Învrăjbire Washington, Diana Negre

Aproape ca în fiecare an din 1934 încoace, președintele american s-a adresat Congresului SUA, marțea trecută, cu tradiționala alocuțiune asupra stării Uniunii, îndeplinindu-și obligația instituțională de a-i informa pe legiuitori, precum și țara despre cum merg treburile statului american.
Cuvântul este adecvat dacă prin „uniune” înțelegem că discursul se referă la situația dintr-o serie state unite prin Constituție. Însă, dacă este vorba despre uniunea din interiorul țării, mesajul președintelui Joe Biden ar trebui mai degrabă să se numească „starea învrăjbirii”, care pare să crească în fiecare zi, atât din punct de vedere ideologic, cât și economic, în toată întinderea țării.
Situația a început să se acutizeze în timpul președinției lui Barak Obama, cu toate că existau indicii că tensiunile și dezacordurile au început să crească încă inainte de sfârșitul secolului trecut, însă, acum, țara este profund divizată și este greu de imaginat vreo situație care să îmbunătățească înțelegerea între diferitele curente de opinie.
Acest lucru s-a văzut în timpul alocuțiunii, când mulți membrii ai opoziției republicane nu s-au sfiit să râdă și să ridiculizeze cu voce tare unele declarații ale lui Biden, care nu a încercat să îmbunătățească situația, ci a repetat o serie de atacuri foarte nepopulare printre republicani și s-a folosit de for pentru a-i acuza că încearcă să desființeze sau să reducă ajutoarele sociale pentru pensionari, care numără 70 de milioane , adică 20% din populația americană.
Oarecum lucrurile se întâmplă la fel și cu Medicare, singura asigurare medicală publică a țării la care au acces persoanele de peste 65 de ani, adică, un procentaj similar celor care participă la Securitatea Socială.
Mai există un sistem de ajutor medical pentru săracii de toate vârstele, Medicaid, care îi asistă gratuit pe cei pe care îi recunoaște ca „săraci” și are un număr și mai mare de afiliați, și anume, 91 de milioane, ceea ce reprezintă peste un sfert din populație. Numărul afiliaților a început să crească vertiginos din vremea președinției lui Obama, poate ca parte a a proiectului său de a asigura asistența medicală tuturor cetățenilor.
Cu toate că Biden nu a vorbit despre Medicaid, este evident că nici nu era nevoie, căci dacă reușește să convingă o bună parte dintre pensionari că își vor pierde beneficiile, în mod sigur câștigul electoral va fi mare: alegerile se decid prin marje foarte mici, în general cu mai puțin de 5%, astfel că, câștigând numai o parte dintre pensionari i-ar aduce o victorie sigură.
Când a încercat să-i alarmeze pe pensionari, s-a amuzat semnalând progresele economice obținute în cei doi ani de când e la Casa Albă. Sunt progrese reale și importante, deoarece șomajul a scăzut la limite ne-mai-văzute de jumătate de secol, până la 3.6% în ianuarie, un procentaj considerat a reprezenta folosirea integrală a mâinii de lucru.
E sigur că cifra este ușor exagerată spre optimism, deoarece nu ia în calcul și recentele pierderi de locuri de muncă din intrepriderile informatice, însă aceste întreprinderi reprezintă numai 2% din joburi, în timp ce restaurantele, hotelurile și serviciile, care sunt principalele creatoare de locuri de muncă acum, se ridică la 36%.
Această perioadă de prosperitate se datorează dorinței de a se desprinde de prohibițiile impuse de COVID, care a determinat o explozie de călătorii și ieșiri la restaurant. Cu 350 de milioane de americani și ceva mai mulți turiști străini, aceste sectoare au generat mai mult de un milion de locuri de muncă, în numai un trimestru.
Desigur, SUA sunt o țară mare și cu multă populație, însă, dacă ar fi să o comparăm cu Spania, acest lucru ar echivala cu crearea a 147.000 de locuri de muncă, adică aproape dublul creșterii spaniole din ultimul trimestru al anului 2022.
Poate ceea ce a provocat cel mai mult râsul a fost afirmația că „ne rămân zece ani în care vom fi nevoiți să folosim încă petrolul”, ceea ce, în mod evident, este irealizabil. Este o considerație comică în mod special, deoarece se referă la interesul pe care îl au companiile petroliere din țară de a investi în continuare, pentru a extrage aur negru, ceea ce nu ar mai face dacă ar avea un orizont atât de scurt.
În plus, conform unor studii, lumea ar avea nevoie de o jumătate de secol pentru a renunța la combustibilii fosili.
Aproape imediat, Biden a întreprins ceea ce s-ar putea numi un turneu electoral, în parte pentru a-și explora posibilitățile de a se prezenta pentru un nou mandat ca octogenar și cu o evidentă pierdere de facultăți. Primul său obiectiv a fost guvernatorul de Florida, Ron de Santis, considerat, deocamdată, cel mai probabil candidat republican pentru viitoarele alegeri, cu toate că, cu atâtea luni câte mai rămân, situația se poate schimba foarte ușor.
Reacția la ambițiile sale nu a fost bună nici în presa conservatoare și nici în cea progresistă, cu două articole în The New York Times, care îi recomandau să nu se prezinte din nou la alegeri și cu critici generalizate în puținele mijloace de informare conservatoare. Mai rău a fost la public, unde nici măcar democrații nu-l mai vor drept candidat, căci îl sprijină numai o treime dintre respondenți și nici măcar 25% dintre republicani.
Biden cunoaște bine aceste sondaje și opinii, astfel că s-a retras relativ atunci când a afirmat că voiajul său nu lansa vreo campanie, ci era doar un turneu exploratoriu. Cu o suită apropiată și închisă care vrea să-l vadă reales, va avea nevoie de multă disciplină și modestie – o virtute care nu prea se cultivă la Casa Albă – pentru a nu candida din nou. Dacă Trump nu este candidatul republicanilor, anul viitor, candidatura lui Biden va garanta victoria oricărui candidat republican.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Estado de desunión. Washington, Diana Negre

Como casi cada año desde 1934, el presidente norteamericano se dirigió al Congreso de Estados Unidos el pasado martes para el tradicional discurso del “Estado de la Unión”, en que cumple su obligación institucional de informar a los legisladores y al país de cómo van los asuntos del estado norteamericano.
Este nombre es adecuado si por “unión” entendemos que el discurso trata de la situación en una serie de estados unidos por la constitución. Pero si se trata de la unión dentro del país, el mensaje de presidente Joe Biden más bien debería llamarse el “estado de desunión”, que parece ir cada día en aumento, tanto ideológica como económicamente, a lo largo de la ancha geografía norteamericana.
Es una situación que empezó a agudizarse durante la presidencia de Barak Obama, aunque ya había indicios de que las tensiones y desacuerdos iban en aumento desde antes de finales del siglo pasado, pero el país está ahora profundamente dividido y es difícil imaginar una situación para mejorar el entendimiento entre las diferentes corrientes de opinión.
Es algo que se puso de manifiesto durante el discurso, en que los miembros de la oposición republicana no tuvieron reparos en reírse y mofarse en voz alta ante algunas declaraciones de Biden, quien tampoco trató de mejorar la situación sino que repitió una serie de ataques extremadamente impopulares entre los republicanos y utilizó el foro para acusarlos de que intentan eliminar o reducir las ayudas sociales a los jubilados, que son nada menos que 70 millones largos, es decir, el 20% de la población norteamericana.
Algo semejante ocurre con el Medicare, el único seguro médico público del país y al que sólo tienen acceso los mayores de 65 años, es decir, un porcentaje parecido a la participación en la Seguridad Social.
Existe otro sistema de ayuda médica a los pobres de cualquier edad, el Medicaid, que asiste gratuitamente a quienes reconoce como “pobres” y que tiene aún mayor número de afiliados, nada menos que 91 millones, o más de la cuarta parte de la población. El número de afiliados empezó a aumentar vertiginosamente desde la presidencia de Obama, quizá como parte de su proyecto de garantizar cobertura médica a todos los ciudadanos.
Aunque Biden no habló del Medicaid, es evidente que no le hacía falta, pues si consigue convencer a una buena parte de los jubilados de que van a perder sus beneficios, es seguro que el rédito electoral será grande: las elecciones se deciden por pequeños márgenes, generalmente muy inferiores al 5%, de forma que ganar una parte solamente de los jubilados, le daría una victoria segura.
Al mismo tiempo que intentó alarmar a los jubilados, se recreó en señalar los avances económicos durante sus dos años en la Casa Blanca. Son avances reales e importantes, pues el desempleo ha bajado a límites no vistos en más de medio siglo, hasta bajar al 3.6% en enero, un porcentaje considerado como de pleno empleo.
Es cierto que la cifra era ligeramente exagerada en optimismo, pues no contabilizaba las pérdidas recientes de empleo en empresas informáticas, pero estas empresas tan solo representan el 2% de los empleos, mientras que la restauración, hoteles y servicios, los principales motores de empleo ahora, ascienden al 36%.
Esta bonanza de debe al deseo de resarcirse de las prohibiciones del COVID, que ha motivado una explosión en viajes y salidas a restaurantes. Con 350 millones de norteamericanos y unos cuantos más de turistas extranjeros, estos sectores generaron más de un millón de empleos en tan solo un trimestre.
Cierto que Estados Unidos es un país grande y de mayor población, pero si lo comparamos con España esto equivaldría a crear 147.000 empleos, casi el doble del crecimiento español en el último trimestre de 2022.
Quizá lo que más risa produjo fue la afirmación de que “nos queda una década en que tendremos que seguir usando petróleo”, algo evidentemente irrealizable. Una consideración especialmente cómica porque se refería al interés de las petroleras del país en seguir invirtiendo para extraer el oro negro, algo que seguramente no harían con un horizonte tan breve.
Además, según varios estudios, el mundo necesitará al menos medio siglo para eliminar los combustibles de origen fósil.
Casi inmediatamente después, Biden emprendió lo que se podría calificar de gira electoral, en parte para explorar sus posibilidades de presentarse a reelección como octogenario y con la evidente pérdida de facultades. Su primer objetivo fue el gobernador de Florida, Ron de Santis, considerado por el momento como el candidato republicano más probable en las próximas elecciones, aunque a tantos meses la situación puede cambiar fácilmente.
La reacción a sus ambiciones no fue buena ni entre la prensa conservadora ni la progresista, con dos artículos en el New York Times recomendándole que no se presente de nuevo y críticas generalizadas entre los pocos medios conservadores. Peor fue entre el público, en donde ni siquiera los demócratas lo quieren como candidato, pues tan solo le apoya la tercera parte de los encuestados y ni siquiera el 25% de los republicanos.
Biden conoce estas encuestas y opiniones, de forma que se retiró relativamente, al decir que su viaje no era el lanzamiento de una campaña, sino una gira exploratoria. Con un séquito próximo y recluido que le quiere ver reelegido, le hará falta disciplina y modestia -virtud que no se cultiva en la Casa Blanca- para no presentarse de nuevo. Si Trump no es el candidato republicano el próximo año, la candidatura de Biden casi garantizaría una victoria de cualquier republicano.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Rupând câte o petală Washington, Diana Negre

