Să-l întărești pe inamic Washington, Diana Negre

Înfruntările din Ucraina între trupele rușilor și populația locală ar putea dura mult timp, dacă forțele militare ucrainene și aliații lor din NATO continuă încleștarea cu Rusia, lucru de neimaginat în urmă cu mai bine de un an.
Capacitatea aceasta de rezistență reprezintă prin ea însăși o victorie atât militară, cât și morală, pentru poporul ucrainean. Dar, această „victorie” asupra Moscovei mai are un versant: de noua slăbiciune economică și militară a Rusiei nu beneficiază țările occidentale care ajută Ucraina, ci marele rival al acestora, China, țară care este mai mult decât dispusă să culeagă ceea ce va rămâne din imperiul rus, pentru a-și spori, astfel, puterea economică și militară.
Iar aceste lucruri se întâmplă fără ca cineva să poată acuza China că a intervenit militar sau că și-a continuat politica expansionistă pe seama Rusiei. În alte circumstanțe, s-ar vorbi de ambiții imperiale ale chinezilor, însă, acum, nu se pune problema decât de a colabora cu un vecin la ananghie care, în plus, este și un aliat ideologic: au renunțat ei, rușii, la ambițiile de a impune o dictatură a proletariatului, iar chinezii își continuă și ei o politică economică mai apropiată de capitalism, însă niciunii nici ceilalți nu au tendințe sau ambiții democratice.
Mijloacele de informare occidentale preiau cu satisfacție știrile despre problemele economice ale Moscovei: vinde mai puține gaze și petrol, la exporturi obține prețuri mai mici, a pierdut o piață la care a lucrat timp de decenii, se confruntă cu o criză economică de ne oprit, cu costuri militare și în vieți umane enorme în război, și un prejudiciu adițional cauzat de exodul sectoarelor tinere și productive ale populației, care au părăsit țara în căutarea unor câmpii mai mănoase.
Însă, de fapt, ceea ce politica americană obține prin intermediul NATO este înlocuirea unui inamic cu altul, adică rusul e înlocuit de chinez, cu diferența că ar fi mult mai ușor să se înteleagă cu Moscova, decât cu Beijing-ul: cu toate că este un imperiu situat geografic în Asia (77% din teritoriul său este în Asia), trei pătrimi din populația rusă trăiește în Europa, dincoace de Urali. Rusia și-a dorit dintotdeauna să fie europeană, cu toate că Vestul nu i-a arătat reciprocitate, căci politica expansionistă a rușilor și ceea ce a fost perceput, la un moment dat, ca o amenințare demografică și economică, indemna la o distanțare.
În schimb, China este un imperiu asiatic care a renăscut din cenușa din ultimele două secole care nu împărtășește valorile și ambițiile occidentale. Odinioară a fost colonia diferitelor imperii occidentale cu toată gloria și cultura ei avansată. În secolul al 19-lea se vorbea de „pericolul galben”, cu toate că nu era vorba numai despre China, ci și despre alte popoare asiatice, de japonezi, de pildă. Se vorbea despre „gigantul chinez adormit”, o alegorie atribuită frecvent lui Napoleon. Mai aproape de zilele noastre, tot un lider francez, Charles de Gaulle, a decis să stabilească relații diplomatice cu China lui Mao, atunci când tot restul lumii occidentale urma poziția americanilor, recunoscând doar Taiwanul ca fiind China.
Însă, acum, din perspectiva Washingtonului, China nu pare să prezinte mari probleme, dacă ar fi să ne ghidăm după politica sa în acest conflict. Și nici nu sunt indicii că ar încerca să o oprească. Din contră, pe lângă faptul că tot pierde prin înlocuirea inamicului, SUA, direct sau prin intermediul NATO, par să-și întărească noul rival chinez pe seama slăbitei Rusii.
De fapt, nici măcar nu-și înlocuiește un posibil inamic cu altul, deoarece pericolul rusesc se menține: amenințarea militară a rușilor nu dispare, deoarece această mare putere de odinioară continuă să posede arsenale atomice, continuă să-și dezvolte noi arme și nu încetează să arate că își menține amenințarea nucleară. Și chiar dacă noua sa slăbiciune aparentă se confirmă, nu există nicio garanție că Rusia va rămâne inactivă, căci, așa cum se întâmplă cu un animal rănit, poate deveni și mai agresivă.
Timp de jumătate de secol, Washingtonul s-a pregătit să se apere de rivalul sovietic, însă, de acum înainte, va trebui să fie pregătit și pentru a face față amenințării chinezești. Însă, în prezent, spre deosebire de panorama din timpul Războiului Rece din secolul trecut, SUA nu mai reprezintă marele lider economic și militar la mare distanță de posibilii inamici: restul lumii s-a dezvoltat și s-a îmbogățit, iar noii rivali ai americanilor pot fi o amenințare mult mai mare decât cea din secolul XX.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Fortalecer al enemigo Washington, Diana Negre

Los enfrentamientos en Ucrania ente las tropas rusas y la población local podrían durar mucho tiempo si las fuerzas militares ucranianas y sus aliados de la OTAN siguen manteniendo con Rusia un pulso que había parecido imposible hace poco más de un año.
Simplemente esta capacidad de resistencia representa una victoria, tanto militar como moral, para el pueblo ucraniano. Pero esta “victoria” sobre Moscú tiene otra vertiente: los grandes beneficiados por la nueva debilidad económica y militar rusa no son los países occidentales que se le enfrentan, sino el gran rival de estas mismas naciones: China, más que dispuesta a recoger los despojos del imperio ruso y engrandecerse económica y militarmente con ellos.
Y todo esto sin que nadie la acuse de intervenir militarmente o de seguir una política expansionista a costa de su vecino ruso. En otras circunstancias se hablaría de ambiciones imperiales chinas, pero ahora se trata simplemente de prestar su colaboración a un vecino en apuros que es, además, un aliado ideológico: Los rusos habrán dejado atrás sus ambiciones de imponer una dictadura del proletariado y los chinos siguen una política económica más afín al capitalismo, pero ni un país ni en el otro tienen tendencias ni ambiciones democráticas.
Los medios de prensa occidentales recogen con fruición las noticias de los problemas económicos de Moscú: menos ventas de gas y petróleo, precios más bajos para sus exportaciones, pérdida de un mercado que se habían trabajado durante décadas, una crisis económica imparable, además de los enormes costos humanos y militares de la guerra, con el perjuicio añadido del éxodo de sectores jóvenes y productivos de su población que han abandonado el país en busca de prados más verdes.
Pero en realidad, lo que la política norteamericana obtiene a través de la OTAN es cambiar un enemigo por otro, es decir el ruso por el chino, con la diferencia de que sería mucho más fácil entenderse con Moscú que con Pekín: a pesar de ser un imperio geográficamente asiático (el 77% de su territorio está en Asia), las tres cuartas partes de la población rusa vive en Europa, es decir, al oeste de los Urales. Y Rusia más bien ha deseado ser europea a lo largo de su historia, a pesar de que no encontró mucha reciprocidad en el oeste, donde la política expansionista rusa y lo que en un momento se veía como una amenaza demográfica y económica, impulsaban a un distanciamiento.
Pekín, en cambio, es un imperio asiático que ha renacido de las cenizas de los dos últimos siglos y que no comparte valores ni ambiciones occidentales. Era una realidad que el mundo tenía presente en las época peores para la China, cuando se convirtió en colonia de diferentes imperios occidentales a pesar de sus siglos de gloria y su avanzada cultura. En el siglo 19 se hablaba del “peligro amarillo”, aunque no se limitaba a China sino que abarcaba otros pueblos asiáticos como el Japón. Se hablaba del “gigante dormido” chino, una alegoría que frecuentemente se le atribuye a Napoleón. Más recientemente fue también un líder francés, Charles de Gaulle, quien decidió establecer relaciones diplomáticas con la China de Mao, cuando el resto del mundo occidental seguía la posición norteamericana de reconocer tan solo “una China” que en aquella época era Taiwan.
Pero ahora, desde la perspectiva de Washington, la China no parece presentar grandes problemas si nos guiamos por su política en este conflicto. Tampoco hay muestras de que traten de contenerla. Al contrario, además de salir perdiendo en el cambio de enemigo, parece que Estados Unidos, directamente o a través de la OTAN, refuerza a su nuevo rival chino a expensas de la debilitada Rusia.
Y esto ni siquiera significa que cambie a un posible enemigo por otro, porque el peligro ruso se mantiene: la amenaza militar rusa no desaparece, porque esta otrora gran potencia sigue teniendo arsenales atómicos, continúa desarrollando nuevas armas y no deja de indicar que mantiene su amenaza nuclear. Y si su nueva debilidad aparente se confirma, tampoco es una garantía de que Rusia se mantendrá inactiva, como ocurre con un animal herido que puede tornarse aún más combativo.
Durante medio siglo, Washington se preparó para defenderse del rival soviético, a partir de ahora, habrá de estar preparado para añadir también la amenaza china. Pero ahora, a diferencia del panorama de la Guerra Fría el pasado siglo, Estados Unidos ya no es el gran líder económico y militar a gran distancia de sus posibles enemigos: el resto del mundo se ha enriquecido y desarrollado y los nuevo rivales norteamericanos pueden representar una amenaza mucho mayor que la del siglo XX.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Amintindu-ne de alte războaie Washington, Diana Negre

La începutul oricărui război, este normal ca toți cei implicați să creadă că-l vor câștiga, cu toate că, la sfârșit, se va vedea că numai jumătate dintre ei au avut dreptate. La fel se întâmplă și cu războiul din Ucraina, care durează de mai mult de un an.
La început, cei care urmăreau situația din afară erau convinși că, pentru Rusia, era vorba doar de o defilare militară, iar conflictul se va termina repede prin capitularea Ucrainei.
Cei care urmăresc mijloacele de informare americane, cronicile respectatului Radiou Public Național și ascultă ce declară liderii occidentali, s-au convins că rușii se află la capătul drumului și pe punctul de a pierde definitiv războiul, cu toate avantajele pe care le oferă întinderea geografică a țării lor, ponderea demografică mai mare, precum și faptul că au investit de mult timp în înarmare.
Și cu toate că au arme atomice. Aveau și ucrainenii la sfârșitul Războiului Rece, însă au fost nevoiți să renunțe la ele, în urma presiunilor rușilor și ale occidentalilor, care nu doreau conflicte atomice pe teritoriul desființatului Pact de la Varșovia.
NATO nu putea să impună desființarea sistemelor nucleare ale rușilor, ci doar înlăturarea armelor atomice ale vecinilor Rusiei, pentru a reduce riscul unui dezastru militar.
Comentariile și analizele mijloacelor de informare occidentale sunt acum mai degrabă triumfaliste și admiră capacitatea de rezistență a ucraineanului David în fața Goliatului rus, cu toate că, în acest caz, David nu este chiar atât de slăbuț, ca cel din Biblie, deoarece primește arme și muniții de calitate din partea aliaților din NATO.
Însă, această viziune nu este singulară, deoarece mai circulă o variantă, care evidențiază capacitatea rușilor de a rezista, antecedentele istorice ale acestui popor care a supraviețuit atacurilor din partea unor țări și armate mult mai puternice, precum și avantajele geografice și demografice ale rușilor.
Aceasta este, desigur, versiunea promovată de Kremlin și de prietenii săi, însă nu există motive pentru a o ignora, dacă luăm în considerare posibilitatea ca lucrurile să nu fie chiar atât de dezastroase pe cât ne fac să credem rapoartele pozitive ale mijloacelor de informare occidentale, care, în general, se adapă din surse ale Pentagonului.
Căci, sunt unele aspecte care ne permit să ne îndoim de optimismul acestor mijloace de informare. Unul dintre ele este numărul efectivelor pe care părțile le pot trimite pe front: este posibil ca soldații ruși să nu fie pregătiți și nici motivați, să fi fost recrutați împotriva voinței lor. Însă, în ceea ce privește Ucraina, refacerea forțelor ei este foarte limitată, deoarece are o populație mult mai mică decât cea a Rusiei, iar NATO nu-și va trimite militarii proprii să lupte acolo…
Nimeni din NATO nu vrea acest lucru. Căci, țările occidentale nu vor deloc să se implice direct în acest conflict.
Afirmația președintelui ucrainean Zelenski conform căreia „SUA ar fi nevoite, la un moment dat, să-și trimită fiicele și fiii să lupte în acest conflict” este nu numai o aberație, ci chiar o eroare politică a liderului ucrainean: perspectiva ca cineva din familiile americane să meargă să lupte pe un front îndepărtat și foarte periculos este ceva inacceptabil pentru cetățenii americani.
Există importante sectoare ale populației din SUA care ar vrea ca bugetul să fie cheltuit mai degrabă pentru a îmbunătăți situația din interiorul țării, pentru a avea școli mai bune și mai multă securitate publică. Pe de altă parte, se tem că diminuează apărarea țării trimițând prea multe arme în Ucraina.
Acest lucru oferă un avantaj natural Rusiei, deoarece, până acum, războaiele au fost câștigate sau pierdute, acolo, pe terenul bătătorit cu piciorul, oricât de sofisticate ar fi fost aviația și armele care pot lovi la mare distanță. Probabil noile tehnologii vor schimba situația, însă, dacă va fi așa, ne vom afla pe un teren necunoscut și orice pronostic nu e decât loterie.
Desigur, SUA au capacitatea economică și industrială de a fabrica și livra arme care să le sporească arsenalele și pot face ca balanța conflictului să se încline în favoarea Ucrainei, însă, aceasta nu înseamnă că Washingtonul este dispus să-și deturneze resursele și să-și neglijeze propriile necesități economice și de apărare.
Mai ales dacă populația americană nu prea are interese dincolo de fruntariile țării, căci izolaționismul a fost o constantă în cele aproape trei secole de istorie a națiunii.
S-ar putea distinge un paralelism între acest război al ucrainenilor și războiul de secesiune din SUA, care a început tot cu convingerea ambelor tabere că vor obține victoria. În Sud, se aflau cei mai buni militari, dispuși să lupte, însă Nordul avea mai multe rezerve în oameni și o mai mare capacitate industrială.
Cu toate că această comparație nu este chiar corectă, deoarece Rusia nu se bucură de dezvoltarea economică pe care o are Occidentul, iar calitatea armelor sale ar putea fi inferioară, este posibil ca ea să compenseze acest dezavantaj datorită intinderii pe care o are și numărului de soldați pe care îi poate folosi.
Sunt și unii care văd în acest conflict o versiune modernă a războiului civil spaniol, nu atât din cauza înfruntării dintre ruși și ucraineni, ci pentru că celelalte țări urmăreau conflictul și învățau lecții pentru un viitor care nu a întârzâiat mult, sosind odată cu izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial.
Cu perspectiva aproape a unui secol de atunci, se poate interpreta mult mai bine acel război, decât acesta din zilele noastre, în care fronturile poate sunt clare, însă sprijinul internațional este nesigur ca nisipul, în hazardul unor interese care pot varia, atât economice, cât și electorale.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Recordando otras guerras Washington, Diana Negre

