Câte divizii are Papa? Washington, Diana Negre

În timp ce forțele armatei ruse erau pe punctul de a cuceri scheletul orașului-port Mariupol, Papa Francisc trimitea de la faimosul balcon din Piața Sfântul Petru tradiționalul său mesaj de binecuvântare Urbi et Orbi, cu ocazia Paștelui, în stilul său la fel de tradițional arătând spre rană, dar, fără a lansa acuzații.
În cazul acesta, la fel ca aproape peste tot în lume, acuzațiile ar fi fost adresate guvernului rus, care, în aceste momente, mai are sprijinul unor țări care îi sunt prietene în mod tradițional și a unor regimuri dictatoriale, dar și a unor țări din Lumea a Treia, care cu greu s-ar urca în căruța celor bogați și dezvoltați, pe care obișnuiesc să-i perceapă ca pe niște foști stăpâni coloniali sau ca pe niște sisteme cu care se identifică doar în dorința de a trăi mai bine.
Cuvintele Papei cereau „pace pentru Ucraina cea distrusă de război, care suferă atât de mult din cauza violenței și a distrugerilor acestui război crud și absurd, în care a fost târâtă”, dar nu menționau deloc Rusia. Dar este clar că, indirect, se refereau la ea ca la un agresor.

Mariupol

Este posibil ca Vladimir Putin, cel care a hotărât să lanseze ceea ce el credea a fi o campanie fulger pentru a pune stăpânire pe Ucraina, să nu dea prea mare atenție cuvintelor Papei: nici populația Federației Ruse, ortodoxă în marea ei majoritate, nu prea ascultă cuvintele unor prelați catolici, și nici el, Putin, nu prea respectă instituțiile religioase.
În toată treaba aceasta, la fel ca în atâtea altele de când a devenit conducătorul Rusiei și aspirant la succesiunea președinților sovietici, se aseamănă cu Stalin, omul căruia i se atribuie întrebarea despre efectivele militare ale Papei, într-o conversație pe care ar fi avut-o cu primul ministru britanic, Winston Churchill.
Citatul ar putea fi apocrif, după opinia multor specialiști în istoria Rusiei, însă nu pare a fi chiar deplasat faptul ca Stalin, din punctul său de vedere, să aprecieze Vaticanul doar după criteriul efectivelor și al armelor. În vremurile acelea, Stalin nu arăta mult respect nici pentru papi, nici pentru popi, adică pentru preoții ortodocși care au grijă de sufletele credincioșilor din Rusia și din țările Europei de Răsărit.
E posibil ca nici Putin să nu arate respect actualului sau oricarui alt Papă, căci atitudinea sa este foarte diferită față de Biserica Ortodoxă. Omul acesta, care reprezintă linia gândirii comuniste, în mod tradițional atee, se pare că s-a apropiat de biserică atunci când s-a apropiat și de funcția sa în Kremlin: nici lozincile de partid, nici colectivizarea și nici cei 70 de ani de regim ateu nu au reușit să șteargă tradițiile ortodoxe ale țării sau influența preoților.
Însă această influență nu a dăunat regimului: cu toată represiunea, clerul ortodox este, în marea sa majoritate, un sprijin foarte ferm, în mod deosebit, pentru Putin. Preoții ruși, prin atitudinea lor, se alătură, acum, declarațiilor oficiale în favoarea războiului din Ucraina, devenind, astfel, un alt braț al propagandei Kremlinului și apărători al invadării Ucrainei. Luând în considerare declarațiile guvernului, cenzura presei și îndemnurile religioase să nu ne mirăm că marea majoritate a rușilor sunt convinși că își apără drepturile și că eliberează populația ucraineană de sub jugul NATO.
Cum nici Papa și nici ei nu au divizii militare, popii au, totuși, la dispoziție amvoane în serviciul puterii.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***
¿Cuántas divisiones tiene el Papa? Washington, Diana Negre

Kiril al Rusiei

Mientras las fuerzas armadas rusas se acercaban a su objetivo de conquistar el esqueleto de la ciudad costera de Mariupol, el Papa Francisco enviaba desde el famoso balcón de la Plaza de San Pedro el tradicional mensaje y bendición Urbi et Orbi de Pascua, con también su tradicional estilo de apuntar hacia la llaga, pero sin lanzar acusaciones.
En este caso, como en la mayor parte del mundo, las acusaciones habrían ido dirigidas al gobierno ruso, que, en estos momentos, tan solo tiene el apoyo de países tradicionalmente amigos y regímenes dictatoriales, además de naciones del Tercer Mundo, renuentes a subirse al carro de los ricos y desarrollados, a los que acostumbran a ver como antiguos amos coloniales o como sistemas con los que tan solo se identifican en su deseo de vivir mejor.
Las palabras del Papa, que pedían “paz para la Ucrania destrozada por la Guerra, que tanto sufre por la violencia y la destrucción de la guerra cruel y absurda a la que la han arrastrado”, no se referían a Rusia directamente, pero resulta meridiano que ve en ella el agresor.
Es probable que Vladimir Putin, quien decidió lanzar lo que él creía iba a ser una campaña relámpago para llevar a Ucrania bajo su dominio, preste poca atención a las palabras papales: ni su población, mayormente ortodoxa, escucha las palabras de los prelados católicos, ni él es conocido por su respeto a las instituciones religiosas.
En esto, como en tantas otras de sus actuaciones desde que se ha convertido en el caudillo ruso y aspirante a sucesor de presidente soviético, se parece a Stalin, el hombre al que se atribuye la pregunta acerca de los efectivos militares del Papa, en una conversación con el primer ministro británico Winston Churchill.

Mariupol

La cita podría ser apócrifa según muchos especialistas en historia rusa, pero no parece disparatado que Stalin, desde su punto de mira, valorara al Vaticano tan solo en términos de número y armas. En aquellos tiempos, no tenía Stalin gran respeto ni por los papas ni por los popes, nombre con que se conoce a los clérigos ortodoxos que atienden las almas de la población rusa y de grandes zonas de la Europa del Este.
Y si es probable que Putin tampoco sienta gran respeto ni admiración por éste o por cualquier otro papa, su actitud es muy diferente con respecto a la iglesia ortodoxa. Este hombre, que representa la línea del pensamiento comunista, tradicionalmente ateo, parece haberse acercado a la Iglesia cuando también se acercaba a su puesto en el Kremlin: ni las consignas de partido ni la colectivización ni los 70 años largos de régimen oficialmente ateo, consiguieron eliminar las tradiciones ortodoxas del país, ni el influjo de los clérigos.
Pero este influjo no ha sido negativo para el régimen: a pesar de la represión, el clero ortodoxo es, en su mayoría, un firme apoyo para el régimen y para Putin en particular. Su actitud de ahora se suma a las declaraciones oficiales en favor de la guerra de Ucrania y la convierte así en otro brazo de propaganda del Kremlin y en un defensor de la invasión ucraniana. Entre las declaraciones del gobierno, la censura de prensa y las exhortaciones religiosas, no es de sorprender que la mayoría de la población rusa crea que está defendiendo sus derechos y liberando a la población ucraniana del yugo de la OTAN.
A falta de las divisiones que ni el Papa ni ellos tienen, los popes disponen de grandes púlpitos al servicio del poder.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Momentul minciunilor Washington, Diana Negre