După discursul asupra stării Uniunii de marțea trecută, puțini știu – nici măcar președintele Joe Biden nu știe – dacă va candida pentru un nou mandat de patru ani, în noiembrie 2024.
Alocuțiunea sa în fața celor două Camere ale Congresului, tradițională în fiecare an din 1934 încoace, cu toate că Constituția cere ca doar „din când în când” președinții să informeze țara despre cum merg lucrurile, nu a lămurit care-i sunt intențiile, oricât de mult se străduiesc el și colaboratorii săi să dea impresia că va candida din nou.
Însă, această impresie nu corespunde realității, deoarece Biden este posibil să nu dorească un nou mandat sau să creadă că nu va avea succes. Dar, dacă ar anunța acum că nu vrea să mai candideze, ar deveni ceea ce în SUA se numește „un rățoi paralitic”, adică un om politic care doar ocupă postul, fără să mai dețină puterea.
Căci, dacă Biden ar anunța că urmărește sondajele de opinie și a hotărât să nu mai candideze pentru un nou mandat, viața politică a țării s-ar concentra pe presupunerile asupra persoanei care îi va fi succesor, pentru a-i câștiga favorurile. În asemenea circumstanțe, președintele își pierde capacitatea de manevră, deoarece toată lumea va ști că nu va mai putea împărți nimănui funcții și putere.
Este un lucru cert că majoritatea americanilor, inclusiv 60% din propriul său partid, pe lângă opiniile exprimate de mijloacele de informare care îi sunt ideologic apropiate, nu vor ca el să mai rămână încă un mandat la Casa Albă, însă, din motive practice, Biden nu poate să arunce public ștergarul, până în ultimul moment, dar, până atunci mai rămâne un an.
Cel mai rău scenariu care poate fi imaginat în acest moment este ca Biden și Trump să candideze din nou, deoarece unul dintre ei din cauza caracterului său impetuos și plin de vrajbă, iar celălalt datorită senilității sale evidente, îi pun pe cetățeni să-l aleagă ori pe cel mai antipatic, ori pe cel mai inutil. Pentru o țară bogată, cu 350 de milioane de locuitori, este o alternativă inexplicabilă.
Deocamdată, Biden se poartă ca și cum ar vrea să rămână pe post, ceea ce ar putea să fie adevărat. Deoarece, cu toate sondajele și comentariile din mijloacele de informare, este înconjurat de o camarilă, care într-adevăr deține puterea și care nu ar vrea să o piardă, așa cum s-ar întâmpla cu un alt candidat.
Pe de altă parte, republicanii dispun de multiple posibilități de a recupera Casa Albă… cu condiția ca Trump să nu candideze din nou.
Se pare că Biden este convins că țara este mai polarizată decât este în realitate, deoarece primește informații de la colaboratorii săi cei mai apropiați și din presa cea mai progresistă. Căci ofertele politice pe care le prezintă sunt asemănătoare cu cele ale sectoarelor mai radicale din partidul său și se pare că uită că ajuns la Casa Albă deoarece părea a fi moderat, iar țara voia puțină liniște după cei patru ani furtunoși ai lui Trump.
Astfel, în discursul asupra stării Uniunii nu a pierdut ocazia de a stârni țara împotriva republicanilor, avertizând că partidul rival vrea să reducă principalele prestări sociale, cum sunt siguranța socială și asistența medicală gratuită pentru pensionari. A stârnit hohotele de râs ale legiuitorilor din opoziție atunci când a spus că nu are de gând să oprească activitățile întreprinderilor petroliere, deoarece „vor mai trece cel puțin zece ani” până când vor fi înlocuiți combustibilii fosili, care afectează mediul înconjurător.
În Istorie, schimbarea unei energii cu alta a avut nevoie de 50-60 de ani, însă, există indicii că accelerarea istorică pe care o înregistrează țările, precum și progresele ar putea reduce la o cincime timpul acestui gen de transformări tehnice.
Prezentarea acestor lucruri a provocat strigăte de protest, nu din partea unuia, ci a mai multor legiuitori, care păreau a fi mai degrabă insulte personale, ceva neobișnuit la acest gen de discursuri, căci opoziția oferă cel mult câte un murmur de dezaprobare, din când în când.
Însă, de îndată ce a părăsit Congresul, Biden a pregătit ceea ce s-ar putea interpreta ca fiind prima sa campanie electorală, în statul Florida, al cărui guvernator, Ron DeSantis, este republicanul cel mai favorit, în momentul acesta, în sondajele de opinie, grație bunei gestiuni pe care a realizat-o în ultimii patru ani.
Succesul său a fost demonstrat de plecarea rezidenților din alte state spre Florida, unde se plătesc mai puține impozite și există mai multe libertăți în domeniul educației. Acest stat din sud nu pune impozite pe venituri, iar părinții au mai multe opțiuni în a alege câte o școală pentru fiii lor.
DeSantis, în plus, este mult mai tânăr, căci are mai puțin de 50 de ani, iar numele său evocă amintiri bune printre republicani: Ron este prescurtarea lui Ronald, același nume pe care l-a avut Reagan, președintele pe care conservatorii americani îl venerează și acum.
Însă, mai este timp. Candidații republicani mai au suficient timp pentru a se prezenta publicului. Unul dintre ei, fostul secretar de stat, Mike Pompeo, a anunțat că va candida la președinție, și nu este nicio îndoială că o vor face și alții.
Dacă vor fi mulți, așa cum s-a întâmplat în 2016, riscă să fie rași de personaje agresive cum a fost Donald Trump în acele momente. Datorită experienței sale, contactelor mediatice și a relațiilor prin cercurile economice pe care le are, va ridiculiza și va îi desființa, unul câte unul, pe posibilii săi rivali.
Trump este posibil să încerce să-și repete strategia și să se bazeze pe sprijinitorii săi totali, care ar putea reprezenta o treime din republicani și care ar fi în stare să-l plaseze în fața altor rivali și să-l aducă, din nou, la Casa Albă.
Dacă se va întâmpla așa, democrații au cea mai bună posibilitate a lor de a mai deține puterea executivă încă patru ani.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Deshojando la margarita Washington, Diana Negre

Ron DeSantis, Joe Biden,Donald Trump

Después del discurso del Estado de la Unión el pasado martes, poco saben, incluso quizá el propio presidente Joe Biden, si repetirá candidatura para renovar otro mandato de cuatro años en noviembre de 2024.
Su alocución ante las dos cámaras del Congreso, tradicional cada año desde 1934, aunque la Constitución tan solo exige que “de cuando en cuando” los presidentes informen al país de cómo marchan las cosas, no sirvió para saber cuáles son sus intenciones, por mucho que tanto él como sus colaboradores más inmediatos traten de dar la impresión de que repetirá candidatura.
Pero esta impresión puede no corresponder a la realidad porque Biden tal vez no desee presentase, o no crea que vaya a tener éxito si lo hace. Pero si en estos momentos anuncia que no piensa repetir mandato, se convierte en lo que aquí llaman un “pato paralítico”, es decir, un político que tan solo ocupa el cargo, pero ha perdido el poder.
Porque si Biden anunciara ahora que sigue los sondeos de opinión y que ha decidido no repetir mandato, la vida política del país se centraría ya en las suposiciones de quién será su sucesor y en ganar favores con él. En semejante circunstancia, el presidente pierde su capacidad de maniobra porque todos saben que ya no podrá repartir prebendas ni poder.
Es cierto que la mayoría de los norteamericanos, incluido el 60% de su propio partido, además de las opiniones expresadas por medios que le son ideológicamente afines, no quieren que vuelva a la Casa Blanca, pero por motivos prácticos Biden no puede tirar públicamente la toalla hasta el último momento, para el cual falta todavía un año.
El escenario peor que se puede imaginar en estos momentos, es que Biden y Trump repitan candidatura, pues el uno por su carácter impetuoso y divisivo, el otro por su senilidad evidente, plantean a los ciudadanos si votar por el más antipático o el más inútil. Para un país rico, con 350 millones de habitantes, es una alternativa inexplicable.
De momento, Biden actúa como si quisiera seguir en el cargo, algo que quizá podría incluso ser verdad. Porque a pesar de las encuestas y los comentarios de los medios informativos, está rodeado por una camarilla que realmente ostenta el poder y no lo quiere perder, como le ocurriría con otro candidato.
Por otra parte, los republicanos tienen muchas posibilidades de recuperar la Casa Blanca…excepto si Trump repite candidatura.
Parece ser que Biden cree que el país está más polarizado de lo que está y, si efectivamente está convencido de esto, es porque recibe sus informaciones de los colaboradores más inmediatos y de la prensa más progresista. Porque las ofertas políticas que presenta se parecen a las de los sectores más radicales de su partido y parece olvidar que si llegó a la Casa Blanca fue precisamente porque parecía moderado y el país quería algo de serenidad después de los cuatro tormentosos años de Trump.
Así, en el discurso del Estado de la Unión no perdió ocasión para agitar al país en contra de los republicanos, advirtiendo que el partido rival quiere reducir las principales prestaciones sociales, como son la seguridad social y la atención médica gratuíta a los jubilados. También provocó carcajadas de los legisladores de la oposición cuando dijo que no pensaba prohibir las actividades de las empresas petroleras, porque “falta por lo menos una década” para eliminar los combustibles fósiles que perjudican el medio ambiente.
Históricamente, los cambios de un suministro de energía a otro, han necesitado de 50 a 60 años y no hay indicios de que la aceleración histórica que vemos en las sociedades o en los avances informáticos, puedan reducir a una quinta parte este tipo de transformaciones técnicas.
Su presentación incluso provocó gritos de protesta en varias ocasiones, no de uno sino de varios legisladores, que más bien parecían insultos personales, algo poco habitual en este tipo de discursos, en que la oposición como mucho ofrece murmullos de desaprobación de cuando en cuando.
Pero nada más salir del Congreso, Biden preparó lo que podría interpretarse como su primera campaña electoral, en el estado de Florida, cuyo gobernador Ron DeSantis es el republicano más favorecido por el momento en los sondeos de opinión, gracias a la buena gestión de sus últimos cuatro años.
Su aprobación ha quedado demostrada en el éxodo de residentes de algunos estados hacia la Florida, en busca de menos impuestos, o mayores libertades en cuestiones educativas. Este estado sureño no aplica impuestos sobre la renta y los padres tienen más opciones a la hora de seleccionar las escuelas para sus hijos.
De Santis es además mucho más joven, pues no llega a los 50 años y además su nombre evoca buenos recuerdos entre los republicanos: Ron es la abreviatura de Ronald, el mismo nombre que Reagan, a quienes los conservadores norteamericanos veneran.
Pero falta mucho todavía. Los candidatos republicanos todavía tienen tiempo para presentarse al público. Alguno, como el ex secretario de Estado Mike Pompeo, ya ha hecho saber que se presentará y no hay duda de que aparecerán otros.
Si son muchos, como ocurrió en 2016, corren el peligro de verse arrasados por personajes agresivos como fue Donald Trump en aquel momento, que consiguió gracias a su experiencia, contactos mediáticos y medios económicos, ridiculizar y anular uno a uno a sus posibles rivales.
Es posible incluso que el propio Trump trate de repetir su estrategia y confíe en que sus seguidores incondicionales, que podrían representar un tercio de los republicanos incondicionales, podrán situarlo delante de otros rivales y llevarlo de nuevo a la Casa Blanca.
De ocurrir esto, los demócratas tienen su mejor posibilidad de mantener el poder ejecutivo por cuatro años más.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Pendulul cultural Washington, Diana Negre