Al comienzo de cualquier guerra, es habitual que todos los contendientes crean que van a ganar, aunque al final se demuestra que tan solo la mitad de ellos tuvo razón. Y esto ocurre también en la guerra de Ucrania, que ha cumplido ya más de un año.
Al principio, los que observaban la situación desde fuera daban por seguro que para Rusia sería un paseo militar y que el conflicto acabaría rápidamente con una capitulación ucraniana.
Quienes siguen los medios informativos norteamericanos, las crónicas de la muy respetada Radio Pública Nacional y escuchan las declaraciones de líderes occidentales, se han convencido de que los rusos están al final del camino y a punto de perder la guerra irremisiblemente, a pesar de las ventajas que les dan su extendida geografía, su mayor peso demográfico y una larga inversión en armamentos.
Incluso tienen armas atómicas, algo que también tenían los ucranianos al final de la Guerra Fría, pero hubieron de desprenderse de ellas tanto por las presiones rusas como por las occidentales, que no querían riesgos de conflictos atómicos en los territorios del desaparecido Pacto de Varsovia.
La OTAN no podía desarmar los sistemas nucleares rusos, pero sí podía quitar las armas atómicas de los arsenales de sus vecinos y con ello creía reducir el riesgo de un desastre militar.
Las crónicas y los análisis de nuestros medios informativos occidentales son hoy más bien triunfalistas y admiran la capacidad de resistencia del David ucraniano frente al Goliat ruso, aunque en este caso David sea menos débil que el de la Biblia porque recibe armas y municiones avanzadas de los aliados de la OTAN.
Pero esta visión no es la única y también circula otra versión, centrada en la capacidad rusa de resistir, los antecedentes históricos de un pueblo que sobrevivió ataques de países y ejércitos más fuertes y las ventajas geográficas y demográficas rusas.
Esta es, naturalmente, la versión que promueven el Kremlin y sus amigos, pero no hay razón para descartarla sin considerar la posibilidad de que no vayan tan descaminados como nos hacen creer los informes positivos de medios occidentales, que en general beben de las fuentes del Pentágono.
Y hay unos aspectos que permiten, por lo menos, dudar del optimismo de estos medios. Uno de ellos es el número de efectivos que ambos contendientes pueden enviar al frente: es posible que los soldados rusos están mal preparados y poco motivados, incluso que hayan sido reclutados a la fuerza y contra su voluntad. Pero en el otro bando simplemente están muy limitados los repuestos, tanto porque Ucrania tiene una población mucho menor que Rusia, como por la disposición de los aliados de la OTAN a enviar a sus propios soldados…
Es algo que nadie desea. Pero además, la disposición de las sociedades occidentales para entrar en semejante conflicto es mínima, para no decir nula.
Las declaraciones del presidente ucraniano Zelenski de que “Estados Unidos tendrá que enviar a sus hijas e hijos a luchar en este conflicto” parecían, no solo una aberración, sino también un error político del líder ucraniano: la perspectiva de que sus familiares vayan a un frente lejano y peligroso sea probablemente inaceptable para el ciudadanos norteamericano.
Hay sectores importantes de la población de Estados Unidos que prefieren gastarse el presupuesto público en mejorar la situación dentro del país, con mejores escuelas o más seguridad pública. Por otra parte, también temen reducir las defensas del país si envían demasiadas armas a Ucrania.
Esto da una ventaja natural a Rusia porque, hasta ahora, las guerras se han ganado o perdido sobre el terreno que se recorre a pie, por muy sofisticada que sea la aviación o las armas a distancia. Quizá las nuevas tecnologías hagan que la situación cambie, pero de ser así nos hallamos en un terreno desconocido y cualquier pronóstico es lotería.
Cierto que Estados Unidos tiene la capacidad económica e industrial para fabricar y suministrar armas que aumenten sus arsenales y puedan empujar hacia Ucrania la balanza del conflicto, pero esto no quiere decir que Washington esté dispuesto a desviar sus recursos y desatender sus propias necesidades económicas y defensivas.
Especialmente cuando la población norteamericana tiene pocos intereses más allá de sus fronteras y el aislacionismo ha sido una constante en los casi tres siglos de historia del país.
Se podría ver un paralelismo entre esta guerra ucraniana y la guerra de secesión en Estados Unidos que también empezó con los dos bandos convencidos de su victoria. En el Sur estaban los mejores militares y la disposición a luchar, pero el Norte tenía más reserva en hombres y en capacidad industrial.
Aunque la comparación no parece correcta porque Rusia no goza del desarrollo económico occidental y tal vez la calidad de sus armas podría ser inferior, es probable que pueda compensar con creces esta desventaja debido a su extensión y el número de soldados que puede emplear.
Algunos ven en este conflicto incluso una versión moderna de la guerra civil española, no por el enfrentamiento entre la sociedades rusa y ucraniana, sino porque los demás países observaban el conflicto y aprendían lecciones para un futuro que no tardó mucho en llegar con la Segunda Guerra Mundial.
Con la perspectiva de casi un siglo, aquella guerra se puede interpretar mucho mejor que la actual en que los frentes quizá están claros, pero sus apoyos internacionales son movedizos como las arenas, al albur de intereses que pueden variar tanto por necesidades económicas como electorales.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Buget pentru alegeri Washington, Diana Negre

În ultimii doi ani, în care la Washington funcționa o administrație monocoloră, cu cele două camere ale Congresului și cu Casa Albă controlate de Partidul Democrat, președintele Biden nu a avut probleme pentru a-și pune în practică dorințele sale politice – sau dorințele colaboratorilor săi, cei care, probabil, conduc, de fapt, și suplinesc, astfel, deficiențele cauzate de senilitatea președintelui lor.
Însă, situația s-a schimbat în luna noiembrie a anului trecut, când Partidul Democrat a pierdut majoritatea pe care a avut-o timp de doi ani în Camera Reprezentanților și, cu toate că și-a păstrat controlul asupra Senatului și a Casei Albe, are, de atunci, mâinile legate: din poziția de minoritate, nu mai controlează comitetele din Congres, nu mai hotărăște agenda și, mai ales, nu mai are voturile necesare pentru a opri inițiativele republicane.
La fel se întâmplă cu președintele, mai ales pentru că are mari planuri, cu care speră să devină marele apărător al mediului înconjurător și trituratorul contribuabililor bogați.
Acest punct din urmă se poate vedea în propunerea fiscală pentru anul viitor pe care, în mod tradițional, Casa Albă o trimite Congresului la data respectivă. Atunci, președinții își declară prioritățile, atât dacă se așteaptă ca propunerile lor să fie aprobate, cât și dacă nu sunt posibilități ca acest lucru să se întâmple. Bugetul este mai degrabă un document politic care explică pozițiile lor și semnalează alegătorilor rațiunile pentru care merită să primească încrederea lor la viitoarele alegeri.
Viitoarele alegeri sunt importante și pentru Biden deoarece, contrar a ceea ce se aștepta majoritatea țării atunci când a devenit președinte, în 2020, este aproape sigur că se va prezenta ca să fie reales, cu toate că mulți democrați ar prefera ca el să se odihnească după zecile de ani de când este în politică și să se retragă și să se bucure de ceea ce încă îi permit capacitățile sale slăbite.
Cu una dintre cele două Camere împotriva sa, orice președinte ar avea mari greutăți pentru aprobarea bugetelor sale, însă, în acest caz, greutatea va fi și mai evidentă deoarece propunerile lui Biden sunt atât de ambițioase în direcția progresistă, încât li se opun chiar și unii congresmani moderați din propriul său partid.
Biden, sau echipa care a pregătit pentru el aceste propuneri, știe perfect cum stau lucrurile: propunerea sa fiscală, care sporește impozitele celor înstăriți la niveluri chiar mai mari decât în Europa, „sosește moartă” pentru legiuitori. Însă, nu se pune problema de a fi pusă în practică, ci de a adopta o poziție electorală pentru 2024.
Căci progresismul lui Biden are slabe șanse să devină realitate, chiar și dacă toată administrația ar fi democrată: sporirea puternică a impozitelor pentru americanii bogați poate fi o frână pentru activitatea economică și poate sărăci țara pentru generații întregi, dar, mai ales, cu una dintre cele două camere controlată de opoziție, nu se vor găsi în niciun fel voturi suficiente.
De fapt, randamentul economic a scăzut, cu toate că mâna de lucru este folosită plenar, iar acest lucru se întâmplă în condițiile cursei tehnologice și economice cu China, în timp ce în emisfera americană situația nu e chiar liniștitoare: SUA sunt serios amenințate de cartelurile drogurilor, care trimit anual în țară tone de produse, care costă mii de vieți, fără ca guvernanții din țările care exportă droguri să arate dorința – sau capacitatea – de a le controla.
Încep să se audă propuneri ale unor cetățeni americani ca SUA să declare război acestor carteluri ale traficanților de droguri, însă este puțin probabil ca să existe vreo colaborare cu vecinii, în principal cu Mexicul, care a devenit o amenințare din cauza producției mari de droguri și a delincvenței pe care o generează pentru a apăra acest sector.
Ultimul incident, răpirea a patru turiști americani – doi dintre ei au murit – a provocat chiar și o neașteptată scuză publică a traficanților mexicani de droguri, care au dat asigurări că „s-au înșelat și a fost o greșeală”. Dar, acest lucru nu a făcut să tacă vocile americanilor care consideră că țara lor este prinsă într-un război, care îi amenință supraviețuirea și căruia trebuie să i se răspundă cu acțiuni militare.
Nu este surprinzător faptul că Mexicul nu vrea să coopereze pentru a duce un asemenea război, căci ar reprezenta o invazie a teritoriului său cu trupe străine. Președintele mexican, López Obrador, s-a grăbit să-i învinovățească pe americani că sunt dependenți de droguri. Singurul guvern din emisfera americană dispus să ia măsuri radicale impotriva traficanților de droguri este El Salvador, țară care a construit adevărate fortărețe inexpugnabile pentru a ține în detenție mafiile drogului, însă, în loc de aplauze, e criticată pentru că încalcă drepturile umane fundamentale ale deținuților.
Însă, nici miile de imigranți ilegali care sosesc la granița din Sud a SUA, nici războiul împotriva traficului cu droguri nu are un loc important în politica Washingtonului, mai concentrată pe chestiuni bugetare și aspecte tehnice ale cursei electorale și cu prea puțină dispoziție pentru o politică de austeritate, în ciuda enormei datorii pe care o are.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Presupuesto para las elecciones Washington, Diana Negre

