GOTTFRIED DE STRASBOURG – TRISTAN ET ISOLDE/TRISTAN ȘI ISOLDA (FRAGMENTE)

Pentru tine, Eugen.

Tristan and Isolde, 1912 , John Duncan, Museums and Galleries Edinburgh, City Art Centre

III. FAPTELE DE VITEJIE ALE LUI TRISTAN

Filtrul de iubire (8)

Tristan și odat’ cu el vasalii toți ai regelui Marc jurat-au, toți într-un suflet, că Isolda primi-va ca dar de nuntă Cornouaille și că ea fi-va regina Angliei toate. Apoi (riga) Gormod puse mâna Isoldei în mâna lui Tristan, vrăjmașul ei. Spun „vrăjmaș” pentru că încă ea nu-l iertase. (…)
Dar, iată că, în vreme ce Tristan își pregătea corăbiile, împreună cu soții, pentru călătoria de întoarcere, înțeleapta regină pregătea și ea, într-o sticluță, un filtru de dragoste. Închipui ea, dar, după o știință tainică, numai de ea știută, o poțiune magică ce-avea o putere minunată: un bărbat și o femeie, de îndată vor fi băut din ea, aveau să fie juruiți, fără putință de întoarcere, unei iubiri nețărmurite și atotputernice. Să moară de-o moarte amândoi împreună și să trăiască o viață-mpreună și de aceleași bucurii și tristeți să aibă parte mereu. Măiastra regină luă apoi licoarea și, încredințându-i-o dragii sale nepoate, Brangene, îi șopti blând la ureche vorbele-acestea:„Brangene, îi zise, scumpa mea nepoată, cu fiica mea o să pleci și tu. Te rog, nu fii tristă. Pregătește-i, dar, plecarea și ia aminte la ce-ți voi spune: ai grijă de această sticluța și păzește-o ca pe ce ți-e mai scump pe lume. În ea e o licoare de dragoste. Ascunde-o și păzește-o să n-o vadă nimeni și mai ales nu lăsa pe nimeni s-o bea! Ascultă-mă bine, după ce Isolda și Marc se vor fi unit prin iubire în noaptea nunții lor, toarnă-le băutura aceasta în loc de vin; ai grijă să bea potirul până la fund! Iarăși, vezi să nu mai bea nimeni altcineva din licoare și nu fără rost ți-o cer! Nu cumva să bei și tu cu ei! Băutura asta este un filtru de dragoste! Bagă de seamă ce-ți spun. Ți-o încredințez cu sufletul împăcat pe Isolda; ea este tot ce am mai scump în viață. Ne încredințăm amândouă ție, ea și cu mine. Ai grijă de ea, pe mântuirea sufletului tău! Destul am vorbit! – Regina mea dragă, zise Brangene, dacă asta ți-e dorința, cu drag o să-ți însoțesc fiica și voi veghea și asupra ei și să nu-și păteze onoarea și cât îmi va fi în putință. ” (…)
Cât despre Tristan, (după ce aproape tot echipajul coborî din corabie să-și dezmorțească picioarele) nu mai zăbovi și se duse-n cabina Isoldei, strălucita lui suverană, s-o salute și s-o întrebe de sănătate. Se așeză lângă ea și vorbind ei ba de una, ba de alta, el ceru să li se aducă de băut. Numai că erau doar ei și câteva din tinerele doamne de companie ale reginei. Dar iată că una din ele spuse:„ia uitați, aici e o sticluță cu vin!” Vai, nu! Nu era vin acela, cu toate că părea a fi vin ! În sticlă era chinul cel veșnic, suferința nesfârșită ce avea să le aducă celor doi moartea. Numai că tânăra însoțitoare a reginei nu știa asta: se ridică și merse să ia sticluța cu licoarea ce stătuse până atunci neatinsă. I-o întinse întâi lui Tristan, căpitanul corăbiei, dar el i-o oferi Isoldei. Ea bău cu inima îndoită și după ce șovăi îndelung; pe urmă i-o dădu lui Tristan și bău și el și amândoi crezură că băuseră vin. În cabină intră atunci Brangene care, din prag recunoscu sticla și pricepu ce se întâmplase. Rămase stană de piatră, împietrită de groază, părând că viața i se scurge din trup și palidă ca o moartă. Intră, cu moartea-n suflet, luă sticla aducătoare de moarte și o aruncă în valurile care mugeau dezlănțuite. „Vai mie! Nenorocită ce sunt, își zicea ea. Vai! De nu m-aș fi născut niciodată! Nefericita de mine, ce s-a ales de cinstea mea, că nu mi-am ținut făgăduiala dată reginei, mama Isoldei. Dumnezeu căi-se-va pururea că plecat-am pe mare. De ce moartea nu m-a luat înainte ca sorții să hotărască să plecăm, eu și Isolda, într-această smintită aventură ce numai nenorociri va aduce. Vai! Tristan! Vai! Isolda! Băutura pe care-ați băut-o vă va fi doar spre moarte!” Și, într-adevăr: din clipa în care cei doi tineri, Isolda și Tristan, băură licoarea fermecată, toate chinurile lumii veniră asupra lor: Amor, care întinde capcane inimilor tuturor, se strecură și-n ale lor inimi. Și, mai înainte de a-și dea seama, el își înfipse-n ei steagu-i biruitor și îi supuse puterii sale neînvinse. Cei doi, care până atunci fuseseră separați, deveniră o singură ființă și toată dușmănia le dispăru fără urmă; ura Isoldei se risipise. Amor, împăciuitorul, le curățase atât de bine inimile de toată ura și vrăjmășia! Le unise și cele două inimi se făcură una, scăldată-n iubire, și astfel unul era oglinda celuilalt și privirea unuia pătrundea lesne, adânc, în sufletul celuilalt, până în străfunduri. Acum amândoi aveau o singură inimă: suferința Isoldei era durerea lui Tristan, iar durerea lui Tristan era suferința Isoldei. Amândoi erau una, pe vecie. Trăiau ca o singură ființă aceleași bucurii și aceleași dureri. Dar, încă îndoiala și rușinea îi făcea pe fiecare să-și ascundă simțămintele ce le nutreau unul pentru celălalt: ei îi era rușine – la fel și lui; ea se îndoia de el și el se îndoia de ea. Amândoi