Un dicton german spune că, cel mai mult se minte înaintea unor alegeri, în timpul unui război și după o partidă de pescuit. Actualul război din Ucraina este o mostră în care diferența dintre versiunile celor două părți pare a fi, pe zi ce trece, tot mai mare.
Adevărul e descoperit, de obicei, după ce se termină războaiele, dacă nu cumva propaganda reușește să ascundă realitatea, așa cum s-ar putea întâmpla în acest caz, judecând după versiunea pe care o oferă guvernul rus pentru uz intern, căci rusul de rând nici măcar nu are dreptul de a pune la îndoială versiunea oficială, lipsindu-i aprope complet posibilitarea de a afla și alte versiuni.
Ucraina este un exemplu clar, datorită diferenței dintre versiunile celor două părți, cu toate că rușii sunt mai buni mincinoși, decât luptători: după șase săptămâni de conflict, n-au reușit nicio victorie clară în vreun loc, dacă nu cumva consideră victorii masacrele populației civile pe care le-au săvârșit.
Acum nu este vorba numai de versiunea pe care guvernul rus o vinde propriilor săi cetățeni despre motivele și mersul general al războiului, ci și de rezultatele obținute pe teren. Ultimul exemplu este scufundarea crucișătorului rus Moskva, care, conform ucrainenilor, a fost urmarea atacurilor lor, în timp ce rușii spun că s-a datorat unui incendiu izbucnit la bord.
Președintele rus, Vladimir Putin, are în favoarea sa un control cu mână de fier asupra mijloacelor de informare, rușii neavând acces la mijloacele internaționale și nici posibilitatea de a pune în mod legal la îndoială versiunea oficială asupra faptelor. Pe Putin îl favorizează și frica pe care a inoculat-o celor care ar putea să-l combată, începând cu președintele american, Joe Biden, care, încă de la început, a acționat cu foarte puțin entuziasm și cu mare încetineală pentru a-i dota pe ucraineni cu arme ca să se apere.
Biden se teme că livrarea de arme eficiente poate duce la o înfruntare directă între NATO și Moscova, ceea ce este posibil să declanșeze cel de al treilea război mondial, cu riscul unei conflagrații atomice.
În SUA, nu pare să existe o îngrijorare prea mare în legătură cu această posibilitate, deoarece Putin știe că un război nuclear ar fi la fel de destructiv și pentru Rusia, însă nici nu se poate înlătura complet, căci, dacă se simte încolțit și nu-i mai rămâne nimic de pierdut, ar putea distruge planeta. Și, din perspectiva lui, ar prefera să moară omorând.
Toate acestea au adus, din nou, în dezbatere diferența dintre armele defensive și cele ofensive. Ucrainenii insistă că, în situația în care se află ei, orice armă este, prin definiție, defensivă, deoarece ei sunt victímele atacului rusesc. În același timp, la Washington sunt tot mai mulți specialiști în chestiuni de război care semnalează că diferența dintre defensiv și ofensiv este de ordin academic și dispare pe câmpul de luptă, unde militarii ucid pentru a se apăra.
La Wahsington, Biden, personajul care a fost primul care a semnalat și a avertizat insistent în legătură cu intențiile războince ale Rusiei, este cel care are posibilitățile cele mai mari pentru a-i dota pe ucraineni cu mijloacele necesare pentru a se apăra, dar, este și cel care se teme cel mai mult să o facă. Și, poate, are motive întemeiate să se teamă.
Deocamdată, conflictul urmează șablonul obișnuit după cel de al Doilea Război Mondial, în care marile puteri nu se înfruntă direct, ci lasă războiul în seama altor țări, ale căror victorii sau înfrângeri repercutează indirect asupra respectivilor patroni. Căci etiopienii, sirienii, irakienii, sârbii sau vietnamezii au luptat împotriva inamicului din tură, însă, părțile în conflict aveau ca patroni marile puteri, care nu se înfruntau direct între ele.
În cazul de față, conflictul este mult mai aproape de cei interesați: Rusia este una dintre marile puteri și a intervenit direct, la început, cel puțin, cu rezultate foarte slabe. Iar, cei care ajută Ucraina se tem, ca în cazul lui Biden, că vor fi târâți în conflict.
Rusia, pe lângă interesele pe care le are în Ucraina, își riscă prestigiul militar și pare dispusă să apese pe accelerator pentru a bifa o victorie, pe care să o sărbătorească pe data de 9 mai, ziua națională a rușilor, care coincide cu victoria obținută asupra Germaniei, în cel de al Doilea Război Mondial. Însă, experții militari consideră pripită încercarea lui Putin de a-și pune medalii într-un timp atât de scurt. I s-ar putea întâmpla la fel cum s-a întâmplat cu încercarea sa de a obține o victorie fulger în partea occidentală a Ucrainei, de unde trupele sale s-au văzut nevoite să se retragă, fără alte realizări decât carnagiul comis împotriva populației civile.
În favoarea lui Putin este terenul pe care încearcă să-l cucerească acum, în partea de răsărit al Ucrainei: este șes deschis, ceea ce favorizează victoria efectivelor sale în tancuri și în armele pregătite pentru lupta în terenuri întinse. Scufundarea crucișătorului Moskva, în Marea Neagră, arată că ar putea să apară probleme care să nu-i aducă victoria de care are nevoie, însă este probabil ca orice lucru, cu excepția unei înfrângeri totale, să se vândă în Rusia ca un succes împotriva nazismului ucrainean și să fie sărbătorit cu defilări militare și cu cântece patriotice, în mai, luna viitoare.
Însă, războiul va continua, poate încă mult timp, cu tot atât de multe minciuni ca până acum… ca în toate războaiele care au avut loc în istorie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La hora de mentir Washington, Diana Negre

Según un dicho alemán, donde más se miente es antes de una elección, durante una guerra y después de haber ido a pescar. Y la actual guerra de Ucrania es un botón de muestra, en que además el contraste entre las versiones de ambas partes parece cada día mayor.
La realidad se acostumbra a descubrir después de acabadas las guerras, a no ser que la propaganda consiga ocultar la realidad como muy bien puede ocurrir en este caso, a la vista de la versión que el gobierno ruso ofrece a su población, que ni siquiera tiene el derecho de cuestionar la versión oficial, además de unas posibilidades muy escasas de oír otras versiones.
Ucrania es un ejemplo claro, a causa de la diferencia entre las versiones de ambas partes, aunque la impresión general es que a la hora de mentir los rusos son mejores que a la hora de combatir: seis semanas después de iniciar este conflicto, todavía no han logrado una clara victoria en ningún lugar, a no ser que puedan considerar victoria las matanzas de la población civil a manos de soldados.
Ya no se trata solo de la versión que el gobierno ruso da a sus propios ciudadanos acerca de los motivos y la marcha general de la guerra, sino de los resultados sobre el terreno. El último ejemplo es el hundimiento del barco ruso Moskva, que según los ucranianos fue consecuencia de sus ataques, y según los rusos se debió a causa de un incendio.
El presidente ruso Vladimir Putin tiene a su favor el control férreo sobre los medios informativos, ya que los rusos ni tienen acceso a medios internacionales de ningún tipo ni pueden legalmente cuestionar la versión oficial de los hechos. A Putin también le favorece el miedo que engendra en aquellos que le pueden combatir, empezando con el presidente norteamericano Joe Biden, que ha actuado desde el principio con escaso entusiasmo y gran lentitud a la hora de proveer a los ucranianos de armas para defenderse.
Biden teme que la entrega de armas muy efectivas pueda llevar a un enfrentamiento directo de la OTAN con Moscú, algo que tal vez llevaría a una tercera guerra mundial con el consiguiente riesgo de una conflagración atómica.
Aquí, en Estados Unidos, no parece haber una preocupación extensa por esta posibilidad, toda vez que Putin sabe que una guerra nuclear seria igualmente destructiva para Rusia, pero tampoco se puede descartar que, si se siente arrinconado, crea que ya no le queda nada por perder, pero sí, mucho por destruir en el resto del planeta. Desde su perspectiva, quizá prefiera morir matando.
Todo esto ha traído nuevamente a debate la diferencia entre armas defensivas y ofensivas. Los ucranianos insisten en que, desde la situación en que se encuentran, cualquier arma es por definición defensiva pues son víctimas de un ataque ruso. Al mismo tiempo, en Washington, hay cada vez más especialistas en cuestiones bélicas que señalan que la diferencia entre defensa y ofensa es de tipo académico y desaparece en los campos de batalla donde los soldados matan para defenderse.
En Wahsington, se da la circunstancia de que Biden, el personaje que antes y con más insistencia advirtió de las intenciones bélicas de Rusia, es quien más posibilidades tiene de poner en manos de los ucranianos los medios de defenderse, pero es uno de los que más temen hacerlo. Y quizá tenga buenas razones para su temor.
De momento, el conflicto sigue el patrón de tantos otros desde que acabó la Segunda Guerra Mundial, en que las grandes potencias no se enfrentan directamente, sino que delegan la guerra a otros países, cuyas victorias o derrotas repercuten de forma indirecta en sus respectivos “patronos”. Porque los etíopes, sirios, irakies, serbios o vietnamitas luchaban contra el enemigo de turno, pero las partes enfrentadas tenían como patronos a las grandes potencias que no se enfrentaban directamente entre si.
En este caso, el conflicto está mucho más cerca de los interesados: Rusia es una de las grandes potencias y esta vez interviene directamente, al principio al menos con pésimos resultados. Y quienes ayudan a Ucrania temen, como en el caso de Biden, verse arrastrados directamente al conflicto.
Rusia, que además de sus intereses en Ucrania se juega su prestigio militar, parece dispuesta a apretar ahora el acelerador para apuntarse una victoria que celebraría el próximo 9 de mayo, en el día nacional ruso que coincide con su victoria sobre Alemania en la Segunda Guerra Mundial. Pero varios expertos militares consideran precipitado el intento de Putin de ponerse medallas en tan poco tiempo. Le podría ocurrir lo mismo que sucedió en su intento de una victoria relámpago en la parte occidental de Ucrania, de donde sus tropas tuvieron que retirarse sin más logro que la carnicería entre la población civil.
En favor de Putin está el terreno que trata de conquistar ahora, en la parte oriental de Ucrania: es llano y abierto, lo que favorece la victoria de sus efectivos en tanques y armas preparadas para batallas en terrenos amplios. El hundimiento del barco Moskva en el Mar Negro indica que podrían surgir problemas que no le permitan esta victoria, pero lo más probable es que cualquier cosa, excepto una derrota total, se venda en Rusia como un éxito contra el nazismo ucraniano y se celebre con desfiles militares y cantos patrióticos el próximo mes de mayo.
Pero la guerra seguirá, quizá por un tiempo largo, acompañada de tantas mentiras como hasta ahora…y como en todas las guerras de la historia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Soarele pe toate le îmblânzeşte