En los dos últimos años, cuando en Washington regía un gobierno monocolor, con las dos cámaras del Congreso y la Casa Banca controladas por el Partido Demócrata, el presidente Biden no tuvo problema en llevar a la práctica sus deseos políticos – o los deseos de sus colaboradores que son probablemente quienes de verdad gobiernan y suplen así las deficiencias por senilidad de su presidente.
Pero la situación cambió el pasado noviembre cuando el Partido Demócrata perdió la mayoría de que había gozado durante dos años en la Cámara de Representantes y, aunque conservó el control del Sanado y de la Casa Blanca, tiene desde noviembre las manos atadas: desde su posición de minoría, no controla los comités del Congreso, no decide la agenda y, sobre todo, no tiene los votos para impedir las iniciativas republicanas.
Y eso mismo se aplica al presidente, especialmente porque tienes grandes planes, con los que espera pasar a la posteridad como el gran defensor del medio ambiente y el martillo de los contribuyentes adinerados.
Este último punto queda a la vista en la propuesta fiscal para el próximo año que tradicionalmente la Casa Blanca envía al Congreso en estas fechas. Allí, los presidentes declaran sus prioridades, tanto si esperan que aprueben sus propuestas como si no tiene posibilidades de que eso ocurra. El presupuesto consiste más bien en un documento político que explica sus posiciones y señala a los votantes las razones para darle su confianza en las próximas elecciones.
Y para Biden las próximas elecciones son importantes porque, contrariamente a lo que la mayoría del país esperaba cuando se convirtió en presidente en 2020, es casi seguro que se presente a reelección, a pesar de que muchos demócratas prefieran que se tome un descanso tras sus largas décadas en la política y se retire a disfrutar lo que sus menguadas capacidades aún le permitan.
Con una de las dos cámaras en contra suyo, cualquier presidente tiene grandes dificultades para que apoyen sus presupuestos, pero en este caso la dificultad será todavía más evidente porque las propuestas de Biden son tan ambiciosas en el sentido progresista, que incluso se le oponen algunos congresistas moderados de su partido.
Es algo que Biden, o el equipo que haya preparado para él estas propuestas, sabe perfectamente: su propuesta fiscal, que eleva los impuestos de la gente adinerada a niveles incluso superiores a los europeos, “llega muerta” a los legisladores. Pero no se trata de ponerla en práctica, sino de tomar una posición electoral para 2024.
Porque el progresismo de Biden tiene pocas posibilidades de convertirse en realidad, incluso si todo el gobierno fuera demócrata: las fuertes subidas de impuestos a los norteamericanos adinerados, pueden ser un freno a la actividad económica y empobrecer al país por generaciones, pero sobre todo, con una de las dos cámaras controlada por la oposición, no habrá forma de conseguir los votos suficientes.
De hecho, el rendimiento económico ha bajado ya a pesar del pleno empleo del que goza el país y esto ocurre en plena carrera tecnológica y económica con la China, mientras que en el hemisferio americano la situación tampoco es tranquilizante: Estados Unidos se ve seriamente amenazado por los carteles de la droga que envían al país toneladas anualmente de productos que cuestan miles de vidas, sin que los gobernantes de los países que exportan drogas muestren deseos -o capacidad- de controlarlos.
Se empiezan a oir propuestas de ciudadanos norteamericanos para que Estados Unidos declare la guerra a estos carteles de narcotraficantes, pero es improbable que haya ninguna colaboración entre sus vecinos, principalmente México que se ha convertido en una amenaza por su gran producción de estupefacientes y la delincuencia que genera para defender a este sector.
El último incidente, un secuestro de cuatro turistas norteamericanos en que dos de ellos murieron, provocó incluso una inesperada excusa pública de los traficantes de droga mexicanos, quienes aseguraron haberse “equivocado”. Esto no ha servido para acallar las voces de los norteamericanos que consideran a su país embrollado en una guerra que amenaza su supervivencia y a la que debe responder militarmente.
No es de sorprender que México no desea cooperar en semejante guerra que representaría una invasión de su territorio por tropas extranjeras y el presidente López Obrador se apresuró a culpar a los norteamericanos por su adicción a la droga. En realidad, el único gobernante del hemisferio dispuesto a medidas radicales contra los “narcos” es El Salvador, que ha construido fortalezas inexpugnables para encarcelar a las mafias de la droga, pero en vez de conseguir aplausos, se le critica por violar los derechos humanos de los prisioneros.
Pero ni los millares de ilegales que llegan a la frontera sur de Estados Unidos ni la guerra contra el narcotráfico parecen ocupar la política de Washington, más concentrada en cuestiones presupuestarias y aspectos técnicos de la carrera electoral y con escasa disposición a una política de austeridad a pesar de su elevada deuda.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Cine conduce țara? Washington, Diana Negre

După doi ani de când Joe Biden este președinte, senilitatea lui este atât de evidentă încât puțini sunt aceia care mai cred că el este într-adevăr cel care își exercită puterea, părând, mai degrabă, a fi instrumentul unora care dețin frâiele guvernării în SUA. Un figurant și nu persoana responsabilă pentru acțiunile pe carele întreprinde.
Dacă într-adevăr o camarilă este cea care guvernează la Wshington, merită să ne întrebăm cine sunt persoanele care se află în fruntea țării și care, ținând seama de ponderea economică și militară a SUA, influențează tot restul lumii, cu toate că nu au fost alese de poporul american, care nici măcar nu le cunoaște identitatea.
Uitându-ne la membrii administrației Biden, vedem că atât funcțiile executive cele mai vizibile, cât și colaboratorii apropiați, care deseori lucrează din umbră, sunt o moștenire a cabinetului lui Barak Obama, cel care a condus țara timp de opt ani, din 2008 până în 2016. Biden, vicepreședintele său în acea vreme, n-a fost decât un figurant în acei opt ani-așa cum se întâmplă de obicei cu vicepreședinții, a căror unică funcție stabilită de Constituție este să-l înlocuiască pe președinte în caz de moarte sau incapacitate. Acum, se pare că este același figurant, cu toate că este investit cu funcția prezidențială, pe care nu o prea exercită viguros.
Obama însuși a semnalat în urmă cu doi ani că Biden are un cabinet care nu e decât o continuare a echipei Obama, cea care a exercitat puterea din 2008 până în 2016, astfel că cel care a fost atunci vicepreședinte are posibilitatea acum să-și continue planurile pentru țară. În plus, întrucât nu trebuie să dea seamă în fața opiniei publice, și nici nu anunță că ar aspira la ceva, poate să-și continue politicile pe care le dorește, populare sau nu.
Este o situație fără precedent, deoarece tradiția în SUA este ca președinții, de îndată ce își termină mandatul, să părăsească Washingtonul pentru a se dedica păstrării moștenirii lor pentru posteritate prin intermediul bibliotecii și a centrului cultural pe care le are fiecare dintre ei, susținuți cu banii statului.
În general, revin în actualitatea politică scurt și punctual doar pentru a participa la cursele electorale în favoarea candidaților partidelor lor. Obișnuiesc să se întoarcă în statele în care au locuit înainte de a veni la Casa Albă: Ronald Reagan s-a întors în Californa, unde mai înainte a fost guvernator, primul președinte Bush pendula între casa pe care o avea în Kennebunkport, în Maine, și statul Texas, unde a lucrat înainte de a intra în politică, cel de al doilea Bush s-a întors în Texas, acolo unde a fost guvernator și de unde și-a organizat campania electorală.
În cazul lui Trump situația este puțin diferită, nu numai datorită trăsăturilor narcisiste ale personalității sale, ci și pentru că nu s-a retras din politică și intenționează, deocamdată, să candideze din nou la viitoarele alegeri prezidențiale.
Însă, în cazul lui Obama, diferența este și mai evidentă: fostul președinte, spre deosebire de predecesorii săi, nu s-a mai întors în statul Illinois, unde a locuit și pe care l-a reprezentat ca senator în Congres, ci încearcă să aranjeze lucrurile care îl interesează în Washington, ceea ce este fără precedent. Din reședința sa situată la mică distanță de casa Ivankăi Trump, fiica lui Donald Trump care nu și-a ascuns niciodată interesul pentru politică, Obama trage firele scenei politice.
Și se pare că, cel puțin Partidul Democrat, e mulțumit de situația actuală: puterea pe care o exercită, la umbră sau la lumina soarelui, adică prin funcții sau contacte personale, pare să aducă rezultatele care îl satisfac pe Obama, care încă mai încearcă să-și promoveze ideile politice.
Principala deosebire dintre politica de odinioară a președintelui Obama și cea de acum a fostului președinte, care operează dintr-o relativă umbră a Casei Albe a succesorului său, este că obiectivele declarate în timpul președinției sale erau mai moderate decât cele pe care le promovează acum. Să ne amintim că Obama, înainte de a intra în politică, era un „organizator de comunități”, adică, un personaj care încerca să influențeze comunitățile mai puțin favorizate economic, ceva ce adepții săi considerau că este dedicare, iar rivalii săi, agitație politică.
Când a intrat în lupta electorală, Obama și-a aurit și șlefuit meritele cu ajutorul moderației până într-atât, încât mulți l-au criticat, când deja se afla la Casa Albă, pentru că nu era îndeajuns de „negru”, adică, nu reprezenta clasele oprimate și dezavantajate ale majorității negre. Pentru aceste grupuri, Obama se afla prea la centru.
Adevărul este că Obama nici măcar nu provenea din aceste comunități: fiu al unei căsătorii mixte-tatăl său era un academician imigrant din Kenya, în timp ce mama sa era albă și aparținea unei familii înstărite, a primit o educație privilegiată din partea familiei sale materne, deoarece tatăl său s-a întors în Kenya atunci când Obama avea numai trei ani. Mama și bunicii s-au ocupat de educarea viitorului președinte, care nu a dus o viață ca majoritatea negrilor în condiții umile, ci a avut o viață atât de privilegiată încât a mers la o școală privată, lucru pe care și-l pot permite doar 10% dintre copiii americani.
Dacă moștenirea genetică a lui Obama este jumătate albă, jumătate neagră, traiectoria sa politică s-a axat pe identitatea sa neagră și a adoptat politicile de luptă pentru drepturile civile ale populației de culoare. Căsătorit cu o femeie neagră, venirea sa la Casa Albă ca primul președinte negru din istoria țării, a făcut să se nască mari speranțe în reconcilierea rasială în SUA, însă, nici înainte și nici după mandatul său, relațiile inter-rasiale nu s-au îmbunătățit.
Din contră, în timpul președinției sale a apărut organizația „Viețile negrilor sunt importante” (BLM – Black lives matter), un slogan căruia nu i se putea opune nimeni, cu toate că unii politicieni moderați – în general albi – semnalau că, desigur, viețile negrilor sunt importante, însă la fel de importante sunt și viețile albilor, precum și ale oricărei alte rase.
Reacția liderilor organizației BLM la asemenea afirmații trebuia să fie, de la bun început, un indiciu al radicalismului lor politic, căci au respins interesul pentru viețile tuturor și au declarat deschis că-i interesa doar supraviețuirea, progresul și puterea negrilor.
În mod tradițional mai săraci decât restul țării, printre negri se înregistrează, de asemenea, indici mai înalți de delincvență, astfel încât, forțele de ordine sunt percepute ca inamici de către elementele radicale. Și astfel, după progresul BLM, a apărut sloganul „defund the police”, sau „să desființăm bugetul poliției”, adică, să ne lipsim de poliție.
Într-o țară cu un mare procentaj de posesori de arme și de delincvenți, un asemenea curent avea să ducă spre o violență și mai mare care, în mod tragic, îi afectează mai mult pe negri cei săraci, decât pe oamenii bogați care locuiesc în zone protejate.
Toate aceste tensiuni au ieșit simultan la iveală acum în „post-președinția” de care se pare că se bucură Obama și, deocamdată, nu anunță nici mai multă bunăstare și nici pace socială.
Traducerea acestor tensiuni în panorama electorală o reprezintă incredibila hotărâre a președintelui Biden de a se prezenta pentru un nou mandat, lucru pentru care este posibil să nu aibă mult sprijin din partea electoratului, ci doar cel al adepților săi, deoarece aceștia par să vrea pe lângă acest al treilea mandat al lui Barak Obama, încă unul, al patrulea, cu Biden ca fațadă.
Posibilitățile de succes ale acestei inițiative ar părea reduse…dacă n-ar fi ceea ce se află în tabăra opusă: fostul președinte Trump, care, cu toate problemele sale, încă pare a fi un candidat viabil, capabil să închidă drumul rivalilor săi republicani care ar avea mai multe posibilități decât el să recupereze Casa Albă pentru partidul lor.
Adică, anul viitor, ar putea avea loc o demonstrație americană, ori cu Biden ori cu Trump, a ceea ce cândva a spus Cervantes: „părțile care s-au repetat, niciodată n-au mai fost bune”.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿Quien manda en casa? Washington, Diana Negre