urmau orbește același țel și aveau aceeași dorință, dar niciunul n-avea curajul să facă primul pas. Pătimeau aprinși de dorință, dar se ascundeau unul de altul. Când Tristan simți iubirea încolțindu-i în suflet, își aminti că era dator să fie loial și să-și păstreze onoarea, iar asta îl ajuta să scape, oarecum, de sub puterea lui Amor. „Nu, își zicea mereu în sinea-i, renunță, Tristan, revino la rațiune! Alungă-ți gândurile acesta din minte. Desprinde-te de ele, odată pentru totdeauna!” Dar inima îl întorcea mereu și mereu la Isolda. Se lupta cu sine însuși și cu voia-i și n-avea altă dorință decât să se împotrivească dorinței și-n toată vremea se simțea străpuns, de oriunde, (de săgețile lui Amor). Captiv cum era și prins în plasa lui Amor, în zadar se zbătea de mii și mii de ori să-i scape și mult timp i s-a împotrivit din toate puterile. Se cuvenea să fie credincios (față de regele său și față de propria-i onoare) și asta-l făcea să cadă pradă unei îndoite dureri nesfârșite: credința și onoarea. Totuși, de fiecare dată când era în preajma-i și când dulcea putere a iubirii i se strecura-n inimă și-n gânduri, își amintea de onoare și asta-l ajuta să rupă vraja. Dar Amor, domnul și stăpânul său, îl săgeta iar și iar și-l silea să i se supună și să i se predea. Loialitatea-i și onoarea-l chinuiau cumplit, dar Amor și mai cumplit: îl potopea cu suferințe de neîndurat. Săgețile lui îl făceau să îndure chinuri ce întreceau cu mult loialitate și cinste la un loc. Când o privea pe Isolda, toată numai zâmbet, trebuia să-și întoarcă privirea – dar, să n-o mai vadă, era cea mai cumplită durere. Prizonier, își chinuia mintea fără-ncetare să afle o cale să scape și-și tot zicea în sinea-i: „Dorința ta spre alte țeluri îndreaptă! Privește în juru-ți: iubește și dorește o altă femeie!” Și totuși, era prins în laț fără scăpare. Și atunci își cerceta inima și gândurile, doar doar se vor fi schimbat, dar în minte și-n suflet nu erau decât Isolda și Amor. Isolda, și ea, pătimea la fel de cumplit și căuta fără încetare să scape de chinurile iubirii, dar viața ei era la fel cu a lui, un supliciu. Se simțea ca o păsăruică prinsă în clei de vraja iubirii, de Amor cel neînduplecat, și toate gândurile-i erau prinse și ele. Voia să fugă și căuta peste tot un țărm unde să scape, dar nu se putea dezlipi și orice încercare de scăpare era fără rost. Frumoasa regină se zbătea din toate ale sale puteri, dar se-mpiedica la fiece pas. Voia să meargă-nainte și nu prea voia. Încerca, își zicea ea, în fel și chip să se împotrivească iubirii, dar cu cât se străduia mai mult să-și desprindă mâinile și picioarele, mâinile și picioarele mai mult i se prindeau de bărbatul iubit. Tot mai mult se afunda în dulceața cea oarbă a lui Amor. Gândurile Isoldei, prinse-n cleiul iubirii, nu se puteau îndrepta în nicio altă parte, nici face o punte și nici să-și croiască alt drum. O jumătate de pas nu putea face fără ca Amor să nu i le însoțească. Mintea-i era ocupată de Amor și de Tristan; nu se putea gândi la nimic altceva și fiecare al ei gând era doar pentru ei. Dar, toate acestea trebuiau să rămână ascunse. Ochii spuneau una și inima alta. Pudoarea o făcea să-și întoarcă privirile de la el, în timp ce Amor o făcea să-și întoarcă inima către el. Lupta domniței cu ea însăși, aceeași care o silea să stea departe de bărbatul pe care-l iubea, și lupta care se dădea în sufletul ei între Amor și onoare o arunca în cea mai neagră disperare. Tânăra fată-l iubea, dar în preajma lui își pleca privirea. Se rușina, dar tânjea după Amor și vai, nu se putea mărturisi nimănui. Și la ce bun? Oricine știe că pudoarea și fecioria sunt lucruri efemere, vremelnice, și că vremea înfloririi le e scurtă. Nu durează mult și se trec repede! Astfel Isolda cedă, încetă să mai lupte și se lăsă în brațele sorții. Biruită, sfârși prin a se preda, trup și suflet, lui Amor și bărbatului pe care-l iubea. Din ce în ce mai des, ea-și ațintea spre el privirile, pe furiș, deși ochii săi limpezi ascultau de bună voie glasul inimii. Plini de iubire, inima ei și ochii își căutau pe furiș iubitul, iar el răspundea privirilor ei cu dulceață și fervoare. Tristan, și el își primi soarta și se predă atotputerniciei lui Amor. Ori de câte ori privirile li se întâlneau și îngăduia și buna-cuviință, bărbatul și tânăra fată se priveau tandru și plini de iubire. Cei doi îndrăgostiți se descopereau acum, unul pe altul, și mai frumoși decât înainte. Acesta-i dreptul iubirii, aceasta-i legea lui Amor la îndrăgostiții de azi, așa a fost la cei de ieri și așa va fi la îndrăgostiții de mâine, atâta timp cât oamenii se iubesc. Atâta timp cât dragostea lor crește și-i cuprinde cu totul, umplându-i de florile-i și de fructele-i dulci, crește și plăcerea ce-o simt unul pentru celălalt. Iubirea care merge crescând îi face pe cei ce se iubesc mai frumoși decât erau la început, când era abia încolțită: iată, aceasta-i sămânța lui Amor prin care nu va muri niciodată.
Amor e mai frumos acum decât era înainte, asta pentru că legea lui e prețuită mai mult. Dacă Amor ar fi rămas asemenea lui însuși, legea lui de mult ar fi fost dispărută.


