii din regiunea Genevei și din Canton de Vaud, Moș Crăciun este Père Chalande, adică tot Moș Colindă.

Père Chalande

De ce Moș Colindă ?

Câteva lămururi mai întâi: spuneam că Ianus era şi zeul calendelor (ca unul ce deschidea și patrona începutul de lună).

Calendae sau kalendae (la plural) se numea în latină prima zi a lunii. 

Vine de la „calendae dies“,  Zilele Strigării.

Calo, calare însemna în latină: a anunța solemn, a da de știre, a vesti, a porunci, a striga un anunţ sau a chema și vine din rădăcina indo-europeană, probabil o onomatopee, * kel-, k(e)le-, k(e)la, kle- =  a chema, a convoca, a striga.

Din aceeași familie de cuvinte fac parte și: concilium, consiliu; concilio, conciliare, a pune de acord, a concilia; clamo, clamare, a striga, a clama (și în românește a chema); clarus, clar și classis, clasă.

Pontifii anunţau, la calendae, în ce zi a lunii, care tocmai începea, cădeau sărbătorile şi zilele de târg.

Calendae au ajuns să însemne în limbile romanice… Crăciun și cele ale Crăciunului. Nu și în română, unde calendae au devenit… colinde.

Să vedem ce au devenit calendele în câteva limbi romanice:

În arpitană (franco-provensală, vorbită în Franța, în Italia și în Elveția) chalande (din fr. veche: chalandas) înseamnă Crăciun.

În provensală există formele: calendau, calenau, calegnau, calenas, chalondau înseamnă fie laurul, cu care se împodobea pâinea/colacul de Crăciun, fie chiar pâinea/colacul de Crăciun, fie butucul de Crăciun („pausa calendau” înseamnă „a pune în vatră bușteanul de Crăciun…”

… dar și calendo, caleno/careno, calendos/carendos, chalendos/charendos, calandro… (de ex. per Calendo: „de Crăciun”; faire Calendo:  „a petrece Ajunul Crăciunului cu o cină specială”: pește, morun prăjit, melci, țelină, fructe, galete cu ulei și, desigur, vin fiert… dar și „a se bucura”; pourta ti Calendo, „a aduce daruri de Crăciun”).

 Tot în provensală aubado de Calendo sunt colindele (literalmente: din noaptea de Ajun) pe care le cântă… timp de 4 săptămâni (!) înainte de Crăciun, pe străzile Marsiliei, cete de muzicanți.

În romanșă, calendas/kalendas, kalena, charenda) înseamnă Crăciun, dar și mâncărurile și cadourile de Crăciun; de remarcat forma charenda care seamănă atât de mult cu corinda din Transilvania/Maramureș!

Și în occitana vorbită în Nisa, Crăciun fericit se spune: bouòni Calèna.

Interesant este că, în scoțiană, care nu sunt limbi neolatine, calendae au ajuns… calluinn, adică Ziua de Anul Nou și în irlandeză, callain, prima zi  lunii și 1 ianuarie.

Cât despre colindele noastre, le-am moștenit, precum întreaga romanitate, de la romanii colonizatori care probabil, le cântau de Anul Nou, la Calendele lui Ianuarie, oriunde se aflau.

Trebuie că la început erau doar „strigări”, binecuvântări sau meniri de bine ce se… „strigau“ în prima zi a anului, pe 1 ianuarie.

Putem spune că, Calendele lui Ianuarie (vechea sărbătoare romană) au ajuns la noi … colindele de Anul Nou: binecuvântări menite să „cheme“ belşugul, sporul, bogăţia, prosperitatea, bunăstarea, creşterea, înmulţirea şi toate desfătările şi lucrurile bune ale vieţii.

Cu timpul, în primele secole creștine, aceste străgări/urări de Anul Nou au devenit și cântece în care se vorbea despre Nașterea Domnului.

Nu prea știm cum sunau aceste colinde acum 1500-1000 de ani, pentru că, cele pe care le știm, sigur nu sunt foarte vechi (o arată în primul rând limba modernă… doar presărată cu câteva cuvinte arhaice, dar și realitățile… epocii moderne).

Cele mai multe par cântări bisericești, compuse de preoți, despre naștere, moarte sau cădere, și titlurile sunt cât se poate de limpezi: Raiul și iadul, Judecata de Apoi, Spaima morții, Gătirea sufletului, Rămasul bun, Mustrarea sufletului și a trupului, Răstignirea lui Hristos, Nunta din Cana Galileii, Preamărirea Precestei, Veselia Cerească, Păcatul strămoșesc, Colindul preotului sau Colind de popă, Colindul lu’ Ion, Colindul Sf. Vasile, Colindul Sf. Ilie.

Există, însă, și multe colinde… lumești: Colindă pentru/de fecior, Colind de flăcău (de cioban) Colindă de fată, Colinda casei, Colindă de prunc, Colindă „la toată familia”, Colinda săracului…

… și unele care par mai degrabă cântecele de … Carnaval!

Nu-i de mirare, fiindcă, pe de o parte, sărbătoarea creștină a Nașterii s-a împletit cu cea precreștină a Anului Nou/a solstițiului de iarnă, și pe de altă parte, vechiul festival al Anului Nou era plin de simboluri ale fertilității și, desigur, de cântece și de dansuri ale magiei… generării.

Cât despre cuvântul colindă, colinde, se pare că a căpătat o formă uşor slavizată.

Lămurire: româna a moștenit din latină calendar (călindar/cărindar, din calendarium) și, desigur, colindele, dar într-o formă slavizată.

Dacă ne gândim că, în Transilvania de Nord și Maramureș, se spune corindă și nu colindă, putem presupune că corindă este forma moștenită din latină (probabil din singularul calenda).

Am văzut că în romanșă există charenda,  atât de apropiată de corindă.

S-a întâmplat însă să împrumutăm din slava bisericească (slava veche) forma kole(n)da care a devenit colindă și care s-a impus în româna literară (după ce slavona a devenit, o vreme,  limba noastră de cult, limba oficială a Bisericii care avea mai mult prestigiu când era vorba despre lucrurile ce țineau de Biserică).

Așadar corindă este cuvântul moștenit din latină, iar colindă, cel împrumutat din slavonă care, deși și-a impus forma, nu și-a impus și sensurile din slavă.

În slavă, sensul principal, desigur livresc, al lui kole(n)da este acela de  Ziua de Anul Nou și, probabil de Crăciun.

O arată limbile slave care l-au moștenit:

rusa are: koleda/kolida, sărbătoarea Anului Nou, dar și koliada/koleda, daruri și colinde de Crăciun și de Anul Nou, precum și koliadovati, a colinda și koliadovanie, colindat…

… polona are: koleda/kolenda, dar de Crăciun…

… ceha și slovaca au: koleda, dar de Crăciun …

… sârba și croata au: koleda/kolenda/koledo, colindă, dar de Crăciun, și kolendati, a colinda…

… bulgara are: koleda (koladu, kolende, kolede, Crăciun)…

…și lituaniana are: Kaledos (pl.) Crăciun.

Pe kole(n)da din slavă l-au împrumutat și albanezii: kolendre, colac și kolendra, cozonac…

… maghiarii: koleda, colectă, și koledal, a cerși, a umbla după daruri de Crăciun/Anul Nou…

… dar și grecii din Grecia de Nord (Tracia, Macedonia) și cei din Republica Macedonia: κόλιντα Μπάμπω/colinda Babo sau  Μπάμπου κόλιντα/Babu colinda.

Acest κόλιντα Μπάμπω nu este altceva decât… ceea ce, pe românește, ar fi „ne dați ori nu ne dați”, în traducere: „dă-mi, babo, colinda !”, împrumutat din bulgară.

În seara de Ajun, în regiunile mai nordice ale Greciei – unde există insule de multiculturalitate balcanică și unde întâlnești obiceiurile Vechii Europe păstrate ca într-o capsulă a timpului -, colindătorii greci  merg din casă-n casă și strigă:

 „Colindă, colindă, dă-mi babo, colac și dacă colac nu mi-i da, dă-mi-o pe fata ta”/„Κόλιντα, κόλιντα δώσ’ μου μπάμπω κλούρα, Αν δε με δώσεις κλούρα δώσ’ μου τη θυγατέρα ‘ ς…”

sau

„Colindă, babo, colindă și colacul să mi-l dai”/ „Κόλιαντα, μπάμπου μ’, κόλιαντα κι μένα ‘ν κουλιαντίνα…»

Iar κόλιντα mai este și … cârnatul din ficat de porc, delicatesa Crăciunului lor:

Nu putem să nu pomenim și de variantele: colende/colinda/colde sau colda: κόλεντε, κόλιντα, κόλντε sau κόλντα care, în Grecia de Nord, înseamnă și Ajunul Crăciunului, Ajun care începe cu aprinderea focului/rugului de Crăciun… străvechiul foc de la solstițiul de iarnă întâlnit în toată Europa:

Să spunem câte ceva și despre un colind special cântat în ajunul Anului Nou: sorcova. 

Unii lingviști (MDA) o leagă de verbul bulgăresc survakam/сурвакам, a sorcovi și de survaki/ сурваки, un feminin plural care înseamnă „prima zi a anului”/Anul Nou.

De fapt, lucrurile stau …puțin altfel.

Numele sorcovei vine de la numele grecesc al sorbului (scorușului, o rudă a mărului, cireșului, prunului și măceșului): σούρβο/survo.

În greaca medievală exista un σούρβον/survon, un neutru ce reprezintă forma elenizată a lui sorbus (sorb, scoruș, în latină).

Putem presupune că sorcova grecilor bizantini era o crenguță de sorb.

Ei au numit sorcovitul/ σουρβακίσμα (de altfel, un obicei ce, desigur, se pierde în timp), dar și colindele de Crăciun și de Anul Nou, precum și ajunul Anului Nou și Carnavalul din 1 și 2 ianuarie, τα σούρβα, mai pe românește… Colindul Sorbului !   

Sorcovit care înseamnă, în Grecia (de Nord, mai ales) să lovească ușor, copiii-colindători/ calantistes (καλαντιστές), porțile casei, gazdele, animalele, spunând… Sorcova:

Sorcova, sorcova, tari la trup și șale tari, ca argintul și ca sorbul ! Și la anul toți tari, voinici, miloși să fiți. Sorcova, sorcova, ne-om bucura de nuci multe și parale, de stafide și migdale, ba și o roșcovă de-ar fi, noi tot bucuros om mulțămi ! La mulți ani !

Σούρβα – σούρβαγιρόκουρμί

γιρόκουρμί, γιρόσταυρί

σαν ασήμι, σαν κρανιά

κι του χρόνου ούλ’ γιροί

ούλ’ γιροί, καλόκαρδοι.

Σούρβα – σούρβα για χαρά,

για καρύδις, για παρά,

για σταφίδις, για μπαντέμια,

για ένα ξυλουκέρατου.

ΧρόνιαΠολλά!

Grecii au și patru verbe: survo, survizo, survako și survakizo/ σουρβώ, σουρβίζω, σουρβακώ și σουρβακίζω, eu sorcovesc…

… și mai au și survaka/σουρβάκα, sorcova.

O scurtă lămurire:

Lingvistul german Gustav Mejer, de pildă, susținea că ta surva/τα σούρβα, sorcova grecilor, ar veni din urarea bulgărească: surva nova godina/сурва нова година, un An Nou bun.

Susținem etimologia grecească din două motive:

În timp ce specialiștii greci, bizantinologul Faidon Koukoules și etnologul Kostas Karapatakis cred că σούρβα vine de la crenguța de sorb, σούρβο/survo (în greaca modernă σουρβιά).

1. sorcova, așa cum o știm, simbolizează/reprezintă crenguța înflorită a pomului roditor, cum spuneam, omniprezentă în magia Crăciunului și a Anului Nou, de fapt, în magia rodirii folosită la sărbătoarea străveche a solstițiului de iarnă.

2. surva din urarea surva nova godina/сурва нова година este un alt cuvânt, este survo/сурво care înseamnă verde, crud, primar, prim și e rudă cu survaki/ сурваки, „prima zi a anului”/Anul Nou…

… în timp ce survakam/сурвакам, a sorcovi, survakița/сурвакница, sorcovă și survakar/ сурвакар, colindător sunt derivate, toate, din sorb, din σούρβο/survo al grecilor.

Și mai e ceva: sorcova, ta surva, există și în comunitățile istorice grecești dinTurcia, așadar neinfluențate de culturile balcanice.

Așadar, bulgarii au împrumutat numele sorcovei de la greci și nu invers.

Iar noi, l-am împrumutat de la bulgari.

Să mai adăugăm că, în Grecia, colindătorii cu sorcova primeau surva/σούρβα, fructe uscate de sorb (scoruș) ca tot anul să fie roditor.

De altfel, sorbul (rudă cu păducelul, merișorul și măceșul) era important pentru șamanii europeni, nu numai pentru puterea pe care o dădeau bobițele lui tămăduitoare, ci și pentru că erau roșii, aveau culoarea sângelui care însemna viață.

Și pentru că transmitea putere, sănătate și viață lungă.

Neîndoios, sorcovitul era o practică șamanică. Nu întâmplător colindătorii în Grecia lovesc cu crenguța de sorb spatele și șalele, mai bine spus, zona sacrală: trebuie că erau porți prin care putea intra  puterea sorbului.

Să mai spunem că, de la colinde sau colindă, în româneşte s-a născut verbul a colinda cu două sensuri speciale, ce aproape s-au pierdut în celelalte limbi romanice:

1. a cânta cântecele de Crăciun şi de Anul Nou                şi

2. a peregrina, adică a fi pelerin, a merge în pelerinaj, a face un drum sfânt până la toate casele satului …pentru a le cinsti, adică a le curăţa, pentru că cistieîn slavă înseamnă: curat, pur, integru, inocent şi e rudă cu castus din latină.

Şi, e vorba de „un pelerinaj” la absolut toate casele comunităţii, pentru că a nu o „colinda”, a nu o cinsti, adică a nu o curăţa pe una singură, ca să poată fi (re)sfinţită şi din nou binecuvântată, însemna că sfinţirea şi binecuvântarea celorlalte se făceau degeaba.

În limbile romanice colindelor li se spune, azi „cântece de Crăciun”: chants de Noël sau, simplu, noëls (fr.), canti Natalizi, canti di Natale sau canzoni natalizie (it.) şi cantigas de Natal (port.).

Toate provin din latina medievală: cantiones natalitiae – Cântările Naşterii.

 Numai în spaniolă li se spune villancicos adică… „cântece populare”/„cântece de la ţară” sau cantos de aguinaldo.

Cât despre greacă, colindele în limba literară sunt ta kalanda/τα κάλανδα. Este un cuvânt din greaca medievală care, desigur, vine tot din calendae, dar nu direct din latină, ci din elină: καλάνδαι/calandai. Grecii nu au însă un verb „a colinda” cum avem noi, de aceea ei spun pentru „a colinda”: lene ta kalanda/„λένε τα κάλανδα, adică „ (ei) spun colinde”.

Carol al englezilor (atestat pe la 1300 cu sensul de cântec și pe la 1500 cu sensul de colind) vine din franceza veche: charole/carole: horă, dans în cerc, însoțit de cântece, care, la rându-i, vine dintr-un diminutiv al lui chorea, un dublet feminin al lui chorus, el însuși împrumutat în latină din elină: horos/χορός, horă și cor (în română  îl avem pe cor din chorus și pe horă din horos, prin bulgară, zic lingviștii).

***

Zeul Soare/Cer (Lumina dătătoare de viață) și stăpânul timpului/anului se pregătea, credeau strămoșii nostri europeni, la solstițiul de iarnă, să(-și) … reînceapă viața și să reînceapă lumea.

Căldura lui ce avea să tot crească, credeau ei, avea să facă semințele să rodească: plugușorul nostru, plugușorul copiilor, și plugul cel mare, al flăcăilor, în ajunul Anului Nou, este o amintire a acestei credințe: tinerii trag o brazdă în fața casei colindate și aruncă grâu, adică însămânțează magic.

Cu timpul i s-a spus Saturn sau Ianus sau Sol Invictus/Soarele Nebiruit, dar și Moș Belșug sau Moș Naștere.