Soarele pe toate le-mpacă, le-mblânzeşte,
Cel prea-curat şi delicat,
Lumii noi descoperă, cum se iveşte,
Chipul lui April, de-un an plecat
Şi spre Amor acum grăbeşte
Mintea gospodarului cel înfocat.
La lucruri plăcute-i porunceşte
Să se dedea, Zeul-copil ne-nduplecat.

Lucrurile toate le-nnoieşte
Sfânta Primăvară, ce vine an de an.
A ei putere cât ne stăpâneşte !
Ne porunceşte să ne bucurăm – și nu în van !;
Ne arată cărările ştiute, ne făgăduieşte
Că-n primăvara noastră nu-i viclean,
Ba-i şi cinstit şi drept şi omeneşte
Ce-i al nostru să păstrăm, ca pe-un talisman.

Iubeşte-mă tu cu credinţă
Şi ia aminte la a mea credincioşie:
Din inima-mi toată şi din a mea toată fiinţă
Din tot sufletul îţi spun ţie:
Aproape-ți sunt, în persoană şi-n fiinţă,
Departe eu fiind, peste țări o mie.
Cine atât de mult iubeşte, (mai mult nu-i cu putinţă !)
Pe roată-i tras, vai mie !

Tânăr… laureat, ținând un rotulus (un sul) ; frescă, Pompeii, MNA Napoli

Omnia sol temperat

Omnia sol temperat
purus et subtilis,
novo mundo reserat
faciem Aprilis,
ad amorem properat
animus herilis
et iocundis imperat
deus puerilis.

Rerum tanta novitas
in solemni vere
et veris auctoritas
jubet nos gaudere;
vias prebet solitas,
et in tuo vere
fides est et probitas
tuum retinere.

Ama me fideliter,
fidem meam nota:
de corde totaliter
et ex mente tota
sum presentialiter
absens in remota,
quisquis amat taliter,
volvitur in rota.

Femeie șezând, Villa Arianna din Stabiae, MNA Napoli

Flora sau Primavera, Stabiae, MNA Napoli

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

Politică pentru bogați Washington, Diana Negre

Faptul că SUA, cea mai bogată țară din lume, promovează o politică economică proprie oamenilor bogați nu e un lucru surprinzător; neașteptat, însă, este faptul că tocmai Partidul Democrat, cel mai progresist dintre cele două formațiuni politice care alternează la putere, duce o politică economică și socială favorizată de cele mai puternice grupuri din țară.
Dincolo de ceea ce ar putea crede milioane de persoane care nu au venituri mari și care vor un partid care să se ocupe de interesele lor, liderii Partidului Democrat împărtășesc aceleași idei ca elitele economice ale țării.
Un exemplu este politica energetică: cei care câștigă mai puțin de o sută de mii de dolari pe an cred că măsurile sau propunerile actualului președinte democrat, Joe Biden, sunt mai rele decât cele ale predecesorului său, Donald Trump. În schimb, cei care au venituri mult mai mari îl aprobă pe Biden: cei care se află în fâșia de la o sută la două sute de mii își împart opiniile jumătate-jumătate în favoarea lui Biden sau Trump, iar cei care câștigă peste două sute de mii îl favorizează pe Biden cu o marjă de 12%.
Mai puțin surprinzător este sprijinul pe care îl primește Biden de la funcționari, deoarece, în mod tradițional, acest bloc sprijină politicile progresiste. Printre cei care lucrează în întreprinderi private, sunt unii care îi duc dorul politicii economice a lui Trump.
Merită să evidențiem situația energetică, deoarece problemele actuale sunt cauzate, în parte, de războiul din Ucraina, cu toate că inflația, mai mare decât creșterea salariilor, a urcat vertiginos odată cu pandemia. Dar, și pentru că, deopotrivă, consecințele ei afectează pe toată lumea foarte vizibil, cu creșterea spectaculoasă a prețului benzinei care duce la scumpirea vieții tuturor, în această țară cu distanțe enorme și densitate mică a populației, unde este imposibilă funcționarea unei rețele eficiente de transport public.
Există un sentiment pe care îl împărtășesc toți, de la majoritatea albilor până la diferitele grupuri etnice: toți cred că administrația americană ar trebui să sporească producția de energie, cu toate că, pe termen scurt, ar însemna să se bazeze mai mult pe „fracking”, pentru a extrage petrol și gaze, un sistem care a tot crescut în ultimii două zeci de ani cu randamente excelente.
Grație fracking-ului, producția energetică americană a crescut foarte mult. Rusia a văzut în această metodă o amenințare pentru exporturile ei și a lansat campanii de propagandă în care o prezintă ca pe o mare amenințare pentru mediul înconjurător – cu toate că și rușii folosesc procedeul pe teritoriul lor.
74% din populația albilor, 67% din diferite minorități și 55% dintre negri vor ca producția de petrol și gaze să crească.
Se opun, însă, elitele economice și academice care, în prezent, au o influență importantă asupra Partidului Democrat și asupra președintelui Biden.
Este ușor de înțeles dezinteresul acestor elite față de prețurile energiei: au suficienți bani ca să-și cumpere automobile electrice cu prețuri de peste cincizeci de mii de euro. Și chiar dacă nu-și cumpără, bugetul lor nu e afectat de câteva sute de dolari pe lună, cât costă benzina sau consumul casnic de energie.
Pentru Partidul Democrat și pentru președintele Biden această situație poate fi o problemă, căci elitele care o încurajează atrag puține voturi la urne. În cele șase luni câte mai rămân până la viitoarele alegeri legislative, un vot negativ ar putea pune capăt ambițiilor ecologiste: în luna noiembrie, americanii vor merge la urne pentru a-și realege legiuitorii, iar democrații dispun de o marjă atât de mică, încât riscă să piardă controlul ambelor camere.
În Congres se vor schimba stăpânii, iar Casa Albă va fi foarte afectată, deoarece inițiativele prezidențiale nu vor avea ecou într-un Congres controlat de opoziție. În cazul lui Biden, dificultatea va fi și mai mare, deoarece îi mai rămân puține talente retorice și ar fi mai puțin eficient să se adreseze direct populației.
Rămâne de văzut cine va fi beneficiarul slăbiciunii lui Biden și a Partidului Democrat peste doi ani, când americanii își vor alege un nou președinte. Republicanii nu au prezetat încă vreun candidat la președinție, poate pentru că Donald Trump continuă să ocupe tot terenul republicanilor, la fel ca acum 2 ani. Atunci a pierdut alegerile în fața lui Joe Biden iar, în 2024, în mod sigur, va purta un bagaj atât de greu, încât candidatura sa nu va mai fi valabilă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Politica para ricos Washington, Diana Negre