Ron DeSantis

De zeci de ani, tendințele progresiste au tot crescut în lumea occidentală, în parte datorită faptului că sectorul academic a adoptat „revoluția” din 1968, pe ambele coaste ale Atlanticului. A trecut mai mult de jumătate de secol de la acea generație care a rupt normele tradiționale: în Franța guverna principiul „interdit d’interdire” (e interzis să interzici), tinerii americani fugeau în străinătate ca să nu lupte în Vietnam, pastila anticoncepțională aducea eliberarea sexuală, urmată de legalizarea avortului. Iar acum, se dorește eliminarea diferențelor de gen. Acele schimbări își aveau rădăcinile într-o serie de principii sociologice și filosofice pe care profesorii proveniți din generația protestelor din 68, le-au predat, mai întâi, studenților din universități și, pe urmă, elevilor din școli. În acești 50 de ani, s-a produs o schimbare într-o direcție aproape unică, cu excepția unor universități și a unor centre de dezbatere politică conservatoare. Erupția din 68 s-a întins peste toată lumea occidentală, respectul și prestigiul au fost acaparate de ideile progresiste care, acum, au pătruns până în școlile primare, unde copiii sunt învățați că nu există diferențe sexuale, iar adolescenților li se oferă toate facilitățile ca să decidă cărui gen doresc să aparțină. Cultura și morala tradiționale, precum și conservatorismul politic, nu au dispărut, însă și-au pierdut prestigiul în asemenea măsură, încât, să-i spui cuiva că este conservator este aproape o insultă. La fel se întâmplă și cu Istoria și cu dezvoltarea ideilor filosofice sau literare: în noul context nu există culturi superioare altora, iar principiile care s-au dezvoltat de-a lungul secolelor și-au pierdut din validitate în semn de respect pentru orice interpretare alternativă, mai ales dacă aceasta răspunde unor idei progresiste. Este posibil ca aceste schimbări să fi generat o reacție atât în SUA, cât și în Europa, căci au apărut o mulțime de partide conservatoare. Fenomenul îl vedem și printre oamenii de rând care, de multe ori, își retrag copiii din școlile publice, chiar și din instituțiile academice. Este ceea ce s-a întâmplat la Universitatea Publică din Carolina de Nord, declanșând alarma din mijloacele informative. Concret, este vorba de o inițiativă a Consiliului Director al acestei universități cu scopul de a contracara ideologia pe care profesorii universitari o predau studenților lor. Conducătorii acestei universități consideră că versiunea „politic corectă” a Istoriei, aprecierea Literaturii sau a teoriilor economice nu sunt nici cuprinzătoare și nici neutre, ci atât de angajate în favoarea unei interpretări progresiste, încât studenții sunt lipsiți de orice posibilitate de a analiza și alte perspective. Pentru a corecta situația, au hotărât să se țină o nouă serie de cursuri în care să se respecte libertatea de a analiza faptele istorice sau producțiile literare, fără ca profesorii să-și impună versiunea lor personală. Reacția profesorilor universitari a fost profund negativă, de mare surpriză, față de îndrăzneala conducătorilor Universității de a pune la îndoială modalitatea lor de a filtra informațiile și cunoștințele predate studenților. Ceea ce s-a stabilit este o Școală a Vieții Civice și a Conducerii, dedicată studiului Istoriei, Literaturii, Religiei sau a Științelor Politice, fără ca vreunul dintre cei 20 de profesori universitari contractați pentru a preda aceste cursuri să poată impune o anumită ideologie pentru interpretarea acestor discipline. Indignarea profesorilor universitari obișnuiți să-și răspândească propria lor ideologie este însoțită de reacția la modificările din sistemul de învățământ din statul Florida, făcute de guvernatorul statului, Ron DeSantis, probabil viitorul candidat republican la președinția SUA, în viitoarele alegeri. Aceste modificări sunt o palmă pentru programele educaționale favorite ale sindicatelor din învățământ, unul dintre brațele principale ale Partidului Democrat, și care se arată tot atât de indignate ca și universitarii din Carolina de Nord față de limitările care îi împiedică să-și mai impună propria ideologie studenților lor. Guvernatorul Ron DeSantis îi îngrozește pe învățători – spre deliciul multor părinți – deoarece interzice ca în școlile de cartier să se predea ce este homosexualitatea și limitează interpretarea rasială în cadrul cursurilor de istorie din celelalte școli. Și, cu un gest asemănător celui de la Universitatea din Carolina de Nord, a intervenit și în învățământul universitar, cerând să se predea cursuri despre civilizația occidentală în locul programelor dedicate studiului „diversității și dreptății sociale”. Adică, mai mult Platon, Shakespeare sau Mozart și mai puțin Malcolm X și rapperi.Vom vedea dacă aceste inițiative se vor extinde și, în cazul lui DeSantis, dacă ele reflectă sentimentul majorității electoratului, deoarece mai rămâne doar un an până la începerea campaniei prezidențiale din 2024. Adică, dacă pendulul va oscila într-o „contra-revoluție culturală”, sau dacă aceste eforturi vor eșua în fața mașinăriei sindicatelor din învățământ, sindicate care, în general, atrag numai 10% dintre americani, și în fața presiunii puternicelor grupuri afine democraților și giganticei lor mașini propagandistice, căci controlează majoritatea mijloacelor de informare, precum și industria spectacolului.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

University of North Carolina at Chapel Hill

El péndulo cultural Washington, Diana Negre

Durante décadas, las tendencias progresistas han ido en aumento en el mundo occidental, en parte porque el sector académico adoptó la “revolución” de 1968 a ambos lados del Atlantico.Ha pasado ya más de medio siglo desde aquella generación que rompía con las normas tradicionales: era la Francia del “interdit d’interdire” (prohibido prohibir), de los jóvenes norteamericanos que huían para no luchar en Vietnam, de la píldora que trajo la liberación sexual, a lo que siguió la legalización del aborto y ahora se quieren eliminar las diferencias de género. Estos cambios en las costumbres estaban arraigados en una serie de principios sociológicos y filosóficos que los profesores salidos de la generación de las protestas del 68, enseñaron a sus alumnos en las universidades primero y en las escuelas después. Estos 50 años largos han visto un cambio casi en dirección única, con unas pocas excepciones en universidades y centros de debate políticos conservadores. La erupción del 68 se extendió por todo el mundo occidental, el respeto y el prestigio lo han acaparado las ideas progresistas que ahora han llegado ya a la escuelas primarias, donde a los niños se les enseña que no hay diferencias sexuales y a los adolescentes se les dan todas las facilidades para decidir a qué sexo desean pertenecer.La cultura y la moral tradicionales, así como el conservadurismo político, no han desaparecido pero han quedado tan desprestigiados que en muchos países constituye casi un insulto llamar a alguien conservador. Otro tanto ocurre con la Historia y el desarrollo de las ideas filosóficas o literarias: en el nuevo contexto no hay culturas superiores a otras y los principios desarrollados a lo largo de los siglos han perdido validez en señal de respeto a cualquier interpretación alternativa, especialmente si responde a ideas progresistas.Quizá estos cambios han empezado a generar una reacción tanto en Estados Unidos como en Europa, donde han generado una proliferación de partidos conservadores. Y no lo vemos solo entre el público de a pie que muchas veces reacciona sacando a sus hijos de las escuelas públicas, sino incluso en instituciones académicas. Es lo que ocurrió en la Universidad Pública de Carolina del Norte, lo que generó la alarma de los medios informativos. Se trata de una iniciativa de la Junta de Gobierno de esta universidad, para contrarrestar la ideología que los catedráticos imponen a sus alumnos. Los responsables principales de esta universidad consideran que la versión “políticamente correcta” de la Historia, la valoración de la Literatura o de las teorías económicas, no es amplia ni neutral, sino tan sesgada en favor de una interpretación progresista que los estudiantes no tienen posibilidades de analizar varias perspectivas.Para corregir la situación han decidido establecer una nueva serie de cursos en que se quiere respetar la libertad de analizar los hechos históricos o las producciones literarias, sin que los profesores impongan su versión personal. La reacción de los académicos ha sido extraordinariamente negativa y también de sorpresa, ante la osadía de los responsables de la Universidad de cuestionar la lente utilizada hasta ahora para filtrar las informaciones que presentan a los alumnos.Lo que se ha establecido es una Escuela de Vida Cívica y Liderazgo, dedicada a estudiar Historia, Literatura, Religión o Ciencias Políticas sin que ninguno de los 20 profesores contratados para impartir estos cursos imponga una ideología para interpretar estas disciplinas. La indignación de los catedráticos acostumbrados a diseminar su ideología corre pareja con la reacción a las modificaciones en el sistema de enseñanza del estado de Florida por su gobernador Ron DeSantis, probable candidato republicano a la presidencia en las próximas elecciones. Las propuestas de DeSantis son una bofetada para los programas educativos favoritos de los sindicatos de maestros, uno de los brazos principales del Partido Demócrata y que se muestran tan indignados como los catedráticos de Carolina del Norte ante las limitaciones para imponer su ideología a los alumnos. El gobernador horroriza a los maestros -y deleita a muchos padres- al prohibir que en los parvularios se enseñe lo que es el homosexualismo y al limitar la interpretación racial en los cursos de historia en el resto de las escuelas. Y en un gesto semejante al de la Universidad de Carolina del Norte, ha intervenido también en la enseñanza universitaria al exigir que se mantengan cursos acerca de la civilización occidental, que substituirán los programas dedicados a estudiar la “diversidad y justicia social”. Es decir, más Platón, Shakespeare o Mozart y menos Malcolm X y rapperos.Está por ver si estas iniciativas se extienden y, en el caso de Santis, si reflejan el sentimiento de la mayoría del electorado, pues tan solo falta un año para que comience la campaña presidencial de 2024. Es decir, si el péndulo está a punto de girar en una “contrarrevolución cultural”, o si estos esfuerzos fracasarán ante la maquinaria de los sindicatos de maestros, los sindicatos en general que tan solo atraen al 10% de los norteamericanos y la presión de grupos poderosos afines a los demócratas y a su gigantesca máquina propagandística, pues controlan la mayoría de los medios informativos y la industria del espectáculo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Nu-i momentul pentru Greta Washington, Diana Negre

De la recenta reuniune internațională de la Davos, nu a lipsit tânăra suedeză, Greta Thurnberg, cu obișnuitul său mesaj apocaliptic referitor la schimbările climatice și la cerințele ca în lume să nu mai fie folosiți combustibilii fosili.
Însă, dacă prezența ei atrage atenția mijloacelor de informare și a publicului care o vede manifestându-se, totuși ea nu obține efectul dorit acolo unde ar trebui, adică, în locurile unde se extrage petrolul.
În timp ce Greta îi îndemna pe participanți și mijloacele de informare îi răspândeau mesajul în toată lumea, industria petrolieră mergea din plin, cu și mai multe contracte pentru a exploata rezervele mondiale de țiței.
Prețul aurului negru, care în ultimele săptămâni a fost în jur de 80 $ barilul, nu numai că pare a fi stabil, dar chiar ar putea crește vertiginos dacă economia Chinei își revine după contracția provocată de cei trei ani de COVID. Sunt experți care vorbesc de prețuri care se vor apropia de 170$ barilul.
Chiar și în cazul contrar, în care necesitățile de petrol se vor reduce, puțini sunt aceia care anticipează o prăbușire a prețurilor sau o scădere a extracției a aurului negru.
Este adevărat că, mai ales în țările industrializate, se fac eforturi pentru a reduce consumul de petrol, gaze și a altor surse poluante, însă mai trebuie mult până ca energiile „curate” să le înlocuiască: în 2020, 84% din energia lumii provenea din surse „fosile”, cum ar fi cărbunele, petrolul sau gazele. Și va mai trece mult timp până când lumea va fi în stare să renunțe la ele și să le înlocuiascî cu surse „verzi”, cum sunt soarele, apa sau vântul.
În ultimele luni, de pildă, a avut loc o creștere a extracțiilor submarine, cu ajutorul unor vapoare gigantice, care extrag țiței din mare, uneori de la mare adâncime.