IV. IUBIREA DINTRE TRISTAN ȘI ISOLDA

Mărturisirea (1)

Cele două corăbii porniră cu bine iarăși la drum și toți erau bucuroși dar, pe una, Amor răpise două inimi și le-ntorsese din drumul lor hărăzit. Amândoi, și Tristan și Isolda, erau mereu duși pe gânduri și pradă, și unul și celălalt, chinurilor pricinuite de prea-dulcea lor suferință care, ca prin farmec, le întoarce pe toate pe dos: din miere face fiere, din dulceață amar și din rouă flăcări; o suferință care descurajează cugetele brave și întoarce lumea cu susu-n jos. O pătimire care-i sfâșia pe amândoi. Chinuri nesfârșite, neștiute de ei până acum, îi torturau neîncetat: când nu se vedeau, nu-și găseau nici tihna, nici odihna. Dar când, în sfârșit, puteau să se vadă, tot nu se puteau bucura unul de altul pentru că alte noi chinuri îi potopeau: nu-și puteau stinge dorința aprinsă, iar sfiala și pudoarea le năruiau fericirea. Dar, când se întâmpla ca privirile lor potopite, prea-pline de dragoste, să li se întâlnească pe furiș, roșeau și lăsau să se vadă ce simțeau ei în taină, unul pentru altul. Dar pictorul, maestrul Amor nu se simțea deloc mulțumit să vadă că-și purta fiecare iubirea ascunsă în străfundurile nobilei lui inimi, că amândoi își ascund simțămintele unul de altul. Nu! El voia să-i vădească și să-și arate puterea în văzul tuturor. Și atunci Amor îi făcu să-și trădeze toate semnele iubirii: să roșească și să pălească într-o clipită, fără-ncetare, sau invers, să pălească și să roșească, după cum îi era voia și pofta să-i coloreze. Astfel, cei doi îndrăgostiți pricepură, după cum se schimbau la față, nu doar că nu erau nesimțitori unul față de celălalt, ci și că împărtășeau aceeași dorință. Curând începură să se poarte între ei cum se poartă îndrăgostiții. Căutau tot timpul prilejuri și momente să-și vorbească și să fie împreună. Ca un braconier pus de Amor, fiecare căuta, prin întrebări și răspunsuri, să-i întindă celuilalt capcane și plase. De câte ori se aflau împreună stăteau parcă la pândă. Și aveau multe să-și spună. Isolda începea vorba tot așa cum face orice tânără fată: se apropia de iubitul și de prietenul ei pe căi ocolite. Mai întâi îi reamintea cum a ajuns la Dublin, purtat de valuri, într-o bărcuță, singur și rănit, zbătându-se între viață și moarte. Și-i povestea cum maica sa, regina Irlandei, îl găsise și-l tămăduise. Și-i mai aducea aminte cum ea, sub îndrumarea lui, deprinsese arta scrierii, latina și cum învățase să cânte la toate instrumentele muzicale cu coarde. Îi vorbea mult timp și despre vitejia lui și despre cum se luptase el cu dragonul. Apoi îi mărturisea cum ea singură-l recunoscuse, înaintea tuturor, în două rânduri, mai întâi la iaz și apoi la baie. Schimbau amintiri și se întrețineau unul pe altul. „Ah! spuse odată Isolda, Doamne Dumnezeule, de ce nu te-am lovit când făceai baie și prilejul era numai bun? De aș fi știut atunci ce știu acum, fii sigur c-ai fi murit! De ce, frumoasă Isolda?- întrebă el. Ce gând nu-ți dă pace și te-apasă atâta de rău? Spune domnia ta, ce știi acum și nu știai atunci? Ce știu mă face să sufăr nespus! Ce văd mă doare. Simt cum cerul și pământul se pogoară asupra-mi și viața-mi toată m-apasă.” Și se aplecă puțin spre Tristan și se sprijini cu cotu-i de el. Era prima ei cutezanță. Ochii ei limpezi, ca niște oglinzi, se umplură în taină de lacrimi. Inima-i crescu și gura ei dulce i se deschise ușor și-și lăsă capul să cadă pe umărul lui. Iar el o cuprinse atunci și o strânse în brațe, nici prea aproape, nici prea departe, ci întocmai cum ar face-o un străin, fără să cuteze prea mult. Apoi îi șopti tandru, cu vocea înecată de dor: „O, frumoasa mea, dulcea mea, spune-mi dar: ce durere te-apasă și ce lacrimi s-acestea?” Iar Isolda, șoimul (de vânătoare) al lui Amor, răspunse: „Lamer mi-e tot chinul, lamer îmi face inima grea, lamer este cel ce mă face să sufăr.” Auzind-o Tristan că tot repetă cuvântul lamer se gândea ce-ar putea să însemne și-și spărgea capul cu: lamer ar putea însemna l’amour (iubirea), dar și l’amer (amarul) sau, în sfârșit, la mer (marea). Și i se părea că are o mulțime de înțelesuri. Pe unul îl lăsă de-o parte și o întrebă pe Isolda despre celelalte două. Pe Amor, pe domnul lor, al amândurora, cel ce amândurora le era nădejde și dorință, îl trecu sub tăcere. Vorbi doar de „l’amer” și de „la mer.” „Dacă pricep eu bine, frumoasă Isolda, marea și amarul, iată ce ne tulbură pe amândoi. Domnia ta simte mirosul mării și al vântului; să înțeleg că amândouă vă sunt amare? – Nu, nu, Domnule! Ce spuneți? Nu mă supără niciunul nici altul. Nici vântul și nici marea nu-mi fac rău: doar lamer mă face să sufăr!” Și atunci nu mai rămânea decât o singură rezolvare: lamer însemna „l’amour”! Când, în sfârșit pricepu, el îi răspunse cu duioșie nespusă: Ah, frumoaso, și pentru mine-i la fel, lamer și domnia ta, domnia ta este a mea suferință! Doamna inimii mele, dulce Isolda, domnia ta și iubirea mea pentru domnia ta mi-ați fermecat simțămintele și gândurile toate și mi le-ați preschimbat cu totul. Iată-mă rătăcit din calea-mi, atât de mult și atât de departe că niciodată n-o să mi-o mai găsesc. Tot ce ochii-mi văd, niciun preț nu mai are de-acum și de nimic nu-mi mai pasă, ba dimpotrivă, toate-mi aduc doar suferință și greu mă apasă: nimic pe lume nu-i e mai drag inimii mele decât domnia ta!” Și Isolda-i răspunse: „Doamne al meu, ce sunt eu pentru domnia ta este și domnia ta pentru mine.”