Tot Zeul Soare era și focul sfânt din vatră: de aici teama de a nu-l pierde din casă niciodată și de aici obiceiul arderii bușteanului/buturugii de Crăciun.

În comunitatea greacă din Sinope (Turcia), de pildă, de cum se lumina de ziuă, o fetiță lua o crenguță de dafin și se ducea pe la casele vecinilor să … sfințească/să binecuvânteze vatra. De cum intra într-o casă, mergea drept la vatră, arunca pe foc crenguța și spunea: și la anul toate să vă meargă bine!

Tot în Grecia, ca peste tot în Europa, focul trebuia să ardă nestins, zi și noapte, din Ajunul Crăciunului până la Bobotează, ca să alunge duhurile rele…

… ba, în unele regiuni, se puneau în vatră, în Ajun, doi bușteni, pentru stăpânul și pentru stăpâna casei. Pentru el alegeau lemn de cedru și pentru ea lemn de prun. Sau, pentru el un trunchi zdravăn, emblemă a virilității, și pentru ea, lăstari. Turnau peste ele ulei și vin și cântau: binecuvântat ești Tu, Doamne și bărbatul aprindea focul/aprindea lemnele soț și soție.

Pregătirea bușteanului de Crăciun în Anglia

Cel mai probabil, însă, bușteanul de Crăciun era anul cel vechi, mort, care trebuia să ardă odată cu toate cele rele ale lui și atunci vatra devenea rugul lui (rugul funerar).

De altfel, obiceiul arderii/incinerării Anului vechi… mort a fost dublat de cel al îngropării: la noi Anul vechi se îngropa pe 28 decembrie sau pe 31 ianuarie.

Iată un colind al … îngropării Crăciunului (Anului vechi):

Măi, Crăciune. măi, bătrâne, astăzi te-ngropăm pe tine. Haideți toți, cu mic, cu mare, să ducem Crăciunu-n vale, și să-l băgâm în produc, pe el să punem butuc. O, Crăciune, o, bătrâne, du-te de la noi cu bine; meri pe apa Sâmbetii și-napoi nu mai veni, c-a veni altu Crăciun și-a fi ca tine mai bun.

Interesant este si faptul că, în colinde, Crăciun apare ca fiind însuși Domnul Iisus Hristos:

Ia boieri, nu mai dormiți, că-i vremea să vă gătiți, casa să mi-o măturați, masa să mi-o încărcați, că vă vin colindători din ziua Ajunului, până-ntr-a Crăciunului. Nu dormiți în iastă noapte, ci ședeți și privigheți, că-i născut un domn prea bun, cu numele lui Crăciun; și-i născut un Domn frumos, cu numele lui Hristos. S-așteptăm pe Domnul sfânt, ca să vie pe pământ, că e fiul cerului și Domnul pământului. Iar sara de Moș-Ajun, vin copiii lui Crăciun să colinde și să cânte. Viață lungă că urează tuturor ce stau în casă. (com. Țepu, Tecuci)

Să-l scăldăm pe Moș Crăciun, Moș Crăciun cel mititel, mititel și-nfășățel (în scutece) (com. Țepu, Tecuci).

Ceea ce ne arată că nu prea mai știau cine fusese, cu adevărat, Crăciun, dar știau că este un… Domn, adică un Zeu (Dumnezeu, de altfel, este o contragere a invocării Domine Deus, Doamne Dumnezeule!).

 Firesc, Biserica s-a străduit să înlăture orice urmă a acestui zeu solar și l-a demonizat. O arată povestea moașei Crăciunoaia/ Crăcuineasa și a soțului ei, moș Crăciun:

Crăciuneasa cea bătrână, ea de veste că și-o prins și la grajd o alergat și ea moașă că i-o fost și-ndărăpt că s-a-nturnat și lui Crăciun că i-o spus:

-Știi, Crăciune, dar nu știi c-o născut și Fiul Sfânt, Fiul Sfânt pe-acest pământ ?!

Crăciun rău s-o mâniat și mânile i-o tăiat și su pat le-o aruncat. Ea la grajd o alergat.

-Nu te teme, moașă, teme, pune ciungi în scăldături (scăldătoare) că s-or face mai frumoș, mai frumoș pe cum o fost.

Și Crăciun nu s-o-ncrezut și-j mâna și d-alt Miron (paznic) ca să vadă și să creadă ce samă de domn îm este ?! (fr. de colind din com. Arpașu de Sus, Sibiu)

Să fie, oare, întâmplător, faptul că Crăciuneasa este… moașă ? L-am putea interpreta pe moș Crăciun ca pe soțul moașei. Să avem aici amintirea cuplului divin din epoa neolitică? Poate amintirea lui Saturn și a soaței sale, Ops ?

Oricum, într-un colind mai mult decât interesant, unde Dumnezeu, gazda, „Crăciun, sfânt bătrân”, Sf. Ion și Domnul Iisus stau la masă, Crăciun apare în chip de moașă și de naș al Domnului Iisus, dar și de … Atotdăruitor, cel care i-a dăruit lumea și, odată cu ea, și pe sine:

Rupse-și de-mi grăise, de la cap de masă bunul Dumnezeu:

-N., fătul meu (N. este numele gazdei) Eu vă sunt mai mare, și mai de demult.

Toți molcum tăcuse, rupse-și de-mi grăise Crăciun, sfânt bătrân:

-Doamne Hriistoase, Tu ne ești mai mare, mare de mărire, dar mai mic de zile. Tu când (Te-)ai născut eu m-am pârlejit (m-am prilejuit, am fost de față), poala mi-am întins… în poală mi-ai căzut… sus te-am ridicat, sus la lighion (?) la Sfântul Ion. Noi te-am botezat, noi te-am creștinat, numele Ți-am pus, Bunul Dumnezeu, Domnul Cerului și-al pământului. Noi ți-am dăruit cerul și pământul, lumea și norodul și pe noi cu totul. Icea-n cest domn bun, bun jupân N., fie-mi sănătos, cu casă, cu masă, cu-a lui jupâneasă. (manuscris din Brăila, colecția Brăiloiu).

Cine este, așadar, Moș Crăciun ? Zeul cel Vechi, Zeul și Stăpânul lumii vechi, Atotdăruitorul, Zeul care-ți bagă-n traistă (Baga) și care, după nașterea noului Dumnezeu, Stăpânul lumii celei noi, i s-a închinat de bună voie, mai mult, cu dragoste, pentru că așa trebuia să fie.

Cât despre Père Noël, Papa Noël sau Babbo Natale, ei nu sunt altceva decât copiile lui Santa Claus ajunse în Europa pe la începutul secolului al XIX-lea.

LUCRĂRI CONSULTATE

Atanasie Marian Marienescu în Sărbătorile și datinile romane vechi

Sărbătorile la români,Tudor Pamfile

Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Ed. Științifică, București, 1991

J.G. Frazer, Creanga de aur, Ed. Minerva, BPT, București, 1980

Lou Tresor dóu Felibrige, Frédéric Mistral (1878)

Gaelic-English dictionary, dictionnaire gaélique-anglais par Ewan MacEachen (1922)

Lithuanian etymological index, dictionnaire étymologique par Harold Bender (1921)

Dictionnaire étymologique de l’occitan par Robert Geuljans

Le Catholicon de Jehan Lagadec (1464) dictionnaire breton-français-latin

Etymologisches Wörterbuch der albanesischen Sprache, Gustav Meyer (1891)

Den Store Danske, encyclopédie

Dictionnaire russe-français dans lequel les mots russes sont classés par famille, ou dictionnaire étymologique, par Charles-Philippe Reiff (1835)

ARCHAEOLOGICAL REPORTS FOR 2007 − 2008

Silviu Sanie Din istoria culturii şi religiei geto-dacice. Editura Universității «Al.I. Cuza», 1999

Sub aripa cerului, C. Brăiloiu, S. Ispas, Ed. Enciclopedică, București, 1998

http://www.romanoimpero.com  

www.etymonline.com

The Project Gutenberg EBook of The Book of Christmas, by Thomas K. Hervey

http://www.siatistanews.gr

site-ul LEXILOGOS

TAGURI: Anul Nou, solstițiul de iarnă, Moș Crăciun, Father Christmas, Père Noël, Papa Noël, Babbo Natale, Saturn, Mitra, Ianus, Baga, Saturnalii, colind, corindă, sorcova, carol, bușteanul de Crăciun, calendae, Julenisse, Σούρβα, turca, țap, soare, Αΐ Βασίλης, Befana, Sol Invictus,

UNIVERSITARI FĂRĂ TITLU Washington, Diana Negre

Cât ați fi dispus să plătiți pentru ca fiul dumneavoastră să aibă ca profesori tot niște studenți ca el? Și cât pentru ca universitatea dumneavoastră să desființeze examenele și să acorde titluri, fără să mai ia în considerare dacă studenții au învățat sau nu?
În țara în care învățământul superior costă cel mai mult, răspunsul este, pur și simplu,„mult!”, deoarece este tocmai ceea ce se întâmplă în universitățile de prestigiu: profesorii universitari își angajează asistenți dintre studenții lor, de la cei care se dovedesc a fi cei mai buni încă de la începutul studiilor, până la cei care sunt doctoranzi. Și tocmai aceștia țin cursurile.
Este un fenomen atât de frecvent, încât, practic, este imposibil să știm cât de bune sunt aceste cursuri predate de suplinitori, însă este foarte probabil ca cei care plătesc studiile să fie părinții sau chiar studenții înșiși, și se așteaptă ca profesorii titulari să fie cei care predau.
Situația a ajuns să fie cunoscută datorită protestelor, nu a studenților, ci a suplinitorilor, care consideră că nu sunt suficient de bine plătiți. Universitățile nu au soluție pentru această problemă: pentru a mări remunerarea acestor suplinitori, nu văd altă modalitate de a spori finanțarea, decât prin mărirea taxelor universitare… adică, suplinitorii înșiși vor plăti mai mult pentru studiile lor la universitățile la care vor continua să fie studenți.
„Deja plătim prea mult”, au spus suplinitorii în diferite ocazii, când au protestat din cauza slabei remunerări și este probabil ca situația să continue așa fără rezolvare, iar cursurile să fie ținute de studenți pentru bani puțini, cu toate că taxele universitare vor fi foarte scumpe.
Un observator străin și-ar putea imagina că toate acestea ar putea constitui un motiv pentru a economisi zeci de mii de dolari, prin renunțarea la aceste universități prestigioase. Este posibil ca profesori universitari din centre mai puțin faimoase să predea mult mai bine decât orice student.
Însă nu se întâmplă așa, în parte deoarece universitatea la care studiezi este ca o breaslă și o carte de vizită care te recomandă pentru locuri de muncă pentru toată viața. Și să nu uităm că prieteniile legate în anii de studenție durează toată viața, iar foștii studenți se ajută între ei.
În ultimul an de studiu, studenților li se oferă diferite contracte de muncă la întreprinderi, astfel că mulți tineri au deja un loc de muncă asigurat și care îi așteaptă atunci când își termină studiile. Cu cât este mai mare prestigiul universității, cu atât este mai mare și interesul patronilor, precum și salariul pe care îl oferă absolvenților.
Asta nu înseamnă că orice titlu universitar deschide porți pentru carieră, deoarece se încearcă să se pună în valoare prestigiul instituției și tipul de carieră. În ziua de azi, au proliferat tot felul de discipline, cum ar fi „studii feminine”, „educație în aer liber”, „cultivarea marijuanei” sau „astrobiologia” care nu-i interesează deloc pe patronii de firme, astfel că mulți absolvenți intră direct în șomaj sau ajung să vândă obiecte de artă în târgurile din orașele lor.
Însă, centrele cum sunt Georgetown, Duke, Wharton, Virginia Tech și alte universități de mare prestigiu sunt o garanție că studenții care s-au pregătit pentru profesiuni tradiționale sau foarte căutate în zilele noastre au un loc de muncă asigurat, încă înainte de a absolvi facultatea.
Dacă e de înțeles că familiile înstărite își cheltuiesc banii trimițându-și vlăstarele la aceste centre universitare cu contracte de muncă asigurate, sunt mai greu de înțeles străinii care vin să studieze în aceste universități scumpe, doar dacă au intenția de a rămâne până la urmă în SUA. Deocamdată, încă se mai bucură de prestigiu în alete țări un titlu acordat de o mare universitate americană, căci și acolo deschide uși, însă nu are efectul multiplicator de a-i atrage și pe alți tineri, așa cum se întâmplă cu tinerii americani și familiile lor.

În parte, deoarece, anii studenției sunt nu numai pentru a învăța, ci și pentru a stabili contacte care vor dura toată viața.
Foștii studenți ai marilor universități leagă prietenii și formează rețele de sprijin reciproc, care adesea le sunt utile în timpul întregii lor cariere. Prețul văzut din Europa pare a fi prea umflat, căci sunt taxe universitare mai mari de cincizeci de mii de dolari anual, la care se adaugă cheltuielile de întreținere. Însă, aici, în SUA, totul este mult mai scump, dar și venitul pe cap de locuitor este mult mai mare.
Pe de altă parte, ajutoarele în bani sunt multe, uneori chiar sunt iertate datoriile. Aceasta deoarece instituțiile care au acordat împrumuturile preferă să le stingă la un preț redus și să le șteargă din evidențele lor contabile. Acum, însuși președintele Biden încearcă să șteargă datoria studenților, cel puțin parțial, cu toate că eforturile sale sfârșesc prin a fi anulate de tribunale.
Dar, poate cel mai important lucru este că nu există alternativă, nu există universități la care e suficient doar să te duci la cursuri, așa cum sunt în Europa: aici studenții sunt obligați să locuiască în campus, adică în zona universitară, unde sunt multe cămine de studenți. În școlile publice, învățământul lasă mult de dorit, așa că nu se poate renunța la o pregătire mai bună. Și dacă clienții universitari nu sunt tineri din alte țări, care ar putea învăța la fel de bine cu cheltuieli mai mici la ei acasă, se pare totuși că e o investiție acceptabilă.
Sau poate că nu va dura mult timp: e din ce în ce mai clar că universitățile, pe lângă gazoanele lor îngrijite, mari instalații sportive și pretenții foarte mari, oferă ceva mai mult decât se poate învăța cu cheltuieli mult mai mici în alte centre sau în ciber-spațiu și vor începe să-și piardă clienții, astfel că nu-și vor mai putea plăti cheltuielile foarte mari.
Ar fi sfârșitul altui vis american, așa cum a dispărut visul prosperității pentru toți, al sănătății pentru toți sau al oportunităților nelimitate pe care această țară bogată în resurse și teritorii părea să le ofere oricărui imigrant care sosea pe țărmurile ei.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CATEDRATICOS SIN TITULO Washington, Diana Negre

¿Cuánto pagaría usted para que su hijo tenga a otros estudiantes como catedrático? ¿Y cuánto para que su universidad suspenda los exámenes y reparta los títulos sin considerar el rendimiento académico?
En el país de mayor coste para la enseñanza superior, la respuesta es simplemente “mucho”, porque justamente es lo que está ocurriendo en universidades de prestigio: los catedráticos contratan ayudantes entre sus alumnos, desde los más aventajados al principio de sus estudios, hasta los que ya están preparando su doctorado y son ellos quienes imparten la mayoría de las clases.
Es un fenómeno tan frecuente que resulta prácticamente imposible saber cuál es la calidad de las clases impartidas por estos catedráticos suplentes, pero es muy probable que los responsables de pagar las matrículas, sean los padres o los propios estudiantes, esperan que sus profesores sean los titulares de las cátedras.
La situación ha pasado a las noticias por las protestas, no de los estudiantes, sino de los profesores suplentes, que no se consideran suficientemente bien remunerados. Las diversas universidades no le ven solución al problema: para subir el sueldo a estos suplentes, no se les ocurre otra forma de financiar el gasto que no sea subir el precio de la matrícula anual…es decir, que los catedráticos suplentes verían aumentado el gasto que les corresponde a ellos por asistir a la universidad de la que siguen siendo alumnos.
“Ya pagamos bastante”, han dicho en varios actos de protesta por su escasa remuneración y es probable que la situación se prolongue sin remedio y las clases las sigan impartiendo estudiantes por poco dinero, aunque las matrículas universitarias seguirán por las nubes.
Un observador extranjero podría imaginar que todo esto servirá de motivo para ahorrar decenas de miles de dólares y renunciar a estas universidades de prestigio. Es probable que los catedráticos de otros centros con menos renombre enseñen mejor que cualquier estudiante.
Pero no es lo que está ocurriendo, en parte porque la universidad a la que uno asiste representa algo así como una cofradía y una tarjeta de recomendación para puestos de trabajo durante toda la vida. Sin olvidar que las amistades hechas en los años de estudio duran con frecuencia toda la vida y los ex alumnos se ayudan entre sí.
Ya en el último año de estudios, los estudiantes reciben visitas de gente encargada de contratar personal para diversas empresas, de forma que muchos jóvenes ya tienen el trabajo esperándoles cuando se gradúan. A mayor prestigio de su universidad, mayor interés de los patronos y mayores salarios.
Esto no significa que cualquier título universitario abra las puertas profesionales, pues se trata de valorar el prestigio de la institución y el tipo de carrera. Hoy en día han proliferado una serie de disciplinas como “estudios femeninos”, “educación al aire libre”, “cultivo de marihuana” o “astrobiología” en que los patronos tienen tan poco interés que muchos graduados acaban en el paro o vendiendo artículos de arte en las ferias de sus ciudades.
Pero centros como Georgetown, Duke, Wharton, Virginia Tech y otras universidades de gran prestigio garantizan que los estudiantes de disciplinas más tradicionales o más buscadas hoy en día, tengan un buen empleo asegurado ya antes de graduarse.
Si es comprensible que las familias pudientes se gasten sus duros en enviar a sus retoños a estos centros de enseñanza-contratación, ya lo es menos en el caso de los extranjeros, a no ser que estos estudiantes foráneos piensen quedarse en Estados Unidos. De momento, todavía es un prestigio en otros países el título de una gran universidad norteamericana y también allí abre puertas, pero no tiene el efecto multiplicador de que disfrutan los que son oriundos del país y tienen aquí a sus familias.
En parte porque los años académicos sirven no solo para aprender, sino también para establecer contactos que servirán toda la vida.