Întreprinderi ca Transocean, Noble sau Valaris, își închiriază instalațiile, iar prețul pe care îl percep tot crește: în prezent, întreprinderile petroliere plătesc zilnic 400.000 $ pentru platformele de extracție, adică dublul prețului de acum doi ani. Și sunt proiecții care prevăd că va crește până la jumătate de milion pe zi.
În bună parte, această creștere a prețurilor se datorează simplei legi a cererii și ofertei de pe piață: contractele pentru acest tip de exploatare submarină au sărit de la 65% la 90% din platformele existente, cerere apărută în urma creșterii globale a consumului și a dificultăților de livrare cauzate de războiul din Ucraina.
Spre deosebire de alte ocazii când era mare cerere, petrolul nu se mai extrage acum atât de mult din zăcămintele obișnuite, cum sunt Marea Nordului și Golful Mexicului, căci exploatarea s-a deplasat spre noi zone din America de Sud, cum sunt Guyana sau Brazilia. În aceste locuri, randamentul este mai mare, deoarece e vorba de exploatări noi, în timp ce vechile zăcăminte nu mai au randamentul pe care îl aveau mai înainte.
Însă avântul din acest moment nu generează mult optimism pentru întreprinderile petroliere, care își amintesc de alte vremuri de mare entuziasm în domeniul extracției după care au urmat etapte cu mari pierderi. Aceasta face ca nici măcar să nu-și folosească toate utilajele de care dispun, arătând interes doar dacă au contracte ferme, care le garantează că vor vinde țițeiul pe care îl vor extrage.
Reținerea pe care o arată acești experți se datorează nu numai experienței că există cicluri de creștere și scădere, dar și concurenței noilor surse de energie renovabilă, cu toate că, deocamdată, e greu să credem că ele constituie un factor decisiv, căci, vor trebui să mai treacă niște ani buni până vor fi într-adevăr.
De asemenea îngrijorează scăderea cererii din cauza încălzirii globale și, la acest capitol, au mai multe motive: consumul a scăzut în ultimul timp datorită temperaturilor moderate, cu friguri mai puțin aspre decât în anii trecuți.
Dat, atât într-un caz, cât și în celălalt, adică, atât în creșterea exploatărilor, cât și în privința prudenței că aceste creșteri nu vor dura prea mult, factorii decisivi nu se află nici în manifestările suedezei Greta, nici în campaniile ecologiștilor, ci în schimbările climatice și în perspectivele pe care le vor avea piețele.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

No es la hora de Greta Washington, Diana Negre

En la reciente reunión internacional de Davos, no faltó la joven sueca Greta Thurnberg, con su habitual mensaje apocalíptico acerca del cambio climático y sus exigencias para que el mundo deje de utilizar combustibles fósiles.
Pero si su presencia retiene la atención habitual de los medios informativos y del público que la ve manifestarse, no parece tener gran efecto donde realmente cuenta, que es en la extracción de petróleo.
Mientras Greta exhortaba a los asistentes y los medios informativos divulgaban su mensaje por todo el mundo, la industria petrolera seguía viento en popa, con más contratos para explotar las reservas mundiales de petróleo.
El precio del oro negro, que en las últimas semanas ha rondado los 80 $ por barril, no solamente parece estable, sino que podría dispararse en el caso de que la economía china se recupere de la contracción provocada por los tres últimos años de Covid. Algunos expertos hablan de precios próximos a los 170$ por barril.
Incluso en el caso contrario, en que las necesidades de petróleo se vean reducidas, son pocos quienes anticipan un derrumbe de los precios o una contracción en las extracciones del oro negro.
Es cierto que, especialmente en el mundo industrializado, hay esfuerzos para reducir el consumo de petróleo, gas y otras fuentes contaminantes, pero falta mucho para que los proveedores “limpios” los substituyan: en 2020, el 84% de la energía mundial provenía de fuentes “fósiles” como el carbón, petróleo o gas. Y pasará mucho tiempo hasta que el mundo sea capaz de abandonarlas y substituírlas por otras fuentes “verdes” como el sol, el agua o el viento.
Los últimos meses, por ejemplo, vieron un aumento importante de las extracciones submarinas, con barcos gigantescos que extraen petróleo del mar, a veces a grandes profundidades.
Empresas como Transocean, Noble o Valaris, alquilan sus instalaciones y el precio que cobran no deja de ir en aumento: en estos momentos, las empresas petrolíferas pagan ya 400.000 $ diarios por sus plataformas, el doble de lo que les cobraban hace dos años. Hay proyecciones de que este alquiler va a subir hasta el medio millón de dólares.
En buena parte, esta subida de precios se debe a la simple ley de mercado de oferta-demanda: los contratos para este tipo de explotación submarina han pasado en este tiempo del 65% de al 90% de las plataformas existentes, una demanda surgida del aumento global de consumo y las dificultades de suministro provocadas por la guerra de Ucrania.
A diferencia de otras ocasiones de gran interés comprador, el petróleo ya no se extrae tanto de los lugares habituales, como el Mar del Norte y el Golfo de México, sino que la explotación se ha desplazado a nuevas zonas en Sudamérica como Guyana o el Brasil. En estas áreas los rendimientos son mayores debido a que se trata de explotaciones nuevas, mientras que los suministros tradicionales ya no rinden tanto como antes.
Pero la bonanza del momento no se traduce en un gran optimismo por parte de las empresas petrolíferas, que recuerdan otras épocas de entusiasmo explotador a las que siguieron etapas de pérdidas importantes. Esto lleva a que ni siquiera utilicen todos los recursos a su disposición y tan solo se muestren dispuestos a hacerlo si tienen contratos firmes en que se les garantiza que podrán vender el crudo que extraigan.
El recelo de estos expertos se debe, no solo a la experiencia de ciclos expansivos o restrictivos, sino también a la competencia de las nuevas fuentes de energía renovable, aunque en estos momentos cuesta imaginar que constituyan un factor decisivo antes de bastantes años.
También les preocupa el descenso de la demanda a causa del calentamiento global y aquí parecen tener más motivos: el consumo reciente ha bajado a causa de las temperaturas moderadas, con fríos menos duros que en otros años.
Pero tanto en un caso como en otro, es decir, tanto en el aumento de las explotaciones como en la cautela ante la duración de estos incrementos, los factores decisivos no se hallan ni en las manifestaciones de la sueca Greta, ni en las campañas ecologistas, sino en el cambio climático y en las perspectivas de los mercados.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Dan Ursuleanu și soția sa, Camelia Stănescu

Farmecul lui Dan Ursuleanu poate fi egalat doar de profesionalismul său. Era genul de om care, cu un surâs și o scurtă conversație, putea să te cucerească. Avea acea capacitate de a crea o atmosferă plăcută și totodată caldă chiar în miezul iernii, iar o emisiune cu el devenea o adevărată plăcere. Nici nu-ți dădeai seama că timpul trece, că te-a înregistrat pe bandă magnetică, ci mai degrabă te simțeai în miezul unei șuete intelectuale, ce sperai să nu se mai sfârșească. Avea acea rară calitate de-a te face să te simți ca la tine acasă, cu toate că erai la el la serviciu. Radioul era însă casa lui. L-am cunoscut la mijlocul anilor ’80 ai secolului trecut, la puțin timp după ce terminasem facultatea, când mi-a propus să realizăm împreună o emisiune de SF. SF (Science Fiction) nu mai era voie să fie nici pronunțat și nici folosit, chiar în traducere începând cu anii ’70 ai secolului trecut. Termenul din limba engleză a fost retradus sau mai bine zis înlocuit, la ordinul partidului, prin literatură de anticipație. Emisiunea sus-amintită trebuia să se ocupe de scrierile SF ale tatălui meu, scriitorul I.M. Ștefan, autorul, în colaborare cu Radu Nor, al primului roman SF din România de după cel de-al doilea război mondial, Drum printre aștri. Un alt roman SF al său, Dan Ursuleanu îl citise cu plăcere în serial, săptămânal, cu ani în urmă, în „Scînteia tineretului” (cotidian al tineretului comunist), dar care publica la mijlocul anilor ’60 ai secolului trecut și lucruri de calitate. Pentru Dan Ursuleanu, emisiunea sa cu o mare audiență și extraordinar de longevivă – intitulată la început „Radiobiblioteca SF” și apoi, redenumită „Exploratorii lumii de mâine” – însemna, dincolo de pasiunea sa pentru acest tip de proză, și un mod de a scăpa din chingile indicațiilor prețioase ale autorităților comuniste, doritoare să creeze acel „om nou”, revoluționarul comunist. Lucru care nu le-a reușit nicicând. Și altă pasiune a lui, jocurile care păreau să-i prelungească copilăria chiar la vârsta maturității, dar constituiau și o dovadă a interesului lui de a construi ceva nou, de a-și afirma agilitatea minții, mereu în căutare, neliniștea constructivă și plină de subtilitate a intelectului. Pasiunea pentru enigma din semnificațiile multiple ale unui cuvânt, interesul pentru combinațiile surprinzătoare de cuvinte, inventarea unor noi jocuri cu un elan și o bucurie aparte, iată ce am admirat la el. Îl înțeleg perfect pe Dan Ursuleanu, încântat să-și dedice viața și puterea de creație lumii „undelor hertziene”, căci vocea lui radiofonică, cu un timbru aparte, era un balsam pe sufletul atâtor oameni dornici de literatură, de sinceritate și de autenticitate într-o perioadă în care minciuna și prefăcătoria erau la ordinea zilei. Această oră pe care ascultătorii emisiunii „Exploratorii lumii de mâine” și-o petreceau alături de corifeii SF din lume și din țară însemna și pentru ei o evadare din cotidianul din ce în ce mai apăsător și dureros din acei ani plini de privațiuni și cu frig în case. Mai mult, iubitorilor emisiunii li se deschidea un orizont spre imaginația fără sfârșit ca și spațiul Universului, dar totodată se cultivau frumosul și principii eterne. Mai mult, emisiunile sale dădeau frâu liber speranței în mai bine, speranță ce nu mai stătea zăvorâtă în Cutia Pandorei, ci își găsea libertatea pe calea undelor spre auzul și inima ascultătorilor Radioului. Magia cuvintelor. Ele au sunet, timbru, le lipsește chipul, iar tu poți să le desenezi înfățișarea… Ce te poate inspira mai mult?!? Nu oricine are acea forță și acel talent. Dan Ursuleanu, însă, le avea din plin și le răspândea cu generozitate