Que Estados Unidos, el país más rico del mundo, tenga una política económica propia de ricos no es sorprendente, pero más inesperado es que su Partido Demócrata, el más progresista de los dos que se alternan en el poder, promueva una política económica y social favorecida por los grupos más pudientes.
Al margen de lo que puedan pensar los millones de personas sin grandes ingresos y que quieren un partido que se preocupe por sus intereses, los líderes del Partido Demócrata comulgan con las ideas de las élites económicas del país.
Un ejemplo es la política energética: quienes ganan por debajo de cien mil dólares anuales, creen que las medidas o propuestas del actual presidente demócrata, Joe Biden, son peores que las de su predecesor, Donald Trump. En cambio, entre los que tienen ingresos mucho más elevados, la aprobación por Biden crece: quienes se hallan en la franja de cien a doscientos mil, reparten sus opiniones mitad a mitad en favor de Biden o de Trump y los que ganan más de doscientos mil, favorecen a Biden por un margen del 12%.
Menos sorprendente es el apoyo de Biden entre los funcionarios, pues es tradicional que este bloque de población apoye políticas progresistas. Quienes están empleados en la empresa privada, hay quienes echan de menos la política económica de Trump.
Merece la pena resaltar la situación energética porque los problemas actuales derivan en parte de la guerra de Ucrania, si bien la inflación, superior al crecimiento de salarios, se disparó con la pandemia. También porque sus consecuencias afectan a todos de manera notoria, con fuertes subidas en el precio de la gasolina que encarece la vida a todos en este país de enormes distancias y escasa densidad de población, lo que no permite una red eficiente de transporte público.
Es un sentimiento compartido por todos, desde la mayoría blanca hasta los diversos grupos étnicos: todos piensan que el gobierno norteamericano debería aumentar la producción de energía, aunque a corto plazo signifique apoyarse más en el “fracking” para extraer gas y petróleo, un sistema que ha ido en aumento en las últimas dos décadas con excelentes rendimientos.
Gracias al fracking la producción energética norteamericanas creció muchísimo y Rusia vio en esta técnica una amenaza para sus exportaciones, hasta el punto de lanzar campañas de propaganda que lo presentaban como una gran amenaza al medio ambiente – aunque los rusos también emplean este sistema en su propio territorio.
El 74% de la población blanca, el 67% de diversas minorías y el 55% de los negros desean que aumente la producción de petróleo y gas.
Son las élites económicas y académicas las que se oponen y, en estos momentos, tienen una influencia importante en el Partido Demócrata y en la opinión del presidente Biden.
Es fácil de comprender el poco interés de estas élites por los precios de la energía: tienen suficiente dinero para comprar automóviles eléctricos que pueden valer más de cincuenta mil euros. Si no lo hacen, su presupuesto no queda desequilibrado por unos cientos de dólares mensuales en gasolina o consumo energético doméstico.
Para el Partido Demócrata y el presidente Biden esta situación puede representar un problema, pues las élites que los jalean cuentan con pocos votos en las urnas. En el medio año largo hasta las próximas elecciones legislativas, un voto negativo podría acabar con las ambiciones ecologistas: en noviembre, los norteamericanos acuden a las urnas para reelegir a sus legisladores y los demócratas gozan de un margen tan mínimo que tienen un gran riesgo de perder el control de las dos cámaras.
No solamente el Congreso cambiaría de amos, sino también la Casa Blanca se vería afectada, pues las iniciativas presidenciales no tendrían eco en un Congreso controlado por la oposición. En el caso de Biden, la dificultad sería todavía mayor pues le quedan ya escasas dotes retóricas y sería poco efectivo al dirigirse directamente a la población.
Está por ver quién sería el beneficiario de la debilidad de Biden y su Partido Demócrata dentro de dos años, cuando los norteamericanos elijan un nuevo presidente. Los republicanos no han presentado aún a su candidato presidencial, quizá porque Donald Trump sigue copando el terreno a los demás republicanos como ocurrió hace 2 años. Entonces perdió las elecciones ante Joe Biden y, en el 2024, seguramente llevará un bagaje tan pesado que hará inviable su candidatura.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Odisseas Elitis

Circulă pe siturile grecești un poem sub numele lui Odisseas Elitis: Primăvara, dacă n-o găseşti, ţi-o faci, Sună bine, de aceea ne-am gândit să vi-l împărtășim:

Primăvara, dacă n-o găseşti, ţi-o faci

Da, ţi-o faci.
De fiecare dată, de la început.
Mereu mai vie.
Mereu mai mustind de seve.

Da, ţi-o faci.
Cu acele culori care înseamnă armonie.
Şi cu acele cuvinte care arată începutul.

Da, ţi-o faci.
Cu acea lumină pe care ţi-o poate da (doar) Raiul.
Şi cu acele flori care miros a viaţă.

Da, ţi-o faci.
Cu acel parfum al nemuritoarei, Speranţei.
Şi cu acea credinţă care te va face să nu te temi.

Da, ţi-o faci, aşadar.
Cu materii neprihănite pentru sufletul tău.
Şi cu momente simple ce dăruiesc bucurii eterne

Și  cu oameni simpli și dintr-o bucată.

Care te aud în tăcere.
Şi care n-au nevoie de cuvinte pentru explicaţii.

Da, ţi-o faci.
Cu acele visuri ce te vor umple de promisiuni.
Şi cu acele surâsuri care-ţi vor arăta că trebuie să trăieşti.

Pentru că, de nu porţi în tine Primăvara, trebuie să-nveţi s-o construieşti.
De la întunericul cel mai rău la cea mai strălucitoare lumină.

N-o lăsa niciodată să plece.
Pentru că, cu cât intră mai mult şi cu cât e mai puternică, cu atât mai uşor alungă iernile din inima ta.

S-o iubeşti, Primăvara.
Nu doar pentru hainele frumoase şi vaporoase pe care le porţi.
Şi nici pentru prea-albastrele ceruri pe care ţi le dăruieşte.
Ci pentru Renaşterea pe care te face s-o trăieşti.

Pentru briza aceea dulce care-ţi răcoreşte sufletul.
Şi pentru soarele acela care-ţi dăruieşte căldură.

Să-i dai gust, aşadar.
Ca acel gust greu şi dulce, pe care numai Eros îl poate da.

Şi nu te necăji dacă va fi s-o pierzi, aşa, dintr-o dată, sau, pur şi simplu, dacă nu mai vine la tine.

Pentru că, Primăvara, dacă n-o găseşti, ţi-o faci.

Την άνοιξη αν δεν τη βρεις, την φτιάχνεις

Ναι την φτιάχνεις.
Κάθε φορά από την αρχή.
Όλο και πιο ζωντανή.
Όλο και πιο ποτισμένη.

Ναι την φτιάχνεις.
Με εκείνα τα χρώματα που σημαίνουν αρμονία.
Και με εκείνες τις λέξεις που δηλώνουν αρχή.

Ναι την φτιάχνεις.
Με εκείνο το φως, που μπορεί να σου δώσει Παράδεισο.
Και με εκείνα τα λουλούδια που μυρίζουν ζωή.

Ναι την φτιάχνεις.
Με εκείνο το άρωμα της αθάνατης, Ελπίδας.
Και με εκείνη την Πίστη που θα σε κάνει να μην φοβηθείς.

Ναι την φτιάχνεις λοιπόν.
Με υλικά αγνά για την ψυχή σου.
Και με στιγμές απλές που χαρίζουν αιώνιες χαρές

Και με ανθρώπους λιτούς και ευθείς.

Που σε ακούν στην σιωπή.
Και δεν έχουν ανάγκη τα λόγια για εξηγήσεις.

Ναι την φτιάχνεις.
Με εκείνα τα όνειρα που θα σε γεμίσουν υποσχέσεις.
Και με εκείνα τα χαμόγελα που θα σου δείξουν πως πρέπει να ζεις.

Διότι, αν δεν κουβαλάς την Άνοιξη μέσα σου, πρέπει να μάθεις να την χτίζεις.
Από το χειρότερο σκοτάδι στο πιο λαμπερό φως.

Μην την αφήσεις ποτέ να φύγει.
Διότι, όσο πιο δυνατά μπαίνει αυτή, τόσο πιο εύκολα διώχνει τους χειμώνες από την καρδιά σου.