Los ex alumnos de las grandes universidades forjan amistades y forman redes de apoyo mutuo que frecuentemente les son útiles a lo largo de sus carreras. El precio, visto desde Europa, nos parece algo abultado, pues hay matrículas de más de cincuenta mil dólares anuales, a las que hay que añadir los gastos de manutención. Pero aquí en Estados Unidos todo es mucho más caro y la renta per cápita es también mucho más alta.
Por otra parte, las ayudas económicas abundan y hasta se perdona la deuda en muchas ocasiones. A veces porque las instituciones que hicieron los préstamos prefieren cerrarlas a un precio reducido y eliminarlas de sus libros contables. Ahora, incluso el presidente Biden intenta que se perdone la deuda a los estudiantes, al menos en parte, aunque por ahora sus esfuerzos han fracasado en los tribunales repetidamente.
Pero quizá lo más importante es que no hay alternativa, no hay universidades a las que tan solo se va a clase como abundan en Europa: aquí se exige a los estudiantes que vivan “in campus”, es decir, dentro del área universitaria donde hay múltiples residencias. Tampoco es posible renunciar a una enseñanza más elevada que la recibida en las escuelas públicas, a veces muy deficiente. Y mientras los clientes académicos no sean jóvenes de otro país, que podrían aprender lo mismo por mucho menos dinero en sus casas, parece que se trata de una inversión aceptable.
O quizá no dure mucho tiempo: si se hace evidente que las universidades, además de sus cuidados céspedes, amplias instalaciones deportivas y elevadas pretensiones ofrecen poco más de lo que uno puede aprender por mucho menos dinero en otros centros o en el ciber-espacio, empezarán a perder clientes de tal forma que no podrán financiar sus elevados costos.
Sería otro fin de un sueño americano, como desapareció el sueño de la prosperidad para todos, de la salud para todos o de las posibilidades ilimitadas que este país rico en recursos y en territorio, parecía ofrecer a cualquier inmigrante que llegaba a sus costas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Isaac Bashevis Singer a scris, în idiș, Yentl, băiatul de la ieșiva (Yentl, the Yeshiva Boy) în anii `50, deja stabilit în America din 1935. Nuvela a apărut în engleză  (limba celui de-al „doilea original”) în volumul Short Friday (Vinerea Scurtă, 1961).

A fost un cadou neașteptat pentru mișcarea feministă din State. Și un motiv pentru evreii (ultra-)ortodocși din lume să-l declare eretic, păgân, trădător…

Barbara Streisand a ecranizat-o în 1983 în cel mai minunat film din toate timpurile: Yentl. Pe care l-a și regizat. Ea era Yentl.

Multe femei americane și de oriunde, cred, se regăseau în acest „băiat de la ieșiva”.

Întrebări de genul: „De ce o femeie nu poate fi ca un bărbat?” te provoacă, dacă ești femeie.

Și te liniștește un paragraf ca acesta: „Pentru prima dată Avigdor vedea cât se poate de limpede că ce i se întâmplase era exact ce-și dorise din totdeauna: o soție a cărei minte să nu fie preocupată de lucrurile materiale… N-o mai dorea pe Hadas, dorința pentru ea dispăruse, dar știa că avea să tânjească după Yentl, dar nu îndrăznea s-o spună.

Isaac Bashevis Singer a declarat în interview-uri că el nu este feminist și că fără voia lui a ajuns să fie considerat unul. O femeie ar fi de altă părere. Poate și el, ca Avigdor, realizase de tânăr că și-ar dori o soție ca Yentl-Anshel. Poate se regăsea în Yentl mai mult decât dorea să recunoască… Oricum, probabil ea i-a adus Nobelul în 1978…

1

După moartea tatălui ei, Yentl nu mai avea niciun motiv să mai stea în Yanev. Rămăsese singură în toată casa. Să ne înțelegem, chiriași erau destui care ar fi dorit să se mute la ea și să-i plătească chirie; pe de altă parte, la poartă-i băteau într-una pețitoarele care cunoșteau bărbați buni pentru ea din Lublin, Tomashev, Zamosc. Dar Yentl nu voia să se mărite. O voce lăuntrică îi spunea întruna: „Nu!” Ce-o așteaptă pe-o fată de cum se termină nunta? Să facă copii și să-i crească, unul după altul. Și nici n-apucă să respire. Și o soacră care se poartă de parcă i-ar fi stăpână. Yentl știa că nu era făcută pentru viața de femeie. Nu știa să coasă, nu știa să împletească… Lăsa mâncarea să se ardă şi laptele să dea în foc. Budinca de șabat nu-i ieșea niciodată cum trebuie, iar aluatul pentru hallah nu-i creștea. Yentl ar fi făcut mai degrabă treburile unui bărbat decât pe cele ale unei femei. Tatăl ei, Reb Todros, odihnească-se în pace, zăcuse la pat mulți ani și studiase Tora cu fiica sa așa cum ar fi făcut-o cu un fiu. O punea să încuie ușile și să tragă perdelele și studiau împreună Pentateuhul, Mișna, Ghemara și Comentariile. Iar ea se dovedea o elevă atât de talentată încât tatăl ei obișnuia să-i spună:
„Yentl, tu ai sufletul unui bărbat.”
„Și atunci de ce m-am născut femeie?”
„Chiar și Cerul mai greșește.”
Nu încape nicio îndoială, Yentl nu semăna cu nicio fată din Yanev. Era înaltă, subțire, osoasă și avea sâni mici și șolduri înguste. În după-amiezile de șabat, când tatăl ei dormea, se îmbrăca cu hainele și pantalonii lui; își punea talitul, jiletca de mătase, chipa și pălăria de catifea și se studia apoi în oglindă. Părea un tânăr brunet și chipeș. Chiar avea și ceva puf deasupra buzei de sus. Doar cozile-i împletite, groase cât pumnul, arătau că era femeie, dar, la nevoie, le putea tăia. Yentl concepu un plan și zi și noapte nu se mai putea gândi la altceva decât la cum să-l pună în practică. Nu, ea nu fusese făcută să-ntindă tăițeii pe scândură, să coacă budinci, să stea la palavre cu niște femei prostuțe sau să se înghiontească cu ele la măcelărie pentru un loc mai în față. Tatăl ei îi spusese atât de multe povești despre ieșivale, rabini și cărturari! Capul îi era plin de disputele pe marginea sentințelor din Talmud, de întrebări și răspunsuri și de nenumăratele ziceri ale înțelepților pe care le învățase pe dinafară. În secret, chiar fumase cu pipa cea lungă a tatălui ei.
Yentl le spuse celor care mijloceau vânzările de case că ar vrea să vândă casa și să meargă să locuiască cu o mătușă, în Kalish. Vecinele au încercat s-o facă să se răzgândească, iar pețitoarele i-au spus că e nebună și că s-ar putea căsători foarte bine chiar aici, în Yanev. Dar ea era încăpățânată. Era atât de grăbită, încât își vându casa primului cumpărător și mobila o dădu pe mai nimic. Tot ce primi după ce-și vându moștenirea fură 140 de ruble. Apoi, într-o noapte târziu, în luna Av, când tot Yanev-ul dormea, Yentl își tăie cosițele, își lăsă perciuni la tâmple și se îmbrăcă în hainele tatălui ei. Își împachetă ceva lenjerie de corp, filacteriile și câteva cărți și le puse într-o valiză de rafie și plecă pe jos la Lublin.
Pe drumul mare luă o trăsură care o duse până la Zamosc. De acolo, porni mai departe pe jos. Se opri la un han pe marginea drumului și se prezentă drept Anshel. Avusese un unchi cu acest nume care murise. Hanul era plin de tineri care călătoreau în căutarea unor rabini faimoși cu care să studieze și care tocmai discutau cu aprindere despre meritele diferitelor ieșiva-le. Unii le lăudau pe cele din Lituania, iar alții pretindeau că în școlile din Polonia se studia mai intens și cazarea și masa erau mai bune. Era prima dată când Yentl se găsea singură în compania unor bărbați tineri. Ce diferit discutau între ei față de pălăvrăgeala femeilor, se gândi ea, dar era prea timidă ca să li se alăture. Un tânăr vorbea despre perspectiva de a se însura și despre cât de mare era dota miresei, iar altul, maimuțărind un rabin la predica de Purim, declamă un pasaj din Tora, interpretându-l cu tot felul de gesturi obscene. După o vreme băieții au trecut la întrecerile în care-și măsurau puterea brațelor. Unul reuși să-i desfacă pumnul altuia și un al doilea încercă să îndoaie brațul unui coleg. Un student mânca pâine cu ceai și, neavând lingură, amesteca în cană cu briceagul. La un moment dat, cineva din grup veni la Yentl și-o împunse cu degetul în umăr:
„De ce așa tăcut? N-ai limbă?”
„Nu am nimic de spus.”
„Cum te cheamă?”
„Anshel.”
„Ce sfios ești. Ca un toporaș pe marginea drumului.”
Și tânărul o trase de nas. Ce l-ar mai fi plesnit, dar brațu-i rămase nemișcat. Se făcu albă la față. Un alt student, puțin mai în vârstă decât ceilalți, înalt și palid, cu ochi arzători și barbă neagră, veni s-o salveze.
„Hei, tu, de ce te iei de el?”
„Dacă nu-ți place, nu te uita.”
„Vrei să te las fără perciuni?”
Tânărul cu barbă îi făcu semn lui Yentl să se apropie și o întrebă de unde vine. Ea îi răspunse că era în căutarea unei ieșiva, dar că dorea una liniștită. Tânărul își mângâie barba
„Atunci vino cu mine la Bechev.”
El i-a explicat că se întorcea la Bechev unde era student la ieșiva în anul al patrulea. Școala era mică și avea doar 30 de studenți. Oamenii din oraș le ofereau tuturor casă și masă. Mâncarea era din belșug, iar gospodinele le cârpeau ciorapii și le spălau rufele. Rabinul din Bechev care conducea școala, era un geniu. Putea pune 10 întrebări deodată și răspunde la toate printr-o singură demonstrație. Cei mai mulți studenți își găsiseră, în cele din urmă, neveste în oraș.
„De ce-ai plecat în mijlocul anului?” întrebă Yentl.
„Mi-a murit mama. Acum mă întorc.
„Cum te cheamă?”
„Avigdor.”
„Cum de nu ești căsătorit?”
Tânărul se scărpină în barbă.
„E o poveste lungă.”
„Spune-mi-o.”
Avigdor își acoperi ochii și stătu un moment pe gânduri.
„Vii la Bechev?”
„Da.”
„Atunci oricum o să afli totul în curând. Am fost logodit cu singura fiică a lui Alter Vishkower, cel mai bogat om din oraș. Dar, imediat după ce-au fixat data nunții, m-am trezit că mi-au trimis înapoi contractul de logodnă, așa, dintr-o dată.”
„Ce s-a întâmplat?”
„Nu știu, niște bârfitori, cred, erau ocupați să răspândească minciuni. Aveam dreptul să cer jumătate din dotă, dar ar fi fost împotriva firii mele. Acum încearcă să mă convingă să mă logodesc din nou, dar fata nu mă atrage.”
„În Bechev, băieții din ieșiva se uită după femei?”
„În casa lui Alter, unde mâncam o dată pe săptămână, Hadas, fiica lui, ne servea întotdeauna mâncarea…”
„E frumoasă?”
„E blondă.”
„Și brunetele pot fi frumoase.”
„Nu.”
Yentl îl privi lung pe Avigdor. Era slab, osos și avea obrajii supți. Perciunii lui ondulați erau atât de negri, încât păreau albaștri, iar sprâncenele i se încrucișau și formau o punte deasupra nasului. El o privi sfredelitor cu sfiala plină de căință a unuia care tocmai a lăsat să-i scape un secret. Reverul hainei îi era rupt, după obiceiul celor aflați în doliu, și i se vedea căptușeala gabardinei. Bătea, nervos, darabana, pe masă și fredona o melodie. În spatele frunții înalte și încruntate gândurile-i păreau să gonească nebunește. Dintr-o dată spuse:
„Bine, ce mai contează. O să mă fac pustnic, asta-i tot.”