Când cei doi îndrăgostiți recunoscură, în sfârșit, că amândoi nu erau decât un singur cuget, o singură inimă și o singură voință, chinurile iubirii nu li se mai părură de nesuferit și-și dădură frâu liber patimii lor: se priveau și-și vorbeau cu îndrăzneală bărbatul și tânăra fată, tânăra fată și bărbatul iubit. Nu mai erau plini de sfială unul cu altul și nu se mai înfrânau: el o săruta, ea-l săruta, cu nesfârșită iubire și nesfârșită tandrețe. Era o pregustare nespus de dulce, atotdesfătătoare a vindecării de suferințele lor de până atunci. Fiecare îi oferea celuilalt poțiunea magică a inimii lui. Și, ori de câte ori se ivea prilejul, cei doi se se întâlneau în mare taină și erau atât de prevăzători, că nimeni nu bănuia ce simțeau unul pentru celălalt. Doar înțeleapta Brangene, ea singură le cunoștea taina. Nu-i slăbea din ochi și îi privea mereu pe furiș când erau împreună, astfel că nu-i fu greu să-și dea seama cât de intimi erau ei de acum, Tristan și Isolda. Deseori se gândea în sinea-i: „Ah, acum înțeleg, sunt îndrăgostiți și prinși în lațul iubirii!” Și repede pricepu cât de puternică le era dragostea: pe chip li se oglindea toată durerea ascunsă din inimi. Și simți milă pentru suferințele lui Tristan și ale Isoldei: le vedea mereu dorința aprinsă, îi vedea suspinând, răvășiți, roșind și pălind, visători și gânditori. Devorați de patima lor, nu mai mâncau, iar postul și chinurile iubirii îi slăbiseră într-atât încât Brangene, îngrijorată peste poate, ajunsese se teamă că vor muri. Și atunci își zise în sine: „Hai, curaj, întreabă-i ce au!” Astfel că, într-o zi, când nobila și înțeleapta Brangene ședea lângă ei și-i asculta stând de vorbă ca doi buni prieteni, le spuse: „acum că nu suntem decât noi trei aici, spuneți-mi voi doi, ce-ați pățit? De fiecare dată când vă privesc vă văd pierduți în gânduri și adânciți în suferință. Aud cum suspinați, cum disperați și cum vă lamentați” – Ah, nobilă Brangene, de m-aș putea încrede în tine, ți-aș spune! Răspunse Tristan. – Da, poți, seigneur! Vorbește dar, spune-mi tot ce ai pe inimă. – Ah, nobilă și bună Brangene, îi răspunse iarăși Tristan, nu mă pot încrede în tine decât dacă-mi promiți solemn și-mi juri că n-o să ne refuzi niciodată, nefericiților care suntem, bunătatea și îngăduința ta, iar dacă n-o faci, atunci, vai, suntem pierduți!” Și Brangene le dădu cuvântul de onoare: le făgădui și le jură, luând cerul drept martor, că va face tot ce-i vor cere. „Nobilă și credincioasă Brangene, zise Tristan, cugetă înainte de toate la Dumnezeu și apoi la propria-ți mântuire; ia aminte la suferințele noastre și la primejdia cumplită care ne paște! Eu, nefericitul de mine, și nefericita Isolda nu știm ce ne-a lovit: un rău ciudat ne-a luat pe amândoi dintr-o dată, un rău care ne-a făcut să ne pierdem judecata cu totul. Murim de iubire și totuși, vai, iubirea nu ne-o putem împlini. Tu ești cea care ne stai în cale, tot timpul și, pe legea mea, dacă va fi să murim, tu și numai tu fi-vei de vină. Viața și moartea noastră sunt în mâinile tale. Dar, deajuns am vorbit! Brangene, nobilă demoazelă, ai milă de regina ta și de mine și ajută-ne, rogu-te, pe amândoi!” Atunci Brangene îi zise Isoldei: „Regina mea, aceasta să fie, cu adevărat, pricina suferinței tale atât de mari? – Da, buna mea verișoară, verișoara inimii mele!” Brangene îi spuse iarăși: „Domnul aibă milă ca cel Rău să nu-și râdă de noi! Acum văd bine că nu este altă scăpare decât să împlinesc pentru iubirea voastră ce mie-mi va fi spre pedeapsă și ce ție ce-ți va aduce rușine și dezonoare. Dar, decât să vă văd murind, vă voi face pe voie și mă voi supune dorințelor voastre. Nu va mai trebui, de acum înainte, ca să vă păziți onoarea, să renunțați, doar ca să mă feriți pe mine, la ce nu doriți cu niciun chip să renunțați. Dar, dacă, totuși, vă puteți înfrâna și vă puteți stăpâni, stăpâniți-vă! Este sfatul pe care vi-l dau! Fie ca această sminteală să rămână doar între noi trei și să nu fie vădită nicicând! De va ieși la iveală, pierdute vor fi pe vecie reputație și onoare. Dacă afla-vor și alții, sunteți pierduți și eu odată cu voi. Ah, doamna inimii mele, frumoasă Isolda, viața și moartea doar în puterea ta stau: alege moartea sau viața cum inima te îndeamnă! Din partea mea, n-ai a te teme. Fă cum ți-o plăcea. ”
Și veni noaptea, când frumoasa regină pregătită fu de culcare, și când, pierdută-n tristețea-i nu se gândea decât la iubitul inimii sale; atunci, în camera-i de culcare se strecurară, de nimeni știuți, cel drag și doctorul lui, Tristan și Amor: doctorul Amor își ducea de mână bolnavul, pe Tristan, care-o găsi pe Isolda bolnavă de amor. Și atunci Amor le dădu amândurora leacul: pe unul celuilalt: pe el, ei și pe ea, lui. Ce altceva i-ar mai fi putut scăpa și izbăvi de durerea ce-i îmbolnăvea pe amândoi, decât unirea lor mult râvnită și legarea inimilor lor pline de dor? Amor, care întinde lațuri, le prinse inimile-n capcana-i prea-dulce și le legă pe una de cealaltă cu o asemenea artă și cu o atât de minunată putere, că nimeni și nimic n-aveau să le mai dezlege vreodată.