A los dos a años largos de tener a Joe Biden como presidente, su senilidad es tan evidente que pocos creen que ejerce efectivamente el poder, sino que más bien parece el instrumento de quienes de verdad llevan las riendas del gobierno norteamericano, en que Biden es más bien un figurón y no la persona responsable de las acciones que se van tomando.
Si efectivamente es una camarilla la que realmente gobierna en Washington, merece preguntarse quiénes son las personas que están al frente del país y que, debido al peso económico y militar de Estados Unidos, influyen en el resto del mundo, a pesar de no haber sido elegidas por el pueblo norteamericano, que ni siquiera conoce su identidad.
Mirando la composición del gobierno Biden, vemos que tanto los cargos ejecutivos más visibles como los ministros, así como los colaboradores allegados que a menudo trabajan desde la sombra, son herencia del gabinete de Barak Obama, quien presidió el país por ocho años desde 2008 a 2016. Biden, su vicepresidente fue más bien un figurón en aquellos ocho años -como ocurre en general con los vicepresidentes, cuya única función asignada por la constitución es substituir al presidente en caso de muerte o incapacidad. Ahora parece ser el mismo figurón, aunque esté investido con el cargo presidencial que no parece ejercer de manera vigorosa.
Incluso el propio Obama señaló hace un par de años que el gabinete de Biden era de hecho una continuación del equipo Obama, que ejerció el poder desde 2008 a 2016, de manera que el ex presidente tiene ahora la posibilidad de seguir adelante con sus planes para el país. Más aún, como no ha de responder a la opinión pública ni se postula para nada, puede proseguir las políticas que desea, tanto si son populares como si no.
Es una situación sin precedentes, pues la tradición en Estados Unidos es que los presidentes, una vez concluído su mandato, abandonen Washington y se dediquen a cuidar su legado para la posteridad a través de la biblioteca y centro cultural que cada uno de ellos tiene, con cargo al erario norteamericano.
En general, solo vuelven a la actualidad política de forma breve y puntual, para participar en las carreras electorales en favor de candidatos de su propio partido. Acostumbran a instalarse en los estados en que residían antes de llegar a la Casa Blanca: Ronald Reagan regresó a Californa, donde había sido gobernador, el primer presidente Bush alternaba entre su casa de Kennebunkport, en Maine, y el estado de Texas donde trabajó antes de entrar en la vida política, el segundo Bush regresó a Texas, donde había sido gobernador y desde donde lanzó su campaña electoral.
En el caso de Trump la situación es algo diferente, no solo por las características narcisistas de su personalidad, sino porque no se ha retirado de la política y tiene por el momento la intención de presentarse a las próximas elecciones.
Pero es en el caso de Obama donde la diferencia es más evidente: el ex presidente, en contraste con sus predecesores, no volvió al estado de Illinois en que vivía y que representaba como senador ante el Congreso, sino que trata de manejar lo que le interesa en Washington, algo sin precedentes. Desde su residencia a escasa distancia de la casa de Ivanka Trump, la hija de Donald Trump que no ha ocultado nunca su interés por la política, Obama maneja los hilos del entramado político.
Y parece que este entramado, al menos en el Partido Demócrata, está satisfecho con la situación actual: el poder que ejerce, en la sombre o al sol, es decir a través de cargos o de contactos personales, parece dar resultados que satisfacen a Obama, quien todavía trata de promover sus ideas políticas.La principal diferencia entre la política del otrora presidente Obama y la del actual ex presidente, que opera desde una relativa sombra en la Casa Blanca de su sucesor, es que los objetivos declarados durante su presidencia eran más moderados que los promovidos ahora. Hay que recordar que Obama, antes de entrar en la política, era un “organizador de comunidades”, es decir, un personaje que trataba de influir en comunidades poco favorecidas económicamente, algo que sus partidarios consideraban dedicación y sus rivales agitación política.
El entrar en la contienda electoral, Obama doró y pulió sus credenciales de moderación hasta el punto de que muchos le criticaban, cuando ya estaba en la Casa Blanca, porque no era suficientemente “negro”, es decir, no representaba a las clases oprimidas y desaventajadas de la mayoría negra. Para estos grupos, Obama estaba demasiado al centro.
Lo cierto es que Obama tampoco procedía de estas comunidades: hijo de un matrimonio mixto -su padre era un académico inmigrante de Kenya mientras que su madre era blanca y pertenecía a una familia acomodada, recibió una educación privilegiada de su familia materna pues el padre regresó a Kenya cuando su hijo tan solo tenía tres años. La madre y los abuelos se encargaron de la educación del futuro presidente quien, en vez de vivir como la mayoría de los negros en condiciones humildes, tuvo una vida tan privilegiada que pudo asistir a una escuela privada, algo tan exclusivo que tan solo se lo pueden permitir el 10% de los niños norteamericanos.
Si la herencia genética de Obama es mitad blanca y mitad negra, su trayectoria política se centró en su identidad negra y adoptó las políticas de lucha por derechos civiles de la población de color. Casado con una mujer negra, su llegada a la Casa Blanca como primer presidente negro en la historia del país, hizo surgir grandes esperanzas para la reconciliación racial en Estados Unidos, pero ni durante ni después de su mandato mejoraron las relaciones inter raciales.
Por el contrario, durante su presidencia nació la organización “Las vidas negras son importantes” (BLM – Black lives matter), un slogan al que nadie puede oponerse, aunque algunos políticos moderados -y generalmente blancos- señalaban que ciertamente las vidas negras son importantes, pero igualmente lo son las blancas o las de cualquier otra raza.
La reacción de los líderes de BLM a semejantes declaraciones había de ser desde el primer momento una indicación de su radicalismo político, pues rechazaron el interés por las vidas de todos y declararon abiertamente que a ellos tan solo les interesaba la supervivencia, el progreso y el poder de los negros.
Tradicionalmente más pobres que el resto del país, entre los negros se registran también unos índices más altos de delincuencia, de forma que las “fuerzas del orden” son vistas como enemigos por los elementos radicales. Y así, tras el progreso de BLM, surgió el slogan “defund the police”, o “eliminemos el presupuesto policial”, es decir, prescindamos de la policía.
En un país con altos índice de posesión de armas y de delincuencia, semejante corriente había de llevar a mayor violencia que, trágicamente, perjudica más a los negros pobres que a la gente rica que vive en áreas protegidas.
Todas estas tensiones han aflorado simultáneamente ahora, en la “post presidencia” de que parece gozar Obama y, por el momento, no auguran ni mayor bienestar ni paz social.
La traducción de estas tensiones en el panorama electoral es la increíble decisión del presidente Biden de volver a presentarse, para lo que tal vez no cuente con gran apoyo del electorado, pero sí de sus adeptos que parecen querer no ya un tercero y actual mandato de Barak Obama, sino también un cuarto, con Biden como cabeza de turco.
Las posibilidades de éxito de semejante iniciativa parecerían reducidas…de no ser por lo que hallan en el campo enemigo: el ex presidente Trump, quien a pesar de todos sus problemas, todavía parece un candidato viable, capaz de cerrar el camino a rivales republicanos que tendrían más posibilidades que él de recuperar la Casa Blanca para su partido.
Es decir, el próximo año, podría ser una demostración americana, sea con Biden o con Trump, de lo que en su día dijo Cervantes: “nunca segundas partes fueron buenas”.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Definind perspectiva electorală Washington, Diana Negre

O problemă a celor două partide care se succed la putere în SUA este că, practic, nu există opțiuni în interiorul partidului președintelui pentru a avea vreo alternativă. Iar acest lucru poate însemna cedarea în favoarea opoziției a Casei Albe, atunci când cel care ocupă Biroul Oval are limitări.
Așa s-a întâmplat cu Jimmy Carter, detronat după primul său mandat, sau cu Donald Trump, care a avut aceeași soartă: nici democrații, în cazul lui Carter, și nici republicanii lui Trump, nu aveau pe nimeni pregătit ca să preia ștafeta, probabil datorită deferenței pe care partidul vrea să o arate președintelui.
Este posibil ca istoria să se repete cu Joe Biden, a cărui popularitate tot scade, însă președintele este atât de protejat de strucrtura de putere a președinților, încât, practic, este de neatins cu vorba sau cu fapta.
Teoretic, alegerile primare sunt ca o sită din care iese învingător candidatul cel mai bun, cel care are cele mai multe șanse electorale, însă această selecție nu se produce niciodată atunci când președintele se prezintă pentru a fi reales, ceea ce, practic, fac toți președinții.
Sunt și cazuri excepționale, când această sită nu funcționează, așa cum au fost alegerile din 2016, când cu greu putea fi considerat Trump cel mai bun candidat posibil și nici cel mai calificat, cu toate că a avut talentul și pălăvrăgeala potrivită pentru a-i elimina, unul câte unul, pe toți posibilii săi rivali republicani. Și a făcut-o, uneori, cu argumente puerile, ca atunci când a râs de statura fizică nu prea înaltă, precum și de dimensiunile mici ale mâinilor senatorului Marco Rubio, sau când i-a asigurat pe toți că cel care părea a fi candidatul cu cele mai multe șanse, fostul guvernator al Floridei, Jeb Bush, era stors de energie și lâncezea toată ziua fără vlagă.
Situația se repetă anul acesta cu Biden, Biden și iar Biden, ca unic candidat democrat în fața mai multor asipranți republicani, cu ceva șanse în creștere: pentru moment, doar Trump, precum și Nikki Haley, fostă guvernatoare a statului Carolina de Sud și ambasadoare la ONU în timpul președinției lui Trump, fostul primar din Cranston, Steve Laffey, și tânărul milionar, Vivek Ramassvamy, și-au anunțat oficial candidatura, însă, în mod sigur o vor face și alții. Deocamdată, este probabil să se anunțe și guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, senatorul de Tennessee, Tim Scott, care va fi primul candidat negru din istoria Partidului Republican. Este unicul senator de culoare al partidului său.
Dintre toți aceștia, cel care se bucură cel mai mult de favoarea populară este Ron DeSantis, care încă nu și-a declarat candidatura. Însă, Trump îl consideră de pe acum ca principalul său rival și încearcă să-i arunce săgeți otrăvite, așa cum a făcut cu rivalii săi în 2016, cu toate că. În prezent, îi vine mult mai greu: pe de o parte, grațiile lui Trump azi nu mai au același succes, iar pe de alta, e greu să lansezi atacuri personale împotriva unui guvernator atât de popular cum este DeSantis, cu un nivel de aprobare de 58% printre locuitorii statului Florida.
Popularitatea sa nu este atât de mare în afara statului, însă politica sa ca guvernator a transformat Florida într-un stat magnet, în care se mută lume din state progresiste ca New York și California, în căutare de mai puține controale și o fiscalitate mai scăzută. În Florida, nu se plătesc impozite statului, impozite care în California pot depăși 20% iar, în orașul New York, 14%.
DeSantis se mândrește de acest lucru în mod public. La fel se întâmplă și în statul Texas, unde impozitele moderate și normele fiscale mai relaxate atrag rezidenți din alte locuri cu fiscalitate mai dură.
Pe de altă parte, a fi guvernator reprezintă o bună trambulină pentru președinție, așa cum s-a văzut cu Jimmy Carter, guvernator al Georgiei, George W. Bush, al Texas-ului, Bill Clinton, al Arkansas-ului sau Ronald Reagan, al Californiei. Au un contact mult mai mare cu locuitorii statului decât senatorii sau congresmenii lor, iar acțiunile pe care le pot întreprinde acești guvernatori au rezonanță în toată țara, atât dacă sunt pozitive, cât și negative.
În ziua de azi, e greu de crezut că un stat cum este California, considerat leagănul ideilor progresiste, a avut un guvernator ca Reagan, însă schimbarea este un testament al dinamismului societății americane.
În virtutea acestui principiu se pot produce – și chiar se produc – schimbările atât în centrul de putere, care este Casa Albă, cât și în politica sa externă. Schimbarea au simțit-o pe pielea lor afganii și vietnamezii, care s-au bazat pe alianța lor cu SUA. Li se poate întâmpla și ucrainenilor, dacă războiul cu Rusia durează prea mult.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Perfilando el panorama electoral Washington, Diana Negre

