Când încasează ? Washington, Diana Negre

Cu toate declarațiile că „nimeni nu se află deasupra legii” și a presupunerilor de înaltă trădare, precum și de planuri machiavelice care amintesc de investigațiile din timpul președinției lui Trump, este imposibil să-i desprindem duhoarea de abuz de putere și nici de manevră politică percheziției din locuința personală a lui Donald Trump.
Oricât de guraliv și dezagreabil ar fi fostul președinte, nimeni nu poate afirma că toți cei 44 care l-au precedat au debordat de onestitate, mai ales că nu e prea mult de când familia Clinton încerca să ascundă informații de instanțele judiciare, și, și mai aproape, manevrele familiei Biden pentru a ascunde isprăvile puțin exemplare ale fiului actualului președinte, când s-a pus problema să i se taie o felie din influența tatălui său.
Însă, putem afirma cu tărie că niciunul, în toată istoria țării, n-a fost supus la o percheziție ca cea a lui Trump. De fapt, puțini sau poate niciun cetățean nu a fost supus unei asemenea invazii fără ca mai înainte să i se fi trimis o somație ca să predea materialele căutate.Tocmai partizanii lui Trump au spus că, dacă nimeni nu se află deasupra legii, nimeni n-ar trebui să se afle nici sub lege.
Poate există motive pentru această percheziție efectuată în condiții neobișnuite, dar, deocamdată, n-au fost făcute publice și există doar niște declarații generale de principiu și o intensă dezbatere publică, în care fronturile sunt previzibile, dar acutizate: mijloacele progresiste de comunicare, împreună cu oamenii politici democrați, repetă la nesfârșit formula că „legea este la fel pentru toată lumea”, în timp ce puținele mijloace conservatoare și partidul republican văd în toate acestea o dovadă de rea credință și o încercare de a abuza de putere în scopuri electorale.

Dacă asemenea divizări nu par a fi cel mai bun lucru pentru țară, considerațiile electorale sunt cu totul altceva: jumătate dintre americani sunt de acord cu percheziția reședinței lui Trump, oricât de mare ar fi procentajul majorității celor care recunosc că ceea ce s-a întâmplat este propriu unei republici bananiere.
Pentru Partidul Democrat, perspectivele electorale imediate sunt atât de periculoase, încât orice manevră pare a fi rezonabilă. Dacă nu fac nimic, e aproape sigur că partidul lor va pierde controlul asupra ambelor camere ale Congresului în luna noiembrie și va rămâne paralizat până la alegerile prezidențiale, care vor avea lor peste doi ani.
În mod normal, există mari șanse ca acele alegeri să readucă Casa Albă sub control republican, însă, de data aceasta, prezența lui Trump planează asupra coreligionarilor săi în mod periculos: sondajele arată că ar exista suficient sprijin în Partidul Republican pentru candidatura lui Trump, însă nu atât încât să poată câștiga alegerile. Fostul președinte a devenit, astfel, un personaj toxic și cea mai bună speranță pentru Partidul Democrat pentru a păstra Casa Albă.
Există alți candidați republicani care au mult mai multe posibilități de a recupera Biroul Oval, dar umbra lui Trump planează asupra lor și pune în pericol revenirea partidului la Casa Albă.
E ușor de imaginat că democrații tare își doresc o candidatură a lui Trump, deoarece, în momentul de față pare a fi candidatul cu cele mai multe dificultăți pentru a câștiga președinția, ceea ce ar menține Partidul Democrat la putere, cu toată decepția generală.
Trump ar representa pentru republicani o oportunitate pierdută, mai ales acum, când câștigă sprijin în sectoare care, în mod tradițional, sunt democrate, cum ar fi femeile casnice, indignate că republicanii au desființat școli.
Însă fenomenul Trump va dispărea, iar alternanța la putere își va urma cursul, la fel ca în atâtea țări democratice. Dacă nu în 2024, mai încolo, republicanii se vor întoarce la Casa Albă și vor demonstra că „atunci când dai, mai și încasezi”, cu măsuri de răzbunare împotriva rivalilor lor politici. Atunci vor fi democrații cei care vor vorbi de republici bananiere. Și unii, si ceilalți vor avea dreptate.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

¿Cuándo las toman? Washington, Diana Negre

A pesar de las declaraciones de que “nadie está por encima de la ley” y de las suposiciones de alta traición y de planes maquiavélicos que recuerdan las investigaciones durante la presidencia de Trump, es imposible quitar el tufo de abuso de poder ni de maniobra política al registro de la residencia personal de Donald Trump.
Por muy bocazas y desagradable que sea el expresidente, nadie puede decir que todos los 44 que le precedieron eran prodigios de honestidad, especialmente porque no están muy lejanos los esfuerzos de la familia Clinton por ocultar información a las instancias judiciales y aún más cerca las maniobras de la familia Biden para esconder las andanzas poco ejemplares del hijo del actual presidente a la hora de sacarle tajada a la influencia de su padre.
Pero sí podemos decir que ninguno en la historia del país fue sometido a un registro como Trump. En realidad, pocos o ningún ciudadano tuvo semejante invasión sin que antes se le enviara un requerimiento para entregar los materiales que se buscaban. Precisamente los seguidores de Trump dijeron que, si nadie está por encima de la ley, nadie debería tampoco estar por debajo.
Tal vez haya razones para este registro en condiciones irregulares pero, de momento, no se han hecho públicas y tan solo tenemos declaraciones generales de principio y un intenso debate público en que los frentes son los previsibles, pero agudizados: los medios progresistas de comunicación, junto con los políticos demócratas, repiten la cantinela de que “la ley es igual para todos”, mientras que los pocos medios conservadores y el partido republicano ven en todo esto una prueba de mala fe y un intento de abusar del poder con fines electorales.
Si semejantes divisiones no parecen lo mejor para el país, las consideraciones electorales son otra cosa: la mitad de los norteamericanos está de acuerdo con el registro hecho en la residencia de Trump, por mucho que un porcentaje algo mayor admita que lo ocurrido es más bien propio de una república bananera.

Para el Partido Demócrata, las perspectivas electorales inmediatas son tan peligrosas que cualquier maniobra parece razonable. Si no hacen nada, es casi seguro que su partido perderá el control de ambas cámaras del Congreso el próximo noviembre y quedará paralizado hasta las elecciones presidenciales dentro de dos años.
Normalmente, esas elecciones tendrían grandes posibilidades de devolver la Casa Blanca a control republicano, pero esta vez la presencia de Trump planea sobre sus correligionarios de manera peligrosa: las encuestas indican que habría suficiente apoyo en el Partido Republicano para una candidatura de Trump, aunque no sería suficiente para ganar las elecciones. El expresidente se ha convertido así en un personaje tóxico y en la mejor esperanza del Partido Demócrata para conservar la Casa Blanca.
Hay otros candidatos republicanos con muchas más posibilidades de recuperarla, pero la sombra de Trump planea sobre ellos y pone en peligro el retorno del partido a la Casa Blanca.
Es fácil imaginar que los demócratas desean una candidatura de Trump porque, en estos momentos, parece el candidato republicano con más dificultades para ganar la presidencia, lo que mantendría al Partido Demócrata en el poder a pesar del desencanto general.
Trump representaría para los republicanos una oportunidad perdida, especialmente ahora que van ganando apoyo en sectores tradicionalmente demócratas, como son las amas de casa indignadas por el cierre de las escuelas impuesto por el Partido Demócrata y la población de origen hispanoamericano, que se está pasando al bando republicano.
Pero el fenómeno Trump desaparecerá y la alternancia de poder seguirá aquí como en tantos países democráticos. Si no es en 2024, más adelante los republicanos volverán a la Casa Blanca y demostrarán aquello de que “donde las dan las toman”, con medidas de venganza contra sus rivales políticos.Entonces serán los demócratas quienes hablen de las repúblicas bananeras. Y ambos tendrán razón.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Surprize electorale Washington, Diana Negre

Trei luni înaintea alegerilor parlamentare parțiale și cu un sprijin foarte scăzut pentru președintele Biden, tot ce se întâmplă în afara și în interiorul țării este văzut din perspectivă electorală. Lucrurile sunt problematice atât pentru republicani, cât și pentru democrații care încearcă să-și păstreze puterea.
Ultima surpriză a fost referendumul din statul Kansas asupra avortului, deoarece, într-un loc clar conservator, populația a votat pentru menținerea dreptului de a întrerupe sarcina până în a 15 săptămână de gestație.
Pe de o parte, această decizie a demonstrat ceea ce au semnalat recent magistrații Tribunalului Suprem, atunci când au votat modificarea sentinței care garanta dreptul constituțional de a avorta: votul din Kansas întărește poziția Tribunalului Suprem care nu a încearcat să interzică avortul, ci doar să lase această chestiune la latitudinea celor 50 de state ale uniunii americane, așa cum se cuvine într-un stat federal.
Surpriza în cazul statului Kansas este că e vorba de un stat conservator și, cu toate că rezultatul îi bucură pe cei din sectoarele progresiste – prin urmare și Partidul Democrat – arată și faptul că în țară s-ar mai putea repeta asemenea situații.
Pentru moment, nu se poate ști care vor fi rezultatele. În Indiana, de exemplu, votul a fost împotriva avortului, iar în alte locuri, dezbaterile continuă.
Dacă și alte state vor urma rapid modelul din Kansas, democrații vor pierde unul dintre argumentele lor electorale pentru alegerile din noiembrie, deoarece populația va considera că această chestiune este rezolvată și se va concentra pe ceea ce o interesează cel mai mult, adică problemele economice.
Economia este un teren minat pentru democrați, deoarece este greu de imaginat o îmbunătățire într-un timp atât de scurt, și, de obicei, populația consideră că răspunderea, atât pentru lucrurile bune, cât și pentru cele rele, îi revine partidului care se află la putere.
Din partea democraților se fac încercări pentru a distrage atenția: de la voiajul la Taiwan a președintei Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi, până la războiul din Ucraina sau evoluția pandemiei Covid, dar, este improbabil să poată compensa iritarea generală pentru situația economică cauzată de lipsa de articole, într-o țară obișnuită cu abundența, și de o inflație care depășește toate măririle salariale.
Unele măsuri aprobate de democrați nu vor avea efect înaintea alegerilor, cum este decizia de a mări până la 87.000 numărul funcționarilor din Finanțe, care, probabil, îi vor exaspera pe contribuabilii americani, anul viitor, când aceștia își vor prezenta declarația de venituri. Este un lucru care îi va face și mai nepopulari.
Cea mai bună speranță pentru democrați ar putea fi fostul președinte, Donald Trump, care pare hotărât să candideze din nou, mai ales pentru că sondajele arată că are mai mult sprijin popular decât Joe Biden, actualul locatar al Biroului Oval.
Însă, a dispune de mai mult sprijin decât Biden nu servește prea mult: pe de o parte, actualul președinte nu se bucură de popularitate, iar, pe de alta, este aproape sigur că nu va candida din nou.
În același timp, este greu de crezut că electoratul îi va da lui Trump, din nou, Casa Albă, astfel că prezența sa, în aceste momente, când vor avea alegeri parțiale, va avea ca efect îndepărtarea alegătorilor moderați, slăbind, în felul acesta, poziția republicanilor, dând o oportunitate Partidului Democrat de a rămâne la putere, contrar pronosticurilor și precedentelor.
Până la alegerile prezidențiale mai sunt doi ani, iar prezența lui Trump este posibil să dispară până atunci. Deocamdată, planează periculos asupra partidului său, care se pare că nu a găsit, încă, o figură capabilă să-l înlocuiască.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Sorpresas electorales Washington, Diana Negre