2

Ce ciudat, odată ajunsă în Bechev, Yentl – sau Anshel – fu repartizată să mănânce o dată pe săptămână în casa aceluiași Alter Vishkower, cel mai bogat om din oraș, a cărui fiică rupsese logodna cu Avigdor. Studenții de la ieșiva învățau doi câte doi și Avigdor a ales-o pe Anshel să-i fie coleg. O ajuta cu lecțiile. Era și un înotător cu experiență și s-a oferit s-o învețe stilul bras și cum să calce apa, dar ea găsea întotdeauna scuze ca să nu coboare la râu. Avigdor chiar i-a sugerat să stea împreună la aceeași gazdă, dar Anshel și-a găsit o cameră în casa unei văduve bătrâne, pe jumătate oarbă. Marțea, Anshel mânca în casa lui Alter Vishkower și Hadas o aștepta. Avigdor îi punea mereu multe întrebări: „Cum mai arată Hadas? E tristă? E veselă? Vor s-o mărite cu altul? Pomenește vreodată de mine?” Anshel îi raporta că Hadas vărsa mâncarea pe fața de masă, uita să aducă sarea și-și băga degetele în farfuria cu terci când o aducea la masă. Dădea tot timpul porunci servitoarei, era mai mereu adâncită în cărțile de povești și-și schimba pieptănătura în fiecare săptămână. În plus, se considera o frumusețe, asta pentru că stătea tot timpul în fața oglinzii, dar, de fapt, nu era chiar atât de frumoasă.
„După doi ani de măritiș,” zise Anshel, „o s-ajungă o babă.”
„Atunci, nu te atrage?”
„Nu neapărat.”
„Totuși dacă ea te vrea, n-o să spui nu.”
„Mă descurc și fără ea.”
„Și n-ai porniri rele?”
Cei doi prieteni stăteau într-o bancă într-un colț al școlii talmudice și petreceau mai mult timp vorbind decât învățând. Câteodată Avigdor fuma, iar Anshel, luându-i țigara de pe buze, trăgea câte un fum. Lui Avigdor îi plăceau turtițele coapte de hrișcă, așa că Anshel se oprea pe la cuptorul de pâine în fiecare dimineață să cumpere una. O împărțeau, dar ea nu-l lăsa să-și plătească partea. Deseori, Anshel făcea lucruri care-l surprindeau foarte pe Avigdor. Dacă-i cădea vreun nasture de la haină, de pildă, Anshel venea a doua zi la ieșiva cu ac și ață și i-l cosea. Anshel îi făcea lui Avigdor tot felul de cadouri: o batistă de mătase, o pereche de șosete, un fular. Iar Avigdor devenea din ce în ce mai atașat de acest băiat cu cinci ani mai tânăr decât el, a cărui barbă nu începuse încă să crească. Odată Avigdor îi spuse lui Anshel:
„ Aș vrea să te însori cu Hadas.”
„La ce ți-ar folosi?”
„Mai bine tu decât un străin.”
„O să-mi fi dușman atunci.”
„Niciodată.”
Lui Avigdor îi plăcea să se plimbe prin oraș și Anshel îl însoțea deseori. Adânciți în conversație, ajungeau până la moara de apă sau la pădurea de pini, ba chiar până la răspântie, unde era o troiță creștină. Uneori se întindeau pe iarbă.
„De ce o femeie nu poate fi ca un bărbat?” întrebă odată Avigdor, privind spre cer.
„Ce vrei să spui?”
„De ce nu poate Hadas să fie ca tine?”
„Cum adică, ca mine?”
„O, un bun camarad.”
Anshel deveni jucăușă. Rupse o floare și-i smulse petalele, una câte una. Luă de jos o castană și o aruncă spre Avigdor. El urmărea cu privirea o buburuză care-i mergea în palmă. După o vreme zise:
„Vor să mă însoare din nou.”
Anshel se ridică brusc.
„Cu cine?”
„Cu fata lui Feitl, Peshe.”
„Văduva?”
„Chiar ea.”
„De ce te-ai însura c-o văduvă?”
„Nimeni altcineva nu m-ar vrea.”
„Asta nu-i adevărat. O să apară și pentru tine cineva.”
„Niciodată.”
Anshel îi spuse lui Avigdor ce căsnicie rea ar avea. Peshe nu era nici frumoasă, nici deșteaptă. Era doar o vacă cu ochi. În plus, era o piază rea, pentru că bărbatu-i murise în primul an de la căsătorie. O asemenea femeie era o ucigașă de soți. Dar Avigdor nu răspunse. Își aprinse o țigară, trase adânc în piept și scoase rotocoale de fum. Se făcuse verde la față.
„Am nevoie de o femeie. Nu mai pot dormi noaptea.”
Anshel tresări speriată.
„De ce nu poți aștepta până o veni cea care-ți e hărăzită?”
„Hadas mi-era hărăzită.”
Și ochii lui Avigdor se umeziră. Brusc se ridică în picioare.
„Destul am stat pe-aici. Hai să mergem.”
De atunci toate se întâmplară repede. La două zile după ce Avigdor îi destăinuise lui Anshel ce-l frământa, se logodi cu Peshe. Aduse la școală tort cu miere și rachiu. Se stabili și data nunții. Foarte curând. Când viitoarea mireasă e văduvă, nu-i nevoie să aștepți după trusou. Totul e gata pregătit. Mirele, oricum, era orfan și nu era nevoie de vreun consimțământ. Studenții de la ieșiva au băut rachiul și l-au felicitat. Anshel luă și ea o înghițitură, dar se înecă.
„Oy, arde!”
„Nu prea ești bărbat,” o tachină Avigdor.
După mica petrecere, Avigdor și Anshel s-au așezat în față cu un volum din Ghemara, dar nu prea progresau, iar conversația lor era și ea înceată. Avigdor se legăna înainte și înapoi, se trăgea de barbă și, la un moment dat, spuse cu voce joasă:
„Sunt pierdut.”
„Dacă n-o placi, de ce te însori cu ea?”
„M-aș însura și c-o capră.”
A doua zi Avigdor nu apăru la școală. Feitl, negustorul de piei, era din comunitatea hasizilor și dorea ca viitorul său ginere să-și continue studiile într-o casă de rugăciune hasidică. Studenții de la ieșiva spuneau, în particular, că, deși, fără îndoială, văduva era rotunjoară, scurtă și îndesată ca un butoi, și că mama ei era fiică de lăptar și tatăl pe jumătate ignorant, totuși, întreaga familie era putred de bogată. Feitl era partener la o tăbăcărie, iar fiica sa, Peshe, își investise dota într-o băcănie, întotdeauna plină de țărani, care vindea scrumbii, catran, oale și tigăi. Tată și fiică l-au îmbrăcat pe Avigdor din cap până-n picioare și i-au comandat o haină de blană, una de postav, o pelerină de mătase și două perechi de ghete. În plus, Avigdor a mai primit pe loc multe alte cadouri, lucruri care aparținuseră primului soț al lui Peshe: Talmudul de la Vilnius, un ceas de aur, o menora de Hanuca și o cutie cu mirodenii. Anshel rămăsese singură în bancă. Marți, când veni să ia masa în casa lui Alter Vishkower, Hadas îi strecură o observație:
„Ce spui de colegul tău, s-a întors iar în sânul lui Avram, nu-i așa?”
„La ce te așteptai, să nu-l mai vrea nimeni?”
Hadas se înroși.
„N-a fost vina mea. Tata a fost împotrivă.”
„De ce?”
„Pentru că s-a aflat că un frate de-al lui s-a spânzurat.”
Anshel o privi cum stătea în fața ei: înaltă, blondă, cu gâtul lung, obrajii supți și ochi albaștri, purtând o rochie de bumbac și un șorț de stambă cu imprimeu. Părul ei împletit în două cozi îi cădea pe spate, până la umeri. Ce păcat că nu sunt bărbat, gândi în sinea ei.
„Îl regreți acum?” întrebă Anshel.
„O, da!”
Hadas ieși în fugă din cameră și trebui ca slujnica să servească în continuare ceaiul și colțunașii cu carne. Hadas se întoarse doar după ce Anshel termină de mâncat și-și spăla mâinile pentru rugăciunea de mulțumire. Veni la masă și spuse cu o voce înăbușită:
„Jură-mi că nu-i vei spune nimic. De ce trebuie să știe ce se petrece în inima mea!”
Apoi fugi din nou și era cât pe ce să se împiedice de prag.

3

Directorul ieșivei i-a cerut lui Anshel să-și aleagă un alt coleg de studiu, dar trecură săptămâni bune și Anshel tot singură studia. Nu era nimeni în școală care să-i poată lua locul lui Avigdor. Toți ceilalți erau mici, la trup și la spirit. Discutau numai prostii și nimicuri, se lăudau cu fleacuri, rânjeau ca niște prostănaci și se purtau ca niște paraziți. Fără Avigdor ieșivaua era goală. Noaptea, Anshel stătea trează, întinsă în micul ei pat din casa văduvei, neputând să adoarmă cu nici un chip. Fără gabardină și pantaloni, era din nou Yentl, o fată la vârsta măritișului, îndrăgostită de un tânăr logodit cu altcineva. Poate ar fi trebuit să-i spun adevărul, gândi ea. Dar era deja prea târziu pentru asta. Nu se mai putea întoarce la ce era de fapt, nu mai putea fi o fată, n-ar mai fi putut trăi niciodată fără cărți și fără școala talmudică. Era nedormită și cugeta la tot felul de lucruri ciudate. Îi veneau idei nebunești care mai aveau puțin și-o făceau să-și piardă mințile. Într-o noapte, când, în sfârșit reușise să adoarmă, s-a trezit speriată, tresărind. Visase că era în același timp și bărbat și femeie, purtând și corset și talit. Ciclul îi întârziase și o idee o îngrozi brusc… cine știe? În Midraș Talpiot citise despre o femeie care rămăsese grea doar dorind un bărbat. Doar acum pricepu Yentl de ce Tora interzicea femeilor să poarte haine de bărbat. Făcând asta, o femeie nu-i amăgește doar pe alții, ci se amăgește și pe sine. Chiar dacă sufletul îi e derutat fiindcă se află într-un trup străin. Nopțile, Anshel sătea trează, iar ziua abia de-și putea ține ochii deschiși. În casele unde lua masa, femeile se plângeau că tânărul lasă mânarea neatinsă în farfurie. Iar rabbi observase că Anshel nu mai era atent la ce citea, ci rămânea mult timp cu privirea ațintită spre fereastră, pierdut în gânduri. Când veni ziua de marți, Anshel apăru în casa lui Vishkower unde urma să ia cina. Hadas îi puse dinainte un bol cu supă și așteptă, dar ea era atât de tulburată încât nici măcar nu i-a mulțumit. Iarăși, s-a întins după o lingură, dar a lăsat-o să-i cadă din mână. Hadas se încumetă să facă un comentariu:
„Am auzit că Avigdor te-a părăsit.”
Anshel se trezi brusc din transă.
„Ce vrei să spui?”
„Nu mai e colegul tău.”
„Nu mai vine la ieșiva.”
„Îl mai vezi, totuși?”
„Cred că se ascunde.”
„Măcar mergi la nuntă?”
Anshel tăcu un moment ca și când i-ar fi scăpat sensul cuvintelor. Pe urmă spuse:
„E un mare prost.”
„De ce spui asta?”
„Tu ești frumoasă, cealaltă seamănă cu o maimuță.”
Hadas roși până la rădăcina părului.
„E numai vina tatălui meu.”
„Stai liniștită, o să găsești pe cineva care să te merite.”
„Nu e nimeni care să-mi placă.”
„Dar orice bărbat te-ar dori…”
Urmă o tăcere lungă. Ochii Hadasei se făcură mari și se umplură de tristețea cuiva care știe că pentru el nu există alinare.
„Ți se răcește supa.”
„Și eu te vreau.”
Anshel era uluită de ce tocmai spusese.
Hadas se uită fix la ea peste umăr.
„Ce spui!”
„E adevărat.”
„Ne poate auzi cineva.”
„Nu mi-e teamă.”
„Mănâncă-ți supa. Îți aduc imediat și colțunașii cu carne.”
Hadas se întoarse să iasă și tocurile-i înalte păcăniră pe podea. Anshel începu să vâneze fasolea din supă, pescui o boabă și o lăsă să cadă. Îi trecuse pofta și i se închisese gâtlejul. Știa foarte bine că se încurcase într-o plasă a diavolului, dar o anume forță o împingea la asta. Hadas reapăru aducând un platou cu doi colțunași cu carne.
„De ce nu mănânci?”
„Mă gândesc la tine.”
„Și la ce anume te gândești?”
„Vreau să mă căsătoresc cu tine.”
Hadas făcu o față de parcă ar fi înghițit ceva nemestecat.
„Despre asemenea lucruri trebuie să vorbești cu tatăl meu.”
„Știu.”
”Obiceiul e să trimiți o pețitoare.”
Apoi fugi din cameră, lăsând ușa să se trântească în urma ei. Râzând în sinea ei, Anshel își zise: „Cu fetele mă pot juca cum îmi vine!” Presără sare în supă și apoi piper. I se învârtea capul. Ce-am făcut? Trebuie c-am înnebunit. Altă explicație nu e… Se sili să mănânce, dar nu simțea niciun gust. Abia atunci și-a amintit că Avigdor îi ceruse să se însoare cu Hadas. Din toată confuzia din capul ei, se ivi limpede un plan: îl va răzbuna pe Avigdor și, în același timp, prin Hadas, îl va atrage și mai aproape de ea. Hadas era fecioară: ce știa ea despre bărbați? Pe o fată ca ea puteai s-o păcălești mult timp. Să ne înțelegem, și Anshel era fecioară, dar ea cunoștea o mulțime de lucruri despre asta din Ghemara și le auzise din discuțiile bărbaților. Simțea și teamă, dar și încântare, ca una care se pregătea să înșele un întreg oraș. Își aminti zicala: „Lumea-i proastă.” Se ridică și zise cu voce tare: „Acum chiar o să fac ceva de-o să mă țină minte toți.”
În noaptea aceea Anshel nu dormi nici o clipă. Nu treceau bine câteva minute și se scula să ia câte o înghițitură de apă. Gâtul îi era uscat și fruntea-i îi ardea. Mintea-i înfrigurată parcă mergea de una singură. În ea părea că se dădea o luptă. Stomacul i se strângea și o dureau genunchii. Era ca și cum ar fi făcut un pact cu Satan, Răul însuși, căruia-i place să le joace feste oamenilor, să le pună piedici și capcane în cale. Când reuși, în sfârșit să adoarmă, era deja dimineață. Se sculă și mai obosită decât înainte. Dar nu mai putea zăbovi în patul din casa văduvei. Își adună toate puterile și se ridică. Își luă geanta în care-și ținea filacteriile și porni spre ieșiva. Pe drum pe cine avea să întâlnească? Chiar pe tatăl Hadas-ei. Anshel îl salută cu un respectuos „Bună dimineața” și i se răspunse cu un salut prietenos. Reb Alter își mângîie barba și începu să converseze cu ea:
„Fiica mea, Hadas, trebuie că te hrănește cu resturi. Pari mort de foame.”
„Fiica dumneavoastră este o fată delicată și foarte generoasă.”
„Atunci de ce ești atât de palid?”
Anshel rămase tăcută un moment.
„Reb Alter, trebuie să vă mărturisesc ceva.”
„Atunci, dă-i drumul, spune.”
„ Reb Alter, îmi place de fiica dumneavoastră.”
Alter Vishkower se opri brusc.
„O, așa? Credeam că studenții de la ieșiva nu vorbesc despre asemenea lucruri.”
Ochii i s-au luminat dintr-o dată și râdeau.
„Dar e adevărat.”
„Asemenea lucruri nu se discută cu tânărul în persoană.”
„Dar sunt orfan.”
„Bine, în acest caz obiceiul cere să trimiți o pețitoare.”
„Da…”
„Ce vezi la ea?”
„E frumoasă, delicată, inteligentă…”
„Bine, bine, bine… Vino cu mine și spune-mi ceva despre familia ta.”
Alter Vishkower își puse un braț în jurul lui Anshel și merseră așa până ajunseră în curtea sinagogii.