Να την αγαπάς την Άνοιξη.
Όχι μόνο για τα όμορφα και τα ανάλαφρα ρούχα που φοράς.
Μήτε για τους καταγάλανους ουρανούς που σου δωρίζει.
Αλλά για την Αναγέννηση που σε κάνει να ζεις.

Εκείνον τον γλυκό αέρα που δροσίζει την ψυχή σου.
Και εκείνον τον ήλιο που σου χαρίζει ζεστασιά.

Να της δίνεις γεύση λοιπόν.
Σαν εκείνη την βαριά και γλυκιά, που μόνο ο Έρωτας μπορεί να δώσει.

Και μην στεναχωριέσαι αν ξαφνικά χαθεί ή απλά δεν σου έρθει.

Διότι, την Άνοιξη αν δεν την βρεις, την φτιάχνεις.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

Biden pactizează cu diavolul Washington, Diana Negre

Cu toate promisiunile sale ecologiste, președintele american, Joe Biden, se vede nevoit să facă un pact cu diavolul energiei, căci a hotărât să pună în circulație până la un milion de barili de petrol pe zi, adică dublul cantităţii cu care s-au oferit să-şi mărească producţia țările din Organizația Producătorilor de Petrol.
Înainte de a începe războiul din Ucraina, SUA, care, astăzi, sunt cel mai mare productor de petrol din lume, se pregăteau pentru o politică de reduceri în extracția și prospectarea țițeiului, așa cum arăta agenda ecologistă a lui Biden, însă realitățile economice și necesitățile politice internaționale frânează aceste proiecte.
În interiorul țării, Biden cconsideră că punerea în circulație a 180 de milioane de barili, în decurs de șase luni, cea mai mare livrare de urrgență din istoria țării, va servi la combaterea inflației.
Acest lucru trebuie să se interpreteze, nu numai în lumina situației internaționale create de războiul din Ucraina, ci și în contextul politicii americane: mai rămân doar 7 luni până la alegerile legislative, care ar putea să lase Partidul Democrat în condiția de minoritar în ambele camere ale Congresului, ceea ce ar însemna ca Biden să aibă mâinile legate din punct de vedere politic.

Tocmai din perspectiva politicii americane, e greu să ne imaginăm că asemenea eforturi vor avea efectul scontat: coaliția care l-a adus pe Biden la Casa Albă e formată din sectoare progresiste cu o mare influență ecologistă. Pe cealaltă tabără, cea a democraților moderați, Biden o va putea convinge cu multă dificultate, că, la ora actuală, și-a schimbat punctele de vedere.
Biden riscă să-și piardă, astfel, adepții și să nu-i mai poată recupera nici pe decepționați, adică sectoarele populare din partidul său democrat. Spre deosebire de ecologiști, care, de obicei, fac parte din elitele intelectuale și economice, baza populară democrată nu este nici ecologistă și nici nu încearcă să schimbe structurile familiale.
Probabil, este prea târziu pentru a se pune bine cu bazele: Partidul Democrat actual seamănă foarte mult cu cel din vremea președintelui Jimmy Carter, de acum mai mult de 40 de ani: decepția față de politica sa națională și internațională i-a determinat, atunci, pe mulți democrați să se apropie de candidatul republican, Ronald Reagan, atât de mult, încât se vorbea despre acest sector al electoratului ca de „democrații lui Reagan”.
Avantajul pe care îl are Biden în aceste momente, dacă e să-l comparăm cu Carter, este că, în tabăra republicană nu există vreo figura atrăgătoare, așa cum a fost Reagan. Poate că ar exista dacă poziția nu ar fi ocupată în totalitate de Donald Trump, un om care continuă să aibă sprijinitori totali, ca acum aproapre doi ani, dar insuficienţi, totuşi, ca să-l mai poată aduce la Casa Albă.

Din perspectiva economică, este improbabil ca asemenea eforturi să dea rezultate: ceea ce îngrijorează țara este inflația, care a atins cote nemaivăzute în ultimii patruzeci de ani. Dar, și energia, cu toate că i-a mai scăzut prețul când s-a aflat de decizia lui Biden, care este unul dintre factorii care generează inflație. Mai sunt și alte sectoare cu scumpiri puternice, datorită, în principal, dificultăților de livrare cauzate de COVID, precum și substanțialelor indemnizații guvernamentale acordate în ultimii ani.
Nu se așteaptă nici vreo mare ușurare în sectorul energetic: pe de o parte, aceste livrări vor reduce Rezerva Strategică acumulată, ceea ce va duce la obligația de a cumpăra alt țiței pentru a o reface, astfel încât Biden se va încleșta cu simpatizanți săi ecologiști. Iar, pe plan internațional, aceste livrări reprezintă numai 1% din consumul mondial, astfel că efectele lor vor fi limitate.
Cu toate aceste, Biden ar putea ieși în câștig din actuala criză: scumpirea petrolului ar putea face mai atrăgătoare opțiunile ecologiste, care, în prezent, întâmpină dificultăți în a se stabiliza, din cauza prețurilor foarte mari. Între timp, sancțiunile împotriva Rusiei vor face, probabil, ca exporturile americane de gaz lichefiat să crească, ceea ce va deschide noi piețe pentru industria energetică a SUA.
Dar, chiar și așa, este improbabil ca Biden și Partidul Democrat să mai culeagă aceste posible fructe la timp pentru a beneficia de rezultatele alegerilor parlamentare din noiembrie, anul acesta: conform unor sondaje recente, numai 40% dintre americai îl sprijină pe Biden, în timp ce 58% sunt decepționați de administraţia sa. Cu toate că președintele nu se va supune vreunei votări, sentimentele față de el se văd în voturile parlamentarilor.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Biden pacta con el diablo Washington, Diana Negre

A pesar de sus promesas ecologistas, el presidente norteamericano Joe Biden se ve obligado a pactar con el diablo de la energía y ha decidido poner en circulación hasta un millón de barriles de petróleo diarios, el doble de lo que ofrecen aumentar los países de la Organización de Productores de Petróleo.
Antes de la guerra de Ucrania, Estados Unidos, hoy en día el mayor productor de petróleo del mundo, se preparaba a una política de recortes en la extracción y prospección petrolera, en aras de la agenda ecologista de Biden, pero las realidades económicas y las necesidades políticas internacionales frenarán estos proyectos.
Dentro del país, Biden confía en que la puesta en circulación de 180 millones de barriles a lo largo de seis meses, el suministro de emergencia más grande en la historia del país, servirá para combatir la inflación.
Es algo que debe interpretarse, no solamente a la luz de la situación internacional causada por la guerra de Ucrania, sino también en el contexto de la política norteamericana: solo faltan 7 meses para las elecciones legislativas que pueden dejar al partido demócrata en minoría en las dos cámaras del Congreso, lo que tendría a Biden maniatado políticamente.
Precisamente desde la perspectiva de la política norteamericana, cuesta imaginar que semejantes esfuerzos sirvan de mucho: la coalición que llevó a Biden a la Casa Blanca está formada por sectores progresistas y tiene una gran influencia ecologista. En el otro bando, el de los demócratas moderados, a Biden le será difícil convencerlos a estas alturas de que ha cambiado sus planteamientos.
Es decir: Biden corre el riesgo de perder a sus fieles y de no recuperar a los desilusionados, es decir, a los sectores populares de su partido demócrata. A diferencia de los ecologistas que pertenecen en general a las élites intelectuales y económicas, la base popular demócrata ni es ecologista ni trata de cambiar las estructuras familiares.

Es probablemente demasiado tarde para congraciarse con su base: el Partido Demócrata actual tiene características en común con el de la época del presidente Jimmy Carter, hace más de 40 años: la decepción ante su política nacional e internacional impulsó a muchos demócratas a acercarse al candidato republicano Ronald Reagan, hasta el punto de que se hablaba de este sector del electorado como los “demócratas de Reagan”.
La ventaja de Biden en estos momentos, si se le compara a Carter, es que en el bando republicano no hay una figura atractiva como lo fue Reagan en su momento. Quizá la habría si el campo no estuviera copado por Donald Trump, un hombre que sigue teniendo sus seguidores incondicionales como hace casi dos años, pero el número de estos seguidores es insuficiente para devolverlo a la Casa Blanca.
Desde la perspectiva económica, es improbable que semejantes esfuerzos den resultados: lo que preocupa en el país es la inflación, que ha llegado a límites no vistos en cuatro décadas. Y también la energía, si bien bajó de precio al conocerse la decisión de Biden, es tan solo uno de los factores que generan inflación. Hay otros sectores con fuertes subidas, debido principalmente a las dificultades de suministros originadas por el Covid, así como los importantes subsidios gubernamentales de los últimos dos años.