Peter Sragher, poet, scriitor, traducator

De la cuvinte, la fapte Washington, Diana Negre

Tanc Abrams

Dacă ar fi să judecăm după declarațiile guvernului american, în SUA se face tot ce este posibil pentru a evita folosirea energiilor poluante, cum este petrolul. Promite, de asemenea, să ia toate măsurile pentru a ajuta Ucraina să se apere de atacurile Moscovei.
Dacă ne uităm, însă, la rezultate sau la măsurile luate pentru a atinge aceste scopuri, vedem că ceea ce se spune nu prea se regăsește în fapte: nici Pentagonul nu-i dă Kievului munițiile de care are nevoie, cu toate că sunt disponibile, și nici nu se reduce folosirea petrolului.
În privința petrolului, SUA pur și simplu răspund unor necesități economice care, deocamdată, nu pot fi satisfăcute din surse alternative, și nici prin reducerea consumului: aceste alternative nu sunt suficient de dezvoltate și nici economia nu poate supraviețui cu un consum mai scăzut.
Țări în curs de dezvoltare, cum este India, sau giganți economici, cum este China, susțin că va fi nevoie să se recurgă în continuare la petrol pentru a furniza tot ce este nevoie, oricât de mult ar protesta ecologiștii și oricât ar declara Casa Albă că vrea să protejeze mediul înconjurător.
Că este așa o dovedește faptul că producția de petrol din anul acesta va fi cea mai mare din istorie, cu 101 milioane de barili pe zi, iar jumătate din ea va fi destinată consumului din China. Tendința aceasta se va menține și anul viitor, cu un consum și mai mare.
În SUA, situația pieței petrolului face ca președintele Biden să se confrunte cu ecologiștii care l-au sprijinit foarte mult, dar acum, Casa Albă preferă să accepte ajutorul unor țări în care domnește dictatura, cum este Venezuela, decât să promoveze și mai mult exploatările petroliere din țară.
Chiar și extragera, în SUA, prin metoda „fracking”, o altă tehnologie respinsă de ecologiști, nu numai că va continua, dar întreprinderile care folosesc acest procedeu vor beneficia, în continuare, de importante ajutoare oficiale: cei care investesc în aceste operații pot să deducă din impozitele lor de la 80 până la 90% din investiția pe care o efectuează.
Dacă acest lucru poate părea ipocrizie, la fel se întâmplă cu situația din Ucraina: SUA promovează conflictul – nu participă direct la lupte – dar se folosesc de trupele ucrainene pentru a-și atinge scopurile militare, adică extinderea NATO.
O extindere care ar contraveni acordurilor încheiate cu Moscova acum ceva timp, dar care, acum, sunt supuse posibilităților momentului, pe care Washingtonul le consideră ca fiind cele mai favorabile extinderii spre răsărit a pactului defensiv occidental.
SUA nu numai că cruță, astfel, viața soldaților săi, care nu participă la operațiunile militare, dar evită și o înfruntare în plus cu Rusia, prin felul în care ajută Ucraina: nu-i dă tancuri Abrams, sub pretextul că sunt prea greu de folosit, și nici nu face presiuni asupra Germaniei să-i trimită Ucrainei tancuri Leopard.
În plus, Washingtonul evită să adopte vreo poziție în această chestiune, nu cere în mod public să fie trimise tancuri în Ucraina, și nici nu critică refuzul Germaniei, de data aceasta cu argumentul că „o astfel de decizie nu este ușor de luat”. Nu vrea nici ca alte țări europene să-și trimită tancurile Leopard în Ucraina, astfel că își păstrează posibilitatea de a adopta, până la urmă, cea mai nimerită decizie în această problemă.
Aceste acțiuni sunt comparate de unii cu formula „a arunca piatra și a ascunde mâna”, însă tocmai SUA se află într-o poziție bună pentru a face ambele lucruri: adică, să prezinte imaginea unui apărător al mediului înconjurător și a soluțiilor pașnice, în timp ce favorizează măsuri de creștere economică anti-ecologiste și politici războinice, care tind să acutizeze conflictele, în loc să le rezolve.

Tanc Leopard

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Del dicho al hecho Washington, Diana Negre

Tanc Abrams

Si nos guiamos por las declaraciones del gobierno norteamericano, en Estados Unidos se hace todo lo posible por evitar el uso de energías contaminantes como el petróleo. También prometen tomar cuantas medidas existen para ayudar a Ucrania a defenderse de los ataques de Moscú.
Pero si damos un vistazo a los resultados, o a las medidas tomadas para obtener estas metas, vemos que lo que se dice no tiene mucho que ver con los hechos: ni el Pentágono da a Kiev todas las municiones que necesita y están disponibles, ni se reduce el uso de petróleo.
En el caso del petróleo, Estados Unidos simplemente responde a unas necesidades económicas que, de momento, no se pueden satisfacer con fuentes alternativas ni con una reducción del consumo: ni están estas alternativas suficientemente desarrolladas, ni la economía puede sobrevivir con un consumo mucho más bajo.
Países en vías de desarrollo como la India, o gigantes económicos como la China, garantizan que será necesario echar mano del petróleo para suministrar lo que se necesita, por mucho que protesten los ecologistas o que la Casa Blanca se declaren partidarios de proteger el medio ambiente.
Tanto es así, que la producción de petróleo estimada para este año será la mayor de la Historia, con 101 millones de barriles diarios, la mitad de los cuales irá al consumo chino. Y la tendencia se mantendrá el año próximo, con un consumo todavía mayor.
En Estados Unidos, la situación del mercado de petróleo enfrenta al presidente Biden con los ecologistas que tanto le han apoyado, hasta el punto de que la Casa Blanca prefiere aceptar la ayuda de países dictatoriales como Venezuela, antes que fomentar más explotaciones petrolíferas en el país.
Aún así, la extracción dentro de Estados Unidos por medio del “fracking”, otra tecnología rechazada por los ecologistas, no solamente seguirá, sino que las empresas que siguen este método continuarán gozando de importantes ayudas oficiales: los que invierten en estas operaciones, pueden deducir de sus impuestos entre el 80 y el 90% de la inversión.
Si esto puede parecer hipócrita, otro tanto ocurre con la situación en Ucrania: Estados Unidos no solo fomenta el conflicto, sino que no participa directamente y utiliza las tropas ucranianas para servir a sus fines militares, que parecen ser la ampliación de la OTAN.
Una ampliación que sería contraria a los acuerdos logrados con Moscú hace ya cierto tiempo, pero que ahora se supeditan a las posibilidades del momento, que Washington cree son más favorables a extender hacia el Este el pacto defensivo occidental.
Pero no solo se ahorra Estados Unidos la vida de sus soldados que no participan en las operaciones militares, sino también un posible enfrentamiento adicional con Rusia por la ayuda que le da Ucrania: no solo se niega a dar al gobierno de Kiev sus tanques Abrams, con el pretexto de que son demasiado difíciles de usar, sino que tampoco presiona a Alemania para que envíe sus tanques Leopard.
Más todavía, Washington evita tomar una posición al respecto y ni exige o favorece púbicamente el envío de tanques, ni critica la negativa inicial de Alemania, esta vez con el argumento de que “no es una decisión fácil”. Tampoco se opone a que otros países europeos envíen sus Leopard a Ucrania, de forma que siempre tiene la posibilidad de acabar en el lado acertado de esta decisión.
Algunos comparan estas acciones a eso de “tirar la piedra y esconder la mano”, pero precisamente Estados Unidos está en una buena posición para hacer ambas cosas: es decir, presentar una imagen de protector del medio ambiente y de partidario de soluciones pacíficas, al tiempo que favorece medidas de crecimiento económico anti-ecologistas y políticas bélicas que tienden a agudizar los conflictos en vez de resolverlos.

Tanc Leopard

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Ce a desființat COVID-ul Washington, Diana Negre

La trei ani de la izbucnirea pandemiei de COVID, îmbolnăvirile au scăzut mult, iar perspectivele de a o depăși au crescut, însă o serie de schimbări în viața de zi cu zi din America au devenit permanente și, probabil, vor marca un înainte și un după.
Una dintre aceste schimbări din marile orașe este cea din transportul public: acum lumea îl folosește mult mai puțin. Aceasta se datorează faptului că multe birouri le permit angajaților lor să lucreze de acasă, câteva zile pe săptămână, de obicei, cel puțin lunea și vinerea, astfel că metrourile și autobuzele sunt pline de marți până joi, adică numai 3 din cele 5 zile lucrătoare ale săptămânii.
Prima consecință este că pasagerii au locuri pentru a se putea așeza, ceea ce este foarte plăcut. Însă reversul medaliei este că lipsa publicului favorizează delincvența, iar securitatea transportului nu mai este aceeași. Acest lucru crează un cerc vicios, deoarece pasagerii, de teamă, încearcă să folosească automobilul pentru a merge la muncă, astfel că sunt și mai puțini călători, iar pe șosele traficul este mai mare.
Însă, principala păgubită este rețeaua de autobuze și metrouri, care deja primea subvenții, iar acum, este și mai deficitară. Din cauza veniturilor reduse, diferitele administrații studiază formule pentru a mai tăia din servicii și a reduce numărul trenurilor în funcțiune…și a mări tarifele pentru a compensa pierderea clienților.
Ca de obicei, cel mai mult pierd cei care sunt cei mai slabi în veriga economică: muncitorii care sunt nevoiți să folosească transportul public, pentru care vor plăti mai mult și, în schimb, vor primi mai puține prestații. Ei nu pot lucra de acasă.
Au dispărut și alte lucruri: bibliotecile, de exemplu, nu mai primesc cărți, deoarece totul devine digitalizat. Desigur, multe cărți vechi se pierd, deoarece dispar bibliotecile private, iar proprietarii lor se văd nevoiți să le vândă pentru mai nimic sau pur și simplu să le arunce la gunoi, când se mută în case mai mici sau când moștenitorii lor nu știu ce să facă cu biblioteca.
Și viața artistică este diferită: cu toate că s-au redeschis teatrele, încă se mai iau măsuri de precauție; teama de noi molipsiri și inerția statornicită în acești aproape trei ani de COVID au determinat o mare reducere a publicului. Chiar și lecțiile de muzică se transmit, acum, prin telefoanele mobile și computere, lucru care nu le displace artiștilor, deoarece se simt mai liberi pentru activitățile lor private.

Medicina este un alt domeniu, poate, surprinzător. Înainte de pandemie ne imaginam că a ne prezenta la medic era esențial, însă, acest contact personal este înlocuit, foarte frecvent, de telefonul mobil. Din punct de vedere economic este o armă cu două tăișuri: pe de o parte, mulți medici se bucură că pot „vizita” din fotoliul lor de acasă mai mulți pacienți în fiecare oră, obținând venituri cu puține cheltuieli administrative și efort personal mai mic.
Pe de altă parte, într-o țară unde asistența medicală este atât de scumpă, acest lucru a creat multe întreprinderi medicale cu servicii de la distanță, cu prețuri foarte accesibile. Pentru numai o fracțiune din ceea se plătește pentru o consultație medicală, lumea se abonează la servicii regulate din partea acestor întreprinderi, care cer pacientului să-și ia pulsul sau tensiunea și, destul de des, nu este nevoie să meargă la laborator pentru analize, deoarece este mult mai ieftin să fie trimis un tehnician acasă la pacient, decât să se mențină un dispensar deschis pentru acești clienți. Conversațiile cu medicul au loc prin ecranul telefonului sau al computerului și, cu puțin noroc, diagnosticul este corect.
Pentru a avea o idee despre diferența de prețuri, să spunem că o vizită medicală privată poate costa între 200 și 500 $, însă aceste întreprinderi cer doar 40$ pe lună pentru un număr nelimitat de vizite. Cu laboratoarele se întâmplă același lucru: imprudentul care se duce să i se facă analize sanguine fără să fie asigurat poate plăti sute de dolari pentru niște analize de bază, care, în tarifele caselor de asigurări nu depășesc 50$. Prețul pentru a trimite un tehnician care să recolteze probe și să le ducă la laborator este, probabil, mai mic.
La fel ca în transportul public, această nouă modalitate de consultare la distanță scumpește și mai mult astronomicele servicii tradiționale, deoarece spitalele și unitățile de urgență trebuie să mențină aceleași instalații pentru pacienți mai puțini. Consecințele deja sunt vizibile: centrele ieftine pentru persoane neasigurate sau fără resurse întârzie foarte mult în acordarea orelor de consultații.
Și toate aceste schimbări nu sunt trecătoare, căci ele indică trecerea spre o restructurare a serviciilor și spre o nouă modalitate de a trăi și a munci. Mai bine sau mai rău? Poate, cel mai bun răspuns este: „depinde din ce punct sunt văzute lucrurile”.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Lo que el covid se llevó Washington, Diana Negre