4

Când spui „A”, trebuie să spui și „B”. Gândurile te duc la cuvinte, iar cuvintele la fapte. Reb Alter Vishkower își dădu consimțământul la căsătorie, dar mama Hadasei, Freyda Leah, fu nehotărâtă o vreme. Spunea că nu mai vrea studenți din ieșivaua din Bechev pentru fiica sa și că și-ar dori, mai degrabă, pe cineva din Lublin sau Zamosc. Dar Hadas o avertizase că, dacă va mai fi făcută de rușine încă odată în fața lumii (cum pățise cu Avigdor) se aruncă-n puț. Așa cum se întâmplă deseori cu căsătoriile aranjate neînțelept, toată lumea era cu trup și suflet de partea Hadasei: rabinul, rudele, prietenele. De ceva vreme, fetele din Bechev puseseră ochii pe tânărul Anshel și tânjeau toate după el. Îl urmăreau de la ferestre când trecea pe stradă. Anshel avea totdeauna ghetele bine date cu ceară și nu-și cobora privirea în prezența femeilor. Când se oprea la brutăria lui Beila ca să cumpere un pletzl, glumea cu ele într-un mod atât de lumesc, că le lăsa minunându-se. Femeile erau de acord că Anshel avea ceva aparte, ceva special: felul în care-și ondula perciunii, ca nimeni altcineva, dar și felul în care-și lega eșarfa. Te privea cu niște ochi ce surâdeau cuiva de departe, privind pierduți un punct din depărtare. Și faptul că Avigdor se logodise cu fata lui Feitl, Peshe, și-l părăsise pe Anshel făcuse ca tânărul să fie și mai îndrăgit de locuitorii orașului. Alter Vishkower întocmise un contract provizoriu de logodnă prin care-i promitea lui Anshel o dotă mai mare, daruri mai multe și o perioadă de întreținere și mai mare decât cele pe care i le făgăduise lui Avigdor. Fetele din Bechev își aruncau brațele de gâtul Hadasei și o felicitau. Iar ea se apucă fără întârziere să croșeteze un săculeț pentru filacteriile lui Anshel, un șervet pentru pâinea împletită de șabat și un săculeț pentru mațot. Când Avigdor auzi vestea despre logodna lui Anshel veni la ieșiva și-l felicită. Ultimele săptămâni îl îmbătrâniseră. Barba-i era neîngrijită și ochii roșii. I-a spus lui Anshel:
„Știam că așa va fi. Chiar de la început. De când te-am întâlnit la han.”
„Dar tu mi-ai sugerat s-o fac.”
„Știu.”
„De ce m-ai părăsit? Ai plecat fără să-ți ier măcar rămas bun.”
„Am vrut să-mi tai toate punțile în urmă.”
Avigdor îl rugă pe Anshel să facă o plimbare. Deși trecuse deja Sucotul, era o zi însorită. Avigdor, prietenos ca întotdeauna, și-a deschis inima față de Anshel. Da, era adevărat, un frate de-al lui cedase melancoliei și se spânzurase. Acum și el se simțea pe marginea prăpastiei. Peshe avea o grămadă de bani și tatăl ei era un om bogat, dar el tot nu putea dormi nopțile. Nu voia să fie un prăvăliaș. Și n-o putea uita pe Hadas. O visa mereu. În noaptea de șabat, la rugăciunea Havdala, când s-a pomenit numele ei (la binecuvântarea mirtului, care în ebraică este hadas – n.t.), a simțit că-l ia cu amețeală. Totuși era bine că Anshel și nu altcineva se va însura cu ea… Cel puțin ea avea să cadă pe mâinile unui soț cumsecade. Avigdor se opri și rupse absent câteva fire de iarbă ofilită. Vorbea incoerent, ca un om posedat. Brusc zise:
„M-am gândit să fac ce-a făcut și fratele meu.”
„O iubești atât de mult?”
„Mi-e întipărită în minte și-n inimă.”
Cei doi și-au jurat prietenie eternă și și-au făgăduit să nu se mai despartă niciodată. Anshel spuse că, după ce se vor fi însurat amândoi, ar trebui să fie vecini sau chiar să locuiască în aceeași casă. Urmau să studieze împreună în fiecare zi, poate chiar să fie asociați la vreo prăvălie.
„Vrei să știi adevărul?” întrebă Avigdor. „E ca-n povestea cu Iacob și Benjamin: viața mea e legată de viața ta.”
„Atunci de ce m-ai părăsit?”
„Poate tocmai de asta.”
Deși ziua era friguroasă și bătea vântul, mergeau întruna, până dădură de pădurea de pini, și s-au întors abia la asfințit, la timp pentru rugăciunea de seară. Fetele din Bechev, postate la ferestre, îi urmăreau cum treceau, unul cu brațul cuprinzând umerii celuilalt: erau atât de adânciți în conversație că intrau prin băltoace și prin mormanele de gunoaie fără să bage de seamă. Avigdor arăta palid, avea părul ciufulit și vântul îi stricase un perciun. Anshel își rodea unghiile. Hadas, și ea, alergă la fereastră, aruncă o privire și ochii i se umplură de lacrimi.
Lucrurile au mers repede. Avigdor s-a căsătorit primul. Cum mireasa era văduvă, nunta a fost una liniștită, fără muzicanți, fără măscărici și fără ceremonia de punere a vălului miresei. Într-o zi Peshe stătea sub baldachinul de nuntă și a doua zi era deja la tejghea în prăvălie vânzând gudron, cu mâinile pătate de grăsime. Avigdor mergea să se roage în casa de rugăciune a hasizilor, purtând noul său șal de rugăciune. După-amiezile, Anshel venea să-l viziteze și șușoteau și stăteau de vorbă până seara târziu. Nunta lui Anshel cu Hadas fu fixată în șabatul din săptămâna de Hanuca, deși viitorul socru ar fi vrut să fie mai devreme. Hadas mai fusese logodită odată. Pe deasupra, mirele era orfan. De ce mai trebuia să doarmă singur în patul pliant din casa văduvei, când putea avea o nevastă și propria lui casă?
De multe ori, de dimineața până seara, Anshel se prevenea pe ea însăși că ceea ce avea să facă era un păcat, o nebunie și un act de depravare totală. Se prinsese într-o plasă a înșelăciunii și o trăsese și pe Hadas după ea; apoi, încălcase atât de multe porunci, că i-ar fi fost cu neputință să le ispășească vreodată pe toate. O minciună aduce după sine altă minciună. De multe ori Anshel se gândea să fugă din Bechev cât mai avea timp și să pună capăt acestei stranii comedii care era, mai degrabă, lucrarea unui pui de drac decât a unei ființe omenești. Dar era prinsă în ghearele unei puteri căreia nu i se putea opune. Devenea din ce în ce mai atașată de Avigdor și nu avea curajul să-i distrugă fericirea iluzorie a Hadasei. Acum că Avigdor era bărbat însurat, dorința lui de a studia era mai mare decât oricând și cei doi prieteni se întâlneau de două ori pe zi: dimineața, când studiau Ghemara și Comentariile și după-amiezele când studiau codurile Legii cu glosele lor. Alter Vishkower și Feitl, negustorul de piei, erau mulțumiți și îi comparau pe Avigdor și pe Anshel cu David și Jonathan. Anshel umbla de colo până colo ca un om beat, din cauza încurcăturilor pe care le crease. Croitorii îi luau măsurile pentru o garderobă nouă și era silită să recurgă la tot felul de subterfugii ca să-i împiedice să descopere că nu era bărbat. Deși impostura durase săptămâni bune, lui Anshel tot nu-i venea a crede: Cum a fost cu putință? Să păcălești o întreagă comunitate… fusese un joc, dar cât avea să mai țină? Și cum va ieși adevărul la suprafață? În sinea ei, Anshel râdea și plângea în același timp. Se transformase într-un spiriduș venit în lume să-și bată joc de oameni și să le joace feste. Sunt o diabolică, o păcătoasă, un Ieroboam ben Nabat, își spunea sieși. Singura ei justificare era că-și luase toate aceste poveri pentru că sufletul ei era însetat după studiul Torei…
Avigdor începu curând să se plângă zicând că Peshe se purta foarte rău cu el. Îi spunea trântor, șlemiel (în idiș:prost, netot, bun de nimic – n.t.) și o gură în plus la masă. Încerca să-l țină legat de băcănie dându-i de făcut treburi pentru care el n-avea nici cea mai mică chemare și, de parcă n-ar fi fost destul, se zgârcea la banii de buzunar. În loc să-l consoleze pe Avigdor, Anshel îl întărâta împotriva lui Peshe. O numea: scârbă, scorpie, zgârcită și zicea că Peshe și-a cicălit primul soț până a murit de inimă rea și că ar fi vrut să-i facă la fel și lui Avigdor. Pe de altă parte, Anshel înșira virtuțile lui Avigdor: era înalt, era un bărbat adevărat, avea un umor fin, era inteligent și un om de spirit și, desigur, un erudit.
„Dacă aș fi femeie m-aș mărita cu tine,” spuse Anshel, „aș ști să te prețuiesc.”
„Bine, dar nu ești…” suspină Avigdor.
Între timp, se apropia și nunta lui Anshel.
În sâmbăta de dinainte de Hanuca, o chemară la amvon să citească din Tora. Femeile aruncau asupra ei cu stafide și migdale. În ziua nunții, Alter Vishkower dădu un ospăț în cinstea tânărului. Avigdor se așeză în dreapta lui Anshel. Mirele rosti un discurs talmudic, iar invitații dezbătură diferitele interpretări care puteau fi date, fumând țigări și bând vin, lichioruri, ceai cu lămâie, însoțite de dulceață de zmeură. Urmă ceremonia de punere a vălului pe capul miresei, după care mirele fu condus la baldachinul nupțial instalat lângă sinagogă. Noaptea era geroasă și cerul limpede, plin de stele. Muzicanții începură să cânte. Două rânduri de fete țineau făclii aprinse și lumânări împletite din ceară. După ceremonie, mireasa și mirele au rupt postul cu supa aurie de pui. Apoi a început dansul și strigarea darului, toate după obicei. Cadourile erau multe și scumpe. Măscăriciul pomeni bucuriile și durerile care o așteptau pe mireasă. Nevasta lui Avigdor, Peshe, a fost invitată și ea la nuntă. Deși se împopoțonase cu o mulțime de bijuterii, era la fel de urâtă, cu peruca căzută pe frunte, îmbrăcată într-o enormă capă de blană și cu urme de gudron pe mâini care nu s-ar fi dus oricât de mult le-ar fi spălat. După Dansul Virtuții, mireasa și mirele au fost conduși, separat, la iatacul nupțial. Îndrumătorii mirilor i-au învățat cum se cuvine să se poarte și le-au urat „să crească și să se înmulțească.”
În zori, soacra lui Anshel și apropiatele ei descinseră în iatacul însurățeilor și traseră cearșaful de sub Hadas ca să se convingă că se consumase căsătoria. Când au descoperit urmele de sânge, femeile nespus de vesele au început să sărute și să felicite mireasa. Fluturându-l, s-au înghesuit toate afară și au început să joace jocul cearșafului – un dans cușer – în zăpada proaspăt așternută. Anshel găsise o cale de a deflora mireasa. Hadas era cu totul neștiutoare în astfel de lucruri și, în inocența ei, nu bănuia că nu trebuiau să se petreacă chiar așa. Era, oricum, profund îndrăgostită de Anshel. După Lege, mireasa și mirele trebuiau să rămână separați timp de șapte zile, după noaptea nunții. A doua zi, Anshel și Avigdor s-au apucat să studieze Tratatul Femeii la Menstruație. După ce plecară toți și rămaseră doar ei doi singuri în sinagogă, Avigdor l-a întrebat sfios pe Anshel despre noaptea petrecută cu Hadas. Anshel îi satisfăcu curiozitatea și pe urmă au tot șușotit împreună până la căderea nopții.

5

Anshel căzuse pe mâini bune. Hadas era o soție devotată și părinții ei îl răsfățau, împlinindu-i orice dorință și mândrindu-se cu reușitele lui. Firesc, trecuseră deja câteva luni și Hadas nu rămăsese însărcinată, dar nimeni nu se îngrijoră. Pe de altă parte, lui Avigdor îi mergea din ce în ce mai rău. Peshe îl tortura întruna și, sfârși prin a-l ține mai mult nemâncat. Nici cămășile nu i le mai spăla. De vreme ce tot sărac era, Anshel îi aducea, din nou, în fiecare zi, câte o turtă de hrișcă. Dat fiind că Peshe era prea ocupată ca să gătească și prea zgârcită ca să-și ia o slujnică, Anshel îl invită pe Avigdor să ia masa la el acasă. Reb Alter Vishkower și soața lui nu fură de acord, explicându-i că nu era bine ca un pretendent refuzat să vină în casa fostei lui logodnice. Orașul bârfise destul pe seama lor. Dar Anshel cită câteva cazuri asemănătoare, arătând că nu era un lucru oprit de Lege. Majoritatea locuitorilor erau de partea lui Avigdor și o învinovățeau pe Peshe pentru orice. El începu curând s-o preseze să divorțeze și, pentru că nu-și dorea un copil cu o asemenea Furie, procedă ca Onan sau, așa cum traduce Ghemara: treiera înlăuntru și slobozea sămânța afară. I se confesa lui Anshel, spunându-i că Peshe venea în pat nespălată și că sforăia ca un joagăr sau că era atât de obsedată să încaseze banii la magazin, că bolborosea despre asta și în somn.
„O, Anshel, cât de tare te invidiez,” îi spuse.
„N-ai de ce să mă invidiezi.”
„Tu ai totul. Aș vrea să am și eu norocul tău – fără să ți-l pierzi tu, desigur.”
„Fiecare are necazurile lui.”
„Ce fel de necazuri ai tu? Nu-L mânia pe Dumnezeu.”
Cum ar fi putut Avigdor să ghicească că Anshel nu putea dormi noaptea și-i venea mereu să fugă? Era din ce în ce mai dureros s-o mintă pe Hadas și s-o înșele. Iubirea și tandrețea ei o făceau să se rușineze. Și abia de mai îndura, ca pe una din cele mai grele poveri, devotamentul soacrei – și al socrului – și speranțele lor că vor avea nepoți. În după-amiezile de vineri tot orașul venea la baie și în fiecare săptămână ea trebuia să găsească o nouă scuză. Lucru care începuse să trezească suspiciuni. Lumea spunea despre Anshel că trebuie că avea un semn urât din naștere sau hernie sau că nu era circumcis cu trebuie. Judecând după vârsta tânărului, ar fi trebuit, desigur, să-i crească barba, dar obrajii îi rămâneau tot netezi. Era deja Purim și se apropia Pesah-ul. Curând avea să fie vară. Nu departe de Bechev trecea un râu unde mergeau să se scalde toți studenții de la ieșiva și tinerii din oraș de îndată ce se făcea destul de cald. Minciuna avea să se umfle ca un abces și într-una din aceste zile avea, cu siguranță, să se spargă. Anshel știa că va trebui să găsească o cale să se elibereze.
Se obișnuia ca tinerii care locuiau cu socrii să călătorească în orașele vecine în săptămâna Paștelui. Se bucurau să facă o schimbare, să-și reîmprospăteze forțele, să caute oportunități de afaceri și să cumpere cărți sau alte lucruri de care un tânăr poate avea nevoie. Bechev nu era departe de Lublin și Anshel îl convinse pe Avigdor s-o însoțească într-o călătorie, pe cheltuiala ei. Avigdor fu încântat de perspectiva de a scăpa câteva zile de harpia de acasă. Călătoria în trăsură fu una veselă. Câmpurile înverzeau și berzele se întorceau din țările calde, dându-și drumul din cer ca niște arcuri uriașe. Pâraiele alergau grăbite spre văi. Păsările ciripeau. Morile de vânt se învârteau. Florile de primăvară începeau să apară pe câmpuri. Ici și colo vedeai câte o vacă la păscut. Cei doi prieteni discutau, mâncând fructele și prăjiturelele pe care le pregătise Hadas pentru drum, glumeau și-și făceau confidențe unul altuia până ajunseră la Lublin. Acolo traseră la un han și luară o cameră pentru două persoane. În timpul călătoriei, Anshel îi promisese lui Avigdor ca, odată ajunși la Lublin, să-i dezvăluie un mare secret. Avigdor chiar glumea: ce secret putea fi? Să fi descoperit Anshel o comoară ascunsă? Scrisese un eseu? Tot studiind Cabala, crease un porumbel? Odată intrați în cameră, după ce Anshel încuie ușa cu grijă, Avigdor o tachină:
„Bun, hai să-ți auzim secretul.”
„Fii gata pentru cel mai de necrezut lucru pe care l-ai auzit vreodată.”
„Sunt pregătit pentru orice.”
„Nu sunt bărbat, sunt femeie,” zise Anshel. „Numele meu nu este Anshel, ci Yentl.”
Avigdor izbucni în râs.
„Știam eu că e o păcăleală.”
„Dar e adevărat.”
„Oi fi eu un naiv, dar asta n-o s-o înghit.”
„Vrei să-ți arăt?”
„Da.”
„Atunci o să mă dezbrac.”
Avigdor făcu ochii mari. Îi trecu prin minte că Anshel ar fi putut practica pederastia. Ea își scoase gabardina și talitul și-și lepădă lenjeria intimă. El aruncă o privire, se făcu alb la față și apoi roșu ca focul. Anshel se acoperi în grabă.
„Am făcut asta ca să poți da mărturie în fața tribunalului. Altfel, Hadas va rămâne pe veci o femeie părăsită și nu se va mai putea căsători niciodată. Avigdor simți că nu mai are grai și începu să tremure. Voia să vorbească, dar buzele i se mișcau în gol și nu ieșea niciun cuvânt. Se așeză repede, pentru că i se înmuiaseră picioarele. Într-un sfârșit, îngăimă:
„Cum e cu putință? Nu pot să cred!”
„Să mă dezbrac din nou?”
„Nu!”
Yentl începu să-i spună toată povestea, de la un capăt la altul: cum tatăl ei, țintuit la pat, studia Tora cu ea; cum ea niciodată nu avusese răbdare să stea la taclale cu femeile și să le asculte vorbăria prostească; cum vânduse casa și mobilele, cum își părăsise orașul și plecase la Lublin deghizată în bărbat și, desigur, cum îl întâlnise pe drum pe Avigdor. Acesta, rămas fără cuvinte, o privea fix, ascultând-o. Iar ea purta, din nou, haine de bărbat. Avigdor spuse:
„Trebuie să fie un vis.”
Și se ciupi de obraz.
„Nu-i un vis.”
„Să mi se întâmple mie un lucru ca ăsta…!”
„E adevărat totul.”
„De ce-ai făcut asta? Nu, e mai bine să tac.”
„Nu voiam să-mi irosesc viața tot învârtind lopata cuptorului și frământând aluat în covată.
„Și de ce tocmai Hadas, de ce i-ai făcut asta?”
„Am făcut-o de dragul tău. Știam că Peshe avea să te chinuiască și că acasă la noi vei găsi puțină liniște…”
Avigdor rămase tăcut mult timp. Privind în pământ, își freca tâmplele și tot dădea din cap a disperare.
„Și ce-o să faci acum?”
„O să plec la o altă ieșiva.”
„Ce? Dacă mi-ai fi spus mai devreme, am fi putut…”
Avigdor se opri la mijlocul frazei.
„Nu, n-ar fi fost bine.”
„De ce nu?”
„Nu mai sunt nici Yentl, nici Anshel.”
„În ce încurcătură teribilă am ajuns!”
„Divorțează de femeia aia groaznică. Însoară-te cu Hadas.”
„N-o să divorțeze niciodată de mine, iar Hadas nu mă vrea.”
„Hadas te iubește. De data asta n-o să mai asculte de tatăl ei.”
Avigdor se ridică brusc în picioare, dar apoi se așeză la loc.
„N-o să te pot uita. Niciodată…”