Tristan and Isolde with the potion, John William Waterhouse, aprox. 1916, colecția Fred and Sherry Ross

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

NICUȘOR DAN – NOMEN OMEN – PURTĂTORUL DE BIRUINȚĂ ȘI CÂRMUITORUL POPORULUI SĂU

Nomen (est) omen, adică numele-i este predestinat.

Și da, numele lui Nicușor Dan îi este predestinat. Îndoit predestinat!

1. Nicușor, adică un Sfânt Nicolae mai mic, un sfințișor Nicolae. Iar Nicolae este un nume grecesc, Nikolaos (Νικόλαος) compus din: victorie/izbândă (νίκη/niki) și popor (λαός/laos) adică: poporul a învins, izbânda este a poporului, neamului (său). Este vorba despre poporul creștin, desigur. Poporul creștin cel adevărat, nu cel pervertit. Așadar, Nicușor, purtătorul de biruință!

2. Dan este un nume biblic, numele unuia din cele 12 triburi ale lui Israel. Înseamnă: judecător, dan (דָּן). Și iată ce se spune în Geneză 49, 16: Dan va judeca poporul său/Dan iadin amo (דָּן יָדִין עַמּוֹ) . Aici, „a judeca” are sensul de: a cârmui, conduce, guverna. Mai departe, Dan (דָּן) vine din radicalul adon (אָדוֹן) care înseamnă: „Cel care împarte dreptatea,” „care-și conduce poporul cu dreptate și înțelepciune,” conducător, suveran, domn, rege, puternic, statornic, neclintit, invincibil. Iar din adon (אָדוֹן) s-a format Adonai, adică Domnul/Dumnezeul meu (אֲדֹנָי).

Păcat că Biserica noastră ortodoxă n-a înțeles mesajul. Putea s-o facă și s-o arate. Dar, ca de obicei, își astupă urechile la mesajele tainice ale lui Dumnezeu rătăcind fără lumină și fără păstor/păstori.

Și păcat că Marele Impostor își poartă cu cea mai mare nevrednicie cele două nume, unul creștin, cel al Sfântului Gheorghe, un sfânt al biruinței binelui asupra răului, și cel al Apostolului Petru/Simon. Simon s-ar putea traduce: L-am ascultat pe Dumnezeu. Ei, Marele Impostor a sfârșit călărit de balaur și posedat de puterile întunericului și ca un răzvrătit care are urechile astupate la glasul lui Dumnezeu.

AUTOR ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAVAFIS – LA JEUNESSE BLANCHE

Se apropia de 32 de ani: ianuarie 1895. Cu câteva luni în urmă, septembrie 1894, scrisese În casa sufletului, inspirat de poemul La mort de la Jeunesse al lui Georges Rodenbach, din colecția La Jeunesse Blanche – 1886. Atunci, ca și mai târziu, pentru el, tinerețea este sinonimă cu întreaga viață.

Tinerețea care se trece înseamnă o viață care se sfârșește… Altă vârstă nu există!

Și: același Kavafis inițiat: trecerea nu este decât o întoarcere.

La jeunesse blanche

Preaiubita, dalba noastră tinerețe,
ah, dalba noastră, prea-alba noastră tinerețe,
care-i nemărginită… și atâta de puțină,
ca aripi de arhanghel, asupra-ne, ea se deschide (lină)!…
Se istovește tot mai mult și tot mai mult iubește;
și se topește, pierită-n orizonturile albe.
Ah, se duce acolo și se pierde-n orizonturile albe,
se duce pentru totdeauna (și ne părăsește).