A los tres años de estallar la pandemia del Covid, la incidencia de la enfermedad ha bajado mucho y las perspectivas de superarla han aumentado, pero una serie de cambios en la vida diaria norteamericana son permanentes con toda probabilidad y marcarán un antes y un después.
Uno de estos cambios en las grandes ciudades es el transporte público que ahora utiliza mucha menos gente. Ello se debe a que muchas oficinas permiten a sus empleados trabajar desde casa algunos días a la semana, generalmente lunes y viernes por lo menos, de forma que los metros y autobuses solo van llenos de martes a jueves, es decir, 3 en vez de 5 días a la semana.
La primera consecuencia es que los pasajeros se puedan sentar, lo que es muy agradable. Pero la otra cara de la medalla es que la falta de público fomenta también la delincuencia y la seguridad de transporte es menor. Esto engendra un círculo vicioso porque los clientes se atemorizan y tratan de utilizar el coche para ir a trabajar, con lo que hay aún menos pasajeros y las carreteras tienen más tráfico.
Pero el principal perjudicado es la red de autobuses y metros, que generalmente ya recibía subvenciones y ahora es mucho más deficitaria que antes. Ante la falta de ingresos, las diversas administraciones estudian fórmulas para recortar los servicios y reducir el número de trenes en funcionamiento…además de aumentar sus tarifas para compensar la pérdida de clientela.
Como en tantas otras cosas, quienes más pierden son los más débiles en el eslabón económico: los obreros y trabajadores obligados a usar el transporte público, por el que habrán de pagar más y recibir a cambio menos prestaciones. Y son quienes no pueden trabajar desde su casa.
También han desaparecido otras cosas: las bibliotecas, por ejemplo, ya no reciben los libros porque aseguran que todo está digitalizado. Naturalmente, no es así y muchos libros antiguos simplemente se pierden porque desaparecen bibliotecas privadas y sus propietarios no tienen más remedio que venderlos a peso o simplemente tirarlos a la basura cuando se mudan a casas más pequeñas o cuando sus herederos no saben qué hacer con la biblioteca.
La vida artística también es diferente: aunque los teatros han vuelto a abrir, las precauciones que aún se toman, el temor a nuevos contagios y la inercia establecida en estos casi tres años de covid, han llevado a una gran reducción en la asistencia a todo tipo de actos. Incluso las clases de música se dan ahora con frecuencia a través de móviles y ordenadores, algo que no disgusta del todo a los artistas que se sienten más libres para sus actividades privadas.
La medicina es otra área, tal vez sorprendente. Uno imaginaba antes de la pandemia que el contacto personal entre médico y paciente era esencial, pero este contacto se limita ahora con mucha frecuencia al teléfono móvil. Económicamente, es un arma de dos filos: por una parte, muchos médicos se alegran de poder “visitar” desde una poltrona de su casa a varios enfermos cada hora y tener unos ingresos con poco gasto administrativo y menos esfuerzo personal.

Por la otra, en un país de medicina tan cara, esto ha dado lugar a múltiples empresas médicas a distancia, a unos precios muy asequibles. Por una fracción de lo que se paga por una visita médica, la gente contrata servicios regulares con estas empresas que piden al paciente que se tome el pulso o la presión y con frecuencia ni hace falta que vaya al laboratorio para los análisis: sale más barato enviar a un técnico a casa del paciente que tener una oficina abierta para estos clientes. Las conversaciones con el médico se hacen a través de las pantallas de teléfono o el ordenador y, con un poco de suerte, el diagnóstico coincide con la realidad.
Para darse una idea de la disparidad de precios, una visita privada puede valer entre 200 y hasta 500 $, pero muchas de estas empresas solo piden unos 40$ mensuales por visitas ilimitadas. Con los laboratorios ocurre otro tanto: el incauto que va a que le analicen la sangre sin la protección de un seguro, puede pagar varios cientos de dólares por un análisis básico, que en las tarifas de las aseguradoras no acostumbra a llegar a los 50$. Probablemente el precio de enviar a casa a un técnico que haga la extracción y la mande al laboratorio es todavía menor.
Igual que en el transporte público, esta nueva modalidad a distancia encarece aún más los ya astronómicos precios de los servicios tradicionales, porque los hospitales y salas de emergencia deben mantener las mismas instalaciones para una clientela muy reducida. Y las consecuencias son ya evidentes: los centros de bajo coste para personas sin seguro o sin recursos, ahora tardan mucho más en dar horas de visita.
Y todos estos cambios no son pasajeros, sino que apuntan a una restructuración de servicios y una nueva forma de vivir y trabajar. ¿Mejor o peor? Quizá la mejor respuesta es el “cristal con que se mira” del que ya nos habló Campoamor hace casi dos siglos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Este apanajul bogaților Washington, Diana Negre

Jamie Dimon

Printre cei care nu candidează la președinția americană și despre care se știu lucruri puține sau chiar deloc, se află două personaje comparabile cu Donald Trump în ceea ce privește bogăția lor, foarte apreciate în diferite cercuri și sectoare, dar care, deocamdată, au hotărât să stea deoparte.
Cel mai „sărac” nu atinge nivelul lui Trump, căci, în loc de 3,4 miliarde de dolari, cât are fostul președinte, el dispune de „numai” 2 miliarde. În schimb, celălalt îi depășește cu mult pe cei doi, deoarece, conform estimărilor, ar fi acumulat 70 de miliarde.
Spre deosebire de Trump, care a făcut bani în construcții, ceilalți doi și-au făcut averile pe piața financiară: Jamie Dimon, cel mai sărac dintre cei trei, este președintele celei mai mari bănci din SUA, JP Morgan, în timp ce Michael Bloomberg, cel mai bogat, se află în fruntea unui mare conglomerat financiar și mediatic, care îi poartă numele.
Niciunul dintre cei doi nu e hotărât cu care dintre partide să se dea, cu toate că, probabil, le-ar plăcea mai mult să fie cu Democrații, însă chestiunea aceasta cu partidele are, în SUA, o semnificație mai aleatorie decât în Europa: candidații se lipesc de partidul cu care le-ar merge cel mai bine sau cu cel cu care au mai multe șanse să câștige.
Însuși Trump, faimos pentru pozițiile sale ultra-conservatoare, era mai aproape de democrați decât de republicani înainte de a candida, dar, cum nu avea șanse să devină candidat democrat, s-a dat cu republicanii.
Bloomberg, care a fost primar al New York-ului, a schimbat partidul în timp ce se afla în funcție, ca, pe urmă, să nu mai vrea să fie în niciunul dintre partide, continuând ca „independent”, până la sfârșitul mandatului său de primar. În timpul campaniei prezidențiale, s-a oferit să candideze ca democrat, pentru a bloca ambițiile lui Trump, dar s-a răzgândit când a văzut că Joe Biden reușea să adune în jurul său partidul.
Spre deosebire de Trump, atât Bloomberg, cât și Dimon sunt evrei, la fel ca progresistul George Soros. Ambii, la fel ca Soros, încearcă să influențeze cât pot opinia publică, lăsând, până acum, pe un plan secund ambițiile lor prezidențiale.
La Casa Albă nu prea au ajuns președinți săraci. Cu foarte puține excepții, așa cum a fost Bill Clinton, care a provenit dintr-o familie umilă, președinții au crescut în abundență și au fost foarte bogați, cum este cazul acestor doi posibili candidați care, poate, nu vor candida niciodată. Nu este un fenomen nou, însă aproape toți președinții au fost milionari: numai 9 dintre ei nu, unul dintre ei fiind Abraham Lincoln
Într-un articol publicat recent de ziarul conservator „Wall Street Journal”, Dimon prezenta ceva care putea fi înțeles ca program de guvernare, și, mai de curând, declara că se simte mai degrabă republican, decât democrat, totuși și această preferință era minimă. Adică, la orice oportunitate, nu i-ar veni greu să se dea cu Democrații.
De fapt, în ziua de azi, este dificil ca cineva să aleagă între cele două partide, deoarece rolurile lor s-au schimbat total: republicanii nu mai sunt bogații privilegiați de odinioară, căci reprezintă clasa muncitoare, îi reprezintă pe cei care se simt marginalizați și defavorizați, pe cei care trăiesc de pe o zi pe alta.
Conservatorilor le-a mai rămas doar crezul economic, adică încrederea în piață, iar vulgaritatea nu mai este o piedică în rândurile lor, așa cum s-a văzut în cazul lui Trump, în timp ce Partidul Democrat adună elite cum sunt universitarii, artiștii, actorii faimoși, rezidenții din zonele urbane.
Nici în interiorul și nici în afara țării lumea nu e conștientă de această inversare a rolurilor, însă muncitorii, fermierii sau cetățenii cu slabe posibilități economice ascultă cu mai mult interes mesajul populist republican, decât tezele sofisticate ale Democraților.
Un exemplu în acest sens se poate vedea în politica președintelui Biden: eforturile sale se concentrează pe favorizarea absolvenților universitari cu datorii contractate pentru a-și finanța studiile, însă nu arată vreun interes pentru întreprinderile care produc alimente și nici pentru micii salariați care își duc traiul de pe o zi pe alta. Căci, din punct de vedere electoral, este foarte clar: universitarii pot să-și sporească mesajul, în timp ce muncitorii din veriga cea mai de jos de abia dacă au vreo influență dincolo de familiile lor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Es cosa de ricos Washington, Diana Negre