6

După Lege, Avigdor n-ar mai fi trebuit să stea o clipă singur cu Yentl care, după ce-și pusese din nou gabardina și pantalonii, era din nou Anshel cel din totdeauna. Și totuși, deși Legea le interzicea, cei doi și-au continuat conversația, discutând ca de obicei:
„Cum ai ajuns să încalci în fiecare zi porunca: femeia să nu se îmbrace cu ce este al bărbatului ?”
„N-am fost făcută să jumulesc găini și să pălăvrăgesc cu femeile.”
„Și atunci preferi să-ți pierzi locul în viața veșnică?”
„Poate…”
Avigdor își ridică privirea. Abia atunci observa pentru prima oară că obrajii lui Anshel erau prea catifelați pentru un bărbat, că avea părul prea bogat și mâinile prea mici. Chiar și așa, tot nu-i venea să creadă că un asemenea lucru fusese cu putință. Aștepta să se trezească din moment în moment. Își mușcă buzele și-și ciupi mădularul. Îi era rușine și nu putea vorbi fără să se bâlbâie. Prietenia lui cu Anshel, discuțiile lor atât de intime, atâtea confidențe pe care și le făcuseră, totul se transformase într-o farsă și o iluzie deșartă. Îi trecu prin minte chiar că Anshel putea fi un demon. Se scutură ca și cum ar fi alungat un vis urât, dar acea putere care te face să vezi diferența dintre vis și realitate îi spunea că totul era adevărat. Își adună tot curajul. El și Anshel n-ar mai fi putut fi niciodată doi străini, chiar dacă Anshel era, de fapt, Yentl… Se aventură să facă un comentariu:
„Mi se pare că martorul care depune mărturie în favoarea unei soții părăsite nu se poate însura cu ea, pentru că Legea îl numește ‘parte interesată.’ ”
„Ce? Dar nu asta mi s-a întâmplat mie!”
„Trebuie să ne uităm la Eben Ezer.”
„Nu sunt chiar sigură că legile care privesc soția părăsită se aplică în acest caz,” zise Anshel cu aerul unui cărturar.
„Dacă nu vrei ca Hadas să fie o nevastă abandonată trebuie să-i mărturisești secretul, ei, în față.”
„Asta nu pot s-o fac.”
”Atunci trebuie să găsești un alt martor.”
Încet-încet, cei doi se întoarseră la discuțiile lor talmudice. Lui Avigdor îi păru ciudat să discute Scriptura cu o femeie, dar, pe de altă parte, Tora îi unise de ceva vreme. Deși trupurile lor erau diferite, sufletele le erau la fel. Anshel psalmodia, gesticulând cu degetul mare, se trăgea de perciuni, își mângâia bărbia-i… imberbă și făcea gesturile obișnuite ale studenților de la ieșiva. Chiar îl apuca pe Avigdor de rever când se aprindea în toiul vreunei discuții și-l numea prost. Iar Avigdor era invadat de o iubire nesfârșită pentru Anshel, amestecată cu rușine, remușcări și neliniște. Dacă aș fi știut mai devreme, își spunea în sinea lui. În mintea lui, o asemăna pe Anshel (sau Yentl) cu Bruria, soția lui Reb Meir, și cu Yalta, soția lui Reb Nachman. Pentru prima dată vedea cât se poate de limpede că ce i se întâmplase era exact ce-și dorise din totdeauna: o soție a cărei minte să nu fie preocupată de lucrurile materiale… N-o mai dorea pe Hadas, dorința pentru ea dispăruse, dar știa că avea să tânjească după Yentl, dar nu îndrăznea s-o spună (sublinierea aparține traducătoarei). Era cuprins de fierbințeală și știa că fața-i ardea. Nu mai era în stare s-o privească pe Anshel în ochi. Începu să-i numere păcatele și pricepu că și el era un păcătos, de vreme ce stătuse lângă Yentl și o atinsese în zilele necurăției ei. Și, nu, ce-ar fi putut zice despre căsătoria ei cu Hadas? Doamne, ce de păcate! Înșelăciune voită, jurăminte false, iluzii! – și doar Cerurile mai știau ce altceva. O întrebă brusc:
„Spune-mi adevărul, ești o eretică?”
„Doamne ferește!”
„Atunci, cum de-ai ajuns aici?”
Cu cât se străduia Anshel să-i explice, cu atât mai puțin înțelegea Avigdor. Toate justificările ei păreau să arate un singur lucru: avea sufletul unui bărbat și trupul unei femei. Ea spunea că s-a căsătorit cu Hadas doar ca să fie mereu în preajma lui Avigdor.
„Ai fi putut să te măriți cu mine,” zise el.
„Doream să studiez Ghemara și Comentariile cu tine, nu să-ți cârpesc ciorapii!”
Multă vreme niciunul nu mai spuse nimic. Apoi Avigdor rupse tăcerea:
„Mi-e frică să nu se îmbolnăvească Hadas cu toate astea, Doamne păzește!”
„Și mie mi-e frică.”
„Și acum ce-o să se-ntâmple?”
Soarele scăpăta și cei doi începură să recite rugăciunea de seară. Avigdor era atât de tulburat, că încurcă binecuvântările, pe unele le uită și le repetă pe altele. O privi pieziș pe Anshel care se legăna înainte și înapoi, lovindu-și pieptul și plecându-și capul. O văzu cum, cu ochii închiși, își ridică fața către Cer ca și cum ar implora: Tu, Tată din Ceruri, știi care e adevărul… După ce-și sfârșiră rugăciunile, se așezară pe scaune față-n față, destul de depărtate unul de altul. Camera se umplu de umbre. Erau reflexiile asfințitului care semănau cu o broderie purpurie, tremurând pe peretele opus ferestrei. Avigdor voi să spună din nou ceva, dar, la început, cuvintele care-i tremurau pe vârful limbii, nu voiau să iasă. Brusc, i-au țâșnit:
„Poate nu-i prea târziu? Nu mai pot trăi cu femeia aia blestemată… Tu…”
„Nu, Avigdor, e cu neputință.”
„De ce?”
„O să-mi trăiesc viața așa cum sunt acum.”
„O să-mi fie dor de tine. Teribil.”
„Și mie o să-mi fie dor de tine.”
„Ce rost au toate astea?”
Anshel nu răspunse. Se făcu noapte și lumina dispăru de tot. În întuneric, păreau să-și asculte unul altuia gândurile. Legea îi interzicea lui Avigdor să stea în aceeași cameră, singur, cu Anshel, dar nu se putea gândi la ea ca la o femeie. Ce putere ciudată au hainele, gândi el. Dar spuse cu totul altceva:
„Te-aș sfătui pur și simplu să-i trimiți divorțul lui Hadas.”
„Și cum aș putea s-o fac?”
„De vreme ce jurămintele făcute la nuntă nu sunt valabile, ce mai contează?”
„Cred că ai dreptate.”
„O să aibă destul timp, mai târziu, să descopere adevărul.”
Slujnica veni să le aducă o lampă aprinsă, dar, de cum plecă, Avigdor o stinse. Situația delicată în care se aflau și cuvintele pe care trebuiau să și le spună unul altuia nu puteau fi rostite la lumină. La adăpostul întunericului, Anshel îi povesti toate detaliile. Răspunse la toate întrebările lui Avigdor. Ceasul bătu ora două și ei încă mai stăteau de vorbă. Anshel îi destăinui lui Avigdor că Hadas nu-l uitase niciodată. Că vorbea despre el tot timpul, că-și făcea griji pentru sănătatea lui și-l încredință că-i părea rău – nu fără o oarecare satisfacție – pentru întorsătura pe care o luaseră lucrurile cu Peshe.
„Hadas va fi o soție bună,” zise Anshel.“ „Pe când eu n-o să știu niciodată cum se face o budincă.”
„Totuși, dacă ai vrea…”
„Nu, Avigdor. N-a fost să fie…”

7

Era o mare enigmă pentru oraș: curierul care sosi ca să aducă Hadasei hârtiile de divorț; șederea lui Avigdor la Lublin până după Pesah; întoarcerea lui la Bechev cu umerii lăsați și privirea lipsită de viață de parcă ar fi fost bolnav. Hadas căzu la pat și doctorul venea s-o vadă de trei ori pe zi. Avigdor… care se izolă. Dacă-l întâlnea cineva din întâmplare și-l întreba ce mai face, nu-i răspundea. Peshe se plângea părinților că soțul ei, cât era noaptea de lungă, se preumbla fumând înainte și înapoi prin cameră și că, atunci când, în sfârșit, cădea doborât de oboseală vorbea în somn și striga numele unei femei necunoscute: Yentl. Peshe începu să vorbească despre divorț. Orașul credea că Avigdor nu va voi să i-l acorde sau că, în cel mai bun caz, va cere bani, dar el fu de acord cu toate.
În Bechev, lumea nu era obișnuită ca misterele să rămână mistere mult timp. Și cum ai putea ține un secret într-un orășel unde fiecare știe ce fierbe în oala celuilalt. Și totuși, deși erau mulți cei care își făcuseră un obicei din a trage cu ochiul prin gaura cheii și cu urechea pe la obloane, ce se întâmplase rămânea încă o taină. Hadas zăcea în patul ei și plângea. Hanina, medicul herborist, raporta că se topea pe zi ce trece. Anshel dispăruse fără urmă. Reb Alter Vishkower trimise după Avigdor și acesta veni, dar cei care se chinuiau să asculte sub ferestre nu putură prinde niciun cuvânt din conversația celor doi și cu atât mai puțin nu putură afla ce se petrecea. Asemenea indivizi care-și băgau nasul în treburile altora veneau cu tot felul de teorii, dar niciuna nu stătea în picioare.
Unii ajunseseră la concluzia că Anshel căzuse în mâinile preoților catolici și se convertise. Putea avea sens. Dar când ar fi putut să-și găsească timp pentru preoți de vreme ce era tot timpul la ieșiva ca să studieze? Și, în afară de asta, de când trebuie un apostat să-i trimită nevestei divorțul?
Alții zvoneau că Anshel pusese ochii pe o altă femeie. Dar cine putea fi? În Bechev nu existau povești de amor. Și niciuna dintre tinerele femei nu părăsise recent orașul – nici evreică nici ne-evreică.
Cineva veni cu ideea că tânărul fusese luat pe sus de duhurile rele sau că el însuși chiar era unul dintre ele. Ca dovadă se referi la faptul că Anshel nu venise niciodată nici la baia publică nici la râu. Și toată lumea știe bine că demonii au picioare de gâscă. Bine, dar Hadas nu-l văzuse niciodată desculț? Și cine a mai auzit ca un demon să-i trimită nevestei divorțul? Când un demon se căsătorește cu o fiică de muritor, de obicei pleacă și o lasă să rămână pe veci soție părăsită.
Altcuiva îi dădu prin minte că Anshel comisese un mare păcat și că plecase în exil ca să se pocăiască. Dar ce fel de păcat ar fi putut fi? Și de ce nu i l-a încredințat rabinului? Și de ce umbla Avigdor ca o fantomă?
Teoria lui Tevel, muzicantul, se apropia cel mai mult de adevăr. Tevel susținea că Avigdor n-o putuse uita pe Hadas și că Anshel divorțase de ea ca prietenul său să se poate căsători cu ea. Dar e posibilă o astfel de prietenie în lumea asta? Și, în acest caz, de ce divorță Anshel de Hadas mai înainte ca Avigdor să divorțeze de Peshe? În plus, un asemenea lucru se poate face doar dacă și soția este informată despre aranjament și consimte, iar toate semnele arătau că Anshel fusese marea iubire a Hadasei și că, de fapt, ea se îmbolnăvise de durere.
Un singur lucru era limpede: Avigdor cunoștea adevărul. Dar era imposibil să scoți ceva de la el. Rămăsese în recluziune și păstra tăcerea cu o încăpățânare care părea un reproș la adresa întregului oraș.
Prietenii apropiați ai lui Peshe stăruiau să nu divorțeze de Avigdor, deși cei doi rupseseră toate relațiile și nu mai trăiau ca soț și soție. El nici măcar vinerea noaptea nu mai făcea binecuvântarea de kiduș pentru ea. Își petrecea nopțile fie studiind la ieșiva, fie în casa văduvei unde locuise Anshel cu chirie. Când Peshe-i vorbea, nu-i răspundea, ci ținea doar capul în jos. Ea, ca o negustoreasă ce se afla, nu avea răbdare pentru asemenea purtări. Avea nevoie de un bărbat tânăr care s-o ajute în prăvălie și nu de un student de ieșiva căzut în melancolie. Cineva de felul acesta se putea chiar gândi pe nepusă masă să plece și s-o lase pe veci nevastă părăsită. Peshe fu de acord cu divorțul.
Între timp, Hadas s-a refăcut, iar Reb Alter Vishkower anunță că fusese deja scris contractul de căsătorie. Hadas avea să se mărite cu Avigdor. Toți din oraș tremurau de emoție! O căsătorie între un bărbat și o femeie care fuseseră odată logodiți și care rupseseră logodna era ceva nemaivăzut. Nunta se ținu în primul șabat de după Tisha b’Av și se făcu după toate obiceiurile unei căsătorii cu o fecioară: ospățul pentru săraci, baldachinul din fața sinagogii, muzicanții, măscăriciul și Dansul Virtuții. Doar un singur lucru lipsea: bucuria. Mirele stătea sub baldachin și părea întruchiparea dezolării. Mireasa se refăcuse după boală, dar rămăsese palidă și plăpândă. Și lacrimile-i curgeau în supa aurită de pui. În privirea tuturor vedeai aceeași întrebare care nu le dădea pace: de ce făcuse Anshel asta?
După nunta lui Avigdor cu Hadas, Peshe răspândi zvonul că Anshel își vânduse nevasta lui Avigdor și că Alter Vishkower dăduse banii. Un tânăr, după ce cercetă îndelung misterul, sfârși prin a ajunge la concluzia că Anshel își pierduse preaiubita-i nevastă la o partidă de cărți cu Avigdor sau chiar la un joc cu titirezul de Hanuca. Există o regulă generală: atunci când oamenii nu pot afla sâmburele de adevăr, înghit porții uriașe de minciuni. Adevărul este, deseori, ascuns în așa fel, încât cu cât te străduiești mai mult să-l afli, cu atât mai e greu să-l descoperi.
Nu mult timp după nuntă, Hadas rămase însărcinată. Pruncul era băiat și la circumcizie cu greu le-a venit celor de față să-și creadă urechilor auzindu-l pe tatăl spunând că i-a pus fiului său numele de Anshel.