Un problema para los dos partidos que se alternan el poder en Estados Unidos, es que prácticamente no hay opciones dentro del partido del presidente para presentar una alternativa. Y esto que puede significar ceder a la oposición la Casa Blanca cuando su ocupante tiene limitaciones.
Es lo que ocurrió con Jimmy Carter, destronado después de su primer mandato, o con Donald Trump, quien corrió la misma suerte: ni demócratas, en el caso de Carter, ni republicanos en el de Trump, tenían a nadie preparado para tomar el relevo, probablemente a consecuencia de la deferencia que el partido quiere mostrar ante su presidente.
Es probable que la historia vuelva a repetirse con Joe Biden, cuyos índices de popularidad no paran de bajar, pero se halla tan protegido por la estructura de poder en torno a los presidentes, que es prácticamente intocable, de hecho y de palabra.
En teoría, las elecciones primarias representan una criba de la que sale ganador el mejor candidato, que tiene más posibilidades electorales, pero tal selección casi nunca ocurre cuando el presidente puede presentarse a reelección, algo que hacen prácticamente todos.
Hay casos excepcionales en que esta criba no funciona, como fueron las elecciones de 2016 en que difícilmente se podía considerar a Trump como el mejor candidato posible, ni el más cualificado, aunque tuvo el talento y la verborrea adecuada para ir eliminando uno a uno a sus posibles rivales republicanos. Y lo hizo a veces con argumentos pueriles, como burlarse de la escasa corpulencia e incluso el tamaño pequeño de las manos del senador Marco Rubio, o asegurando a todos que el candidato que parecía tener más posibilidades, el ex gobernador de Florida, Jeb Bush, tenía escasas energías y pasaba el día amodorrado.
La situación se repite este año con Biden, Biden y Biden, como único candidato
demócrata frente a varios aspirantes republicanos, cuyo campo va creciendo: de momento, tan solo Trump, además de Nikki Haley, ex gobernadora de Carolina del Sur y embajadora ante la ONU durante la presidencia de Trump, así como el ex alcalde de Cranston, Steve Laffey, y el joven millonario, Vivek Ramassvamy, se han postulado oficialmente, pero es seguro que se sumarán algunos más. De momento, es probable que lo hagan el gobernador de Florida, Ron DeSantis, y el senador de Tennessee, Tim Scott, quien acudiría como primer candidato negro en la historia del Partido Republicano. De momento, es el único senador negro de su partido.
De todo este campo, quien parece tener mayor favor popular es Ron DeSantis, quien todavía no ha declarado su candidatura. Pero Trump ya lo considera su principal rival y trata de lanzarle dardos envenenados, como hizo contra sus rivales en 2016, aunque ahora lo tiene más difícil: por una parte, las gracias de Trump hacen hoy menos gracia y, por la otra, es difícil lanzar ataques personales contra un gobernador tan popular como es DeSantis, con un índice de aprobación del 58% entre los residentes de Florida.
Su popularidad no es tan grande fuera del estado, pero su política como gobernador ha convertido Florida en un estado imán, a donde se muda gente de estados tan progresistas como Nueva York y California, en busca de menos controles públicos y una fiscalidad más baja. En Florida no se pagan impuestos estatales, que en California pueden superar el 20% y, en la ciudad de Nueva York, el 14%.
Es algo de lo que DeSantis presume públicamente, igual que ocurre en el estado de Texas, cuyos impuestos moderados y escasas normativas también atraen a residentes de otros lugares con fiscalidad más dura.
Por otra parte, ser gobernador es un buen trampolín para la presidencia, como se vio con Jimmy Carter, gobernador de Georgia, George W. Bush, de Texas, Bill Clinton, de Arkansas o Ronald Reagan, de California. Tienen un contacto mayor con los residentes del estado del que pueden tener sus senadores o congresistas y las acciones que puedan tomar estos gobernadores tienen resonancia en todo el país, tanto si son positivas como negativas.
Hoy en día, nos cuesta creer que un estado como California, considerado como la cuna de ideas progresistas, haya tenido como gobernador a Reagan, pero el cambio es un testamento del dinamismo de la sociedad norteamericana.
Y por este mismo principio los cambios se pueden dar -y se dan- tanto en el centro de poder que es la Casa Blanca, como en su política exterior. Es algo que sufrieron en su carne los afganos o los vietnamitas, que confiaban en su alianza con Estados Unidos, y que les puede acabar ocurriendo a los ucranianos si la guerra con Rusia dura demasiado.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Adio arme? Washington, Diana Negre

La mai mult de treizeci de ani de la victoria sa după aproape o jumătate de secol de „război rece ”, după speculațiile asupra unui „sfârșit al Istoriei” care l-au făcut faimos pe scriitorul Francis Fukiyama, în urma extinderii sistemului politic și economic american în țări care au avut de suferit sub dominația sovietică, SUA se văd confruntate azi cu posibilitatea ca imperiul lor, care a durat puțin mai mult de un secol, să fie pe punctul de a se termina.
Nu este surprinzător ca imperiile să se sfârșească, așa cum s-a întâmplat cu perșii, romanii, otomanii sau chinezii. În cazul SUA, imperiul lor s-a întins mult mai mult și cu o soliditate mult mai mare decât imperiile de mai înainte.
Comparația obișnuită este cea cu Imperiul Roman, care a funcționat câteva secole, mult mai mult decât, probabil, va rezista cel american. Însă, într-o epocă de accelerare istorică, așa cum este epoca noastră, un secol de dominație imperială este o etapă foarte lungă, și, la fel cum i s-a întâmplat Romei, puterea și influența Washingtonului nu vor dispărea peste noapte, ci se vor stinge treptat, în diferite faze și din diferite motive.
Despre acest lucru vorbesc deschis mijloacele de informare și publicațiile dedicate politicii. Chiar și revista lunară „Relații Externe” a dedicat, în urmă cu câțiva ani, un număr întreg analizei crepusculului țării.
În aceste momente, ai putea avea impresia că a vorbi despre sfârșitul imperiului american nu ar avea sens, deoarece slăbiciunea cea mai evidentă este acum cea a Rusiei, cândva marea sa rivală, căreia președintele Vladimir Putin vrea să-i refacă statutul imperial.
Însă, amenințarea care planează asupra supraviețuirii imperiului american nu mai este Uniunea Sovietică, ca în vremea Războiului Rece. Azi, marea sa rivală nu mai este Moscova, care nu mai conduce imperiul sovietic, trăind sărăcăcios ca și capitală a unei Rusii dezorientate, ci China, o țară care ajunge din urmă SUA, atât economic, cât și în proiecția internațională, pe lângă faptul că a devenit un rival militar cu o putere ce crește zi de zi.
Cu toate că China s-ar putea afla pe drumul reconstituirii imperiului pierdut acum mai mult de trei secole și recuperării locului de mare putere internațională pe care l-a ocupat până atunci, nici Beijing-ul nu este marea amenințare pentru supraviețuirea imperială a Washingtonului, ci propriile sale contradicții și ezitări interne.
Căci Statele Unite nu mai sunt țara pe care o sugerează numele ei, ci o țară-continent profund divizată și relativ puțin populată. Și nu numai dacă o comparăm în privința populației cu țări ca India sau China, care au de vreo cinci ori mai mulți locuitori, ci mai ales pentru că se pare că și-a pierdut simțul identității comune și pentru că, în loc să progreseze din punct de vedere intelectual și social, merge înapoi: centrele sale de cercetări continuă să fie cele mai avansate, însă se află situate în doar câteva locuri privilegiate, iar proiecția lor socială este aproape zero. Și la fel se întâmplă cu universitățile și cu progresele ei economice.
Dacă unele școli își pregătesc atât de bine elevii încât, practic, se află la un nivel universitar înainte de a-și termina studiile secundare, majoritatea centrelor educaționale dau diplome de absolvire unor tineri profund ignoranți, care au avansat an de an în vederea unei egalități considerate a fi mai importantă decât cunoștințele lor. O țară industrializată cu o mână de lucru nepregătită pare să meargă spre propria ei distrugere.
Asta nu înseamnă că imperiul american este pe punctul de a se stinge, cum nici cel roman nu a dispărut în doar câțiva ani, însă este greu de imaginat că ar putea rezista valurilor venite din partea unor societăți și economii sigure pe ele însele și care sunt dispuse să facă orice efort, în condițiile în care, aici în SUA, a scăzut chiar și speranța de viață.
Iar dacă populația americană nu crește, aceasta nu este din pricina pandemiei, ci din cauza numărului mare de morți pe care îl produce consumul de droguri, pe lângă o natalitate atât de scăzută, încât populația s-ar reduce, dacă n-ar fi numărul mare de imigranți care vin din toată lumea.
Cu toate că imperiul american crește ușor prin sosirea imigranților, aceasta nu-i oferă garanția că va supraviețui: și Imperiul Roman și-a sporit populația cu „barbarii” care veneau din afara granițelor sale, dar, totuși, dizolvarea imperiului nu a putut fi oprită.
Este posibil ca asemănarea cu dispariția altor imperii să nu corespundă realității, deoarece, Istoria se repetă… doar până la un punct. Iar lumea contemporană, cu inteligența ei artificială și cu o tehnologie în continuă dezvoltare și inovare, aduce circumstanțe fără precedent, astfel că posibilitatea ca SUA să se regenereze sau să se adapteze la noile condiții și să cunoască o renaștere, care să-i prelungească hegemonia mondială rămâne deschisă.
Pe de altă parte, China, marea rivală a Americii, are propriile ei probleme și este posibil să nu-l poată întrece pe marele gigant american. Înfruntările din regiunile asiatice ar putea slăbi și distrage China, care, curând, va ceda locul Indiei, ca cea mai populată țară din lume. Aceste două țări sunt vecine, iar plăpânda pace de la granița lor se poate transforma într-o înfruntare care să le absoarbă și să le întârzie și chiar să stăvilească ambițiile imperiale ale Beijing-ului, menținând supremația Washingtonului.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Adios a las armas? Washington, Diana Negre