A tres meses de las elecciones parciales parlamentarias y con un apoyo muy escaso para el presidente Biden, cuanto ocurre fuera y dentro del país es visto desde una perspectiva electoral. Y es tan problemática para la oposición republicana como para los demócratas que tratan de mantener el poder.
La última sorpresa fue el referéndum del estado de Kansas con respecto al aborto, pues en un lugar claramente conservador, la población votó para mantener el derecho a interrumpir el embarazo hasta las 15 semanas de gestación.
Por una parte, esta decisión demostró lo que los magistrados del Supremo habían indicado recientemente cuando votaron para modificar la sentencia que garantizaba el derecho constitucional al aborto: El voto de Kansas refuerza la posición del Supremo de que no se trata de prohibir el aborto, sino de poner el asunto en manos de los 50 estados de la unión americana, como corresponde a un estado federal.
La sorpresa, en el caso de Kansas, se debe a que se trata de un estado conservador y, si bien el resultado alegra a los sectores progresistas -y en consecuencia al Partido Demócrata- también indica que en el país podrían repetirse situaciones semejantes.
De momento es difícil saber cuáles serán los resultados. En Indiana, por ejemplo, la votación fue contraria al aborto y en otros lugares los debates continúan.
Si más estados siguen el modelo de Kansas rápidamente, los demócratas perderían uno de sus argumentos electorales el próximo mes de noviembre, porque la población daría esta cuestión por zanjada y se centraría en lo que generalmente más le importa, que son los problemas económicos.
La economía es un terreno minado para los demócratas pues es difícil imaginar una mejora a tan corto plazo y lo habitual es que la población responsabilice, tanto para lo bueno como para lo malo, al partido en el poder.
Hay intentos demócratas para marear la perdiz, desde el viaje a Taiwán de la presidenta de la Cámara de Representantes Nancy Pelosi, hasta la guerra de Ucrania o la evolución del Covid, pero es improbable que compensen la irritación general por la situación económica debido a la escasez de artículos en un país acostumbrado a la abundancia y una inflación que supera cualquier incremento salarial.
Algunas medidas aprobadas por los demócratas no tendrán efecto antes de las elecciones, como la decisión de ampliar en 87.000 el número de empleados de Hacienda, quienes probablemente atormentarán a los contribuyentes norteamericanos el año próximo, cuando llegue la hora de hacer la declaración de renta. Es algo que los hará todavía más impopulares.
La mejor esperanza para los demócratas podría ser el expresidente Donald Trump, quien parece decidido a volver a ser candidato, especialmente porque las encuestas indican que tiene más apoyo popular que Joe Biden, el actual ocupante de la Oficina Oval.
Pero tener más apoyo que Biden sirve de poco: por una parte, el actual mandatario presidente goza de escasa popularidad y, por la otra, es casi seguro que no volverá a presentarse.
Al mismo tiempo, cuesta imaginar que el electorado devolverá a Trump a la Casa Blanca, de forma que su presencia en estos momentos de elecciones parciales tan solo ha de servir para alejar a los votantes moderados y así debilitar a los republicanos y dar una oportunidad al Partido Demócrata de mantenerse en el poder en contra de los pronósticos y los precedentes.
Para las elecciones presidenciales faltan más de dos años y la presencia de Trump tal vez ya haya desaparecido para entonces. De momento, planea de manera peligrosa para su partido que todavía no parece haber encontrado una figura capaz de sustituirlo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Nici cu tine, dar nici fără tine Washington, Diana Negre

La numai trei luni înainte de alegerile legislative, cu popularitatea președintelui Biden la niveluri mai joase decât oricare dintre cele pe care le-au avut predecesorii săi, cu excepția lui Jimmy Carter, Partidul Republican își poate freca mâinile în așteptarea unei plimbări electorale, care să-i permită neutralizarea oricărei inițiative democrate și pregătirea drumului spre Casa Albă, peste doi ani.
Însă, totuși, previziunile nu sunt atât de sigure: republicanii au de-a face cu Donald Trump, care planează ca un tăun asupra viitorului partidului.
După tropăielile în urma înfrângerii sale electorale de acum aproape doi ani, Trump a pierdut mult sprijin în sectoarele care, de obicei hotărăsc cine câștigă în alegeri, adică, printre cei care nu se angajează față de niciun partid, se consideră independenți și votează pentru cel care li se pare a fi cel mai bun, atunci când se duc la urne.
Cei care votează necondiționat cu Trump sunt o minoritate în sectorul republican, însă numărul lor este, totuși, considerabil și reprezintă un bloc la care niciun candidat republican nu poate renunța ca să obțină victoria.
Sunt oameni care n-ar vota pentru un candidat democrat, însă, dacă aspirantul republican nu-i satisface, pur și simplu rămân acasă, lipsind partidul de un număr atât de mare de voturi, încât victoria electorală este aproape imposibilă.
Prezența lui Trump în campania pentru alegerile legislative din noiembrie viitor nu este numai o problemă pentru republicani, ci și o mostră a ceea ce s-ar putea întâmpla peste doi ani.
Acum, când alegerile sunt pentru congresmenii și senatori, Trump este o problemă, deoarece sprijină niște candidați uneori prea radicali și privează partidul de elementele care ar trebui să-i aducă o victorie ușoară.
În 2024, pentru alegerile generale, Trump dă asigurări că vrea să fie din nou candidat prezidențial, ceea ce i-ar favoriza pe democrați, din diferite motive.

Unul dintre ele este că Trump ar obține cu greu victoria, deoarece adepții săi totali nu sunt suficienți, independenții probabil nu-l vor vota, iar elementele de centru din partidul său, în mod sigur, se vor abține de la vot.
Alt motiv este că lupta pentru a obține candidatura va fi, de data aceasta, mult mai dură decât în 2016. Dacă vreunul dintre rivalii lui Trump reușește să se impună și devine candidat, probabil că nu va avea sprijinul adepților entuziaști ai lui Trump și se va vedea în situația de a fi dezavantajat în fața democraților. Dacă, din contră, se impune Trump, va alunga elementele moderate, absolut necesare pentru a câștiga alegerile.
În plus, Trump are atât de mulți bani, încât e foarte greu să lupți împotriva lui pentru a obține nominalizarea. După ce a pierdut alegerile, a tot cerut și a obținut bani pentru campania sa.
Adică, republicanii nu pot câștiga fără voturile pe care le atrage Trump, dar nici cu problemele pe care le aduce candidatura sa: nici cu Trump, dar nici fără el.
În 2024, Trump va avea 78 de ani, exact vârsta lui Biden când a câștigat alegerile. Senilitatea actualului președinte nu se va repeta în mod necesar și la succesorul său, cu toate că vârsta va fi aceeași, însă amintirea celor patru ani în care Biden își căuta cuvintele, cu lapsusuri evidente, poate afecta candidatura lui Trump.
Unica soluție din punctul republican de vedere este ca Trump să renunțe și să devină un personaj influent într-o viitoare administrație a partidului său și să ajute un candidat valabil, atât cu banii de care dispune, cât și cu voturile conservatoare pe care le poate atrage.
Faptul că aceasta este formula cea mai logică și practică nu înseamnă că va fi și cea mai probabilă… nici măcar probabilă: ego-ul magnatului newyorkez poate cântări mai mult decât orice considerație practică.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Ni contigo ni sin tí. Washington, Diana Negre

A solo tres meses de las elecciones legislativas, con la popularidad del presidente Biden a niveles más bajos que cualquiera de sus recientes predecesores a excepción de Jimmy Carter, el Partido Republicano se puede frotar las manos en espera de un paseo electoral que le permita neutralizar cualquier iniciativa demócrata y preparar el camino hacia la Casa Blanca dentro de dos años.
Pero esta vez, las previsiones ya no son tan seguras: los republicanos se las han de ver con Donald Trump, que planea como un moscardón sobre el futuro del Partido.
Después de sus pataletas tras la derrota electoral de hace casi dos años, Trump ha perdido mucho apoyo en los sectores que generalmente deciden las elecciones, es decir, los que no se comprometen con ningún partido, se consideran independientes y votan por quien mejor les parece en el momento de ir a las urnas.
Pero si los incondicionales de Trump son una minoría dentro del sector republicano, su número tampoco es despreciable y representan un bloque al que ningún candidato republicano puede renunciar si ha de obtener la mayoría.
Son gente que no votaría por un candidato demócrata, pero si el aspirante republicano no les satisface, simplemente se quedan en casa y privan al partido de un número tan grande de votos que la victoria electoral es casi imposible.
La presencia de Trump en la campaña para las legislativas de noviembre no es solamente un problema para los republicanos ahora, sino también una muestra de lo que podría ocurrir dentro de dos años.
Ahora, cuando las elecciones son para congresistas o senadores, Trump es un problema porque apoya a candidatos a veces demasiado radicales para ganar en noviembre y priva así al partido de los elementos para obtener una victoria que debería ser fácil.
En 2024, para las elecciones generales, Trump asegura que quiere volver a presentarse como candidato presidencial, lo que favorecería a los demócratas por varias razones.
Una de ellas es que Trump tendría difícil la victoria, porque sus fieles incondicionales no son suficientes, los independientes probablemente no le votarán y los elementos de centro de su partido seguramente se abstendrán.
Otra es que la lucha en las primarias para obtener la candidatura sería esta vez más dura que en 2016. Si alguno de los rivales de Trump consigue imponerse y convertirse en candidato, probablemente no tendrá el apoyo de los seguidores más entusiastas de Trump y se verá en situación de desventaja ante los demócratas. Si, por el contrario, se impone Trump, alejará a los elementos moderados, imprescindibles para ganar las elecciones.
Además, Trump tiene las arcas tan repletas que es muy difícil luchar contra él para obtener la nominación. Desde que perdió las elecciones, ha seguido pidiendo y obteniendo dinero para su campaña.
Es decir, los republicanos no pueden ganar sin los votos que atrae Trump, ni tampoco con los problemas que acarrea su candidatura: ni con Trump ni sin él.