Pentru totdeauna, nu. Se va întoarce,
va veni din nou, se va întoarce.
Cu dalbele ei mădulare, cu dalbu-i har, ea
veni-va înapoi, a noastră dalbă tinerețe, să ne ia.
Cu dalbele ei mâini ușor o să ne prindă,
cu un lințoliu fin, scos din albeața ei,
cu un prea-alb lințoliu, scos din albeața ei,
o să ne acopere (și o să ne cuprindă).

Tors de bărbat · Michelangelo Buonarroti, Ashmolean Museum, University of Oxford

La jeunesse blanche

Η φιλτάτη, η άσπρη μας νεότης,
α η άσπρη μας, η κάτασπρη νεότης,
που είν’ απέραντη, κ’ είναι πολύ ολίγη,
σαν αρχαγγέλου άνω μας πτερά ανοίγει!…
Όλο εξαντλείται, όλο αγαπάει·
και λιώνει και λιγοθυμά εις τους ορίζοντας τους άσπρους.
A πάει εκεί και χάνεται εις τους ορίζοντας τους άσπρους,
για πάντα πάει.

Για πάντα, όχι. Θα ξαναγυρίσει,
θα επιστρέψει, θα ξαναγυρίσει
Με τα λευκά της μέλη, την λευκή της χάρι,
θα έλθ’ η άσπρη μας νεότης να μας πάρει.
Με τα λευκά της χέρια θα μας πιάσει,
και μ’ ένα σάβανο λεπτό απ’ την ασπράδα της βγαλμένο,
με κάτασπρο ένα σάβανο απ’ την ασπράδα της βγαλμένο
θα μας σκεπάσει.

La Mort de la jeunesse

Chacun voit arriver des jours de deuil profond
Où sa jeunesse blanche est à jamais finie
Et chuchote en pleurant des adieux d’agonie,
Avec le geste doux des aimés qui s’en vont.

Des fermoirs d’éternel silence ont clos sa bouche,
Mais tandis qu’on la mise en terre, tristement,
Dans la maison de l’Âme —après l’enterrement—
Comme on se trouve seul, douloureux et farouche!

On sent qu’on a perdu tout le meilleur de soi!
C’est elle, la Jeunesse aux yeux noyés d’extases,
Qui mettait des bouquets de lys dans tous les vases.
Voici les Passions qui vont faire la loi,
Servantes de la voix impétueuse et forte
Qui grognent en usant les robes de la morte!

G. Rodenbach

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAVAFIS – ÎN CASA SUFLETULUI

Colecția Konstantinos Kavafis, Muzeul Kavafis, Alexandria. Fine Art Images/Heritage Images/Getty Images)

Era deja trecut de 31 de ani când a scris În casa sufletului: într-o zi de septembrie, 1894. A simțit că-l exprimă – și cât de mult! – un alt poet (și romancier): belgianul simbolist Georges Rodenbach (1855-1898); de la el a împrumutat ideea Casei Sufletului. În poemul lui Rodenbach, La mort de la Jeunesse (din colecția La Jeunesse Blanche – 1886) apare la maison de l’Âme… unde:…

Voici les Passions qui vont faire la loi,
Servantes de la voix impétueuse et forte
Qui grognent en usant les robes de la morte!

Iată, Patimile de-acum or face Legea,
Supuse vocii (atot)puternice și nemiloase,
Ce mârâie-mbrăcate în rochiile moartei (prețioase)!

… moartei, adică dalbei tinereți pierdute…

Cât despre motto-ul pe care și l-a ales, Kavafis l-a găsit tot într-un poem al lui Rodenbach: Le voyage dans les yeux, IX (colecția Les vies encloses). Paradoxal, cei doi sunt atât de diferiți și totuși, atât de apropiați! Diferiți, mai ales că în poemul său, Kavafis face din Patimi/Pasiuni (τα Πάθη în greacă, un neutru!) un fel de… iele… puse pe rele… de hetaire (εταίρες μεθυσμένες) sau de menade, bacante decăzute… o arată sintagma: cu pletele pe umeri, despletite (με τα μαλλιά λυτά); bețive și desfrânate (τες νύχτες που το αίμα των ζεστάθη)… Un portret urât al Pasiunilor lui Rodenbach. Probabil un autoportret, de fapt, de atunci… din septembrie 1894. Când trebuie că se simțea… pierdut, căzut și damnat. Și furios pe el însuși și neputincios în fața ispitelor trupului. Cărora le-a găsit un chip: de femeie decăzută… ispititoarea… profanatoarea de suflete…

Și ce imagine a sufletului: un palat (care are săli, nu odăi, nu camere!) în care au loc zaiafeturi și bacanale! Și totuși, nu era chiar atât de căzut… de vreme ce n-a uitat cu totul de virtuți: rudele de la țară ale hetairelor, chiar lăsate pe-afară, pândind, poate, un moment în care să se strecoare în Casa sufletului stăpânită de pofte și de ispite.

Nu întâmplător, Kavafis îi scria fratelui lui John, care avea să traducă poemul în engleză, un comentariu care poartă data de 3.11.1898: Vreau să-ți atrag atenția asupra versului „și ce prost îmbrăcate! – cu straie ce-s din alte vremuri, demodate” – κακοεντυμένες/με φορεσιές ενός παλιού καιρού. Virtuțile sunt reprezentate ca niște femei din provincie care vin la oraș cu haine care erau la modă în 1880 sau 1875. Spiritul poemului nu este acela de a reduce Virtuțile la o stare de mizere morală (?-n.n.). Ele apar ca fiind îmbrăcate după o modă desuetă, ca să se arate că nu prea frecventează societatea și pentru a adăuga un detaliu pitoresc. (Traducere din italiană după ed. K. Kavafis, Poesie e prose, Renata Lavagnini și Cristiano Luciani).