Más de treinta años después de su victoria tras casi medio siglo de “guerra fría”, después de las especulaciones de un “fin de la Historia” que hicieron famoso al escritor Francis Fukiyama, después de extender el sistema político y económico norteamericano a países que habían sufrido bajo el dominio soviético, Estados Unidos contempla hoy la posibilidad de que su imperio, que ha durado poco más de un siglo, esté a punto de acabar.
No es sorprendente que los imperios se agoten y acaben, como les ocurrió a los persas, los romanos, los otomanos o los chinos. En el caso de Estados Unidos su imperio se ha extendido a mayores extensiones y con más solidez que sus predecesores.
La comparación habitual es la del Imperio Romano que vivió durante siglos, mucho más de lo que probablemente resistirá el norteamericano. Pero en una época de aceleración histórica como la nuestra, un siglo de dominio imperial es una etapa muy larga, y tal como le ocurrió a Roma, el poder y la influencia de Washington no desaparecerán de la noche a la mañana, sino que se irán -o quizá se estén ya- apagando en diferentes fases y por diversos motivos.
Es algo de lo que hablan abiertamente los medios informativos y publicaciones dedicadas a la política. Incluso la revista mensual “Relaciones Exteriores” dedicó hace un par de años uno de sus números a analizar el ocaso del país.En estos momentos, uno puede tener la impresión de que hablar el fin del imperio norteamericano tiene poco sentido, toda vez que la debilidad más evidente ahora es la de Rusia, su otrora gran rival -a lo que su presidente Vladimir Putin quiere devolver su status imperial.
Pero la amenaza que planea sobre la supervivencia del imperio norteamericano ya no es la Unión Soviética, como en la época de la Guerra Fría. Hoy su gran rival no es ya Moscú, que ha dejado de presidir el imperio soviético para mal vivir como capital de una Rusia desorientada, sino la China, un país que le está pisando los talones a Estados Unidos, tanto económicamente como en proyección internacional, además de haberse convertido en un rival militar cuyo poder aumenta de día en día.
Aunque la China pudiera estar camino de reconstituir el imperio perdido hace más de tres siglos y de recuperar el puesto de gran potencia internacional que tuvo hasta entones, ni siquiera Pekín es la gran amenaza para la supervivencia imperial de Washington, sino sus propias contradicciones y vacilaciones internas.
Porque Estados Unidos no es ya el país que su nombre indica, sino que es una nación-continente profundamente desunida y relativamente poco poblada. Y no solo si la comparamos en población a países como la China o la India, que tienen casi cinco veces su número de habitantes, sino especialmente porque parece haber perdido un sentido de identidad común y porque en vez de progresar intelectual y socialmente, parece ir en retroceso: sus centros de investigación siguen siendo los más avanzados, pero se hallan tan solo en algunos lugares privilegiados y su proyección social es casi nula, igual que ocurre con sus universidades o con sus avances tecnológicos.
Si algunas escuelas preparan tan bien a sus alumnos que están prácticamente a nivel universitario antes de acabar sus estudios secundarios, la mayoría de los centros educativos gradúan a jóvenes profundamente ignorantes que han ido avanzando de año en año en aras de una igualdad que parece más importante que sus conocimientos. Un país industrializado con una fuerza de trabajo no preparada parece abocado a su propia destrucción.
Esto no significa que el imperio americano esté a punto de extinguirse, como tampoco el romano desapareció en unos pocos años, pero cuesta imaginar que pueda resistir el embate de sociedades y economías seguras de sí mismas y dispuestas a cualquier tipo de esfuerzo, cuando incluso la esperanza de vida ha bajado aquí.
Y si la población norteamericana no crece no es a causa de la pandemia, sino por el elevado número de muertos que produce el consumo de drogas, además de una natalidad tan baja que la población iría en descenso sin el elevado número de inmigrantes que llegan de todas partes del mundo.
Aunque es cierto que este imperio americano crece ligeramente con la llegada de inmigrantes, esto no le da garantías de supervivencia: también el Imperio Romano vio su población aumentada con los “bárbaros” que cruzaban sus fronteras – pero fueron incapaces de impedir su disolución.
A pesar de todo, los paralelos con el agotamiento de otros imperios tal vez no correspondan a la realidad, porque la Historia se repite…hasta cierto punto. Y el mundo contemporáneo, con su inteligencia artificial y una tecnología en constante desarrollo e innovación, aporta circunstancias sin precedentes, de forma que la posibilidad sigue abierta de que Estados Unidos se regenere o se adapte a las nuevas circunstancias y tenga un renacimiento que prolongue su hegemonía mundial.
Por otra parte, su gran rival chino tiene sus propios problemas y tal vez no sea capaz de desbancar al gigante americano. Los enfrentamientos en su región asiática pueden debilitar y distraer a China, que pronto dejará de ser el país más poblado de la Tierra para ceder el cetro a la India. Ambos países son vecinos y la tenue paz de sus fronteras puede convertirse en un enfrentamiento que les absorba y aplace, o incluso impida las ambiciones imperiales de Pekin…y mantenga la primacía de Washington.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Gata, s-a terminat Washington, Diana Negre

SUA, țară colonizată și dezvoltată de emigranți britanici, are în comun cu „patria mamă” caracteristici evidente de moștenire culturală și chiar politică: ceea ce acum două secole se numea „splendid isolation” (splendidă izolare britanică) au avut-o, de-a lungul istoriei lor – într-o formă și mai splendidă – și americanii.
Nu are nicio importanță dacă începutul acestei istorii îl situăm cu 247 de ani în urmă, atunci când colonia britanică a devenit stat independent, sau acum 417 de ani, când au sosit primii emigranți: întinsul teritoriu american a fost ferit de invazii, grație izolării pe care i-o oferă geografia sa.
De fapt, expresia „izolare splendidă” nu are aceeași semnificație ca în cazul Marii Britanii, căci, pentru insula din nord-vestul Europei este vorba de o izolare diplomatică dorită de locuitorii ei, în timp ce izolarea SUA este una geografică și îi oferă o protecție naturală față de invazii din afară.
Nu că asemenea incursiuni nu ar fi avut loc: britanicii au trimis trupe pentru a-i împiedica pe americani să-și obțină independența, iar mexicanii s-au luptat pentru Texas, însă nici unii, nici ceilalți nu au avut capacitatea de a menține mult timp ocupația.
Între cele trei țări din America de Nord, SUA domină net: Canada este un imens teritoriu nelocuit și o soră culturală care depinde de Washington din punct de vedere militar și economic, în timp ce Mexicul nu dispune de o capacitate economică pentru a se putea compara cu SUA.
Apărarea antiaeriană americană a fost mai mult decât suficientă în timpul marilor războaie din secolul trecut, când teritoriul continental al SUA a fost ferit de bombardamente, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat în Europa, unde, atât învingătorii, cât și învinșii au suferit ravagii și distrugeri care încă sunt vizibile și azi.
Însă, această protecție nu mai există: submarinele, avioanele, radarele, informatica, în general, au micșorat lumea atât de mult, încât nici gigantul american nu mai este ferit de atacuri.
Această schimbare s-a văzut, într-o manieră oarecum comică, în drama balonului chinez și a obiectelor neidentificate, doborâte de apărarea antiaeriană americană, săptămâna trecută. Însă, balonul a căzut în ocean după ce a parcurs distanțe foarte mari, iar experții militari nu au oferit informații asupra acestui subiect. În plus, nimeni nu știe dacă celelalte obiecte sunt OZN-uri, nave de spionaj sau baloane nevinovate folosite de cluburi de distracții din interiorul țării.
În timp ce americanii așteaptă ca Pentagonul, președintele Biden sau vreun purtător de cuvânt să-i informeze despre ce erau acele obiecte, a devenit foarte evident că SUA nu mai sunt inexpugnabile, la adăpost de posibile atacuri aeriene.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Se acabó Washington, Diana Negre

Estados Unidos, un país colonizado y desarrollado por emigrantes británicos, tiene en común con la “madre patria” características evidentes de herencia cultural y hasta política: lo que hace un par de siglos se llamaba la “splendid isolation” británica (aislamiento espléndido) lo han vivido también -de forma más esplendida- los norteamericanos a lo largo de su historia.
Da lo mismo si el comienzo de esta historia lo ponemos 247 años atrás, cuando la colonia británica se constituyó en un estado independente, o los 417 años desde la llegada de los primeros emigrantes: El gigantesco territorio norteamericano ha estado al abrigo de invasiones gracias al aislamiento que le proporciona su geografía.
En realidad, la frase “splendid isolation” no tiene el mismo significado en el caso británico, pues para la isla al noroeste de Europa se trataba de un aislamiento diplomático deseado por sus habitantes, mientras que en el caso de Estados Unidos se trata de un aislamiento geográfico que le confiere una protección natural ante invasiones extranjeras.
No es que semejantes incursiones no hayan ocurrido: los británicos enviaron tropas para impedir la independencia del país y los mexicanos lucharon por Texas, pero ni uno ni otro tenía la capacidad de mantener una ocupación por largo tiempo.
En los tres países de América del Norte, Estados Unidos tiene un dominio claro: Canadá es un vasto territorio despoblado y una hermana cultural que depende de Washington militar y económicamente, mientras que México no tiene la capacidad económica para equipararse a su vecino norteño.
Las defensas antiaéreas norteamericanas fueron más que suficientes durante las grandes guerras del siglo pasado, cuando el territorio continental de EEUU estuvo protegido de bombardeos, a diferencia de lo ocurrido en Europa, donde tanto vencedores como vencidos sufrieron estragos y una destrucción que todavía es visible hoy.
Pero esta protección se acabó: los submarinos, los aviones, los radares, la informática en general, han encogido el mundo hasta el punto de que ni siquiera el gigante norteamericano está a cubierto de ataques.
El cambio quedó de manifiesto, de una forma algo cómica, en el drama del globo chino y de los objetos no identificados derribados por las defensas anti aéreas norteamericanas la pasada semana. Pero el globo cayó en el mar después de recorrer grandes extensiones de terreno y los expertos militares no han dado información al respecto. Y tampoco sabe nadie si los otros artefactos son OVNIS, naves de espionaje extranjeras o artefactos inocentes utilizados por clubs de recreo dentro del país
Mientras los norteamericanos esperan a que el Pentágono, el presidente Biden o algún portavoz les informe de lo que eran semejantes objetos, se ha hecho evidente que Estados Unidos ha dejado de ser ya inexpugnable y a salvo de incursiones o posibles ataques aéreos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Colonialism energetic Washington, Diana Negre

SUA, la fel ca alte țări dezvoltate, se află în „etapa verde”, în care se cere aer curat pentru ca oamenii să fie mai sănătoși și pentru a nu afecta viitorul planetei sau al speciei umane.
Guvernele iau, sau se văd obligate de coalițiile internaționale din care fac parte, să ia o serie de măsuri pentru a folosi o energie care să nu mai polueze, dar care să permită obținerea comodităților cu care ne-am obișnuit.
De la automobilele electrice la sistemele de încălzire care generează puține reziduuri poluante, la rețele de transport public pentru a reduce folosirea automobilelor private, sau proliferarea de piste pentru biciclete – sunt schimbări care au loc în orașele și în industriile noastre pentru a proteja planeta.
Problema este că cetățenii din Lumea Întâi urmează să hotărască până unde sunt dispuși să meargă cu schimbările din modul lor de viață și, mai ales, cum vor obține și vor utiliza o energie nepoluantă.
Căci acest gen de energie nu este numai produsul unor tehnologii noi sau a dispoziției locuitorilor țării de a colabora, ci se obține datorită unor materiale cum sunt litiul, cobaltul sau nichelul, necesare producerii de baterii din noua generație.
Pentru a le obține, deocamdată extragerea lor este foarte poluantă, la fel ca petrolul, cu deosebirea că această contaminare nu are loc în țările noastre curate și bine întreținute, ci, în general în Lumea a Treia, prin munca, de obicei, prost plătită a muncitorilor de acolo.
Un exemplu este Congo, unde există mari rezerve de cobalt, necesar funcționării aparatelor folosite acum zilnic în lumea noastră bogată, datorită utilizării ample a bateriilor cu litiu.
Extragerea cobaltului în Congo a trecut de la 20 de kilotone pe an, la sfârșitul secolului trecut, la 60 de kilotone, în secolul nostru. Și aceasta se întâmpla înainte de a apărea cererea masivă pentru a alimenta noile automobile electrice „ne poluante”: consumul anual este acum de 140 de kilotone și se prevede că va depăși 200.
Automobilele care vor circula pe străzile și șoselele noastre un vor mai afecta mediul înconjurător, mai ales dacă aplicăm măsurile restrictive pe care le studiază acum ecologiștii: să folosim bicicleta, să nu mai efectuăm călătorii individuale cu automobilul, și chiar preconizează desființarea aragazurilor.
Însă, poluarea o vom fi transferat-o în Lumea a Treia, și aceasta nu este numai o versiune a colonialismului din secolul XXI, căci toți locuim pe aceeași planetă, iar poluarea va fi globală, aceeași pentru bogați și săraci, pentru țările asiatice superpopulate sau pentru minerii din zonele sărace din Africa.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Colonialismo energético Washington, Diana Negre