GALERIE

Isaac Bashevis Singer: Yentl – yeshivapojken(Short Friday and Other Stories). Copertă de Johan Egerkrans, Tenenbaum, Sweden, 2017

Nobelistul Isaac Bashevis Singer, October 10, în apartamentul său din Miami, 1978/(AP Photo/Kathy Willens)

Nobelistul Isaac Bashevis Singer, în apartamentul său din Miami Beach, 1978; (AP Photo/Kathy Willens)

Isaac Beshevis Singer, 1979

Isaac Bashevis Singer, photo: Alex Gotfryd/Corbis/Getty Images

Isaac Bashevis Singer, pictat de Valery Filippov, Canada

Isaac Bashevis Singer alături de traducătoarele lui în engleză cu care a colaborat îndeaproape la realizarea traducerile pe care le considera alte originale. Foto:NYJFF

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EGALI SAU DIFERIȚI? Washington, Diana Negre

Una din moștenirile Războiului Rece este unitatea „Occidentului”, format din Europa și SUA, două blocuri unite de Atlantic, ale căror economii și sisteme politice au în comun libertatea piețelor și democrația.
Însă, acest acord este mai mult teoretic decât real și, probabil, nu există vreo modalitate prin care să devină mai real, deoarece condițiile economice și istorice sunt foarte diferite pe cele două țărmuri ale oceanului.
Dacă realitățile actuale ne îndeamnă să revedem istoria recentă, în privința chestiunilor economice lucrurile sunt exact pe dos: o țară cu o întindere vastă și puțin populată, cum sunt SUA, cu abundente resurse naturale, are altfel de probleme decât un continent atât de mic, cum este Europa, pe care mulți o văd ca pe o simplă peninsulă asiatică.
Însă, populația europeană o depășește pe cea a gigantului american. Față de cei 332 de milioane de locuitori, răspândiți pe 9,3 milioane de kilometri pătrați ai SUA, ansamblul țărilor din Europa, fără Rusia, numără peste 600 de milioane de locuitori, concentrați în numai 6 milioane de kilometri pătrați. Diferența de densitate este de 110 locuitori pe kilometru pătrat în Europa, față de numai 34, în SUA.
La această diferență în spațiu se adaugă cea a resurselor naturale: SUA pot exporta mari cantități de materii prime și au capacitatea de a obține energie în asemenea cantități, încât, la ora actuală, este cel mai mare producător de petrol din lume. Acest lucru este posibil datorită teritoriilor vaste de care dispune, precum și politicii mai puțin restrictive decât cea europeană în privința „fracking-ului”, pentru a obține gaze și petrol.
În plus, tehnologiile sale avansate îi permit să exporte mari cantități de gaz lichefiat, care au un client avid în Europa, cea care, mai înainte, își cumpăra energia din Rusia, iar acum, se vede nevoită să recurgă la alte surse de aprovizionare. Factura pe care Europa urmează să o plătească este foarte mare, iar schimburile comerciale dintre ambele blocuri favorizează mai mult Washingtonul decât Uniunea Europeană.
Avantajul americanilor este și mai vizibil dacă se compară nivelul veniturilor: în timp ce, în SUA, venitul pe cap de locuitor este de peste 67.000 $ anual, în Europa, este în jur de 45.000.
Aceste diferențe au fost evidențiate în timpul vizitei la Washington a președintelui francez, Macron, care a fost primit cu toate onorurile în capitala americană, considerat a fi un purtător de cuvânt al Europei. Casa Albă l-a ascultat, însă nu s-a angajat să efectueze schimbări în politica sa comercială sau economică, oricât s-a străduit Macron să-și prezinte propunerile pentru o colaborare și coordonare mai intense.
În capitala americană, acolo unde președintele Biden are de făcut față celei mai dificile etape din președinția sa, odată cu intrarea în activitate a noului Congres, în luna ianuarie a anului viitor, nu e vreme pentru propunerile lui Macron: opoziția republicană i-ar putea opri proiectele, iar Casa Albă își va vedea acțiunile limitate din cauza unui deficit fiscal enorm și a unei politici de reforme excesiv de ambițioase, care a fost aprobată de o majoritate a partidului său, în ultimii ani.
Acea majoritate era slabă încă înainte de alegeri. Republicanii și democrații erau la egalitate în Senat, iar Casa Albă a avut nevoie, nu o dată, de votul vice-președintei sale pentru a sparge blocajul legislativ. În camera inferioară, adică, în Congres, majoritatea democrată era de numai 5 fotolii.
Nu că s-ar fi îmbunătățit mult numărul locurilor pentru republicani: Congresul și-a schimbat sensul, însă avantajul republicanilor este minuscul, în timp ce situația lor în Senat este și mai rea, deoarece au pierdut un fotoliu în alegerile din luna noiembrie a acestui an.
Însă, dacă avantajul lor este mic în voturi, în schimb este mare în consecințe, deoarece pot împiedica majoritatea inițiativelor democrate, chiar și pe cele ale președintelui.
Niciunul dintre cele două partide nu va fi tentat să reconsidere relația cu Europa, deoarece acest lucru chiar nu este necesar, și mai ales, deoarece diferențele nu pot fi depășite, oricât de multe ar fi declarațiile de unitate ale lui Macron și Biden.
Aici, în Washington, multe mijloace de informare s-au concentrat asupra unor detalii mai degrabă goale ale vizitei lui Macron, cum a fost meniul dineului de gală, dat în onoarea sa. S-au servit homari de Maine, cei mai apreciați din țară, pentru a „satisface rafinatul gust francez”, însă acest meniu nu a plăcut deloc apărătorilor mediului înconjurător, îngrijorați de consecințele pe care le-ar putea avea capturarea homarilor pentru balene. Nu le-a plăcut nici sibariților, care au criticat pregătirea culinară a celor 200 de homari, în timp ce alți politicieni s-au plâns că prețul plătit pe crustacee a fost insuficient.

Dar, cum în toate sunt două părți, cei doi senatori pe care îi are statul Maine s-au felicitat pentru alegerea meniului, în timp ce crescătorii de homarii s-au simțit recompensați pentru recunoașterea calității produselor lor.
Macron n-a făcut niciun comentariu referitor la meniu. Vizita sa s-a împlinit cu un mic voiaj cultural la New Orleans, capitala Luisianei, pe care Napoleon a vândut-o SUA, în 1803, pentru 15 milioane de dolari, care, în ziua de azi, ar însemna aproape 300 de milioane.
Dacă Franța, ca de altfel întreaga Europă, nu se poate compara în resurse naturale sau economice cu SUA, în schimb se poate refugia în istoria și cultura sa. A făcut-o deja acum câteva decenii în Canada, o țară în care franceza cumplită care se vorbea acolo s-a îmbunătățit considerabil de când Franța i-a oferit programele sale de televiziune.
Se pare că Macron vrea să recupereze tradiția franceză a statului Louisiana, căci acolo nu va exista nicio opoziție organizată, dar, este puțin probabil ca populația americană, care nu a păstrat nicio tradiție din țările de origine, să poată trece de la o simplă francofilie, la o adevărată cunoaștere a limbii și culturii franceze.
Este bine ca Macron să păstreze relații excelente cu SUA: cu toate deosebirile în materie de resurse și mod de abordare a problemelor, cei doi aliați transatlantici sunt inseparabili. Nici SUA nu-și poate abandona aliații europeni, care formează o cenură în fața coloșilor asiatici, și nici Europa nu se poate desprinde de singurul aliat care îi garantează îndependența față de vecinii săi din Răsărit.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿IGUALES O DIFERENTES? Washington, Diana Negre

Una de las herencias de la Guerra Fría es la unidad de “Occidente”, entendido como Europa y Estados Unidos, dos bloques más o menos unidos por el Atlántico y cuyas economías y sistemas políticos tienen en común la libertad de mercados y la democracia.
Pero este acuerdo es más teórico que real y probablemente no hay forma de que sea mucho más real porque las condiciones económicas e históricas a ambos lados del océano son muy diferentes.
Si las realidades del momento impulsan a muchos a repasar la historia reciente, en cuestiones económicas los hechos parecen opuestos: un país vasto y semi despoblado como Estados Unidos, con recursos naturales abundantes, ha de tener unos planteamientos muy diferentes de los que imperan en un continente tan pequeño como Europa, que muchos ven incluso como una mera península asiática.
Pero la población europea supera a la del gigante americano. Frente a los 332 millones extendidos a lo largo de 9.3 millones de kilómetros cuadrados de Estados Unidos, el conjunto de Europa sin Rusia tiene más de 600 millones, concentrados en tan solo 6 millones de Kms2. La diferencia en densidad es de 110 habitantes por kilómetro en Europa, frente a tan solo 34 en EEUU.
A esta diferencia en espacio se suma la de los recursos naturales: Estados Unidos puede exportar grandes cantidades de materias primas y tiene la capacidad de obtener energía en tales cantidades que hoy en día es el mayor productor de petróleo del mundo. Es algo posible gracias a sus vastas extensiones y a una política mucho menos restrictiva que la europea a la hora de aprobar el “fracking” para obtener gas y petróleo.
Además, su avanzada tecnología le permite exportar grandes cantidades de gas licuado que encuentran un cliente ávido en la Europa que antes compraba su energía a Rusia y ahora ha de recurrir a otras fuentes de suministro. La factura que Europa ha de pagar se ha vuelto mucho más elevada y los intercambios comerciales entre ambos bloques favorecen ahora mucho más a Washington que a la Unión Europea.
La ventaja norteamericana es todavía más notable si se compara el nivel de ingresos: mientras que en Estados Unidos la renta per cápita es de más de 67.000 $, en Europa ronda los 45.000.
Estas diferencias se pusieron de manifiesto en la visita a Washington del presidente francés Macron, recibido con todos los honores en la capital norteamericana y visto como un portavoz de Europa. La Casa Blanca lo escuchó, pero no se comprometió a cambios en su política comercial ni económica, por mucho que Macron presentara sus propuestas para una mayor colaboración y coordinación.
Y es que el horno no está para bollos en la capital norteamericana, donde el presidente Biden se enfrenta a una etapa más difícil de su presidencia cuando entre en funciones el nuevo Congreso en enero: la oposición republicana podrá frenar sus proyectos y la Casa Blanca verá sus acciones limitadas por el enorme déficit fiscal y una política de reformas excesivamente ambiciosa, aprobada por una mayoría de su partido en los últimos dos años.
Esta mayoría era escasa ya antes de las elecciones. Republicanos y demócratas estaban empatados en el Senado y la Casa Blanca necesitó más de una vez el voto de su vicepresidenta para romper el bloqueo legislativo. En la cámara baja, que es el Congreso, la mayoría demócrata era de tan solo 5 escaños.
No es que los números hayan mejorado mucho para los republicanos: el Congreso ha cambiado de signo pero la ventaja republicana es igualmente minúscula, mientras que su situación en el Senado es todavía peor porque perdieron un escaño en las elecciones de este pasado noviembre.
Pero si la mejoría es escasa en votos, es grande en consecuencias porque pueden frenar la mayoría de las iniciativas de sus colegas de la oposición -y del propio presidente.
Ni un partido ni otro se verá tentado a replantearse su relación con Europa, en parte porque no les hace falta y, sobre todo, porque las diferencias son insalvables, por muchas declaraciones de unidad de Macron y Biden.
Aquí en Washington, muchos medios informativos se concentraron en detalles más bien vacuos de la visita de Macron, como el menú de la cena de gala en su honor. Allí se sirvieron langostas de Maine, las más apreciadas del país y lo hicieron para “satisfacer el refinado paladar francés”, pero el menú desagradó a los defensores del medio ambiente, preocupados por las consecuencias que su pesca puede tener para las ballenas. Tampoco les gustó a los sibaritas que criticaron la preparación de las 200 langostas, mientras que otros políticos lamentaron que el precio pagado por los crustáceos era insuficiente.

Pero, como en todo, había dos partes: los dos senadores de Maine se felicitaron por la elección del menú, mientras que los productores de langosta se vieron reivindicados por el reconocimiento de la calidad de sus productos.
No hubo comentarios culinarios por parte de Macron, que culminó su visita al país con un pequeño viaje cultural a Nueva Orleans, la capital de Louisiana que Napoleón vendió a Estados Unidos en 1803 por 15 millones de dólares, equivalentes a casi 300 millones hoy en día.
Si Francia, como el resto de Europa, no puede competir en recursos naturales o económicos con Estados Unidos, puede en cambio refugiarse en su historia y su cultura. Lo hizo ya hace algunas décadas en Canadá, un país cuyo abominable francés mejoró de forma notable cuando Francia les ofreció sus programas televisivos.
Parece que Macron quiere recuperar la tradición francesa en el estado de Louisiana y allí no se habrá de enfrentar a ninguna oposición organizada, pero es improbable que la población norteamericana, que no ha mantenido las tradiciones de ninguno de sus países de origen, pase de una simple francofilia a un verdadero conocimiento la lengua y la cultura francesa.
Es probablemente acertado que Macron mantenga buenos lazos con Estados Unidos: A pesar de las diferencias en recursos y planteamientos, los dos aliados transatlánticos son inseparables. Ni Estados Unidos puede abandonar a su aliado europeo que forma un cinturón frente a los colosos asiáticos, ni Europa puede desligarse del único aliado que le garantiza la independencia frente a sus vecinos orientales.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Singur în fața pericolului Washington, Diana Negre

Cei care se așteptau ca Tribunalul Suprem, controlat de o majoritate conservatoare de 6 la numai 3 progresiști, să acționeze sistematic în favoarea președintelui Trump, au avut, săptămâna aceasta, o surpriză neplăcută, atunci când cei nouă magistrați au votat unanim pentru ca fostul președinte să fie obligat să-și prezinte în fața tribunalelor declarațiile de venituri.
Probabil a fost o surpriză și pentru Trump, care de șapte ani încoace își ascunde declarațiile fiscale, ceea ce este o noutate în lumea politicii: cu toate că nu sunt obligați să o facă, practic, toți candidații la funcții de importanță mai mare sau mai mică își fac cunoscută situația economică, precum și veniturile pe care le declară la Secția Financiară.
Trump a fost primul candidat prezidențial din vremurile noastre care a refuzat să prezinte aceste informații și chiar s-a luptat în fața instanțelor ca să nu arate de ce avere dispune. Până la urmă, a ajuns în fața Tribunalului Suprem, unde o majoritate republicană cu câțiva magistrați numiți chiar de Trump, contrar la ceea ce se aștepta toată lumea și de ceea ce se temea Partidul Democrat, Trump și-a pierdut sprijinul și nu mai are nicio instanță la care să recurgă pentru a-și ascunde în continuare veniturile și averea.
Dincolo de consecințele pe care această situație le poate avea pentru candidatura sa politică, există o ciudățenie, deocamdată, inexplicabilă: odată făcută publică această știre, nici presa progresistă, dar nici puținele mijloace conservatoare care îl mai sprijină pe Trump, nu s-au făcut ecoul acestei noi situații.