Michael Bloomberg

Entre los no-candidatos a la presidencia norteamericana de los que nuestros lectores han oído poco o nada, se hallan dos personajes del nivel económico de Donald Trump, con gran reconocimiento y aprecio en varios sectores, pero que, de momento, decidieron no presentarse.
El más “pobre” está por debajo del nivel de Trump, pues, en vez de una fortuna estimada en 3.4 mil millones de dólares como el ex presidente, tan “solo” tiene unos 2 mil millones. El otro, en cambio, les supera en mucho a los dos, pues se estima que ha acumulado unos 70 mil millones.
A diferencia de Trump, quien hizo su dinero en la construcción, los otros dos amasaron su fortuna en los mercados financieros: Jamie Dimon, el más pobre de los tres, es el presidente de la mayor banca del país, JP Morgan, mientras que Michael Bloomberg, el más rico, se halla al frente de un gran conglomerado financiero y mediático, que lleva su nombre.
Ni uno ni otro tienen claro por qué partido se habrían de postular, aunque probablemente se encuentren más a gusto con los Demócratas, pero eso de los partidos en Estados Unidos tiene un significado más aleatorio que en Europa y los candidatos se pegan al que mejor les va -o el que más posibilidades de ganar ofrece.
En realidad, el propio Trump, famoso por sus posiciones ultra conservadoras, estaba más cerca de los demócratas que de los republicanos antes de su candidatura, pero no había posibilidades de ser candidato demócrata, así que se unió a los republicanos.
En el caso de Bloomberg, quien fue alcalde de Nueva York, se cambió de partido mientras estaba en el cargo y luego acabó rechazándolos a ambos y siguió como “independiente” hasta el fin de su mandato. Durante la última campaña presidencial, ofreció presentarse como candidato demócrata para bloquear las ambiciones de Trump, pero desistió al ver que Joe Biden aglutinaba al partido.
A diferencia de Trump, tanto Bloomberg como Dimon son judíos, igual que el progresista George Soros. Ambos, igual que Soros, tratan de influir como pueden en la opinión pública y, hasta ahora, han dejado en segundo plano sus ambiciones presidenciales.
En la Casa Blanca raramente hay ocupantes con experiencias semejantes a las de sus votantes más pobres. Con algunas excepciones, como Bill Clinton que creció en un hogar humilde, los presidentes han crecido en la abundancia o, como en el caso de los dos candidatos que tal vez nunca se presenten, son muy ricos. No es un fenómeno nuevo, pues millonarios lo han sido casi todos los presidentes: tan solo 9 no llegaron a cosechar esta suma, entre ellos Abraham Lincoln
En un artículo reciente publicado en el diario conservador “Wall Street Journal” Dimon presentaba lo que se podría entender como un programa de gobierno y, en declaraciones recientes, señalaba que se sentía más republicano que demócrata, pero con una preferencia mínima. Es decir, si hay una oportunidad no tendría dificultades en unirse a los Demócratas.
En realidad, hoy en día, es difícil inclinarse por uno u otro partido, porque los papeles de ambos han cambiado totalmente: los republicanos no son ya los ricos privilegiados de antaño, sino que representan a la clase obrera, a quienes se sienten marginados y desfavorecidos, a los que viven al día.
Lo que les queda de conservador es su credo económico, es decir su confianza en el mercado, pero la vulgaridad no es un obstáculo entre sus filas, como se vio con el presidente Trump, mientras que el Partido Demócrata recoge a los académicos, los artistas, los actores famosos, lo residentes de zonas urbanas.
Ni dentro ni fuera del país hay conciencia de este cambio de papeles, pero los obreros, ganaderos, o gente con escasas posibilidades económicas reciben con mucho mayor interés el mensaje populista republicano que las tesis sofisticadas de los Demócratas.
Un ejemplo está en la política del presidente Biden, por ejemplo: sus esfuerzos se centran en favorecer a los graduados universitarios que arrastran deudas para financiar sus estudios, pero no ha demostrado gran interés por las plantas de producción alimenticia ni los pequeños asalariados que viven al día. Y, desde un punto electoral, está acertado: los universitarios pueden magnificar su mensaje, mientras que los trabajadores del eslabón más bajo, apenas tienen influencia más allá de sus familias.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Acum o sută de ani Washington, Diana Negre, 6 de enero.

Kevin McCarthy

Congresul SUA inaugurează, în această lună, ianuarie, o nouă legislatură de doi ani, cu o nouă orientare politică, însă, primele dezbateri și votări nu anunță nici rezultate mari și nici lucruri bune pentru noua majoritate republicană.
Căci Partidul Republican, care timp de doi ani a fost în minoritate legislativă și executivă, adică nu a avut nici președinția și niciuna dintre cele două camere ale Congresului, a recuperat, acum, o Cameră. A promis schimbări, însă, pentru moment, pare să fie în stare să desfășoare doar o ceartă continuă și de nerezolvat în propriul său partid.
Dezacordul l-au văzut toți chiar în prima sedință din acest an în Camera Reprezentanților, acolo unde acum republicanii au majoritatea: candidatul lor a fost nevoit să se lupte mai multe zile până a obținut suficiente voturi pentru a fi numit președinte al Camerei.
În amfiteatru a fost nevoie să se voteze de 15 ori până s-a obținut majoritatea necesară. La început, aspirantul republican la președinția Camerei, Kevin McCarthy, a obținut chiar mai puține voturi decât viitorul lider al opoziției, deoarece Partidul Democrat a votat unanim pentru candidatul său, în timp ce nouăsprezece republicani și-au exprimat revolta împotriva conducerii partidului lor și au votat pentru niște candidați cu susținere puțină.
Desigur, republicanii au venit cu o anumită amărăciune în Congres, căci după primii doi ani de președinție a lui Joe Biden, în care s-au evidențiat limitele sale personale iar democrații au urmat o politică care i-a înfuriat chiar și pe unii membri conservatori, se așteptau la o victorie zdrobitoare, dar, în realitate, a fost o decepție: au învins, într-adevăr, dar cu un avantaj de numai zece fotolii.
Acest lucru îi plasează într-o situație precară, deoarece disciplina nu prea îi caracterizează pe legiuitori și, în acest caz, le-au lipsit 20 de voturi pentru a obține majoritatea de 218 voturi, cu toate că în Cameră sunt 222 de republicani. Aceasta s-a întâmplat în prima zi, căci atunci când au votat din nou, n-au mai obținut nici măcar atât. O situație asemănătoare a existat acum un secol: nici atunci majoritatea republicană nu și-a votat suficient candidatul.
Doar după patru zile de negocieri și aranjamente pentru a reface rezultatul votului au obținut minimul necesar. Nu i-au convins pe toți cei care i se opuneau candidatului, însă au obținut ca un vot să fie nul și, în felul acesta, s-a făcut un aranjament ca să se reducă numărul de voturi valabile, astfel că majoritatea absolută a fost redusă și candidatul republican a putut câștiga.
În 1923, congresmanii au fost nevoiți să voteze de 9 ori până au obținut majoritatea necesară, însă aceasta n-a fost nimic în comparație cu ce s-a întâmplat cu un secol mai înainte: în 1855, au fost nici mai mult nici mai puțin decât 133 de votări, iar acest lucru s-a desfășurat pe parcursul a două luni.
Republicanii suferă, în parte, din cauza decepției pentru rezultatele ultimelor alegeri din noiembrie anul trecut când, după ce pronosticaseră că va veni un „tsunami republican”, au obținut o victorie minimă. Pentru cel care aspiră să le fie președinte în viitorii doi ani, acest lucru înseamnă că va obține un număr minim de voturi, așa cum sa întâmplat acum.
Poate că la originea acestor dezacorduri continuă să se afle fostul președinte Trump, un om care polarizează țara și partidul și care planează asupra viitoarelor alegeri la care promite să se prezinte. Chiar dacă se prezintă sau nu, pozițiile pe care le-a adoptat acum opt ani în privința politicii americane, precum și stilul său combativ planează asupra politicii americane și au o mare influență asupra Partidului Republican.

Pentru un partid care se declară îngrozit de măsurile luate de rivalii lor și care promitea la alegeri că va efectua schimbări importante, începutul mandatului lor nu este de bun augur. Și atât unii cât și ceilalți sunt divizați într-o parte extremă, fie de stânga, fie de dreapta, și una de centru.
La democrați domină acum niște extremiști progresiști, care, pentru moment, reușesc să-i atragă de partea lor pe moderați, fiind bine reprezentați în ramura executivă. La republicani extremiștii nu domină numeric, însă chiar dacă sunt puțini, aceștia au o mare influență datorită majorității mici pe care o deține partidul.
În ambele partide este foarte dificil orice dialog între facțiuni și, așa cum s-a văzut la votul de marțea trecută, legiuitorii „rebeli” nu se uitau la consecințele votului lor, interesându-i să-și exprime doar opinia.
Urmările au fost grave: cât timp Congresul nu are lider, nu pot depune jurământ deputații, astfel că legiuitorii nu-și pot exercita funcțiile și nici nu-și pot primi salariile. Pentru a avea o idee despre cât de radical a fost acel episod, unul dintre acei rebeli republicani a declarat că ar prefera să aibă un lider din opoziția democrată în fruntea Camerei Reprezentanților, în locul unui republican prea moale.
Chestiunea aceasta cu moliciunea în principii este ceva foarte grav pentru republicanii conservatori. De mult timp le-au pus o poreclă colegilor lor mai moderați: RINO. Sunt inițialele de la “Republican in Name Only”, adică, „republicani doar cu numele”, însemnând că sunt „prea moi”.
Faptul că majoritatea din țară preferă moliciunea în loc de radicalism nu prea interesează: extremele din ambele partide se consideră în posesia adevărului și sunt dispuse la multe insolențe, atât să le primească, cât și să le administreze.
În acest caz, ce este foarte ciudat este faptul că congresmenii care i se opun lui McCarthy îl consideră pe acesta ca fiind un „rino”, însă Trump, care reprezintă aripa cea mai radicală a partidului, îl sprijină. S-ar putea trage concluzia că fostul președinte are o susținere limitată: e posibil ca adepții săi să fi aruncat prosopul, iar ceilalți republicani vor căuta un candidat cu perspective mai bune de a câștiga.
Acest lucru ne îndeamnă să abordăm diferit alegerile prezidențiale din 2024, de care unii se tem că ar repeta înfruntarea candidaturilor lui Biden și Trump. Ar fi o desfășurare de candidați nepotriviți: Biden din cauza evidentei sale senilități, iar Trump pentru polarizarea pe care o produce în țară.
Însă, cele 22 de luni care mai rămân până la viitoarele alegeri sunt o eternitate politică, iar, în prezent, atenția țării se concentrează pe ceea ce e urgent, pe demararea activității noii administrații. Cât timp nu a demarat, spectacolul a fost un deliciu în interiorul și în afara SUA: pentru democrați, pentru că pot să râdă de rivalii lor politici, iar pentru guvernele mai puțin prietenoase este o dovadă a limitelor democrației. Limite pe care, în secolul trecut, le recunoștea primul ministru britanic, Winston Churchill, care afirma că democrația este cel mai rău sistem de guvernare…însă, nu avem altul mai bun.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Cien años atrás Washington, Diana Negre, 6 de enero.