En 2024, Trump tendrá ya 78 años, la misma edad que Biden cuando ganó las elecciones. La senilidad del actual presidente no se ha de repetir necesariamente en su sucesor a pesar de coincidir las edades, pero el recuerdo de los cuatro años de Biden buscando palabras y con lapsos evidentes, puede perjudicar la candidatura de Trump.
La única solución desde el punto de vista republicano es que Trump renuncie y se convierta en un personaje influyente dentro de una futura administración de su partido y que ayude a un candidato viable tanto por el dinero de que dispone como por los votos conservadores que puede atraer.
Que ésta sea la fórmula más lógica y práctica no significa que sea la más probable…ni probable en absoluto: el ego del magnate neoyorquino puede pesar más que cualquier consideración práctica.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

În căutare de noi strategii Washigton, Diana Negre

Cele cinci luni de război în Ucraina au fost o surpriză pentru cei care credeau că o agresiune de acest gen ar fi imposibilă, dar și o avertizare pentru toată lumea: ne aflăm într-o nouă etapă, în care, normele acceptate de lumea occidentală nu mai sunt valabile dincolo de frontierele ei.
Structurile în vigoare de la jumătatea secolului trecut nu mai servesc la nimic. Erau o combinație de amenințare nucleară (definită ca distrugere reciprocă asigurată și, deci, o garanție că nu vor exista atacuri atomice) și sfere de influență definite. Lumea occidentală are nevoie, acum, de noi formule, dacă vrea să-și apere valorile și modul de viață.
Populația și teritoriile, relativ puține, care formează această alianță de țări democratice cunoscută sub denumirea de Occident, caută noi forme pentru a-și asigura sistemul de care se bucură. Modul lor de viață și de guvernare este foarte puțin apreciat de noua putere mondială care este China, la fel ca gigantul geografic rus, care are noi ambiții internaționale.
Dreptul fiecărui stat de a-și hotărî soarta îl reclamă democrațiile occidentale, dar nu și Rusia sau China. Moscova a revenit la pretențiile imperiului sovietic, care își aroga dreptul la zone de influență, așa cum a făcut cândva cu sateliții URSS-ului în răsăritul Europei. Iar China merge pe același drum, considerând că poate viola acordurile referitoare la integrarea fostei colonii britanice, Hong Kong, până la crearea de noi teritorii în insule artificiale în Oceanul Pacific.

Tacticile războiului rece nu-i mai sunt suficiente lumii occidentale, care caută noi formule pentru a menține echilibrul de forțe, care să-i garanteze supraviețuirea. Are nevoie de noi „arme”, militare și politice, adaptate la timpurile și la tehnologia noastră.
Aceste noi timpuri au adus o globalizare care nu permite izolarea pentru a se apăra, așa cum se proceda timp de secole, când condițiile geografice permiteau acest lucru. Dar, deschid, de asemenea, și posibilitatea de a exporta idei, pentru a contracara propagande și cânturi de sirene. Războiul modern nu se limitează la tunuri sau la intimidarea nucleară, ci se întinde și cibernetică, la informare sau la …dezinformare.
E important -și posibil- să contracarezi aceste atacuri, însă, o politică capabilă să controleze informațiile care pot fi răspândite de inamicii externi sau interni trebuie să se miște foarte abil între ceea ce este cenzura, propaganda politică și protecția datelor.
Între timp, este dificil să știm care este într-adevăr situația Moscovei în principala sa sferă de infuență, care este lumea euro-asiatică. Un exemplu este recenta încleștare dintre Rusia și Kazahstan, o țară care pare să justifice întrucâtva războiul rușilor din Ucraina, și care totuși, oferă ajutoare guvernului de la Kiev și refuză să recunoască republicile Donetsk și Lugansk, așa cum ar vrea Moscova.
Pentru a nu irita Kremlinul că nu recunoaște ca state indepedente aceste două regiuni ucrainene, guvernul din Kazahstan afirmă că refuză să le recunoască, deoarece, dacă toți cei care vor să se separe ar face-o, numărul țărilor din lume s-ar tripla.

Este imposibil să știm dacă guvernul de la Astana încearcă să se arate mai independent față de Rusia decât este în realitate, sau dacă într-adevăr se străduiește să marcheze distanțe pentru a nu se vedea într-o situație similară cu cea a Ucrainei, însă poziția Kazahstanului, o țară de mari dimensiuni, cu o frontieră de peste 4000 de kilometri cu Rusia, va fi un indiciu al capacității de manevră a Moscovei și al ambițiilor ei imperiale.
Este un lucru pe care îl vor urmări cu interes la frontierele occidentale ale lumii slave, mai ales în Europa Răsăriteană, unde, încă este proaspătă amintirea celor patru decenii de apartenență la Pactul de la Varsovia, care a transformat în sateliți sovietici seria de țări de la Polonia până la Bulgaria.
Neliniștea se întinde și la țări care înainte erau neutre, cum sunt Finlanda sau Suedia, care au hotărât se se alăture la NATO, în fața a ceea ce pare a fi noua politică de expansiune a Rusiei.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Buscando nuevas estrategias Washigton, Diana Negre

Los cinco meses de guerra en Ucrania han sido una sorpresa para quienes creían imposible una agresión de este tipo y también un aviso para todos: nos hallamos en una nueva etapa en que las normas aceptadas por el mundo occidental no rigen más allá de sus fronteras.
Las estructuras en vigor desde mediados del siglo pasado sirven ya de poco. Era una combinación de amenaza nuclear (definida como “destrucción mutua asegurada” y por tanto una garantía de que no habría ataques atómicos) y esferas de influencia definidas. El mundo occidental necesita hoy nuevas fórmulas si quiere defender sus valores y forma de vida.
La población y territorios, relativamente escasos de lo que forma esta alianza de países democráticos y que se conoce como “Occidente”, buscan nuevas formas para garantizar el sistema de que goza. Su forma de vivir y gobernar es tan poco apreciada en la nueva potencia mundial en que se ha convertido la China, como en el gigante geográfico ruso, con renovadas ambiciones internacionales.
El derecho de cada estado a decidir su propio destino lo reclaman las democracias occidentales, pero no Rusia ni China, sus dos mayores rivales: Moscú ha vuelto a los planteamientos del imperio soviético, que se arrogaba el derecho a zonas de interés como hizo otrora con los satélites de la URSS en el este de Europa. Y China va por el mismo camino, desde considerarse con derecho de violar los acuerdos en cuanto a la integración de la excolonia británica de Hong Kong, hasta la creación de nuevos territorios en las islas artificiales del Pacífico.
Las tácticas de la guerra fría ya no le bastan al mundo occidental, que busca nuevas fórmulas para mantener el equilibrio de fuerzas que garantice su supervivencia. Necesita otras “armas”, militares y políticas, adaptadas a nuestros tiempos y tecnología.
Estos nuevos tiempos han traído una globalización que impide aislarse para defenderse, como se hizo durante siglos cuando las condiciones geográficas lo permitían. Pero también abren la posibilidad de exportar ideas y contrarrestar propagandas y cantos de sirena. La guerra moderna no se limita a los cañones o la intimidación nuclear, sino que se extiende a la cibernética y la información…o desinformación.
Es importante -y posible- contrarrestar estos ataques, pero una política orientada a controlar las informaciones que puedan diseminar enemigos externos o internos ha de hilar muy fino entre lo que es censura, propaganda política y protección de datos.

Entre tanto, es difícil saber cuál es realmente la situación de Moscú en su principal esfera de influencia que es el mudo euro-asiático. Un ejemplo lo puede dar el reciente tira y afloja entre Rusia y Kazkastan, un país que parece justificar la guerra rusa contra Ucrania, pero mantiene algunas ayudas al gobierno de Kiev y se niega a reconocer las repúblicas de Donetsk y Lugansk, como desearía Moscú.
Para no irritar al Kremlin por no reconocer como estados independientes a esas dos regiones ucranianas, el gobierno de Kazakstán explica que se niega a dar este reconocimiento a más territorios porque, si todos los que quieren separarse lo hicieran, se triplicaría el número de países en el mundo.
Es imposible saber si el gobierno de Astana trata de mostrarse más independiente de Rusia de lo que realmente es, o si realmente trata de marcar distancias para no verse en una situación semejante a la de Ucrania, pero la posición de Kazakstán, un país de grandes dimensiones y con una frontera de más de 4000 kilómetros con Rusia, será una indicación de la capacidad de maniobra de Moscú y de sus ambiciones imperiales.
Es algo que seguirán con interés en las fronteras occidentales del mundo eslavo, especialmente en el Este de Europa, donde todavía se halla fresco el recuerdo de cuatro décadas de pertenencia al Pacto de Varsovia, que convirtió en satélites soviéticos a países desde Polonia a Bulgaria.
Y la inquietud se extiende hasta países antes neutrales, como Finlandia o Suecia, que han decidido sumarse a la OTAN ante lo que parece una nueva política de expansión rusa.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Washington, Diana Negre

Desde que Rusia lanzó sus ataques contra Ucrania, este país ha sido objeto de oleadas de simpatía y solidaridad, pero la supervivencia de Ucrania como nación independiente está tan amenazada como el primer día.
El riesgo de que su población se vea diezmada y sus estructuras económicas seriamente dañadas se une a la amenaza a la independencia y casi hasta la supervivencia de Ucrania
La buena voluntad y simpatía occidentales han influido en la valoración de los hechos y las expectativas, de forma que hoy en día está muy extendida la esperanza de que los ucranianos consigan superar esta época de ataques rusos e incluso consolidar sus esfuerzos por alejarse de la órbita rusa y entrar en el ámbito occidental.
La realidad es diferente y las perspectivas a que se enfrenta el gobierno ucraniano son más bien negativas: Rusia, después de sus primeros movimientos militares, parece hacer recuperado fuerzas y, contrariamente a lo que muchos esperaban, el gobierno de Vladimir Putin ha salido reforzado, de forma que su gobierno goza ahora de índices de popularidad superiores al 70%, mucho más que antes de la contienda.
Incluso la propaganda rusa, de que estaba luchando contra el fascismo, ha sido aceptada por amplios sectores de la sociedad rusa, aunque en general hay una cierta apatía y lo que más interesa al ciudadano ruso de a pie es no tener sanciones y seguir tranquilamente con su vida.
Es algo que, por el momento, no ha conseguido logrado Putin: la abundancia de suministros a que estaba acostumbrada la población ha desaparecido, o bajado de calidad. Pero en cambio sí ha logrado que la gente se arremoline en torno a suyo y acepte su versión de que es preciso defender la amenazada integridad del suelo patrio.
Hay opiniones contrarias entre la población más preparada, pero se trata de un porcentaje pequeño y por ahora no parece probable que pueda contrarrestar las acciones de Putin ni el gran apoyo que ha despertado en la mayoría de los rusos.
Si la guerra siguiera reduciendo el nivel de vida del país, existe una posibilidad de que la imagen de Putin sufra un desgaste que acabe beneficiando a Ucrania, pero la historia rusa sugiere que ocurriría justamente lo contrario y que la población se arremoline en torno a su líder.
Ucrania, entre tanto, ha de sobrevivie con una capacidad de resistencia limitada, tanto porque sus arsenales en armamento son insuficientes, como por un terreno llano que no sirve para ofrecer resistencia a ningún invasión, de forma que su único recurso para contrarrestar en alguna forma los ataques rusos es el armamento occidental que ha dado grandes resultados, pero le llega a cuentagotas, especialmente por razones geográficas que favorecen a Moscú, y exige un entrenamiento que los soldados ucraniano no tienen
Rusia, además de una población varias veces mayor que la ucraniana, además de un ejército y unos arsenales militares mucho mayores que los ucranianos, cuenta con la insuperable ventaja territorial: Rusia es mucho más vasta y permite retiradas, despliegues y reorganizaciones ilimitadas, mientras que las planicies ucranianas son difíciles de defender y ofrecen a Moscú la posibilidad de arrasarlas. Y, lo que todavía es más grave y preocupa a los vecinos de Ucrania, la geografía le permite a Rusia alcanzar otros países en el caso de que Putin desee reconstruir el imperio soviético.
La falta de preparación técnica y la malversación de recursos del ejército ruso tienen un efecto en la opinión del mundo occidental que no corresponde a lo que ocurre en Rusia, donde hay una gran tolerancia para la destrucción, la malversación, la ineficiencia y la pérdida de vidas, de forma que las acciones militares ordenadas por Putin no tienen en su país las repercusiones negativas que vemos -y esperamos- en el mundo occidental.
La consecuencia hasta el momento ha sido un gran número de bajas tanto en las filas rusas como las ucranianas, además de la pérdida de territorios en la parte oriental de Ucrania. Por mucho que Ucrania goce de simpatías internacionales, no son suficientes ni para aumentar sus arsenales de manera rápida ni para contrarrestar la superioridad en números, tanto de soldados como de armas, del ejército ruso.
Cada vez se extiende entre los observadores norteamericanos la idea de que Ucrania tendrá que volver al redil de su geografía, renunciar a sus ambiciones de sumarse al bienestar y las libertades occidentales y convivir con las realidades que le ha impuesto el vecindario en que se halla.
Tal vez así consiga por lo menos salvaguardar la independencia de parte de su territorio y mantener su identidad como nación independiente, aunque obligada a una neutralidad impuesta por Moscú y reducida territorialmente en su parte oriental, ocupada por Rusia tanto ahora como tras la toma de Crimea hace algunos años Si tiene mucha suerte, Ucrania tal vez consiga mantener el puerto de Odessa y las actividades económicas de esta región, pero siempre bajo la vigilancia -y la amenaza, de Moscú.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Ucrainia, un război anunțat Washington, Diana Negre