Tampoco cabe esperar un gran alivio energético: por una parte, estas entregas reducirán la Reserva Estratégica acumulada, lo que obligará a conseguir más petróleo para reponerlas, lo que a su vez enfrentará a Biden con sus simpatizantes ecologistas. Y en el conjunto internacional, estas entregas representan tan solo el 1% del consumo mundial, por lo que su repercusión será limitada.
A pesar de todo, Biden todavía podría salir beneficiado de la actual crisis: la subida de precios del petróleo puede hacer más atractivas las opciones ecologistas, que hoy tienen dificultades para establecerse debido a su elevado costo. Entre tanto, las sanciones contra Rusia probablemente aumentarán las exportaciones norteamericanas de gas licuado, lo que abrirá otros mercados para la industria energética de Estados Unidos.
Aún así, es improbable que ni él ni su Partido Demócrata recojan estos posibles frutos a tiempo de beneficiarse de las elecciones parlamentarias de noviembre: según recientes encuestas, tan solo el 40% de los norteamericanos apoya a Biden, mientras que el 58% está desilusionado por su gestión. Aunque el presidente no se someta a voto, el sentimiento popular hacia él se refleja en los votos parlamentarios.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

NEPUTINȚA DE LA ÎNCEPUTUL CARIEREI

Asupra calităților de spion ale liderului de la Kremlin – insuficiente, conform afirmațiilor unui fost coleg de al său! – s-au pronunțat profesorii și instructorii școlii respective, atunci când au hotărât că nu era apt pentru asemenea activități. Neputința aceea de început și-a rezolvat-o Putin urcând în „autobuzul neputincioșilor” pe care i-l punea la dispoziție partidul comunist al URSS-ului.

Partidul era calea scurtă pe care puteau să urce incompetenții, cei lipsiți de pasiune și calități pentru a se afirma în vreun domeniu concret de activitate. Partidul comunist a fost salvarea neputincioșilor din URSS și din celelalte țări comuniste. Întotdeauna șefii ierarhici din partid preferau indivizi docili, mai puțin dotați, care să nu le amenințe lor poziția. Putin este produsul acelei abile și tenace selecții negative.

În urma imploziei URSS-ului, Gorbaciov și Elțin lăsau în urma lor o Federație Rusă, o entitate politică ceva mai mică, pașnică, lipsită de agresivitate, dar extenuată din punct de vedere economic, ceea ce a determinat Occidentul, în mod special Germania, să-i ofere tot ajutorul de care avea nevoie.

Acea Federație Rusă plăpândă a reușit, astfel, să supraviețuiască cu bani occidentali. Lumea întreagă era convinsă că etapa următoare era o apropiere de Occident și chiar o aderare la valorile democrației occidentale. Federația Rusă renunțase la comunism, la ideologia înfruntării și a războiului rece.

APARE UN PUTIN APARENT PAȘNIC ȘI PUTERNIC

Din poziția de șef al serviciilor secrete, își face apariția în fruntea statului un Vladimir Putin, aparent pașnic, aparent credincios și respectuos față de valorile creștine ale Ortodoxiei.

Părea a fi o dovadă că noul lider de la Kremlin profesa PACEA ca valoare supremă, ca etalon fundamental al tuturor politicilor pe care Federația Rusă urma să le practice în viitor, în relațiile cu țările vecine,unele foste sovietice, dar, devenite, între timp, independente, precum și în relațiile internaționale mai ample, cu Occidentul și cu toate celelalte țări ale lumii.

La Kremlin se afla, de acum, un om credincios și cu frica lui Dumnezeu! Religiozitatea lui Putin a creat o falsă senzație de liniște, stabilitate și armonie.

Nimeni nu bănuia că Putin nu era decât un neputincios în criză de ideologie, care se refugia, de data aceasta, în „autobuzul religiei”, al valorilor pravoslavnice ale Rusiei tradiționale, pentru simplul fapt că nu avea nimic altceva la îndemână. Călătorul Putin într-un astfel de autobuz a reușit să păcălească o lume întreagă, deoarece inducea ideea că un creștin practicant este un om valoros, cu discernământ și cu criterii de om sănătos moralmente, practicant al altruismului și al milei creștine.

În acel autobuz pravoslavnic a descoperit și exploatat filonul patriotismului resurselor și bogățiilor pe care le are imensa Federație Rusă. Patriotismul acela era, de fapt, o exersare abilă a naționalismului rus. Putin este un neputincios și în materie de patriotism, deoarece patriotismul său este doar o fațadă pentru mascarea imperialismului de care este animat în realitate.

NEPUTINȚA PLENARĂ A LUI PUTIN

Putin, dacă ar fi fost puțin altceva decât un patriot neputincios, ar fi dezvoltat în primul rând economia Federației Ruse, cu resursele imense de care dispune această cea mai întinsă țară de pe planetă.

Soarele zăbovește 11 fuse orare deasupra Rusiei, dar economia ei este sub nivelul celei italiene. Un patriot, dacă n-ar fi fost neputincios, s-ar fi inspirat, cât de cât, din exemplul Chinei, care nu are bogățiile Rusiei, și n-ar fi lăsat Federația Rusă în condiția de economie primitivă regională, exportatoare de hidrocarburi, cereale și arme.

Ar fi avut această mândrie de om zdravăn la cap de a crea binele și bunăstarea pentru rusul de rând, adică pentru imensa majoritate a concetățenilor săi.

Putin neputinciosul a dezvoltat, în schimb, arsenalele militare, astfel ca țara să rămână cu ceva pe poziția de mare putere. Cum a dezvoltat și cum a modernizat armele și armata, se vede acum: tot cu nepricepere, căci tot neputința iese în relief.

Poate fi considerat Putin un creștin practicant ortodox? Nu poate! Ce creștin practicant își trimite armatele, în numele milei creștine, într-o țară vecină să ucidă și să distrugă orașe întregi cu o cruzime și barbarie nemaiîntâlnite în istorie?! Ce creștin practicant este, devreme ce nu se oprește din măcel, chiar și atunci când i-o cere o lume întreagă?

PUTIN CA NEPUTINȚĂ A NEPUTINȚELOR

Putin este un neputincios, e un surogat pe toate planurile: ca om politic, ca patriot, ca lider, ca om religios, ca simplu vecin care nu-i poate lăsa pe cei din jurul lui să trăiască în pace, ca simplu individ care trebuie să respecte VIAȚA!

Este un neputincios chiar și în a folosi limbajul și cuvintele proprii și adecvate pentru realitățile pe care le creează în jurul lui. Neputinciosul e nevoit să mintă: invazia nu e invazie, războiul nu e război, genocidul și crimele pe care le comit armatele lui nu sunt atrocități și… nu le-a comis el! etc., etc.

De NEPUTINȚA aceasta încearcă să contagieze cât mai multă lume. Și-a trimis ministrul de externe în China,(de la Moscova n-ar fi reușit, prea mint tot timpul la nivelul politicii de stat!) ca să anunțe de acolo, o nouă ERĂ ÎN LUME, o resetare cu o lume multipolară! Doar,doar îi mai crede cineva, în condițiile în care, nici măcar războiul imperialist pe care îl duc cu atâta cruzime în Ucraina nu le-a reușit! Au ocupat,dar nu au învins,au invadat,dar nu stăpânesc,sunt acolo,dar sunt NEPUTINCIOȘI!

Serviciile secrete occidentale lansează și ideea că oamenii din jurul lui Vladimir Putin îl mențin pe acesta în neputință informațională, nu-i spun adevărul de frică… sau de nevoie!

Să încheiem subliniind că limba română are șansa unică, în acest caz, de a reda cu numele lui PUTIN , însăși NEPUTINȚA!