În casa sufletului

În fund de tot, în străfundurile ei, în Casa Sufletului,
unde vin și pleacă și se așează în jurul focului,
Patimile, cu chipul lor de femeie
.
Rodenbach

Prin Casa Sufletului Patimile se preumblă nestingherite –
niște femei frumoase, în mătăsuri (felurite)
îmbrăcate și-n cap cu o mulțime de safire acoperite, fiecare.
De la poarta casei până-n fund de tot, dezlănțuite,
se fac stăpâne peste toate sălile. În cea mai mare –
nopțile, când le fierbe sângele (neistovite) –
dănțuiesc, (saltă) și beau cu pletele pe umeri, despletite.

Pe-afară (lăsate), palide – și ce prost îmbrăcate! –
cu straie ce-s din alte vremuri, demodate,
Virtuțile, și ele se preumblă și cu amărăciune ascultă,
zaiafetul hetairelor acelea, băute (și-mbătate).
Fața-și lipesc de sticla de la ferestre și se uită
și privesc tăcute și îngândurate
luminile și diamantele și florile acelui danț, (neîmpăcate).


Στο σπίτι της Ψυχής

Plus au fond, tout au fond, dans la Maison de l’Âme,
Où vont et viennent et s’asseoient autour d’un feu,
Les Passions avec leurs visages de femme
.
Rodenbach

Μέσα στο Σπίτι της Ψυχής γυρίζουνε τα Πάθη —
ωραίες γυναίκες στα μεταξωτά
ντυμένες, και με σάπφειρους εις το κεφάλι.
Από την πόρτα του σπιτιού έως μέσα εις τα βάθη
ορίζουνε τες αίθουσες όλες. Στην πιο μεγάλη —
τες νύχτες που το αίμα των ζεστάθη —
χορεύουνε και πίνουνε με τα μαλλιά λυτά.

Έξω απ’ τες αίθουσες, χλωμές και κακοεντυμένες
με φορεσιές ενός παλιού καιρού,
οι Αρετές γυρίζουν και με πίκρα ακούνε
την εορτή που κάμνουνε οι εταίρες μεθυσμένες.
Στων παραθύρων τα υαλιά τα πρόσωπα κολνούνε
και βλέπουν σιωπηλές, συλλογισμένες,
τα φώτα, τα διαμαντικά, και τ’ άνθη του χορού.

***

La Mort de la jeunesse

Chacun voit arriver des jours de deuil profond
Où sa jeunesse blanche est à jamais finie
Et chuchote en pleurant des adieux d’agonie,
Avec le geste doux des aimés qui s’en vont.

Des fermoirs d’éternel silence ont clos sa bouche,
Mais tandis qu’on la mise en terre, tristement,
Dans la maison de l’Âme —après l’enterrement—
Comme on se trouve seul, douloureux et farouche!

On sent qu’on a perdu tout le meilleur de soi!
C’est elle, la Jeunesse aux yeux noyés d’extases,
Qui mettait des bouquets de lys dans tous les vases.

Voici les Passions qui vont faire la loi,
Servantes de la voix impétueuse et forte
Qui grognent en usant les robes de la morte!
Georges Rodenbach


Georges Rodenbach

Le Voyage dans les yeux
I
Tels yeux sont des pays de glace, un climat nu
Où l’on chemine sans chemins dans l’inconnu;
D’autres, des soirs de province pleins de fumées
Où passent des oiseaux aux ailes déplumées
Qui leur font ces plaintifs regards intermittents;
D’autres vides, mais sous l’influence du temps,
Où la mer de leur âme à flots muets déferle,
Sont rafraîchis, profonds, mobiles comme une eau,
Flux et reflux du lent regard roulant sa perle!

Or tout s’y mire en un reflet double et jumeau :
Ceux-ci gardent le rose ancien d’un couchant rose
Qui leur fut un moment d’amour essentiel
Et s’effeuilla dans eux comme une vaste rose;
Ceux-là sont bleus d’avoir tant regardé le ciel,
Et, si ceux-ci sont bleus, c’est d’encens qui subsiste.
Puis en d’autres – recels compliqués – il y a
De vieux bijoux, de grands arbres, un clocher triste,
Des visages que trop d’absence délaya,
Des linges démodés d’enfant morte, des cloches,
Et des anges dont on devine les approches
À voir, au fil des yeux qui s’en sont tout remplis,
Leur robe comme un orgue aux longs tuyaux de plis.

Ah ! les yeux ! tous les yeux ! tant de reflets posthumes!
Reliquaires du sang de tous les soirs tombants;
Chaires où toute noce a promulgué ses bans;
Sites où chaque automne a légué de ses brumes.
Yeux ! carrefours de tous les buts s’y résumant;
Fenêtres d’infini ; calme aboutissement;
Car tout converge à ces vitres de chair nacrée,
Miroirs vivants en qui l’Univers se recrée.
II
Pourquoi les yeux, étant limpides, mentent-ils ?
Comment la vérité, dans leur indifférence,
Meurt-elle en diluant ses frissons volatils ?
Nul n’en a vu le fond malgré leur transparence
Et ce n’est que cristal fluide, à l’infini,
Qui toujours se tient coi, l’air sincère et candide.
Aucune passion, aucun crime ne ride
Ce pouvoir dangereux d’être un étang uni.
Ah ! savoir !… s’y peut-on fier, sources de joie,
Quand ils ont l’air d’un peu promettre de l’amour,
Ou ne sont-ils qu’un clair mirage où l’on se noie ?
Ah ! savoir !… démêler l’ombre d’avec le jour,
Et connaître à la fin ce qu’ils peuvent enclore
Derrière leur surface et derrière leur flore,
Sous leurs nénuphars blancs – frileuse puberté –
Plus loin, dans le recul de leur ambiguïté.
En vain veut-on trier le réel du mensonge ;
Les yeux, nus comme l’eau, resteront clairs aussi,
Bien que l’âme souvent où, pour savoir, on plonge
Soit une vase au fond de leur azur transi;
Mystère de cette eau des yeux toujours placide
En qui l’âme dépose et si peu s’élucide.
III
Dans les yeux, rien de leur histoire ne s’efface;
Rien n’est soluble ; tout s’avère à leur surface…