După reacția inițială de oroare față de invazia rușilor în Ucraina, tot apar comentarii nuanțate despre situația, rațiunile Mosccovei, dar și cele ale Washingtonului, principalul actor al NATO, căruia i se atribuie din ce mai multă responsabilitate pentru conflict.
Aceste comentarii nu se limitează numai la opiniile experților europeni, deoarece apar și în SUA, unde ies la iveală tot mai multe îndoieli că războiul din Ucraina nu va avea un sfârșit bun, nici pentru ucraineni, nici pentru țările care cândva au fost obligate să intre în Pactul de la Varsovia și să trăiască sub jugul sovietic, țări care acum se tem de o nouă agresivitate a Rusiei.
Locul în care coincid cei mai mulți critici ai acestei situații este acela în care NATO, sub conducerea SUA, a împins guvernul Kievului într-o aventură din care cu greu va putea ieși cu bine. În plus, experții americani în istoriografie rusă știu că Moscova niciodată nu va accepta ca Ucraina să se apropie de lumea occidentală, nici prin intermediul Uniunii Europene, și cu atât mai puțin prin NATO.
Circumstanțele ucrainene, la fel ca cele ale atâtor altor țări, sunt dominate de geografia lor, ceva ce nicio țară nu poate domina: câmpiile din răsăritul Europei, care deschid posibilitatea de a pătrunde până în Polonia și în bazinul Dunării, au influențat viziunea strategică a Rusiei, de secole încoace. Este de neconceput ca această viziune să se schimbe acum și nici să tolereze ceea ce n-a acceptat niciodată.
Imensele întinderi rusești, țara cu cea mai mare suprafață din lume, care se întinde pe două continente, cu 11 fuse orare, i-au determinat strategia – la fel s-a întâmplat și în alte țări și regiuni care au răspuns, fiecare în felul său, la sfidările sau avantajele geografice respective.
Geografia scapă controalelor umane precum și planificării politice. Este o realitate hotărâtoare în relațiile internaționale din toată lumea.

Cu toate că Rusia, cu tot regretul ei, nu a putut opri, atunci când s-a dizolvat URSS ca țări din Europa Orientală, cândva membre ale Pactului de la Varșovia, cunoscute ca „sateliți” ai Moscovei, să treacă în structurile economice și militare occidentale și să intre în NATO și în Uniunea Europeană, viziunea ei strategică s-a schimbat tot atât de puțin ca și geografia ei.
Frustrarea rusă a rămas cuprinsă în fraza actualului președinte, Vladimir Putin, conform căreiea, dizolvarea Uniunii Sovietice a fost cel mai mare dezastru al secolului XX.” Iar acțiunile sale recente din Ucraina arată că el va încerca că corecteze aceste lucruri în măsura în care este posibil.
Mai greu de înțeles este decizia americanilor de a-și întinde sfera de influență asupra Ucrainei, făcând-o să cocheteze cu structurile militare și economice occidentale. Mai ales deoarece Moscova a lăsat foarte clar să se înțeleagă că nu va tolera asemenea lucruri atunci când a ocupat singurul port cu apă temperată din peninsula Crimeea asigurându-și, în felul acesta, accesul la singurul port cu apă temperată: Sevastopol, locul unde flota rusă are asigurate 12 luni pe an fără gheață.
Însă, spre deosebire de Vladivostok sau de porturile sale baltice, gheața nu-i oprește mișcările iarna, ieșirea din Marea Neagră prin Bosfor prezintă probleme, deoarece i-o controlează Turcia, țară care, tot din motive geografice, a fost nevoită să se înfrunte cu Moscova, de-a lungul istoriei.
La fel s-ar întâmpla cu Odesa, alt port ucrainean pe care Rusia ar vrea să-l controleze, însă cu aceleași limitări pentru a ieși din Marea Neagră.
Strategii Pentagonului și ai administrației americane știu aceste lucruri, dar, cu toate aestea, au îndemnat Ucraina să se apropie de lumea occidentală. Consecința a fost războiul care a izbucnit în luna februarie și care durează de mai mult de șase luni, cu o uzură pentru ruși care este catastrofală pentru Kiev, cu pierderea teritoriilor orientale.
Știrile care sosesc pot păcătui prin optimism sau pesimism, însă cu toate că cele mai favorabile rezistenței ucraniene pot fi sigure, acestea nu înseamnă nici sfârșitul conflictului și nici o victorie stabilă pentru Ucraina.
Dacă s-ar ajunge la o pace care să consolideze avansul rușilor și să-i lase Ucrainei restul țării, aceasta n-ar dura mult, deoarece ambițiile rușilor în fața enormelor întinderi spre vest nu vor dispărea , iar amenințarea unui nou război va fi permanentă.
Posibilitatea de a primi Ucraina în NATO și în Uniunea Europeană este îndepărtată, oricât de mult și-ar dori ucrainenii aceste lucruri. Nici măcar nu e clar dacă au sprijinul vecinilor lor, cândva sateliți sovietici, de teama reînnoitei agresivități rusești. Harta care determină această agresivitate se află la vederea atât a ucrainenilor, a rușilor cât și a europenilor din răsărit.
Recuperarea teritoriilor ocupate pentru care Rusia se află în război este la fel de improbabilă, cu toate că aceste zone pot fi scena unor violențe și atacuri teroriste mult timp de acum încolo, ceea ce va menține și mai vii tensiunile dintre Rusia și Ucraina, cu amenințarea unui nou război pentru a desființa „elementele subversive”, conform versiunii rusești a evenimentelor.
Pentru Kiev cel mai bun lucru care i s-ar putea întâmpla în înfruntarea cu Rusia ar fi o nouă versiune a lui David cu Goliat și să-și salveze teritoriile occidentale, de care să poată să se bucure în continuare cu o strategie în care să nu fie nevoită să intre NATO și să nu stârnească neliniștile sau furia Moscovei. Ucrainenii cărora nu le este suficientă această opțiune, vor fi nevoiți să recurgă la geografie și să urmeze calea migratorie pe care alții au adoptat-o de milenii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Ucrania, una guerra anunciada Washington, Diana Negre

Después de la reacción inicial de horror ante la invasión rusa de Ucrania, van apareciendo cada vez más comentarios matizados en cuanto a la situación, las razones de Moscú y también las de Washington, el principal actor de la OTAN a quien se le atribuye cada vez más responsabilidad por el conflicto.
Estos comentarios no se limitan a opiniones de expertos europeos, sino que van apareciendo también en Estados Unidos, donde cada vez más dudas de que la guerra de Ucrania llegue a buen fin, ni para los ucranianos, ni para países que otrora se vieron obligados a entrar en el Pacto de Varsovia y vivir bajo el yugo soviético y hoy temen una nueva agresividad rusa.
El punto en que muchos críticos de la situación coinciden es que la OTAN, liderada por Estados Unidos, ha impulsado al gobierno de Kiev a una aventura de la que difícilmente puede salir bien parada. Además, los expertos norteamericanos en historia rusa han de saber que Moscú no aceptará el acercamiento de Ucrania al mundo occidental, ni a través de la Unión Europea ni mucho menos de la OTAN.
Las circunstancias ucranianas, como las de tantos otros países, están dominadas por su geografía, algo a lo que ninguna nación puede escapar: las llanuras del Este de Europa, que abren las posibilidades de adentrase hasta Polonia y la cuenca del Danubio, han influido en la visión estratégica de Rusia desde hace siglos. Es impensable que esta visión cambie ahora, ni que está dispuesta a tolerar lo que nunca había aceptado.
Las vastas extensiones rusas, el país de mayor superficie del mundo que se extiende por dos continentes con 11 franjas horarias, han determinado su estrategia siempre -igual que ha ocurrido en otros países y regiones, que han respondido cada uno a su manera a los desafíos o ventajas geográficas.
La geografía escapa a los controles humanos y la planificación política. Es una realidad determinante de las relaciones internacionales alrededor del mundo.
Aunque Rusia, muy a pesar suyo, no pudo impedir al disolverse la Unión Soviética que países de la Europa Oriental, antaño miembros del Pacto de Varsovia y conocidos como “satélites” de Moscú, se pasaran a la estructura económica y militar occidental con su ingreso en la OTAN y la Unión Europea, su visión estratégica ha cambiado tan poco como su geografía.