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

O traducere uşor… adaptată:

Când te iubesc

Când te iubesc
Rege mă cred,
Sau cavaler din alte vremi, un drept,
Singurul bărbat din lume, inocent.
Când te iubesc
Al tău sunt, mă pierd
În tine, aşa cum râul e al Deltei, un curent
Prizonier de bună-voie, dependent.
Când te iubesc
Fac ce fac şi ajung, ardent,
La ale tale buze, braţe, ca un adolescent,
Și-a ajung să ne iubim fervent.
Când te iubesc
De-i miezul nopţii sau amiază,
În iad sau Rai, nu mai contează
Unde, pentru că suntem împreună, ca o rază.
Când te iubesc
Nici nu mai ştiu cine mai sunt, mi-e groază,
Un cerşetor sau un Mesia, care binecuvântează,
Avem aceleaşi visuri, care ne descătuşează.
Când te iubesc
Fac ce fac şi ajung, ardent,
La ale tale buze, braţe, ca un adolescent,
Și-a ajung să ne iubim fervent.
♪
Când te iubesc
Din degete-mi cresc flori
Şi cerul ce mi-l dai, plin de splendori,
E-un cer fără de stele, fără cântători.
Când te iubesc
Îmi fierbe sângele, fiori,
Şi astă plăcere nevinovată, ori
Mă sperie, ori mă doare, deseori.
Când te iubesc
Fac ce fac şi ajung, ardent,
La ale tale buze, braţe, ca un adolescent,
Și-a ajung să ne iubim fervent.
Când te iubesc
Rege mă cred,
Sau cavaler din alte vremi, un drept,
Singurul bărbat din lume, inocent.
Când te iubesc
Al tău sunt, mă pierd
În tine, aşa cum râul e al Deltei, un curent
Prizonier de bună-voie, dependent.
Când te iubesc
De-i miezul nopţii sau amiază,
În iad sau Rai, nu mai contează
Unde, pentru că suntem împreună ca o rază.
Când te iubesc
Nici nu mai ştiu cine mai sunt, mi-e groază,
Un cerşetor sau un Mesia, care binecuvântează,
Avem aceleaşi visuri, care ne descătuşează,
Când te iubesc…

---

Quand je t’aime
J’ai l’impression d’être un roi
Un chevalier d’autrefois
Le seul homme sur la Terre
Quand je t’aime
J’ai l’impression d’être à toi
Comme la rivière au Delta
Prisonnier volontaire
Quand je t’aime
Tous mes gestes me ramènent
À tes lèvres ou à tes bras
À l’amour avec toi
Quand je t’aime
Il est minuit ou midi
En enfer, au paradis
N’importe où mais ensemble
Quand je t’aime
Je ne sais plus si je suis
Un mendiant ou un messie
Mais nos rêves se ressemblent
Quand je t’aime
Tous mes gestes me ramènent
À tes lèvres ou à tes bras
À l’amour avec toi
♪
Quand je t’aime
J’ai des fleurs au bout des doigts
Et le ciel que je te dois
Est un ciel sans étoiles
Quand je t’aime
J’ai la fièvre dans le sang
Et ce plaisir innocent
Me fait peur, me fait mal
Quand je t’aime
Tous mes gestes me ramènent
À tes lèvres ou à tes bras
À l’amour avec toi
Quand je t’aime
J’ai l’impression d’être un roi
Un chevalier d’autrefois
Le seul homme sur la terre
Quand je t’aime
J’ai l’impression d’être à toi
Comme la rivière au Delta
Prisonnier volontaire
Quand je t’aime
Il est minuit ou midi
En enfer, au paradis
N’importe où mais ensemble
Quand je t’aime
Je ne sais plus si je suis
Un mendiant ou un messie
Mais nos rêves se ressemblent
Quand je t’aime

Compozitori: Bernard Edgar Joseph Estardy / Didier Rene Henri Barbelivien / Pascal Auriat
Versurile cântecului Quand je t’aime © Sony/ATV Music Publishing LLC, Universal Music Publishing Group

AUTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.

Motivele nesăbuinței Washington, Diana Negre

Din momentul în care administrația americană a avertizat că Rusia se pregătea să înceapă războiul împotriva Ucrainei, pe plan internațional a existat un amestec de incredulitate și surpriză: nimeni nu credea că Moscova se va lansa într-o astfel de aventură, iar Ucraina a arătat o suprinzătoare capacitate de a rezista atacurilor Rusiei, o țară mult mai înarmată și cu o armată mult mai mare.
La aceasta se adaugă o altă surpriză, cea de a-l vedea pe, de obicei, puțin eficientul președinte american, Joe Biden, foarte hotărât să-i tragă după sine pe colegii săi europeni și să exerseze, astfel, lidership-ul pe care SUA aproape că îl pierduseră – performanță de care puțini îl credeau în stare pe Biden.
De când a început Rusia să-și arate colții, opinia cea mai răspândită a fost că Ucraina nu va putea rezista atacurilor leului rus, care urma să o înfulece repede și nemilos.
Însă, adevărul este că Rusiei nu i-a mers bine, invadarea este greoaie și chiar s-a împotmolit. Desigur, Moscova are mai multe alte posibilități de a se impune decât are Ucraina de a se apăra, însă Vladimir Putin se izbește de surpriza și deziluzia de a nu fi în stare să zdrobească o țară mai mică, mai săracă și mai slab înarmată.
Aceasta nu înseamnă neapărat că președintele rus va bate în retragere: un leu rănit poate deveni mult mai agresiv, însă se pare că armata sa nu are nici capacitatea de manevră necesară și nici puterea de a-și impune voința acum, pe loc.
Privind istoria seculară a rușilor, poate nu e atât de greu să înțelegem motivele lui Putin: în mod repetat țara a avut o politică expansionistă agresivă, care i-a permis să devină cea mai întinsă națiune de pe planetă, cu 11 fusuri orare. Acest lucru a fost obținut prin expediții de ocupare și cucerire, justificate prin grija față de propria ei securitate.
Imperiul rus, cel sovietic sau Rusia pe care o stăpânește Putin acum, nu și-a bazat succesele militare pe o forță militară care să-i ofere victorii fulminante, ci pe imensitatea teritoriului care l-a pus la adăpost în fața invaziilor sau i-a permis să-i supună pe inamici unei uzuri considerabile.
O teorie care ar explica actuala criză este că nehotărârea Americii ar fi pricipala cauză a invaziei rușilor: Washingtonul, care cunoștea planurile Moscovei de a ataca Ucraina și avertiza de săptămâni că se pregătea o invazie, nu a avut ideea de a face presiuni asupra președintelui ucrainean, Zelenski, să nu mai provoace Moscova. Căci Zelenski şi-a tot afirmat dorința ca Ucraina să intre în NATO, în timp ce Putin vroia un compromis de neutralitate, sau o adeziune la politica Moscovei, ceva asemănător cu poziția Belarusului.
Însă, această analiză ar putea fi nepotrivită: poate că Putin pur și simplu făcea primii pași pentru a reconstrui imperiul sovietic, destrămat la sfârșitul secolului trecut, ceea ce el însuși a calificat drept una din cele mai mari dezastre din istoria recentă. Cu Joe Biden la Casa Albă, poate că i s-a părut a fi momentul potrivit pentru a se folosi de ceea ce el percepea ca slăbiciune și nehotărâre la Washington și, prin urmare, în toată lumea occidentală.
În același timp, dacă Washingtonul era atât de convins de intențiile rușilor, trebuie să ne întrebăm care au fost motivele pentru care i-a lăsat pe ucraineni fără protecție. Să ne amintim că SUA, atunci când s-a dezmembrat imperiul sovietic, a insistat să priveze noua națiune ucraineană independentă de micile arsenale atomice, care poate ar fi pus-o la adăpost de atacurile rușilor.
Însă, toate acestea aparțin de acum istoriei, sau cel puțin țin de trecut: războiul din Ucraina poate fi pentru Putin ceea ce a fost invadarea Afganistanului pentru Uniunea Sovietică, în ultima perioadă a imperiului său. Dacă lucrurile vor merge ca până acum, o continuă vărsare de sânge în Ucraina va pune în pericol supraviețuirea regimului sau chiar a persoanei lui Putin. Acum, la fel ca atunci, Moscova nu a știut să aprecieze nici capacitatea de a rezista a teritoriului invadat, și nici nivelul de sprijinire internațională.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Las razones de la sinrazón Washington, Diana Negre