En Estados Unidos, como en muchos otros países desarrollados, estamos en una “etapa verde¨, en que exigimos un aire limpio para estar más sanos y no perjudicar el futuro del planeta o de nuestra especie.
Los gobiernos toman, o se ven obligados a tomar según sus coaliciones internacionales, una serie de medidas para utilizar una energía que no contamine, pero que nos permita disfrutar de las comodidades a las que estamos acostumbrados.
Desde los automóviles eléctricos a sistemas de calefacción que generan pocos residuos contaminantes, a redes de transporte público para reducir el uso de coches privados, o la proliferación de “canales bici”, nuestras ciudades y nuestras industrias viven una gran transformación en aras de proteger el planeta.
El problema es que los ciudadanos del Primer Mundo han de decidir hasta dónde están dispuestos a llegar en los cambios de su modo de vida y, todavía más, cuáles serán los medios para obtener y utilizar una energía no contaminante.
Porque este tipo de energía no es exclusivamente producto de nuevas tecnologías o de una disposición de sus habitantes a colaborar, sino que se logra gracias a materiales como el litio, el cobalto o el níquel, necesarios para fabricar baterías de nueva generación.
Para obtenerlos, es necesario por ahora una minería tan contaminante como la del petróleo, con la diferencia de que esta contaminación no se da en nuestros países limpios y bien mantenidos, sino en el lugar de extracción, generalmente en el Tercer Mundo, y gracias al trabajo habitualmente mal pagado de sus obreros.
Un ejemplo se puede ver en el Congo, donde hay grandes reservas de cobalto, necesario para el funcionamiento de aparatos que ahora son de uso diario en nuestro mundo rico, a causa del amplio uso de baterías de litio.
La extracción de cobalto en el Congo pasó de 20 kilotones anuales a final del siglo pasado, a 60 en el nuestro. Y esto ocurrió antes de la demanda masiva para alimentar los nuevos automóviles eléctricos “no contaminantes”: el consumo anual es ahora de 140 kilotones y se proyecta que supere los 200.
Los automóviles que funcionarán en nuestras calles y carreteras ya no contribuirán a dañar nuestro medio ambiente, especialmente si aplicamos más medidas restrictivas como las que están estudiando aquí los ecologistas: usar la bicicleta, no permitir viajes individuales en coche, incluso hablan ahora de eliminar las cocinas de gas.
Pero la contaminación la habremos trasladado al Tercer Mundo y no solamente es eso una versión siglo XXI de colonialismo, sino que el planeta lo compartimos todos y la contaminación será global, para ricos y pobres, para los países asiáticos superpoblados o para los mineros de zonas pobres en Africa.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Învrăjbire Washington, Diana Negre

Aproape ca în fiecare an din 1934 încoace, președintele american s-a adresat Congresului SUA, marțea trecută, cu tradiționala alocuțiune asupra stării Uniunii, îndeplinindu-și obligația instituțională de a-i informa pe legiuitori, precum și țara despre cum merg treburile statului american.
Cuvântul este adecvat dacă prin „uniune” înțelegem că discursul se referă la situația dintr-o serie state unite prin Constituție. Însă, dacă este vorba despre uniunea din interiorul țării, mesajul președintelui Joe Biden ar trebui mai degrabă să se numească „starea învrăjbirii”, care pare să crească în fiecare zi, atât din punct de vedere ideologic, cât și economic, în toată întinderea țării.
Situația a început să se acutizeze în timpul președinției lui Barak Obama, cu toate că existau indicii că tensiunile și dezacordurile au început să crească încă inainte de sfârșitul secolului trecut, însă, acum, țara este profund divizată și este greu de imaginat vreo situație care să îmbunătățească înțelegerea între diferitele curente de opinie.
Acest lucru s-a văzut în timpul alocuțiunii, când mulți membrii ai opoziției republicane nu s-au sfiit să râdă și să ridiculizeze cu voce tare unele declarații ale lui Biden, care nu a încercat să îmbunătățească situația, ci a repetat o serie de atacuri foarte nepopulare printre republicani și s-a folosit de for pentru a-i acuza că încearcă să desființeze sau să reducă ajutoarele sociale pentru pensionari, care numără 70 de milioane , adică 20% din populația americană.
Oarecum lucrurile se întâmplă la fel și cu Medicare, singura asigurare medicală publică a țării la care au acces persoanele de peste 65 de ani, adică, un procentaj similar celor care participă la Securitatea Socială.
Mai există un sistem de ajutor medical pentru săracii de toate vârstele, Medicaid, care îi asistă gratuit pe cei pe care îi recunoaște ca „săraci” și are un număr și mai mare de afiliați, și anume, 91 de milioane, ceea ce reprezintă peste un sfert din populație. Numărul afiliaților a început să crească vertiginos din vremea președinției lui Obama, poate ca parte a a proiectului său de a asigura asistența medicală tuturor cetățenilor.
Cu toate că Biden nu a vorbit despre Medicaid, este evident că nici nu era nevoie, căci dacă reușește să convingă o bună parte dintre pensionari că își vor pierde beneficiile, în mod sigur câștigul electoral va fi mare: alegerile se decid prin marje foarte mici, în general cu mai puțin de 5%, astfel că, câștigând numai o parte dintre pensionari i-ar aduce o victorie sigură.
Când a încercat să-i alarmeze pe pensionari, s-a amuzat semnalând progresele economice obținute în cei doi ani de când e la Casa Albă. Sunt progrese reale și importante, deoarece șomajul a scăzut la limite ne-mai-văzute de jumătate de secol, până la 3.6% în ianuarie, un procentaj considerat a reprezenta folosirea integrală a mâinii de lucru.
E sigur că cifra este ușor exagerată spre optimism, deoarece nu ia în calcul și recentele pierderi de locuri de muncă din intrepriderile informatice, însă aceste întreprinderi reprezintă numai 2% din joburi, în timp ce restaurantele, hotelurile și serviciile, care sunt principalele creatoare de locuri de muncă acum, se ridică la 36%.
Această perioadă de prosperitate se datorează dorinței de a se desprinde de prohibițiile impuse de COVID, care a determinat o explozie de călătorii și ieșiri la restaurant. Cu 350 de milioane de americani și ceva mai mulți turiști străini, aceste sectoare au generat mai mult de un milion de locuri de muncă, în numai un trimestru.
Desigur, SUA sunt o țară mare și cu multă populație, însă, dacă ar fi să o comparăm cu Spania, acest lucru ar echivala cu crearea a 147.000 de locuri de muncă, adică aproape dublul creșterii spaniole din ultimul trimestru al anului 2022.
Poate ceea ce a provocat cel mai mult râsul a fost afirmația că „ne rămân zece ani în care vom fi nevoiți să folosim încă petrolul”, ceea ce, în mod evident, este irealizabil. Este o considerație comică în mod special, deoarece se referă la interesul pe care îl au companiile petroliere din țară de a investi în continuare, pentru a extrage aur negru, ceea ce nu ar mai face dacă ar avea un orizont atât de scurt.
În plus, conform unor studii, lumea ar avea nevoie de o jumătate de secol pentru a renunța la combustibilii fosili.
Aproape imediat, Biden a întreprins ceea ce s-ar putea numi un turneu electoral, în parte pentru a-și explora posibilitățile de a se prezenta pentru un nou mandat ca octogenar și cu o evidentă pierdere de facultăți. Primul său obiectiv a fost guvernatorul de Florida, Ron de Santis, considerat, deocamdată, cel mai probabil candidat republican pentru viitoarele alegeri, cu toate că, cu atâtea luni câte mai rămân, situația se poate schimba foarte ușor.
Reacția la ambițiile sale nu a fost bună nici în presa conservatoare și nici în cea progresistă, cu două articole în The New York Times, care îi recomandau să nu se prezinte din nou la alegeri și cu critici generalizate în puținele mijloace de informare conservatoare. Mai rău a fost la public, unde nici măcar democrații nu-l mai vor drept candidat, căci îl sprijină numai o treime dintre respondenți și nici măcar 25% dintre republicani.
Biden cunoaște bine aceste sondaje și opinii, astfel că s-a retras relativ atunci când a afirmat că voiajul său nu lansa vreo campanie, ci era doar un turneu exploratoriu. Cu o suită apropiată și închisă care vrea să-l vadă reales, va avea nevoie de multă disciplină și modestie – o virtute care nu prea se cultivă la Casa Albă – pentru a nu candida din nou. Dacă Trump nu este candidatul republicanilor, anul viitor, candidatura lui Biden va garanta victoria oricărui candidat republican.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Estado de desunión. Washington, Diana Negre

Como casi cada año desde 1934, el presidente norteamericano se dirigió al Congreso de Estados Unidos el pasado martes para el tradicional discurso del “Estado de la Unión”, en que cumple su obligación institucional de informar a los legisladores y al país de cómo van los asuntos del estado norteamericano.
Este nombre es adecuado si por “unión” entendemos que el discurso trata de la situación en una serie de estados unidos por la constitución. Pero si se trata de la unión dentro del país, el mensaje de presidente Joe Biden más bien debería llamarse el “estado de desunión”, que parece ir cada día en aumento, tanto ideológica como económicamente, a lo largo de la ancha geografía norteamericana.
Es una situación que empezó a agudizarse durante la presidencia de Barak Obama, aunque ya había indicios de que las tensiones y desacuerdos iban en aumento desde antes de finales del siglo pasado, pero el país está ahora profundamente dividido y es difícil imaginar una situación para mejorar el entendimiento entre las diferentes corrientes de opinión.
Es algo que se puso de manifiesto durante el discurso, en que los miembros de la oposición republicana no tuvieron reparos en reírse y mofarse en voz alta ante algunas declaraciones de Biden, quien tampoco trató de mejorar la situación sino que repitió una serie de ataques extremadamente impopulares entre los republicanos y utilizó el foro para acusarlos de que intentan eliminar o reducir las ayudas sociales a los jubilados, que son nada menos que 70 millones largos, es decir, el 20% de la población norteamericana.
Algo semejante ocurre con el Medicare, el único seguro médico público del país y al que sólo tienen acceso los mayores de 65 años, es decir, un porcentaje parecido a la participación en la Seguridad Social.
Existe otro sistema de ayuda médica a los pobres de cualquier edad, el Medicaid, que asiste gratuitamente a quienes reconoce como “pobres” y que tiene aún mayor número de afiliados, nada menos que 91 millones, o más de la cuarta parte de la población. El número de afiliados empezó a aumentar vertiginosamente desde la presidencia de Obama, quizá como parte de su proyecto de garantizar cobertura médica a todos los ciudadanos.
Aunque Biden no habló del Medicaid, es evidente que no le hacía falta, pues si consigue convencer a una buena parte de los jubilados de que van a perder sus beneficios, es seguro que el rédito electoral será grande: las elecciones se deciden por pequeños márgenes, generalmente muy inferiores al 5%, de forma que ganar una parte solamente de los jubilados, le daría una victoria segura.
Al mismo tiempo que intentó alarmar a los jubilados, se recreó en señalar los avances económicos durante sus dos años en la Casa Blanca. Son avances reales e importantes, pues el desempleo ha bajado a límites no vistos en más de medio siglo, hasta bajar al 3.6% en enero, un porcentaje considerado como de pleno empleo.
Es cierto que la cifra era ligeramente exagerada en optimismo, pues no contabilizaba las pérdidas recientes de empleo en empresas informáticas, pero estas empresas tan solo representan el 2% de los empleos, mientras que la restauración, hoteles y servicios, los principales motores de empleo ahora, ascienden al 36%.
Esta bonanza de debe al deseo de resarcirse de las prohibiciones del COVID, que ha motivado una explosión en viajes y salidas a restaurantes. Con 350 millones de norteamericanos y unos cuantos más de turistas extranjeros, estos sectores generaron más de un millón de empleos en tan solo un trimestre.
Cierto que Estados Unidos es un país grande y de mayor población, pero si lo comparamos con España esto equivaldría a crear 147.000 empleos, casi el doble del crecimiento español en el último trimestre de 2022.
Quizá lo que más risa produjo fue la afirmación de que “nos queda una década en que tendremos que seguir usando petróleo”, algo evidentemente irrealizable. Una consideración especialmente cómica porque se refería al interés de las petroleras del país en seguir invirtiendo para extraer el oro negro, algo que seguramente no harían con un horizonte tan breve.
Además, según varios estudios, el mundo necesitará al menos medio siglo para eliminar los combustibles de origen fósil.
Casi inmediatamente después, Biden emprendió lo que se podría calificar de gira electoral, en parte para explorar sus posibilidades de presentarse a reelección como octogenario y con la evidente pérdida de facultades. Su primer objetivo fue el gobernador de Florida, Ron de Santis, considerado por el momento como el candidato republicano más probable en las próximas elecciones, aunque a tantos meses la situación puede cambiar fácilmente.
La reacción a sus ambiciones no fue buena ni entre la prensa conservadora ni la progresista, con dos artículos en el New York Times recomendándole que no se presente de nuevo y críticas generalizadas entre los pocos medios conservadores. Peor fue entre el público, en donde ni siquiera los demócratas lo quieren como candidato, pues tan solo le apoya la tercera parte de los encuestados y ni siquiera el 25% de los republicanos.
Biden conoce estas encuestas y opiniones, de forma que se retiró relativamente, al decir que su viaje no era el lanzamiento de una campaña, sino una gira exploratoria. Con un séquito próximo y recluido que le quiere ver reelegido, le hará falta disciplina y modestia -virtud que no se cultiva en la Casa Blanca- para no presentarse de nuevo. Si Trump no es el candidato republicano el próximo año, la candidatura de Biden casi garantizaría una victoria de cualquier republicano.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Rupând câte o petală Washington, Diana Negre