Quedó plasmada la frustración rusa en la frase de su actual presidente Vladimir Putin, de que la disolución de la Unión Soviética fue “el peor desastre del siglo XX.” Y sus recientes acciones en Ucrania indican que tratará de corregirlo en la medida de lo posible.
Más difícil de entender es la decisión norteamericana de extender su esfera de influencia a Ucrania y hacerla coquetear con las estructuras militares y económicas occidentales. Especialmente porque Moscú ya dejó claro que no toleraría estos devaneos cuando ocupó la península de Crimea y se garantizó así el acceso a su único puerto de agua templada: Sebastopol es el único lugar en que la flota rusa tiene asegurados doce meses anuales sin hielo.
Pero, si a diferencia de Vladivostok o de sus puertos bálticos el hielo no impide sus movimientos en invierno, la salida del Mar Negro a través del Bósforo tiene también sus problemas, principalmente por el control que puede ejercer Turquía, país que también por razones geográficas, ha tenido sus enfrentamientos con Moscú a lo largo de la historia.
Otro tanto ocurriría con Odessa, el puerto ucraniano que Rusia desea también controlar, pero con las mismas limitaciones para salir del Mar Negro.
Los estrategas del Pentágono y de la cancillería norteamericana saben todo esto, lo que no les ha impedido impulsar a Ucrania a acercase el mundo occidental. La consecuencia ha sido la guerra que empezó en febrero y lleva ya más de seis meses, con un desgaste para las tropas rusas y probablemente catastrófica para Kiev y la pérdida de los territorios orientales.
Las noticias que nos llegan pueden pecar de optimismo o de pesimismo, pero aunque las más favorables a la resistencia ucraniana sean ciertas, esto no significa ni el fin del conflicto ni una victoria estable para Ucrania.
Si se llegara a una paz que consolide los avances rusos y deje a Ucrania el resto del país, su duración puede ser corta porque las ambiciones rusas ante las enormes extensiones a su oeste no van a desaparecer y la amenaza de una nueva guerra será permanente.
La posibilidad de integrar a Ucrania en la OTAN y la Unión Europea es remota, por mucho que los ucranianos lo deseen. Ni siquiera está claro que sus vecinos, otrora satélites soviéticos, les apoyen por temor a una renovada agresividad rusa. El mapa, que determina esta agresividad, está a la vista tanto de ucranianos como rusos y europeos orientales.
Recuperar los territorios ocupados por Rusia en esta guerra es también improbable, aunque estas zonas pueden ser escenario de violencia y ataques terroristas durante mucho tiempo, lo que mantendría aún más vivas las tensiones entre Rusia y Ucrania, con la amenaza de una nueva guerra para eliminar “elementos subversivos”, según lo que sería la versión rusa de los acontecimientos.
Lo mejor que le puede ocurrir al gobierno de Kiev es que su enfrentamiento con Rusia sea una nueva versión de David y Goliath y salve sus territorios occidentales, de los que tal vez pueda seguir disfrutando con una estrategia de no unirse a la OTAN y no atizar las angustias -y las iras- de Moscú. Los ucranianos a quienes esta opción no les baste, tendrán que recurrir a la geografía y seguir la vía migratoria que otros han adoptado durante milenios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Alegerile fătului Washington, Diana Negre

Biden apără dreptul femeilor americane de a avorta

E prematur, încă, să prezicem dacă viitoarele alegeri legislative din SUA vor reflecta atitudinea țării față de avort, însă e clar că președintele Biden crede că tocmai așa se va întâmpla, și cu convingerea că majoritatea partidului său va continua să fie legală, a hotărât să intervină în această chestiune, pentru a-și favoriza sprijinitorii în luna noiembrie viitor.
Situația este puțin ciudată, deoarece Biden se declară catolic și arată că este practicant, în timp ce partizanii avortului se străduiesc acum să protesteze, atât în interiorul, cât și în afara bisericilor catolice, împotriva limitărilor pe care Tribunalul Suprem le-a impus, recent, întreruperii sarcinii.
O fac într-o formă agresivă, intrând deghizați în biserici în timpul slujbelor, cu tricouri favorbile avortului și primind împărtășania. Afară, pancartele lor sunt niște sacrilegii pentru multă lume, deoarece pe ele scrie că lui Dumnezeu nu-i pasă dacă e omorât un făt, devreme ce în Mântuire nu i-a păsat dacă a lăsat să-i fie omorât propriul său fiu.
Se pare că Biden crede că poate să-i câștige atât pe unii, cât și pe ceilalți, cu atitudinea sa, când, în realitate, ar putea să se întâmple exact contrariul, adică, adversarii avortului să se îndepărteze de el, în timp ce adepții avortului să facă la fel pentru simplul fapt că este catolic.
Biden încearcă prin toate mijloacele ca partidul său să-și păstreze micile majorițăți de care dispune în ambele Camere ale Congresului, ca să poată guverna ușor în cei doi ani care-i mai rămân din mandatul de la Casa Albă.
Pentru congresmeni și senatori, popularitatea președentelui aceluiași partid este importantă, însă sondajele arată, unul după altul, că americanii din ambele partide îl sprijină foarte puțin: toate indică că doar numai o treime din populație e de acord cu el.
Până acum, Biden a încercat totul, sau mai bine zis, tot ceea ce satisface o parte a electoratului, însă nimic din ceea ce interesează restul. Pozițiile sale au fost surprinzătoare pentru un candidat care se prezenta ca fiind de centru, deoarece, în loc să guverneze din centru, a adoptat cele mai progresiste măsuri pentru a proteja mediul înconjurător și a împărțit bani cu nemiluita din cauza pandemiei Covid.
Au fost măsuri care i-ar fi putut satisface pe extremiștii Partidului Democrat, dar, în niciun caz pe vreun republican sau pe vreun independent.
În plus, rezultatele l-au făcut și mai impopular, deoarece măsurile sale energetice au contribuit la dublarea prețurilor benzinei, în timp ce generozitatea în a compensa toate ravagiile Covid-ului a contribuit la creșterea inflației, care este în prezent cea mai mare din ultimii 40 de ani.
Acum, caută un ajutor electoral în recenta decizie a Tribunalului Suprem împotriva avortului. Este ceva ce a stârnit o puternică reacție, atât în interiorul, cât și în afara SUA: în afară, am văzut cum Uniunea Europeană ia în calcul măsuri pentru a evita „contagiul” și a proteja dreptul de a avorta în toate țările. În interior, deoarece este probabil ca jumătate din SUA să interzică avortul peste puțin timp.
Recenta sentință a Tribunalului Suprem a desființat dreptul la avort pe care femeile americane l-au avut timp de mai mult de jumătate de secol, însă contrar impresiei din interiorul și din afara țării, Tribunalul Suprem, nu a declarat ilegală întreruperea sarcinii, cu toate că a desființat dreptul constituțional la acest procedeu. Fiecare dintre cele 50 de state americane va hotărî dacă va permite sau nu avortul pe teritoriul său, însă, femeile vor putea să meargă legal în alte locuri, unde avortul va fi autorizat. La întoarcere, nu vor putea fi urmărite, deoarece intervenția nu este considerată delict.
Biden încearcă să faciliteze călătoria femeilor însărcinate spre alte state și să sporească posibilitățile de a avorta chimic, foarte greu de descoperit și de limitat, care deja reprezintă 53% din întreruperile actuale de sarcină. Nu vrea să limiteze în niciun fel avortul, astfel că va păstra posibilitea de a avorta până în momentul nașterii. Este ceea ce se cunoaște „ca avort în naștere parțială” și constă în a ucide bebelușul când acesta se află pe canalul nașterii, pentru a împiedica nașterea sa, iar moartea sa să devină o crimă.
Biden și activiștii pro avort din partidul său acordă acestor procedee mai multă atenție decât metodelor de contracepție, ori cu anticonceptive ori cu o „pilula din ziua următoare”, care oprește implantarea ovulelor sau dezvoltarea lor dacă acestea au fost au fost fecundate.
Mai mult de jumătate din femeile americane preferă ca avortul să fie legal și se pare că Biden crede că a găsit în ele filonul pe care până acum nu l-a avut popularitatea sa, însă sondajele arată că avortul este general doar pentru primul trimestru al sarcinii.
În circumstanțe obișnuite, datorită memoriei populare scurte, orice beneficiu pe care îl poate obține Biden în apărarea avortului va fi uitat peste patru luni, când vor avea loc alegeri. Alegătorii vor pedepsi partidul de la putere, în cazul acesta, partidul democrat, iar Biden ar avea mâinile legate în cei doi ani care îi mai rămân din mandat.
Însă, țara, la fel ca întreaga lume, e întoarsă pe dos, iar normalitatea a dispărut din viața politică americană până într-atât, încât s-ar putea ca un partid și președintele său nepopular să reușească să se țină de putere, până când sosește schimbarea la Casa Albă, peste mai puțin de doi ani.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Las elecciones del feto Washington, Diana Negre

Biden defiende el derecho de las mujeres norteamericanas de abotar

Es todavía prematuro predecir si las próximas elecciones legislativas de Estados Unidos reflejarán la actitud del país en torno al aborto, pero de momento parece claro que el presidente Biden cree que es precisamente eso lo que sucederá y, convencido de que la mayoría es partidaria de que continúe siendo legal, ha decidido intervenir en la cuestión para favorecer a sus correligionarios el próximo mes de noviembre.
La situación es un tanto extraña, pues Biden se declara católico y demuestra que es practicante, al tiempo que los partidarios del aborto se dedican ahora a protestar, tanto dentro como fuera de las iglesias católicas, por las limitaciones que el Tribunal Supremo impuso recientemente a la interrupción del embarazo.
Lo hacen de forma agresiva, entrando con disfraces en las iglesias durante las misas, con camisetas favorables al aborto y tomando la comunión. Fuera, sus pancartas resultan sacrílegas para muchos, pues escriben que a Dios no le puede importar matar a un feto, cuando en la Redención hizo matar a su propio hijo.
Parece que Biden cree poderse ganar tanto a unos como a otros con su actitud, cuando lo que podría ocurrir es precisamente lo contrario, es decir, que los opuestos al aborto se alejen de él, mientras que los partidarios también lo rechacen simplemente por ser católico.
Biden trata por todos los medios que su partido demócrata mantenga las mayorías escasas de que dispone en ambas cámaras del Congreso, para poder así gobernar los dos años que aún le quedan en la Casa Blanca.
Para los congresistas y senadores, la popularidad de un presidente del mismo partido es importante, pero una encuesta tras otra deja claro que los norteamericanos de ambos partidos le dan un apoyo muy escaso: todas indican que, como máximo, tan solo un tercio de la población está de acuerdo con él.
Hasta ahora, Biden lo ha probado todo, o mejor dicho todo lo que satisface a una parte del electorado, pero nada de lo que interesa al resto. Sus posiciones han sido sorprendentes para un candidato que se presentaba como centrista, porque en vez de gobernar desde el centro, adoptó las medidas de los más progresistas para defender el medio ambiente y repartió dinero a mansalva a causa del Covid.
Eran unas medidas que podían satisfacer a los extremistas del Partido Demócrata, pero a ningún republicano y a muy pocos independientes.
Los resultados, además, le hicieron más impopular porque sus medidas energéticas contribuyeron a doblar los precios de la gasolina, mientras que su generosidad en compensar a todos por los estragos del Covid contribuyó a aumentar la inflación, que es hoy la mayor en 40 años.
Ahora, busca una ayuda electoral en la reciente decisión del Tribunal Supremo contra el aborto. Es algo que provocó una fuerte reacción, tanto fuera como dentro de los Estados Unidos: Fuera, hemos visto como la Unión Europea considera medidas para evitar el “contagio” y para proteger el derecho de abortar en todos sus países. Dentro, porque es probable que aproximadamente la mitad de EEUU se encuentre en zonas donde el aborto no esté autorizado dentro de poco.
La reciente sentencia del Tribunal Supremo eliminó el derecho al aborto que las mujeres norteamericanas tuvieron durante más de medio siglo, pero contrariamente a la impresión dentro y fuera del país, el Supremo no declaró ilegal la interrupción del embarazo, aunque sí eliminó un derecho constitucional a este procedimiento. Será cada uno de los 50 estados norteamericanos quien decida lo que permite o no dentro de su territorio, pero las mujeres podrán legalmente trasladarse a cualquier otro lugar donde el aborto esté autorizado. A su regreso, no podrán ser perseguidas pues la intervención no se considera un delito.
Biden trata de facilitar el viaje de las embarazadas a estos estados y de ampliar las opciones con abortos químicos muy difíciles de detectar y limitar y que representan ya el 53% de las interrupciones del embarazo actuales. No quiere limitar el aborto en modo alguno, de forma que mantendría la posibilidad de abortar hasta el momento del parto. Es algo conocido como “aborto en nacimiento parcial” y consiste en degollar al niño cuando está en el canal de parto, para impedir que llegue a nacer y su muerte se convierta en asesinato.
Biden y los activistas pro aborto de su partido prestan a estos procedimientos más atención que a la contracepción, ya sea con píldoras anticonceptivas o con la “píldora del día siguiente”, que impide la implantación del óvulo, en caso de que hubiera sido fecundado.
Más de la mitad de las mujeres norteamericanas prefieren que el aborto sea legal y parece que Biden cree haber encontrado en ellas el filón que hasta ahora no ha tenido para mantener su popularidad, pero las encuestas indican que el apoyo al aborto es solo general para el primer trimestre de embarazo.
En circunstancias normales, debido a la brevedad de la memoria popular, cualquier beneficio que Biden pueda obtener por su defensa del aborto habrá quedado olvidado dentro cuatro meses cuando se celebren elecciones. Los votantes darían una paliza al partido en el poder, en este caso el demócrata y Biden tendría así las manos atadas en los dos años largos que le quedarán de mandato.
Pero el país como el resto del mundo, anda muy revuelto y la normalidad ha desaparecido de la vida política norteamericana hasta el punto de que podría darse el caso de que un partido y un presidente impopulares consigan aferrarse al poder hasta que llegue el relevo en la Casa Blanca en poco más de dos años.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Fotoliile avortului Washington, Diana Negre