Kevin McCarthy

El congreso de Estados Unido inaugura este mes de enero una nueva legislatura de dos años con una nueva orientación política, pero los primeros debates y votaciones no auguran ni grandes resultados ni nada bueno para la nueva mayoría republicana.
Porque el Partido Republicano, que lleva dos años en minoría legislativa y ejecutiva, es decir, sin tener la presidencia ni ninguna de las dos cámaras del Congreso, recuperó al menos una. Para ello prometió cambios, pero de momento tan solo parece capaz de desplegar una greña insuperable dentro de sus filas.
El desacuerdo quedó a la vista de todos en la primera sesión de este año en la cámara de Representantes, donde los republicanos tienen ahora la mayoría: el candidato del partido tuvo que luchar varios días hasta conseguir los votos suficientes para ser nombrado presidente de la Cámara.
En el hemiciclo se votó 15 veces hasta obtener la mayoría necesaria. Al principio, el aspirante republicano a presidir la cámara, Kevin McCarthy, obtuvo menos votos que el futuro líder de la oposición, porque el Partido Demócrata votó de manera unánime por su candidato, mientras que diecinueve republicanos expresaron su rebeldía con la dirección del partido y votaron por candidatos con escaso apoyo.
Cierto que los republicanos llegan con una cierta amargura al Congreso, pues después de los dos primeros años de la presidencia de Joe Biden en que se pusieron de manifiesto sus limitaciones personales y en que los demócratas siguieron una política que enfureció incluso a miembros conservadores de su propio partido, esperaban una victoria arrolladora y la realidad fue una decepción: victoria sí, pero con una ventaja de tan solo 10 escaños.
Es algo que les deja en situación precaria, pues la disciplina no es una característica de los legisladores y, en este caso, les faltaron nada menos que 20 votos para conseguir la mayoría de 218 votos, a pesar de que hay 222 republicanos. Y esto fue en el primer día, porque en las siguientes votaciones aún tuvo menos apoyo. Una situación semejante no se había dado en un siglo, cuando la mayoría republicana de entonces tampoco votó de forma suficiente en favor de su candidato.
Tan solo después de cuatro días de negociaciones y de martingalas para componer el recuento, consiguió el mínimo necesario. No convenció a todos los que se le oponían, pero sí consiguió que dieran un voto nulo y, con ello, se hizo una componenda para reducir el número de votos válidos de forma que la mayoría absoluta se rebajó y así pudo ganar.
En 1923, los congresistas tuvieron que votar 9 veces hasta obtener una mayoría, pero eso no fue nada comparado con el siglo anterior: en 1855, hubo nada menos que 133 votaciones y el proceso se prolongó por dos meses.
Los republicanos sufren, en parte, por la decepción generada en las últimas elecciones del pasado noviembre cuando, tras haber vaticinado un “tsunami republicano”, tan solo tuvieron una victoria mínima. Para el aspirante a presidirlos en los próximos dos años, esto representa que apenas pueden haber defecciones, pues le impiden obtener la cantidad mínima de votos como acaba de ocurrir.
Quizá en la base de estos desacuerdos siga estando el ex presidente Trump, un hombre que polariza al país y al partido y que sigue planeando sobre las próximas elecciones a las que promete presentarse. Tanto si lo hace como si no, las posiciones que adoptó hace ocho años y su estilo combativo planean sobre la política norteamericana y tienen una gran influencia en el Partido Republicano.
Para un partido que se declara horrorizado por las medidas de sus rivales y que promete en las elecciones llevar cambios importantes, el principio de su mandato no es un buen augurio. Y es que tanto unos como otros están divididos entre una fracción ultra -ya sea de izquierdas o de derechas- y una centrista.

Entre los demócratas dominan ahora los ultras progresistas que de momento consiguen tener el seguimiento de los moderados y están bien representados en la rama ejecutiva. Entre los republicanos no hay un dominio numérico de sus ultras, pero incluso esos pocos tienen una gran influencia debido a la escasa mayoría de que goza el partido.
Es común en ambos la dificultad de cualquier diálogo entre sus facciones y, como se vio en la votación de este pasado martes, los legisladores “díscolos” no consideraban las consecuencias de su voto sino el principio de expresar su opinión.
La consecuencia era grave: mientras el Congreso no tenga un líder, no pueden prestar juramento los diputados, de forma que los legisladores no pueden ejercer sus funciones y ni siquiera cobrar sus sueldos. Para darnos una idea de la radicalización del momento, uno de estos rebeldes republicanos declaró que prefería tener un líder de la oposición demócrata a cargo de la Cámara de Representantes, que a un republicano demasiado tibio.
Porque esto de la tibieza de principios es algo grave para los republicanos conservadores. Hace ya tiempo que les pusieron un mote a sus colegas más moderados, a quienes llaman “rinos”. No se trata de semejanza alguna con los rinocerontes, sino que es una abreviatura de “Republican in Name Only¨, es decir, “republicanos solo de nombre”, que siginifica ¨demasiado tibios¨.
No importa que la mayoría del país prefiera la tibieza al radicalismo: los extremos de ambos partidos se consideran en posesión de la verdad y están dispuestos a muchos desplantes, tanto para recibirlos como para darlos.
En este caso, lo que resulta más curioso es que los congresistas opuestos al candidato McCarthy lo consideran un “rino”, pero el propio Trump, que representa el ala más radical del partido, le dio su apoyo. Aunque esto podría incluso ser una indicación de que el expresidente tiene un apoyo limitado: tal vez sus seguidores han tirado la toalla y los demás republicanos buscarán un candidato con mejores perspectivas de ganar.
Lo que induce a enfocar de manera distinta las elecciones presidenciales de 2024, que algunos temen podrían llegar a un enfrentamiento tan increíble como repetir las dos candidaturas de Biden y Trump. Sería un despliegue de candidatos inapropiado por sus escasas posibilidades en ambos casos: Biden por su evidente senilidad y Trump por la polarización que produce en el país.
Pero los 22 meses largos hasta las próximas elecciones son una eternidad política y en estos momentos la atención del país se centra en lo apremiante, que es el comienzo de un nuevo gobierno. Mientras esto no ocurrió, el espectáculo fue un deleite dentro y fuera de Estados Unidos: para los demócratas, por la burla que pueden hacer de sus rivales políticos y para los gobiernos poco amigos una prueba de las limitaciones de la democracia. Limitaciones que reconocía el siglo pasado incluso el premier británico Winston Churchill, quien aseguraba que la democracia era el peor sistema de gobierno… a excepción de todos los demás.

utor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O capcană pentru Putin? Washington, Diana Negre

De când Rusia a invadat Ucraina, în februarie, anul trecut, surpriza a fost constantă: nimeni nu înțelegea prea clar motivația Moscovei, și nimeni nu credea că ucrainenii puteau rezista atacului unui vecin mult mai mare și mai puternic. Acum, din perspectiva unui an care s-a scurs de atunci, s-a creat impresia că Putin a căzut într-o capcană întinsă de NATO și că această alianță defensivă occidentală se pregătea de ceva timp pentru ceea ce s-a întâmplat: ucrainenii erau pregătiți mult mai bine din punct de vedere militar, decât se credea, iar ajutoarele pentru război și cele economice primite din Occident au fost decisive pentru a evita înfrângerea Ucrainei, cel puțin până acum.Această luptă nu este nouă, gândindu-ne la un David ucrainean și un Goliat rus, însă s-a creat impresia că David nu este chiar atât de mic, grație sprijinului dat de țările bogate, cu arme superioare, în timp ce Goliat îndură aceleași neșanse ca uriașul din Biblie. Dar, cu toate victoriile cu care ne-am obișnuit din partea ucrainenilor, nu există nicio garanție că situația le va fi în continuare atât de favorabilă: cu toate limitările sale, Rusia este un teritoriu imens, iar rezervele sale în oameni și arme sunt mult mai mari decât cele ale Ucrainei, ceea ce, pe termen lung, poate favoriza Moscova.Împotriva acestei perspective optimiste pentru Rusia se află realitatea rapidelor progrese tehnologice și superioritatea occidentală în acest domeniu, ceea ce are o influență mult mai mare, în prezent, decât a avut în războaiele de acum mai puțin de un secol, când tehnlogia înaltă și telecomunicațiile se aflau în faza copilăriei lor. Este posibil ca acest război să schimbe modul de abordare a echilibrului de forțe, odată cu noile progrese științifice. Cu toate că liderii occidentali se arată uimiți de acțiunile Rusiei, din punctul de vedere al Moscovei, acțiunile ei sunt mai mult decât justificate: la sfârșitul Războiului Rece, NATO a promis Moscovei că-i va respecta sfera de influență, și, puțin mai târziu, de îndată ce Alianța Atlantică a primit în sânul ei țările Pactului de la Varșovia, i-a dat asigurări că nu vor mai exista extinderi spre răsărit, și nici vreun cântec de sirenă pentru țările din jurul Rusiei.Însă nu s-a întâmplat tocmai așa, nici cu Georgia și nici cu Ucraina, țări care se află, una într-o parte, iar alta în cealaltă parte a Mării Negre: flirtul NATO cu Ucraina durează de ceva vreme, țara prin care rușii aveau o singură cale de acces spre un port cu apă caldă în Crimeea, iar Moscova are convingerea din ce în ce mai mare că Ucraina, unul dintre cele mai mari grânare ale lumii, nu numai că nu-i va mai fi prietenă, dar nici măcar nu va mai fi neutră.E un lucru știut că acordurile internaționale sunt respectate doar atunci când există interes, dar, în cazul acesta, pe Rusia o interesează echilibrul de forțe care a existat mai înainte și nu e dispusă să renunțe la el. Mai mult ca sigur că Ucraina va trăi mai bine sub tutela occidentală, însă geografia este o realitate care nu se poate schimba și este vorba de o țară care se învecinează direct cu Rusia, având o importanță economică și strategică pe care niciun conducător rus nu o poate lăsa să-i scape. Sunt interese naționale, diferite pentru fiecare în parte, dar, reale pentru toți. Oricât s-ar strădui unii, din când în când, să le uite.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿Una trampa para Putin? Washington, Diana Negre

Desde que Rusia invadió Ucrania el pasado febrero, la sorpresa ha sido constante: ni unos entendían claramente la motivación de Moscú, ni casi nadie creía que los ucranianos podrían resistir el ataque de un vecino mucho mayor y más fuerte.Con casi un año de perspectiva, da la impresión de que Putin haya caído en una trampa que le ha tendido la OTAN y que el pacto defensivo occidental llevaba ya tiempo preparándose para lo que ha ocurrido: los ucranianos estaban mucho mejor preparados militarmente de lo que en general se esperaba y las ayudas bélica y económica occidentales han sido importantes y decisivas para evitar la derrota ucraniana -al menos por ahora.Esta lucha no es nueva, como podemos imaginar pensando en un David ucraniano y un Goliat ruso, pero algunos tienen la sensación de que David no es tan pequeño gracias al apoyo de países ricos y con armas superiores, mientras que Goliat sufre hoy de las mismas desventuras que el gigante bíblico.A pesar de las victorias a las que ya estamos acostumbrados por parte ucraniana, no hay ninguna garantía de que la situación se les mantendrá tan favorable: a pesar de todas sus limitaciones, Rusia es un territorio gigante y su reserva en hombres y en armas es mucho mayor que la ucraniana, lo que puede tener un efecto a largo plazo favorable a Moscú.En contra de esta perspectiva optimista para Rusia, está la realidad de los rápidos avances tecnológicos y la superioridad occidental en este terreno, algo que tiene una influencia mucho mayor ahora que en las guerras de hace menos de un siglo, cuando la alta tecnología y las telecomunicaciones estaban en su infancia. Quizá esta guerra cambie los planteamientos en cuanto al equilibrio de fuerzas con el nuevo peso de los avances científicos.Aunque los líderes occidentales se profesan asombrados por las acciones rusas, desde el punto de vista de Moscú su actuación está más justificada: al acabar la Guerra Fría, la OTAN indicó a Moscú que respetaría su esfera de influencia y poco más tarde, una vez que la Alianza Atlántica admitió a los países del Pacto de Varsovia, aseguró que no habría más ampliaciones hacia el Este ni más cantos de sirena para los países que rodean a Rusia. No es eso lo que ocurrió, ni en Georgia ni en Ucrania, cada uno a otro lado del Mar Negro: el coqueteo de la OTAN con Ucrania, el país en que los rusos tenían el único acceso a un puerto de agua cálida en Crimea, lleva ya tiempo y hace pensar a los rusos que el mayor país de Europa y uno de los mayores graneros del mundo no solo dejará de ser su amigo, sino que ni tan solo será neutral.Es cierto que los acuerdos internacionales tan solo acostumbran a respetarse cuando interesan, pero en este caso a Rusia todavía le interesa el equilibrio de fuerzas anterior y no está dispuesta a abandonarlo.Es probable, o más bien seguro, que Ucrania viva mejor bajo la tutela occidental, pero la geografía es una realidad inmutable y se trata de un país muy próximo a Rusia y con una importancia económica y estratégica que ningún líder ruso quiere dejar escapar. Son los intereses nacionales, distintos para cada uno, y reales para todos. Por mucho que de cuando en cuando algunos traten de olvidarlos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.