Desde que el gobierno norteamericano empezó a advertir que Rusia se preparaba para ir a la guerra contra Ucrania, la opinión internacional ha mostrado una mezcla de incredulidad y sorpresa: incredulidad de que Moscú se fuera a lanzar a semejante aventura, sorpresa por la capacidad ucraniana de resistir los ataques de Rusia, un país mejor armado y con un ejército mucho mayor.
Ahora, se suma otra sorpresa al ver que el habitualmente poco efectivo presidente norteamericano, Joe Biden, parece decidido a arrastrar tras de sí a sus colegas europeos y ejercer así el liderazgo que Estados Unidos casi había perdido -y del que a Biden pocos creían capaz.
Desde que Rusia empezó a enseñar los dientes, la opinión más extendida ha sido que
Ucrania no podía hacer nada para resistir el ataque del león ruso, que se la iba a comer rápida y despiadadamente.
Pero la realidad es que a Rusia la operación no le ha salido bien y su invasión es difícil y ha quedado estancada en algunos lugares. Cierto que Moscú tiene muchas más posibilidades de imponerse que Ucrania de defenderse, pero Vladimir Putin se enfrenta a la sorpresa y desengaño de no ser capaz de arrollar un país menor, más pobre y peor armado.
Esto no significa que el presidente ruso vaya a batirse necesariamente en retirada: un león herido puede ser todavía más agresivo, pero parece que su ejército ni goza de la capacidad de maniobra que creía ni mucho menos de la posibilidad de imponer su voluntad de inmediato.
Mirando a los siglos de historia rusa, quizá no sea tan difícil entender los motivos de Putin: el país ha tenido repetidamente una política expansionista agresiva, que le ha permitido convertirse en la nación más dilatada del planeta, con 11 franjas horarias. Es algo conseguido mediante expediciones de ocupación y conquista, justificadas con la preocupación por su propia seguridad.
El imperio ruso, el soviético o la Rusia que hoy gobierna Putin, no ha basado sus éxitos militares en un poderío militar que les ofrecía victorias fulminantes, sino en lo dilatado de su territorio que le ha puesto al abrigo de invasiones o le ha permitido desgastar a sus enemigos.
Una teoría para explicar la crisis actual es que la indecisión norteamericana fue la principal causante de la invasión rusa: Washington, que tenía conocimiento de los planes de Moscú para atacar Ucrania y llevaba semanas advirtiendo de que se estaba preparando una invasión, no tuvo la clarividencia de presionar al presidente ucraniano Zelenski para que renunciara a cualquier intento de provocar a Moscú. Es algo que Zelenski hizo repetidamente al anunciar su deseo de integrarse en la OTAN, cuando Putin quería un compromiso de neutralidad, o una adhesión a la política rusa semejante a la que recibe de Bielorusia.
Pero el análisis podía ser desacertado: Tal vez Putin simplemente daba los primeros pasos para recuperar el imperio soviético, desaparecido a finales del siglo pasado, en lo que él mismo calificó como uno de los mayores desastres de la historia reciente. Con Joe Biden en la Casa Blanca, tal vez le pareció el momento de aprovechar la que percibía como debilidad e indecisión en Washington y, en consecuencia, en todo el mundo occidental.
Al mismo tiempo, si Washington tan convencido estaba de las intenciones rusas, cabe preguntarse cuáles fueron sus motivos para dejar a los ucranianos sin protección. Recordemos que Estados Unidos, al desmembrarse el imperio soviético, insistió en privar a la nueva nación independiente ucraniana de sus pequeños arsenales atómicos que tal vez la habrían puesto al abrigo de los ataques rusos.
Pero todo esto pertenece ya a la historia, o al menos al pasado: la guerra de Ucrania puede ser para Putin lo que la invasión de Afganistán fue para la Unión Soviética en las postrimerías de su imperio. De continuar como hasta ahora, una sangría continuada en Ucrania pondría en peligro la supervivencia del régimen -o tal vez la persona- de Putin. Hoy, como entonces, Moscú no supo valorar ni la capacidad de resistencia del territorio invadido, ni el nivel de apoyo internacional.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Asemănarea este izbitoare.
Hitler rămâne un pitic pe lângă barbaria de proporții pe care a gândit-o, a plănuit-o și, acum, o pune în practică liderul de la Kremlin. Distrugerile orașelor ucrainene și măcelul locuitorilor lor, de fapt, triturarea și distrugerea sistematică a Ucrainei, lasă mult în urmă atrocitățile comise de naziști în Guernica (Spania) sau Lidice (Cehoslovacia din vremea aceea). Și, mai ales, Putin nu se oprește!
Ca și în cazul hitleriștilor, se pune întrebarea și pentru putiniști: sunt nebuni indivizii aceștia, e nebun Putin?
Putin și colaboratorii lui nu sunt nebuni, știu ce fac, sunt conștienți de gravitatea faptelor lor. Putin vede foarte clar realitatea din jurul său. Dovada o reprezintă grija cu care caută eufemisme pentru acțiunile sale.
În primul rând, a invadat Ucraina, FĂRĂ DECLARAȚIE DE RĂZBOI. Ca să-și poată minți poporul.
În al doilea rând, afirmă că războiul crunt pe care îl duce în această țară, NU ESTE RĂZBOI, ci o operațiune specială. E în vigoare o lege care interzice cuvinte revelatoare, ca INVAZIE, RĂZBOI… etc. Pentru cei care încalcă legea, pedepsele sunt de la 10 la 15 ani de închisoare.
În al treilea rând, a oprit orice sursă alternativă de informare a populației, pentru ca aceasta să poată fi mințită cât mai eficient de propaganda Kremlinului.
În al patrulea rând, orice manifestație de stradă în Rusia împotriva războiului din Ucraina, sau orice ivire a vreunei opoziții politice la ceea ce face Putin, se lasă cu arestări masive în rândul protestatarilor.
În al cincilea rând, Putin realizează că invazia lui are consecințe grave inclusiv pentru Federația Rusă și amenință voalat și chiar fățiș cu folosirea armelor nucleare. Începe să se teamă pentru poziția lui în fruntea Kremlinului.

De ce a luat Putin toate aceste măsuri?
Simplu! Este foarte conștient de crimele lui și se străduiește din răsputeri să nu le afle marea masă a populației din Federația Rusă. Însă, minciunile lui nu vor ține prea mult. De ce se teme nu va scăpa. Rușii încep să afle adevărul. Militarii morți sunt aduși acasă la familiile lor. Durerea e văzută de vecini și lumea începe să vorbească.
Trăiește Putin într-o realitate paralelă? Atunci, de ce minte?
La un congres internațional care a dezbătut problema minciunii s-au desprins două concluzii. Una este că: MINCIUNA ESTE O FORMĂ DE ASUMARE A REALITĂȚII. Este, de fapt, o variantă a ceea ce se spune în Biblie: nu există orb sau surd mai mare, decât cel care nu vrea să vadă sau să audă. Adică, mincinosul vede foarte bine adevărul, realitatea, dar, are un interes puternic să arate celor din jur o asumare distorsionată a realității. Sau pur și simplu, o negare a ei.
A doua concluzie este că, ÎN CASA UNUI MINCINOS, SE VA NAȘTE UN MINCINOS. Nu este vorba neapărat de vreun fiu sau urmaș, nepot, strănepot. În casa lui Putin, Lavrov ministrul său de externe, ambasadorul rus la ONU… mint la fel de consternant ca stăpânul lor.

Iar milioane de ruși, vor minți la fel, deoarece așa au fost învățați „să-și asume realitatea”, așa „au fost crescuți” în casa lui Putin. Vor apăra „adevărul lor” până în pânzele albe. De aceea, părinții nu cred ce le spun fiii lor de pe front, că în Ucraina este măcel și barbarie.

Războiul lui Putin este lupta unui dictator împotriva valorilor democrației. Democrația este cea mai mare amenințare la adresa dictaturii.
Putin a declanșat, în felul acesta, o criză multiplă la nivel mondial. Fenomenul acesta negativ va veni în cascadă. Încă nu resimțim efectele și amplitudinea acestei evoluții complexe și profund negative, în toate domeniile activității umane. Incredibil: este vorba de ideologia și practica genocidului, în acest secol al nostru. Probabil va purta denumirea de PUTLERIADĂ. Sonoritățile acestui termen amintesc de cele două personaje sinistre.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.