Cu decizia Tribunalului Suprem împotriva avortului, SUA devin cea de a patra țară din lumea dezvoltată care limitează întreruperea sarcinii. Se află alături de Andorra, Malta și San Marino, pe lângă alte 19 țări, în marea lor majoritate africane și sărace.
Efectul sentinței făcute publice vinerea trecută va fi mai mare pe scena politică, decât pe cea reproductivă, deoarece Tribunalul Suprem nu a declarat că avortul ar fi ilegal sau anticonstituțional, ci pur și simplu a desființat dreptul constituțional de a întrerupe sarcina.
De acum înainte, situația va reveni la cea de acum 50 de ani, când avortul era legal în unele state din SUA, iar în altele era interzis. Femeile care vor dori să avorteze vor putea merge ca să o facă în alte locuri, fără să fie urmărite în statele în care locuiesc. Este ceva posibil în sistemul constituțional american de state federale, iar secretarul Justiției a amintit că statele nu pot interzice avorturile locuitorilor săi în afara teritoriilor lor.
Deja unele state, cum este Texas, și-au anunțat intenția de a interzice din nou întreruperea sarcinii, așa cum făceau acum o jumătate de secol, deoarece legile federale se impuneau asupra celor locale.
Magistrații din Tribunalul Suprem și-au anunțat acum deciziile, deoarece se pregătesc pentru vacanța de vară, iar sentința referitoare la avort nu a surprins pe nimeni, deoarece intenția acestui tribunal scăpase în spațiul public acum două săptămâni. Datorită importanței acestei chestiuni i s-a acordat o atenție aproape exclusivă, dar, mai sunt și alte decizii polemice, cum este interzicerea posesiei și folosirii armelor de foc în New York, deoarece ar fi anti-constituțională.

Și desigur, maniera în care Tribunalul Suprem înțelege cel de al Doilea Amendament al Constituției este un drept amplu de a folosi arme. Sunt unii care cred că, acum 14 ani, magistrații au exagerat atunci când au interpretat fraza „datorită nevoii de a avea o miliție bine organizată pentru securitatea unui stat liber, populația trebuie să aibă dreptul de a poseda și purta arme”. În 2008, Tribunalul Suprem a anunțat că amendamentul garantează tuturor dreptul de a poseda și a folosi arme, însă mulți consideră că interpretarea este prea amplă, mai ales în privința forței armelor moderne, care, practic, sunt mașini de luptă.
Acum, cu sentința avortului, magistrații nu au revizuit textul Constituției originale și nici amendamentele care au urmat-o, ci pur și simplu au retras interpretarea din februarie 1973, cunoscută ca Roe versus Wade, care recunoștea dreptul constituțional de a întrerupe sarcina.
Deja înaintea acestei sentințe, câteva state americane din componența SUA permiteau avortul, iar acum, vor continua să o facă. Se calculează că cel puțin 26 de state vor menține această practică. În plus, există o serie întreagă de mari întreprinderi care, atunci când s-a anunțat sentința anti-avort, au dat garanții că angajatele lor vor putea călători în alte state, pe spezele întreprinderii, pentru a-și întrerupe sarcina nedorită.
Dacă femeilor însărcinate această sentință le va crea doar inconvenientul că vor fi nevoite să se deplaseze într-un stat vecin, politica americană poate fi mult mai afectată: va putea mobiliza o serie de alegători democrați, până acum apatici, care vor veni la urne pentru a modifica Senatul, adică tocmai corpul legislativ care numește magistrații din Tribunalul Suprem.
În mod tradițional, acest tribunal a fost împărțit între 4 și 5 judecători din ambele tendințe politice, iar această diferență minimă nu lăsa să se întrevadă care vor fi sentințele. Acum, datorită posibilității președinților Bush și Trump de a-i numi pe magistrații care îi înlocuiau pe cei care demisionau sau mureau, tribunalul acesta luat o turnură conservatoare. Așa s-a întâmplat recent cu Ruth Bader Ginsburgh, o magistrată progresistă: întâmplarea a făcut ca ea să moară în timpul mandatului lui Trump, care a numit în locul ei o judecătoare conservatoare, astfel că, aproape-echilibrul de 5 la 4 a fost înlocuit de o clară majoritate republicană de 6 la 3.
Acum, înaintea alegerilor legislative din noiembrie, democrații încearcă să să-și stimuleze alegătorii pentru ca să se prezinte la vot și să-i aleagă pe candidații partidului lor, mai ales în Senat, forul care îi vor aproba pe viitorii magistrați.

În prezent, Senatul are câte 50 de senatori din fiecare partid, iar atât republicanii, cât și democrații încearcă să încline balanța în favoarea lor. În principiu, republicanii se află în dezavantaj, deoarece sunt mai multe fotolii de-ale lor care se află în joc, decât cele ale democraților (nu se realeg chiar toate fotoliile, ci numai o treime dintre ele), însă impopularitatea președintelui Biden joacă în favoarea lor și sunt convinși că vor câștiga cu cel puțin un fotoliu pentru a putea controla camera superioară.
Situația le este mai favorabilă în Camera Reprezentanților, unde, cu toate că se află în minoritate, au nevoie de numai 5 fotolii și toate previziunile din aceste momente indică o amplă marjă în favoarea lor.
Oricum, mai sunt patru luni până la alegeri, și este greu ca alegătorii să lase influențați, în noiembrie, de ceea ce atunci vor fi deja știri vechi.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Los escaños del aborto Washington, Diana Negre

Con la decisión del Tribunal Supremo contraria al aborto, Estados Unidos se convierte en el cuarto país del mundo desarrollado que limita la interrupción del embarazo. Le acompañan Andorra, Malta y San Marino, además de 19 naciones, en su mayoría africanas y pobres.
El efecto de la sentencia divulgada este viernes será mayor en el escenario político que reproductivo, pues el Supremo no declaró el aborto ilegal o anticonstitucional, simplemente eliminó el derecho constitucional a interrumpir el embarazo.
A partir de ahora, la situación volverá a la que se vivía hace casi 50 años, en que el aborto era legal en algunos estados norteamericanos y estaba prohibido en otros. Las mujeres que deseen abortar donde no esté permitido, podrán hacerlo en otro lugar sin ser perseguidas en su lugar de residencia. Es algo posible en el sistema constitucional norteamericano de estado federal y el secretario de Justicia recordó poco después que los estados no pueden prohibir los abortos de sus residentes fuera de sus territorios.
Ya algunos estados, como Texas, han anunciado su intención de hacer cumplir la normativa local de antaño y prohibir nuevamente la interrupción del embarazo, como hacían hasta hace medio siglo, cuando tuvieron que tolerar esta práctica pues las leyes federales se imponen a las locales.
Los magistrados del Supremo están anunciando sus decisiones en estos días porque se preparan para el descanso veraniego y la que afecta al aborto no sorprendió porque las intenciones del Tribunal ya se habían filtrado hace semanas. Debido a la importancia de la cuestión se le ha prestado una atención casi exclusiva, pero otras decisiones son también polémicas, como echar abajo para prohibición de uso y tenencia de armas de fuego en Nueva York, por considerarla anti constitucional.
Y ciertamente, la manera en que el Supremo entiende la Segunda Enmienda de la Constitución, es un amplio derecho al uso de las armas. Algunos creen que los magistrados, hace 14 años, se excedieron en la interpretación de la frase “debido a la necesidad de tener una milicia bien organizada para la seguridad de un estado libre, la población ha de tener derecho de poseer y portar armas”. En 2008, el Supremo anunció que la enmienda garantiza a todos la tenencia y uso de armas, pero muchos consideran que la interpretación es demasiado amplia, especialmente ante la fuerza de las armas modernas que son prácticamente maquinaria de combate.
Ahora, con la sentencia del aborto, los magistrados no han revisado el texto de la Constitución original ni las enmiendas que lo siguieron, sino que simplemente han retirado la interpretación de febrero de 1973, conocida como Roe versus Wade, que reconocía un derecho constitucional a poner fin a la gestación.
Ya antes de la sentencia, varios estados americanos permitían al aborto y ahora lo seguirán haciendo. Se calcula que por lo menos 26 estados mantendrán la práctica y hay una serie de grandes empresas que garantizaron, al conocerse la sentencia, que sus empleadas podrán viajar a otros estados, a cuenta de la empresa, para interrumpir un embarazo no deseado.
Si a las embarazadas esta sentencia les presentará tan solo el inconveniente de desplazarse a un estado vecino, la política norteamericana puede verse afectada mucho más por la sentencia: podría movilizar a una serie de votantes demócratas apáticos hasta ahora, que acudirían a las urnas para influir en la composición del Senado, el cuerpo legislativo que nombra a los magistrados del Supremo.
Tradicionalmente, este tribunal ha estado dividido 4 a 5 entre jueces de ambas tendencias políticas y esta diferencia mínima no dejaba prever cuáles serían las sentencias. Ahora, debido a la posibilidad de los presidentes Bush y Trump de nombrar a los magistrados que habían de relevar a quienes dimitían o morían en el cargo, el máximo tribunal tuvo un giro conservador. Ocurrió recientemente con Ruth Bader Ginsburgh, una magistrada progresista: La casualidad hizo que muriera durante el mandato de Trump, quien nombró a una juez conservadora, de forma que el casi equilibrio de 5-4 se vio subsitutído por una clara mayoría republicana de 6-3.
Ahora, ante las elecciones legislativas de noviembre, los demócratas tratan de estimular a sus seguidores para que no se queden en casa y voten por los candidatos de su partido, especialmente en el Senado que se encarga de aprobar a los futuros magistrados.
En estos momentos, el Senado tiene 50 senadores de cada partido y tanto republicanos como demócratas tratan de inclinar la balanza hacia su lado. En principio, los republicanos están en desventaja porque hay más escaños de su partido en liza que entre los demócratas (no se eligen todos los escaños, sino tan solo un tercio), pero la impopularidad del presidente Biden juega en su favor y confían ganar por lo menos un escaño más para controlar la cámara alta.
La situación les es más favorable en la Cámara de Representantes, donde si bien están en minoría, tan solo necesitan ganar 5 escaños y las previsiones en estos momentos son de que gozarán de amplios márgenes en su favor.
En cualquier caso, a cuatro meses de las elecciones, es difícil que los votantes se dejen influir en noviembre por lo que, para entonces, serán noticias viejas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Ceea ce Covid-ul a făcut să dispară Washington, Diana Negre