După discursul asupra stării Uniunii de marțea trecută, puțini știu – nici măcar președintele Joe Biden nu știe – dacă va candida pentru un nou mandat de patru ani, în noiembrie 2024.
Alocuțiunea sa în fața celor două Camere ale Congresului, tradițională în fiecare an din 1934 încoace, cu toate că Constituția cere ca doar „din când în când” președinții să informeze țara despre cum merg lucrurile, nu a lămurit care-i sunt intențiile, oricât de mult se străduiesc el și colaboratorii săi să dea impresia că va candida din nou.
Însă, această impresie nu corespunde realității, deoarece Biden este posibil să nu dorească un nou mandat sau să creadă că nu va avea succes. Dar, dacă ar anunța acum că nu vrea să mai candideze, ar deveni ceea ce în SUA se numește „un rățoi paralitic”, adică un om politic care doar ocupă postul, fără să mai dețină puterea.
Căci, dacă Biden ar anunța că urmărește sondajele de opinie și a hotărât să nu mai candideze pentru un nou mandat, viața politică a țării s-ar concentra pe presupunerile asupra persoanei care îi va fi succesor, pentru a-i câștiga favorurile. În asemenea circumstanțe, președintele își pierde capacitatea de manevră, deoarece toată lumea va ști că nu va mai putea împărți nimănui funcții și putere.
Este un lucru cert că majoritatea americanilor, inclusiv 60% din propriul său partid, pe lângă opiniile exprimate de mijloacele de informare care îi sunt ideologic apropiate, nu vor ca el să mai rămână încă un mandat la Casa Albă, însă, din motive practice, Biden nu poate să arunce public ștergarul, până în ultimul moment, dar, până atunci mai rămâne un an.
Cel mai rău scenariu care poate fi imaginat în acest moment este ca Biden și Trump să candideze din nou, deoarece unul dintre ei din cauza caracterului său impetuos și plin de vrajbă, iar celălalt datorită senilității sale evidente, îi pun pe cetățeni să-l aleagă ori pe cel mai antipatic, ori pe cel mai inutil. Pentru o țară bogată, cu 350 de milioane de locuitori, este o alternativă inexplicabilă.
Deocamdată, Biden se poartă ca și cum ar vrea să rămână pe post, ceea ce ar putea să fie adevărat. Deoarece, cu toate sondajele și comentariile din mijloacele de informare, este înconjurat de o camarilă, care într-adevăr deține puterea și care nu ar vrea să o piardă, așa cum s-ar întâmpla cu un alt candidat.
Pe de altă parte, republicanii dispun de multiple posibilități de a recupera Casa Albă… cu condiția ca Trump să nu candideze din nou.
Se pare că Biden este convins că țara este mai polarizată decât este în realitate, deoarece primește informații de la colaboratorii săi cei mai apropiați și din presa cea mai progresistă. Căci ofertele politice pe care le prezintă sunt asemănătoare cu cele ale sectoarelor mai radicale din partidul său și se pare că uită că ajuns la Casa Albă deoarece părea a fi moderat, iar țara voia puțină liniște după cei patru ani furtunoși ai lui Trump.
Astfel, în discursul asupra stării Uniunii nu a pierdut ocazia de a stârni țara împotriva republicanilor, avertizând că partidul rival vrea să reducă principalele prestări sociale, cum sunt siguranța socială și asistența medicală gratuită pentru pensionari. A stârnit hohotele de râs ale legiuitorilor din opoziție atunci când a spus că nu are de gând să oprească activitățile întreprinderilor petroliere, deoarece „vor mai trece cel puțin zece ani” până când vor fi înlocuiți combustibilii fosili, care afectează mediul înconjurător.
În Istorie, schimbarea unei energii cu alta a avut nevoie de 50-60 de ani, însă, există indicii că accelerarea istorică pe care o înregistrează țările, precum și progresele ar putea reduce la o cincime timpul acestui gen de transformări tehnice.
Prezentarea acestor lucruri a provocat strigăte de protest, nu din partea unuia, ci a mai multor legiuitori, care păreau a fi mai degrabă insulte personale, ceva neobișnuit la acest gen de discursuri, căci opoziția oferă cel mult câte un murmur de dezaprobare, din când în când.
Însă, de îndată ce a părăsit Congresul, Biden a pregătit ceea ce s-ar putea interpreta ca fiind prima sa campanie electorală, în statul Florida, al cărui guvernator, Ron DeSantis, este republicanul cel mai favorit, în momentul acesta, în sondajele de opinie, grație bunei gestiuni pe care a realizat-o în ultimii patru ani.
Succesul său a fost demonstrat de plecarea rezidenților din alte state spre Florida, unde se plătesc mai puține impozite și există mai multe libertăți în domeniul educației. Acest stat din sud nu pune impozite pe venituri, iar părinții au mai multe opțiuni în a alege câte o școală pentru fiii lor.
DeSantis, în plus, este mult mai tânăr, căci are mai puțin de 50 de ani, iar numele său evocă amintiri bune printre republicani: Ron este prescurtarea lui Ronald, același nume pe care l-a avut Reagan, președintele pe care conservatorii americani îl venerează și acum.
Însă, mai este timp. Candidații republicani mai au suficient timp pentru a se prezenta publicului. Unul dintre ei, fostul secretar de stat, Mike Pompeo, a anunțat că va candida la președinție, și nu este nicio îndoială că o vor face și alții.
Dacă vor fi mulți, așa cum s-a întâmplat în 2016, riscă să fie rași de personaje agresive cum a fost Donald Trump în acele momente. Datorită experienței sale, contactelor mediatice și a relațiilor prin cercurile economice pe care le are, va ridiculiza și va îi desființa, unul câte unul, pe posibilii săi rivali.
Trump este posibil să încerce să-și repete strategia și să se bazeze pe sprijinitorii săi totali, care ar putea reprezenta o treime din republicani și care ar fi în stare să-l plaseze în fața altor rivali și să-l aducă, din nou, la Casa Albă.
Dacă se va întâmpla așa, democrații au cea mai bună posibilitate a lor de a mai deține puterea executivă încă patru ani.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Deshojando la margarita Washington, Diana Negre

Ron DeSantis, Joe Biden,Donald Trump

Después del discurso del Estado de la Unión el pasado martes, poco saben, incluso quizá el propio presidente Joe Biden, si repetirá candidatura para renovar otro mandato de cuatro años en noviembre de 2024.
Su alocución ante las dos cámaras del Congreso, tradicional cada año desde 1934, aunque la Constitución tan solo exige que “de cuando en cuando” los presidentes informen al país de cómo marchan las cosas, no sirvió para saber cuáles son sus intenciones, por mucho que tanto él como sus colaboradores más inmediatos traten de dar la impresión de que repetirá candidatura.
Pero esta impresión puede no corresponder a la realidad porque Biden tal vez no desee presentase, o no crea que vaya a tener éxito si lo hace. Pero si en estos momentos anuncia que no piensa repetir mandato, se convierte en lo que aquí llaman un “pato paralítico”, es decir, un político que tan solo ocupa el cargo, pero ha perdido el poder.
Porque si Biden anunciara ahora que sigue los sondeos de opinión y que ha decidido no repetir mandato, la vida política del país se centraría ya en las suposiciones de quién será su sucesor y en ganar favores con él. En semejante circunstancia, el presidente pierde su capacidad de maniobra porque todos saben que ya no podrá repartir prebendas ni poder.
Es cierto que la mayoría de los norteamericanos, incluido el 60% de su propio partido, además de las opiniones expresadas por medios que le son ideológicamente afines, no quieren que vuelva a la Casa Blanca, pero por motivos prácticos Biden no puede tirar públicamente la toalla hasta el último momento, para el cual falta todavía un año.
El escenario peor que se puede imaginar en estos momentos, es que Biden y Trump repitan candidatura, pues el uno por su carácter impetuoso y divisivo, el otro por su senilidad evidente, plantean a los ciudadanos si votar por el más antipático o el más inútil. Para un país rico, con 350 millones de habitantes, es una alternativa inexplicable.
De momento, Biden actúa como si quisiera seguir en el cargo, algo que quizá podría incluso ser verdad. Porque a pesar de las encuestas y los comentarios de los medios informativos, está rodeado por una camarilla que realmente ostenta el poder y no lo quiere perder, como le ocurriría con otro candidato.
Por otra parte, los republicanos tienen muchas posibilidades de recuperar la Casa Blanca…excepto si Trump repite candidatura.
Parece ser que Biden cree que el país está más polarizado de lo que está y, si efectivamente está convencido de esto, es porque recibe sus informaciones de los colaboradores más inmediatos y de la prensa más progresista. Porque las ofertas políticas que presenta se parecen a las de los sectores más radicales de su partido y parece olvidar que si llegó a la Casa Blanca fue precisamente porque parecía moderado y el país quería algo de serenidad después de los cuatro tormentosos años de Trump.
Así, en el discurso del Estado de la Unión no perdió ocasión para agitar al país en contra de los republicanos, advirtiendo que el partido rival quiere reducir las principales prestaciones sociales, como son la seguridad social y la atención médica gratuíta a los jubilados. También provocó carcajadas de los legisladores de la oposición cuando dijo que no pensaba prohibir las actividades de las empresas petroleras, porque “falta por lo menos una década” para eliminar los combustibles fósiles que perjudican el medio ambiente.
Históricamente, los cambios de un suministro de energía a otro, han necesitado de 50 a 60 años y no hay indicios de que la aceleración histórica que vemos en las sociedades o en los avances informáticos, puedan reducir a una quinta parte este tipo de transformaciones técnicas.
Su presentación incluso provocó gritos de protesta en varias ocasiones, no de uno sino de varios legisladores, que más bien parecían insultos personales, algo poco habitual en este tipo de discursos, en que la oposición como mucho ofrece murmullos de desaprobación de cuando en cuando.
Pero nada más salir del Congreso, Biden preparó lo que podría interpretarse como su primera campaña electoral, en el estado de Florida, cuyo gobernador Ron DeSantis es el republicano más favorecido por el momento en los sondeos de opinión, gracias a la buena gestión de sus últimos cuatro años.
Su aprobación ha quedado demostrada en el éxodo de residentes de algunos estados hacia la Florida, en busca de menos impuestos, o mayores libertades en cuestiones educativas. Este estado sureño no aplica impuestos sobre la renta y los padres tienen más opciones a la hora de seleccionar las escuelas para sus hijos.
De Santis es además mucho más joven, pues no llega a los 50 años y además su nombre evoca buenos recuerdos entre los republicanos: Ron es la abreviatura de Ronald, el mismo nombre que Reagan, a quienes los conservadores norteamericanos veneran.
Pero falta mucho todavía. Los candidatos republicanos todavía tienen tiempo para presentarse al público. Alguno, como el ex secretario de Estado Mike Pompeo, ya ha hecho saber que se presentará y no hay duda de que aparecerán otros.
Si son muchos, como ocurrió en 2016, corren el peligro de verse arrasados por personajes agresivos como fue Donald Trump en aquel momento, que consiguió gracias a su experiencia, contactos mediáticos y medios económicos, ridiculizar y anular uno a uno a sus posibles rivales.
Es posible incluso que el propio Trump trate de repetir su estrategia y confíe en que sus seguidores incondicionales, que podrían representar un tercio de los republicanos incondicionales, podrán situarlo delante de otros rivales y llevarlo de nuevo a la Casa Blanca.
De ocurrir esto, los demócratas tienen su mejor posibilidad de mantener el poder ejecutivo por cuatro años más.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.