Și nu pentru că nu ar merita o bună analiză informativă, de vreme ce rivalii newyorkezi ai lui Trump, care sunt mulți, au și pornit procedurile legale împotriva sa pe motive fiscale, sperând să scoată informații suculente, care să le sporească șansele de a da de pământ cu ambițiile politice ale lui Trump și, în cel mai bun caz, să obțină o condamnare pentru delicte penale împotriva fostului președinte.
Este o luptă fără milă de mai mult timp între el și dușmanii lui politici – sau poate financiari – pe care Trump a tot câștigat-o, până… când, iată, cea mai înaltă instanță din țară, a cărui componență este în mare măsură creația sa, căci a numit trei dintre actualii magistrați, a dat o sentință împotriva sa.
Trump a reacționat în felul lui obișnuit, denunțând tribunalul care l-a defavorizat, ca fiind, în prezent, un element de manevre politice, care și-a pierdut total credibilitatea.
Lipsa aproape totală a reacției mijloacelor de informare s-ar putea datora faptului că a fost săptămâna Zilei Recunoștinței, Thanksgiving, care adună familiile, rudele și prietenii la un loc, așa cum face și Crăciunul în Europa, totuși, este, mai degrabă, rezultatul unei conjuncturi: democraților le va veni foarte greu să continue să acuze de părtinire Tribunalul Suprem, în timp ce republicanii au destulă muncă de făcut pentru a profita de victoria lor electorală la limită, așa că nu le mai rămâne timp pentru un candidat prezidențial cu slabe șanse de a câștiga și, în plus, cu foarte multe probleme.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Solo ante el peligro Washington, Diana Negre

Quienes esperaban que el Tribunal Supremo, controlado por una mayoría conservadora de 6 frente a 3 progresistas, actuaría sistemáticamente de forma favorable al presidente Trump, se llevaron una desagradable sorpresa esta semana, cuando sus nueve magistrados votaron de forma unánime para obligar al ex presidente a presentar ante los tribunales sus declaraciones de impuestos.
Probablemente también fue una sorpresa para el propio Trump, quien lleva ya siete años ocultando sus declaraciones fiscales, algo realmente nuevo en el mundo de la política: aunque no hay obligación de hacerlo, prácticamente todos los candidatos para cargos de mayor o menor responsabilidad hacen pública su situación económica y divulgan sus declaraciones de Hacienda.
Trump fue el primer candidato presidencial de nuestros tiempos que se negó a presentar esta información e incluso luchó ante los tribunales para impedir que diversas instancias le obligaran a hacerlo. Al final, el asunto llegó al Supremo, un tribunal con una mayoría republicana y con varios magistrados nombrados por el propio Trump y allí, contrariamente a las previsiones generalizadas e incluso a lo que temía el Partido Demócrata, Trump perdió el apoyo y no le quedan ya instancias para seguir ocultando sus declaraciones.

Los magistrados del Tribunal Supremo de EEUU.

Aparte de las consecuencias que esta situación puede tener para su candidatura política, hay un hecho muy llamativo y, por el momento, inexplicable: una vez dada la noticia, ni la prensa progresista ni los escasos medios conservadores que apoyan a Trump, se hicieron eco de la situación.
Y no es que no merezca un buen análisis informativo, toda vez que los rivales neoyorkinos de Trump, que son abundantes, ya han empezado procedimientos legales contra él por cuestiones fiscales y esperan sacar informaciones jugosas que aumenten sus posibilidades de, por lo menos, dar al traste con las ambiciones políticas de Trump y, en el mejor de los casos para estos enemigos de Trump, conseguir una condena por causas penales.
Es una lucha sin cuartel y desde hace tiempo entre el ex presidente y sus enemigos políticos -¿o tal vez económicos- y, por ahora, Trump ha conseguido salirse con la suya…hasta el momento en que el máximo tribunal del país, cuya composición es en buena parte obra suya, pues nombró a tres de sus actuales magistrados, falló contra él.
Trump reaccionó con su estilo habitual, denunciando al tribunal que había sentenciado en contra suya y que, según sus palabras, se ha convertido en un elemento de maniobras políticas y ha perdido toda credibilidad.
La casi nula reacción de los medios informativos podría ser resultado del calendario, pues esta ha sido la semana del Thanksgiving, el Día de Acción de Gracias que reúne a través del país a familiares y amigos como ocurre con la Navidad en Europa, pero más bien parece producto del desconcierto: entre los demócratas, porque les será difícil seguir acusando de partidismo al máximo tribunal del país y entre los republicanos porque tienen ya bastante trabajo en sacar provecho de la ajustada victoria electoral y no es hora de dedicarse a un candidato presidencial con perspectivas escasas y problemas abundantes.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Divide și vei pierde Washington, Diana Negre

Formula aceasta de a divide și a pierde sună pe dos decât „divide et impera”, adică, învrăjbește și stăpânește, ca tactică pentru a te impune în fața unui adversar, dar, în cazul alegerilor americane, pur și simplu întărește argumentul tradițional: aici învrăjbește toată lumea: toți politicienii cu ambiții electorale, partidele în interiorul lor, diferitele grupuri sociale, diferitele generații, cei din mediul rural împotriva celor de la orașe… și orice alt grup posibil.
Divizarea cea mai vizibilă, în momentul de față este aceea dintre diferiții candidați – sau posibilii candidați – prezidențiali ai Partidului Republican, care caută râcă, după cât se pare, înainte de a-și anunța candidatura, excepție fiind cea așteptată a fostului președinte, Donald Trump, cel care, marțea trecută, și-a confirmat intenția de a se reîntoarce la Casa Albă.
Încă înainte ca Trump să vorbească din reședința sa din Mar-a-Lago, statul Florida, cel care i-a fost vicepreședinte, Mike Pence, a încercat să respingă, în mod diplomatic, o nouă candidatură al milionarului newyorchez, atunci când a spus că republicanii pot avea – și vor avea – opțiuni electorale mai bune.
Avea multă dreptate, cu toate că formularea aceasta, opțiuni mai bune, depinde de felul în care sunt privite lucrurile: mai bune pentru a câștiga, sau pentru a liniști extremele partidului, sau pentru a-i unifica pe republicani, sau pentru orice alt scop al diverselor curente politice în această gigantică țară, în care, cei 350 de milioane de locuitori ai săi pot să aleagă între numai două opțiuni politice?
Cu rezultatele electorale foarte proaste de acum două săptămâni, când republicanii sperau să câștige zdrobitor în alegerile parțiale, dar, în realitate, au obținut un avantaj minim, cu o majoritate în Camera Reprezentanților de numai un fotoliu, până acum, pe lângă faptul că rămân minoritari în Senat, e normal să domnească nemulțumirea.
Însă nici democrații, care s-au felicitat în mod public pentru niște pierderi mult mai mici decât se prevedea, nu sunt prea însuflețiți – și nici prea uniți: viitorii doi ani vor însemna o paralizie legislativă, deoarece nu le va servi faptul că au Casa Albă și Senatul, de vreme ce Camera Inferioară le va bloca planurile. Pe de altă parte, deocamdată, nu există un candidat atrăgător pentru președinție, iar actualul președinte nu respinge ideea realegerii sale, în pofida senilități sale și a puținului sprijin popular.
Diferitele tendințe ale partidului sunt distanțate și nu par a fi dispuse să-și asculte coreligionarii cu opinii diferite. Adică, unitatea strălucește prin absența ei în ambele partide și, ceea ce este și mai rău, lumea se înțepenește tot mai mult pe pozițiile ei în toată țara, iar dialogul dintre persoanele cu convingeri politice diferite este, pe zi ce trece, tot mai plăpând. Nu sunt de ajutor nici mijloacele de informare, căci toate se dovedesc a fi tot mai inflexibile, informând numai despre ceea ce convine convingerilor lor politice.

La toate acestea se adaugă mijloacele de informare alternativă, care înfloresc datorită progreselor internetului, cu comentatori independenți, care îmbrățișează poziții tot mai extreme, într-o direcție sau alta.
Cum diferitele idei urmează niște linii geografice, cele două coaste, atlantică și pacifică, devin tot mai mult un bastion progresist, în timp ce centrul țării este tot mai conservator. Din rațiuni economice sunt interdependente – intelectualii și economiștii de pe coaste trebuie să se hrănească cu ceea ce produc zonele agrare, iar fermierii trebuie să vândă în marile piețe naționale și să exporte prin porturile de pe coaste. Pentru ambele părți, conviețuirea e tot mai dificilă.
Pe de altă parte, problema imigrației este generată în frontierele și în statele de pe coaste, cum sunt California și Florida, dar efectele se resimt și în multe state din centru, unde, în general, atitudinea este și mai negativă în fața noilor veniți decât pe coaste, a căror populație mai industrializată și mai bogată are nevoie de mână de lucru ieftină și numeroasă.
Astfel, în timp ce rezidenții din Texas și republicanii din toată țara cer o oprire a pătrunderii imigranților, care, în primele 10 luni ale acestui an, au depășit 2,5 milioane de persoane, liderul majorității democrate din Congres cere deschiderea granițelor pentru a compensa slaba creștere naturală a populației.
Toate acestea se adaugă la divizările deja existente din motive rasiale, etnice și culturale ale unei societăți care e compusă din 14% negri, 19 % hispani și 6 % orientali, pe lângă acea a cincea parte a populației care vorbește în casă o limbă care nu este engleza.
Mai sunt doi ani până la viitoarele alegeri care vor include și cursa pentru Casa Albă, însă, oricare va fi rezultatul și șarmul candidaților, țara nu promite mari îmbunătățiri, atât timp cât continuă aceste divizări, care datează din vremea președinției lui Barak Obama: primul președinte negru, ales cu 53% din voturi, și deci, cu un amplu sprijin al populației albe, care este grupul majoritar. Însă, Obama nu a reușit să materializeze speranțele de a unifica țara.
Situația s-a înrăutățit odată cu succesorul său, Donald Trump, nu pentru că ar fi fost ales cu mai puține voturi – numai 46% – ci pentru că societatea era mai divizată când a venit el, iar dezacordurile au continuat să crească. Și nici polemica sa personalitate nu a ajutat la îmbunătățirea situației.
Biden a obținut mai multe voturi, acum doi ani, însă, acel 51,3% a fost ușor inferior procentului obținut de Obama.
Această mică diferență a făcut să se nască speranțe că va continua o politică integratoare, însă a evoluat exact pe dos, deoarece se pare că Biden a promovat politicile cele mai extreme ale partidului său. Sau poate că într-adevăr cei ce conduc sunt colaboratorii săi, dacă e să dăm crezare zvonurilor despre senilitatea sa și că activitatea sa principală este să apară în public și să urmeze instrucțiunile echipei sale.
În orice caz, figura unificatoare pe care și-o doresc mulți americani, de mai mult de 15 ani, nu a apărut și, deocamdată, nu sunt indicii că vreun astfel de personaj ar fi pe cale să preia conducerea țării, nici în partidul republican, al cărui unic candidat este, până acum, Donald Trump, dar, nici printre democrați, care trebuie să facă față perspectivei îngrijorătoare a unei noi candidaturi a lui Biden.
Acestea sunt niște condiții care îi vor slăbi nu numai pe republicani sau democrați, ci pe toți americanii, cu consecințe în lanț, care pot afecta multe părți ale lumii întregi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Divide y perderás Washington, Diana Negre

Esto de dividir y perder suena contrario a lo del “divide y vencerás” que tanto hemos oído como táctica para imponerse a un adversario, pero en el caso de las elecciones norteamericanas simplemente refuerza el argumento tradicional: quien divide aquí son todos: los políticos con ambiciones electorales, los partidos en su propio seno, los diversos grupos sociales, las diferentes generaciones, la gente del campo y la de la ciudad…y cualquier otro grupo o estamento en que podamos pensar.
La división más visible en estos momentos es de los diversos candidatos -o posibles candidatos- presidenciales del Partido Republicano, que parecen ya andar a la greña antes de anunciar candidaturas, excepto la ya esperada del ex presidente, Donald Trump, quien, este pasado martes, confirmó su intención de regresar a la Casa Blanca.
Ya antes de que Trump hablase desde su residencia de Mar-a-Lago en el estado de Florida, el que había sido su vicepresidente, Mike Pence, trató de rechazar diplomáticamente una nueva candidatura del millonario neoyorkino, al decir que los republicanos pueden tener -y tendrán- mejores opciones presidenciales.
Tenía mucha razón, aunque eso de mejores es como lo del cristal con cual se mira: ¿mejores para ganar, o para tranquilizar a los extremos del partido, o para unificar a los republicanos, o para algún otro objetivo de las diversas corrientes políticas en este gigantesco país, donde sus 350 millones de habitantes tan solo pueden escoger entre dos opciones políticas?
Con los pésimos resultados electorales de hace ya casi dos semanas, cuando los republicanos esperaban arrollar en las elecciones parciales y tan solo obtuvieron una ventaja mínima que les ha dado una mayoría en la Cámara de Representantes de tan solo un escaño por ahora, además de seguir en minoría en el Senado, es natural que reine el descontento.
Pero los demócratas, que se han felicitado públicamente por unas pérdidas mucho menores de lo previsto, tampoco andan muy animados -ni muy unidos: los próximos dos años serán de parálisis legislativa pues de poco les servirá tener la Casa Blanca y el Senado, si la Cámara Baja bloquea sus planes. Por otra parte, no hay, de momento, un candidato atractivo para la presidencia y el actual presidente Biden no descarta volver a presentarse, a pesar de su evidente senilidad y escaso apoyo popular.
Las diferentes tendencias del partido están totalmente alejadas y no parecen dispuestas a escuchar a sus correligionarios con diferentes opiniones. Es decir, la unidad brilla por su ausencia en ambos partidos y, lo que es peor, la gente se encastilla cada vez más en sus posiciones en todo el país -y el diálogo entre personas de diferentes persuasiones políticas es cada día más tenue. Tampoco ayudan los medios informativos, tanto conservadores como progresistas, pues todos se muestran cada vez más inflexibles y tan solo informan de lo que sirve a sus convicciones políticas.

A todo ello se suman los medios de información alternativos que pueden florecer gracias a los avances del internet, con comentaristas independientes que abrazan posiciones cada vez más extremas, en una u otra dirección.
Como las diferentes ideas siguen unas líneas geográficas, las dos costas son cada vez más un bastión progresista mientras que el centro del país es crecientemente conservador. Por razones económicas, son interdependientes -los intelectuales y economistas de las costas han de comer lo que producen en las zonas agrarias y los campesinos han de vender en los grandes mercados nacionales y exportar a través de sus puertos. Ambos han de enfrentarse en una convivencia cada vez más difícil.
Por otra parte, la cuestión migratoria se genera en las fronteras y estados costeros como California y Florida, pero sus efectos se extienden a muchos estados del centro, donde, generalmente, la actitud es más negativa ante los recién llegados que en ambas costas, cuya población más industrializada y rica necesita de mano de obra barata y abundante.
Así, mientras los residentes de Texas y los republicanos de todo el país exigen un freno a la entrada de indocumentados, que en los primeros 10 meses de este año superó ya los 2.5 millones de personas, el líder de la mayoría demócrata en el Congreso pide abrir las fronteras para compensar el escaso aumento natural de población en un país de natalidad baja como Estados Unidos.
Todo esto se suma a las ya existentes divisiones por motivos raciales, étnicos y culturales de una sociedad con un 14% de negros, 19 % de hispanos y 6 % de orientales, además de una quinta parte de la población que habla en sus casas un idioma que no es el inglés.
Faltan dos años para las próximas elecciones que incluirán la carrera hacia la Casa Blanca, pero sea cual sea el resultado y el atractivo de los candidatos, el país no promete grandes mejoras mientras continúen las divisiones que hemos visto desde la presidencia de Barak Obama: el primer presidente negro, elegido con un 53% de votos y por tanto amplio apoyo de la población blanca que es el grupo mayoritario, no materializó las esperanzas de unificar al país.
La situación empeoró con su sucesor Donald Trump, no porque sus márgenes fueran menores -tan solo el 46%- sino porque la sociedad estaba más dividida cuando llegó y los desacuerdos siguieron aumentando. Su personalidad polémica tampoco ayudó a suavizar las tensiones.
Biden obtuvo mejores resultados, hace dos años, pero, con el 51.3%, su margen fue muy escaso e inferior al de Obama.
Este escaso margen hizo surgir esperanzas de que siguiera una política integradora, pero ha hecho todo lo contrario, pues parece impulsar las políticas más extremas de su partido. O quizá los que realmente hacen algo son sus colaboradores, de ser ciertos los rumores de su senilidad y de que su principal actividad es aparecer en público y seguir las instrucciones de su equipo.
En cualquier caso, la figura unificadora que muchos desean desde hace más de 15 años no se ha materializado y, de momento, no hay indicios de que un personaje semejante esté a punto de tomar las riendas, ni en el partido republicano, cuyo único candidato declarado es, por ahora, Trump, ni entre los demócratas, que se enfrentan a la inquietante perspectiva de una nueva candidatura de Biden.
Son unas condiciones que no debilitarán solo a republicanos o demócratas, sino a todos los norteamericanos, con las consecuencias en cadena que pueden afectar a tantas partes del mundo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.