De când au sosit colonii și aventurierii europeni pe aceste meleaguri, Statele Unite au fost țara tuturor posibilităților, un loc al abundenței și al oportunităților, atât pentru întreprinzători, cât și pentru muncitori și consumatori.
Lucrurile acestea par a fi acum foarte îndepărtate, căci abundența a fost înlocuită de lipsuri, cu cozi lungi pentru a obține diferite produse, ba chiar lipsesc și serviciile medicale, deoarece nu mai există personal suficient pentru a îngriji bolnavii.
Faptul că în SUA lipsește mâna de lucru nu e ceva nou: dintotdeauna a fost o condiție cronică care a motivat valurile de imigrare venite din toate părțile lumii. Însă acum, locurile de muncă nu sunt acoperite, iar în țara, în care cândva era abundență, în ziua de azi, există prea puține articole de consum, lipsesc furnizările industriale și chiar materiile prime.
Cauzele acestor lipsuri sunt multiple, de la o relativă prosperitate economică care a redus dorința populației de a mai lucra, până la lipsa transporturilor pentru a importa mărfuri sau blocajele din porturile unde ar trebui să fie descărcate.
Toată această problemă a început odată cu restricțiile impuse de Covid și, cu toate că boala este mult mai controlată, iar populația pare să nu se mai teamă de ea, consecințele economice continuă să se manifeste, fără ca cineva să reușească să le înlăture.
Astfel, de pildă, în portul orașului Los Angeles, congestia este atât de mare, încât mai mult de 20 vapoare așteaptă în afara portului să le vină rândul să-și descarce containerele, un lucru foarte dificil, deoarece cheiurile sunt ticsite, până într-atât, încât autoritățile au închiriat terenuri suplimentare, pentru a avea unde să le depoziteze. Aceasta face să crească cheltuielile importatorilor și ale beneficiarului, deoarece costurile pentru a menține vapoarele în afara portului sunt foarte mari, la fel ca și închirierea unor spații în plus de depozitare.
Aceste cheltuieli adăugate afectează prețul consumului și determină lipsa articolelor pe care întreprinderile americane, mai înainte, le asigurau pentru întreaga populație.
Acum le lipsesc mărfurile și, atunci când nu lipsesc, sunt nevoite să le scumpească, ceea ce provoacă o inflație sporită, mai mare decât a avut vreodată țara în ultimii 40 de ani, și acest lucru reduce puterea de cumpărare a consumatorului, cu toate măririle substanțiale de salarii care s-au efectuat recent.
Lipsa de muncitori este atât de mare, încât întreprinzătorii se străduiesc din răsputeri să atragă prețioasa mână de lucru de care este atâta nevoie. Oferă chiar locuințe prin programe speciale, construite la prețuri moderate și îi ajută financiar pe lucrători să le poată cumpăra.

Lipsurile încep să le simtă americanii de cum se nasc, deoarece formulele speciale pentru a-i hrăni pe bebeluși strălucesc prin lipsă din supermarket-uri. Este ceva ce provoacă o firească nemulțumire printre familiile tinere, devenind un cal de bătaie politic: se pare că aceste produse nu lipsesc în zonele de graniță, acolo unde sosesc zecile de mii de imigranți ilegali, însoțiți de copii, astfel că opoziția acuză guvernul că deturnează aceste produse pentru a mulțumi populația de origine hispanică și pentru a obține avantaje electorale.
Însă, unul dintre lucrurile care dor mult acum este prețul combustibilului, care a trecut de la 85 de centime, la un dolar și 42 de centime litrul. În țara aceasta, în care distanțele sunt enorme, iar densitatea locuitorilor este foarte mică, transporturile publice nu sunt rentabile, combustibilul fiind o cheltuială inevitabilă și care reduce veniturile reale ale muncitorilor.
Biden și administrația sa sunt responsabili direcți pentru creșterea prețurilor la benzină, căci, deîndată ce și-au început mandatul, au închis conductele de petrol, au desființat programele de extragere și rafinare, au urmărit cu tenacitate ca întreaga industrie petrolieră națională să îndeplinească promisiunile electorale de a spori protecția mediului. Acum, în fața nemulțumirii generale, au propus o soluție care nu place nici măcar susținătorilor lui Biden: desființarea temporară, timp de trei luni, a impozitului federal asupra benzinei.
E vorba despre un fel de vreau dar nu pot, cu toate că acest impozit este de numai 5 centime pe litru, în timp ce scumpirea a fost mai mare de un dolar. Pe de altă parte, această măsură ar mări și mai mult datoria, deja debordantă, a guvernului federal.
Problemele sunt agravate și mai mult de faptul că țara trece printr-o etapă de inflație, cea mai mare din ultimii 40 de ani, cu niște scumpiri de prețuri de 8%, ceea ce anulează toate măririle salariale. Și ca lucrurile să se complice și mai mult, președintele și secretarul Tezoreriei interpretează foarte diferit situația, nu numai în privința cauzelor, dar și în legătură cu rezolvarea ei.
Desigur, aceasta este o bună explicație a prăbușirii popularității lui Biden, despre care mai bine de 70% din țară are o opinie nefavorabilă. Cum rezultatele acestor sondaje le vede și el, Biden a anunțat că, în 2024, nu se va mai prezenta pentru a-și reînnoi mandatul prezidențial.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Lo que el Covid se llevó Washington, Diana Negre

Desde que los colonos y aventureros europeos llegaron a estas tierras, Estados Unidos era el país de las posibilidades ilimitadas, un lugar de abundancia y oportunidades, tanto para empresarios, como para trabajadores y consumidores.
Todo esto parece lejano hoy en que a la abundancia la ha substituído la escasez, con larga espera para obtener productos diversos e incluso hay falta de servicios médicos pues no hay personal suficiente para atender a los enfermos.
Que en Estados Unidos falte mano de obra no es nuevo, ha sido desde el principio una condición crónica que ha motivado olas de inmigración de todas partes del mundo. Lo que es diferente es que ahora los puestos de trabajo no se cubren y que el otrora país de abundancia se halla sin artículos de consumo, suministros industriales y hasta materias primas.
Las causas de esta escasez son múltiples, desde una relativa bonanza económica que limita los deseos de la población de ponerse a trabajar, hasta la falta de transportes para importar mercancías, o los atascos en los puertos en que debería descargar.
Todo este problema empezó con las restricciones del Covid y, aunque la enfermedad está mucho más controlada y la población parece haberle perdido el miedo, las consecuencias económicas continúan sin que nadie parezca capaz de atajarlas.
Así, por ejemplo, en el puerto de Los Angeles la congestión es tal que más de 20 barcos esperan fuera para poder descargar sus contenedores, algo difícil pues los muelles están llenos, hasta el punto de que las autoridades portuarias han alquilado terrenos para depositarlos. Todo ello aumenta los gastos que pagan los importadores y el usuario final, pues el costo de mantener a los barcos fuera del puerto es muy elevado, como también lo es el alquiler de más espacio.
Este gasto adicional incide en los precios de consumo y contribuye a la falta de artículos
que las empresas norteamericanas antes podían abastecer a toda su población. Ahora les falta la mercancía y, cuando la tienen, se ven obligados a subir los precios, lo que a su vez provoca la inflación mayor que el país ha tenido en más de cuatro décadas, lo que reduce la capacidad adquisitiva del consumidor, a pesar de fuertes subidas salariales recientes.
La falta de trabajadores es tan grande que los empresarios se ingenian para atraer a los preciosos empleados que todos necesitan. Incluso les ofrecen residencias mediante programas especiales en que construyen casas de precio moderado y les ayudan a financiar la compra.
La escasez la empiezan a notar los norteamericanos incluso desde que llegan al mundo, pues las fórmulas especiales para alimentar a bebés brillan por su ausencia en los supermercados. Es algo que provoca el natural descontento entre las familias jóvenes y se ha convertido en un caballo de batalla político: donde no parece faltar esta mercancía es en las zonas fronterizas a las que llegan decenas de miles de inmigrantes ilegales acompañados de niños, así que la oposición acusa al gobierno de desviar estos productos para satisfacer a la población de origen hispano y conseguir ventajas electorales.
Pero una de las cosas que más duele ahora es el precio del combustible, que ha pasado de 85 centavos por litro de gasolina a 1.42 dólares. Aquí, con grandes distancias y escasa densidad humana, los transportes públicos no son rentables y el combusible es un gasto inevitable que reduce el ingreso real de los trabajadores.

Biden y su gabinete son directamente responsables de la subida de precios de la gasolina, pues nada más comenzar su mandato cortaron oleoductos, cancelaron programas de extracción y refinado y persiguieron con saña a toda la industria petrolera nacional para cumplir con las promeses electorales de aumentar la protección ambiental. Ahora, ante el descontento general, ha propuesto una solución que no gusta ni siquiera a sus seguidores, que es eliminar por tres meses el impuesto federal sobre la gasolina.
Se trata de un quiero y no puedo, toda vez que el impuesto representa solo 5 centavos por litro, cuando la subida ha sido de más de un dólar. Por otra parte, semejante medida aumentará todavía más la deuda, ya desbordada, del gobierno federal.
Para agravar sus problemas, el país está pasando por una etapa inflacionaria, la más alta de los últimos 40 años con subidas de precios superiores al 8%, que anulan todos los aumentos salariales. Y para rizar el rizo, el presidente y su secretario del Tesoro interpretan de manera distinta la situación, no solo en cuanto a sus causas, sino también sus remedios.
Seguramente que esta es una buena explicación del derrumbe de la popularidad de Biden, de quien tiene una opinión desfavorable nada menos que el 70% del país. Como estas encuestas también las ve él, ya ha anunciado que en 2024 no se presentará para renovar su mandato presidencial.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Sex fără gen Washington, Diana Negre

A fost odată ca niciodată, a fost o vreme în care fetițele citeau basme despre prințese naive, zâne bune la suflet și vrăjitoare viclene, în timp ce băieții se jucau cu mingea, se băteau foarte ușor între ei, iar părinții lor se amuzau spunând despre ei că sunt cam prostovani.
Prințesa – sau cenușăreasa – își întâlnea prințul fermecat și toată lumea era fericită în sânul familiei, precum și tânăra familie care se forma, fiecare având funcția socială și personală clar definită.
Cu toate că nu a trecut de atunci nici măcar jumătate de secol, s-ar părea că vorbim de ceva foarte îndepărtat, deoarece, în ziua de azi, nici copiii, nici părinții și nici școlile nu prea mai știu cum e treaba cu a fi băiat sau fată, mascul sau femelă, bărbat sau femeie, tată sau mamă. Deocamdată, adulții mai au idee despre ceea ce gramatica numește gen, însă copiii, probabil, vor vedea acest lucru din ce în ce mai puțin clar.
În luna aceasta, de pildă, are loc în SUA, la fel ca în atâtea alte țări, „mândria homosexuală”, manifestare care era rezervată unor perechi sau unor indivizi homosexuali, care defilau într-o zi, pe urmă, la sfârșit de săptămână, își răspândeau afinitățile lor erotice și cereau să fie acceptați. Acum această mândrie nu se mai limitează la indivizi și nici la zile, ci la o lună întreagă și cuprinde familii întregi.
Cel care nu se află în miezul acestei mișcări rămâne oarecum nedumerit, deoarece familiile pe care le vede că participă la aceste mișcări multitudinare, pentru a celebra mândria homosexuală par a fi formate dintr-un tată de sex masculin și o mamă de sex feminin, împreună cu lăstarii lor. În felul acesta, cel neinițiat nu prea pricepe de ce vin la manifestații aceste familii care își vopsesc fețele în culorile care indică transexualitatea.

Deci, nu mai e vorba de a fi homosexual, de un gen sau altul, ci de a fi transexual, adică, din bărbat să devii femeie, sau invers, la orice vârstă – cu toate că nu mai știi cine ce a devenit, deoarece dispare însăși noțiunea de gen, de nu mai distingem ce e feminin și ce e masculin.
Poate că cititorii noștri sunt la curent cu aceste tendințe, căci au văzut sau au auzit vorbindu-se despre ele în diferite orașe din Europa. Ceea ce se știe mai puțin este definiția oficială a identității sexuale a diferiților indivizi.
Astfel, de pildă, mulți au rămas consternați, acum câteva luni, când doamna Ketanji Brown Jackson, viitoare magistrată în Tribunalul Suprem, nu a știut să răspundă unei întrebări puse de senatorii care examinau candidatura sa la cel mai mare tribunal al națiunii.
Doamna Jackson, care la sfârșitul acestei veri va face parte din Curtea Supremă, s-a confruntat cu o întrebare fără răspuns: „Care este diferența dintre un bărbat și o femeie?”. La această întrebare, pusă de senatoarea republicană, Marscha Blackburn, viitoarea magistrată a spus că nu are niciun răspuns, deoarece „ea nu este bioloagă” și a adăugat că, dacă, în avatarele viitoarei sale funcții, va avea de lămurit ceva ce va fi atât de greu de specificat, va cere ajutorul Științei.
Dacă aceasta îl aiurește pe neinițiat, mai mult ca sigur că îi aiurește și mai mult pe copiii care au tată și mamă, dar cărora nu le pot atribui rolul pe care l-a avut fiecare, de-a lungul istoriei. Iar confuzia începe la o vârstă din ce în ce mai fragedă: cea mai recentă, despre care se știe, este cea a unei fetițe – sau a unui băiețel? – de 5 ani. Mama acestei ființe a hotărât să o crească ca pe un băiat, deoarece tendințele sexuale pe care le manifesta erau atât de evidente încă din fragedă pruncie: când încă se afla în scutece, dă asigurări mama, i se vedea în ochi suferința, atunci când era în lenjerie de fetiță, semn clar al afinităților ei masculine. Poate că noile curente vor identifica, la fel ca mai înainte, culoarea roz și dantela cu femininul, însă chiar dacă e atât de limpede, nu vor putea explica, totuși, de unde vine și de ce apare această confuzie.

Copiilor care își vor manifesta inclinațiile de la o vârstă atât de fragedă, psihologii și părinții le vor oferi posibilitatea să treacă la celălalt gen, deja în timpul copilăriei, înainte de pubertate, deoarece le vor da medicamente care vor opri dezvoltarea spre unul sau altul dintre sexe, în timpul adolescenței.
Psihiatrii ne dau asigurări că lucrează în domeniul acesta și că medicamentele respective nu prezintă niciun pericol, deoarece efectele lor sunt complet reversibile. Despre experiența de a fi trăit pubertatea ca băiat într-un corp de fată, sau invers, și despre personalitatea rezultată la vârsta adultă, nu spun mare lucru.
Confuzia aceasta, sau, poate, ambivalența, pentru a-i aplica o definiție mai binevoitoare, nu se limitează numai la orientarea sexuală, ci se extinde la toată viața americană și, probabil, mondială. O vedem atunci când e condamnată sau iertată delincvența -furturile sub 1000 $ nu mai sunt urmărite în multe locuri- sau când nu sunt picați la examene elevii sau studenții – căci, ceea ce contează sunt notele finale și nu cunoștințele elevului … iar rezultatul trebuie să fie egalitar.
Sunt atitudini pe care mulți le aprobă sau le condamnă, dar care, datorită întinderii lor în interiorul și în afara țării, permit să se presupună că lumea intră într-o nouă etapă a relativizării și desființează definiții și certitudini , care, mai înainte, se învățau din cărți și așezau bazele bunei conviețuiri.
Poate este răspunsul pe care îl dă societatea superpopulației, sau un efect al automatizării care se apropie de Inteligența Artificială. Pare destul de clar că lumea nu vrea să se lipsească de activitatea sexuală, însă o face atât de nediferențiat, încât nu mai există gen specific, astfel că sexul partenerilor nu mai are importanță, deoarece nu se mai pune problema procreării, ci doar cea a plăcerii.
Ceea ce va veni de acum încolo… este la fel de nesigur ca veleitățile erotice ale copiilor hermafrodiți.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Sexo sin género Washington, Diana Negre

Erase una vez, en que las niñas leían cuentos de princesas ingenuas, hadas bondadosas y brujas perversas, mientras los niños jugaban con un balón, se peleaban fácilmente con sus amiguitos y sus padres disfrutaban diciendo que eran algo brutotes.
La princesa -o la cenicienta- encontraba a su príncipe azul y todos eran felices en el seno de sus familias y la que iban a formar, cada uno con una función social y personal clara y definida.
Aunque no ha transcurrido ni medio siglo, parece que nos refiramos a una era remota porque, hoy en día, ni los niños ni los padres ni las escuelas tienen claro en números crecientes qué es eso de ser niño o niña, macho o hembra, marido o mujer, padre o madre. De momento, los adultos aún tienen una idea de eso que la gramática llama género, pero los niños probablemente lo van teniendo cada vez menos claro.
Este mes, por ejemplo, se celebra, en EEUU como en tantos otros países, el “orgullo homosexual”, que antes se reservaba para parejas o individuos homosexuales que desfilaban durante un día primero, un fin de semana después, por las calles, propalaban sus afinidades eróticas y exigían que se les aceptara. Este orgullo ya no se limita a individuos ni a días, sino a un mes entero y se extiende a las familias, de manera que es frecuente ver a familias enteras acudir a reuniones de este tipo.
El que no está en el meollo de este movimiento, queda totalmente confuso, porque las familias que uno tiene delante y que acuden a actos multitudinarios para celebrar el orgullo homosexual, parecen compuestas por un padre del sexo masculino y una madre del femenino, acompañados de sus retoños. De esta forma, el no iniciado no comprende a qué acuden estas familias que se han pintarrajeado la cara con los colores que demuestran la transexualidad.
Ya no se trata de ser homosexual, de uno u otro género, sino de ser transexual, es decir, pasarse de hombre a mujer, o viceversa, y a cualquier edad -aunque uno no sepa a lo que se ha pasado pues va desapareciendo la noción de género y no se sabe ya lo que es femenino y lo que es masculino.
Nuestros lectores probablemente están ya al corriente de estas tendencias, porque uno las ha visto o ha oído hablar de ellas en varias ciudades europeas y españolas. Lo que quizá es menos corriente es la definición oficial de la identidad sexual de los diferentes individuos.
Así, por ejemplo, muchos quedaron estupefactos hace pocos meses, cuando la señora Ketanji Brown Jackson, futura magistrada del Tribunal Supremo, no pudo responder a la pregunta de uno de los senadores que consideraba su candidatura para el máximo tribunal de la nación.
La señora Jackson, que a finales de verano entrará en la Corte Suprema, tuvo que enfrentarse a una pregunta sin respuesta: “¿Cuál es la diferencia entre un hombre y una mujer?”. A la pregunta de la senadora republicana Marscha Blackburn, la futura magistrada respondió que no tenía respuesta porque “no soy bióloga” y añadió que, si en los avatares de su futuro cargo tiene que definir algo tan difícil de especificar, buscará la ayuda de la Ciencia.
Si todo esto confunde al no iniciado, probablemente confunde aún más a los niños que tienen padre y madre, pero no les pueden atribuir los papeles que cada uno ha tenido a lo largo de la historia. Y la confusión empieza cada vez a edad más temprana: la más reciente que se ha registrado es de una niña – o un niño? – de 5 años, cuya madre decidió educarlo como a un chico porque sus tendencias sexuales eran ya evidentes desde la más tierna infancia: Cuando estaba en pañales, asegura la madre, se le veía el sufrimiento en los ojos al verse en ropa de niña, una señal clarísima de sus afinidades masculinas. Tal vez las nuevas corrientes identifiquen, como antes, el rosa y los encajes con lo femenino, pero si tan claro es, no explican dónde está, y por qué, la confusión.

A los niños que demuestran sus inclinaciones a tan tierna edad, los psicólogos y los padres les brindan la oportunidad de pasarse de género ya en su infancia, sin necesidad siquiera de llegar a la pubertad, pues les dan medicinas que frenan el desarrollo hacia uno u otro sexo durante la adolescencia.
Nos aseguran los psiquiatras que trabajan en este terreno, que tales medicinas no encierran peligro alguno pues sus efectos son totalmente reversibles. En cuanto a la experiencia de haber vivido la pubertad como niño en un cuerpo de niña, o viceversa, y la personalidad resultante en edad adulta, no dicen gran cosa.
Esta confusión, o quizá ambivalencia para aplicarle una definición más benevolente, no se limita a la orientación sexual, sino que se va extendiendo por toda la vida norteamericana -y probablemente del mundo. La vemos a la hora de condenar o condonar la delincuencia -los robos menos de 1000 $ no se persiguen en muchos lugares- o de no suspender en sus exámenes a escolares o universitarios -lo que importa son las notas finales, no los conocimientos del alumno…y que el resultado sea igualitario.
Actitudes que muchos aprueban o condenan, pero que, debido a su extensión dentro y fuera del país, permiten suponer que el mundo está entrando en una nueva etapa de relativización que elimina las definiciones y certidumbres que antes se aprendían en los libros y sentaban las bases de la convivencia.
Tal vez sea la respuesta de la sociedad a la superpoblación, o un efecto de la automación que se avecina con la Inteligencia Artificial. Parece claro que la gente no quiere prescindir de la actividad sexual, pero tan indiferenciada que no hay género específico y así no importa el sexo de la pareja, pues ya no se trata de procrear sino de pasarlo bien.
Lo que viene a partir de ahora…es tan incierto como las veleidades eróticas de los niños hermafroditas.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.