Ainsi tels yeux ont l’air pauvres dorénavant
Pour avoir médité d’entrer en un couvent ;
Tels sont en fleur pour avoir vu des orchidées ;
D’autres sont nus de tant de fautes regardées ;
On y perçoit des courtisanes se baignant
Et par leurs fards perdus l’eau des yeux est nacrée ;
D’autres, pour être nés près d’un canal stagnant,
Portent un vaisseau noir qu’aucun marin ne grée
Et qui semble, dans eux, captif en des glaçons…
Prolongement sans fin. Survie ! Aubes lointaines !
Ciel qui met dans les puits de bleus caparaçons !
Nuages habitant les prunelles humaines !

Tout le passé qui s’y garde, remémoré !
Tout ce qui s’y trahit qu’on croyait ignoré :
Les vœux qu’on viola ; les seins que nous fleurîmes ;
Et le regard qu’on eut en pensant à des crimes ;
Et le regard qu’on eut, pris d’un dessein vénal,
Fût-ce un instant, jadis, devant des pierreries
– Trésor qu’on troquerait contre ses chairs fleuries –
Et qui fait à jamais, de l’œil, l’écrin du Mal.

Car tout s’y fige, y dure ; et tout s’y perpétue :
Désirs, mouvements d’âme, instantané décor,
Tout ce qui fut, rien qu’un moment, y flotte encor ;
Dans l’air des yeux aussi survit la cloche tue,
Et l’on voit, dans des yeux qui se croient gais et beaux,
D’anciens amours mirés comme de grands tombeaux!
IV
Quelques femmes, dans leurs prunelles sensitives,
Ont des ombres et des lueurs alternatives ;
Il y fait noir ou clair à leur guise ; on dirait
Derrière la cloison transparente des tempes
Qu’on baisse tour à tour et qu’on monte des lampes.
Au fil des yeux dormants quelle est cette forêt
Dont les arbres, qu’on ne voit pas, mirent leurs palmes
Et leurs cimes, une minute, en frissons calmes ?
Dentelle obscure dont ils sont passementés,
Franges, ombre qui vient de quelque rive adverse,
Ô regards par cette ombre éphémère éventés !
Une autre fois, quel ciel intime s’y renverse
Dont les soucis, que nul ne connaît, font pourtant
Une tache de grands nuages pleins de pluie ?
Nuit et soleil, en un dosage intermittent !
Puis assombrissement total, lumière enfuie…
Tout s’y brouille, rien ne survit à leur niveau
Comme quand un grand vent a couru sur une eau!
V
L’œil est un glauque aquarium d’eau somnolente :
Tranquillité, repos apparent, calmes plis
Comme ceux qui s’éternisent dans les surplis ;
Puis tout à coup un trouble, une ascension lente
D’un désir qui vient faire une blessure à l’eau,
Moires d’une blessure élargie en halo.
Ce désir s’évapore ; un autre lui succède.
Chacun des mouvements de l’âme en cette eau tiède
Est une ombre sous des vitres qui disparaît ;
En fuite comme avec des nageoires, l’ombre erre
Et s’argente dans la transparence du verre.
Aquarium peuplé de songes en arrêt !
Une pensée y nage à peine définie
Et retourne dormir dans des varechs couchés
Parmi les minéraux du crâne et ses rochers.
Une autre pensée ose – et c’est une actinie
Ouvrant dans la prunelle un coquillage-fleur,
Mais qu’on l’effleure, il se reclôt avec douleur !

Paysage qui change à tout instant : pensées
Qui sont des poissons noirs, des perles nuancées,
Des monstres froids ou des infiniment petits,
Corpuscules dans le fond de l’être blottis ;
Embryons de projets, vagues germes de rêves,
Émergeant d’on ne sait quel abîme mental,
Qui montent jusqu’à l’œil en assomptions brèves
Et viennent animer cet écran de cristal.
VI
D’où vient-il dans les yeux cet occulte affluent
Des larmes, filet d’eau, ruisselet qui se mêle
Au tranquille étang bleu pâle de la prunelle ;
Source qui se divulgue en discontinuant,
Chapelet s’égrenant, gouttes accumulées…
Or les vitres qu’un peu de pluie a granulées
Ont un trouble semblable, et tout s’y brouille ainsi !
Mais pourquoi, mais sous quelle influence secrète
Cette eau des pleurs amers est-elle toujours prête ?
Ce n’est pas que pour un malheur, pour un souci !
Même pour rien : pour un orgue triste, une fuite
De nuages, des lis qui meurent sans emploi,
La source qu’on croyait captée au fond de soi
Jusqu’au plein air des yeux est de nouveau déduite
Et s’égoutte, collier d’âme désenfilé !

Or qui les filtre une à une, ces larmes nues ?
Élixir de douleur, né dans quelles cornues ?
Et qui cristallisa leur mystère salé
En l’émiettement de semblables globules ?…
Quels sables sont en nous ? quel puits intérieur
D’où montent, en crevant, ces pleurs comme des bulles ?
Ou bien le crâne est-il une grotte en moiteur
D’où sourdent ces stalactites intermittentes ?

Où donc le réservoir des pleurs, agrégat d’eaux ?
Quels circuits jusqu’aux yeux, au long de quelles pentes ?
Où donc, sur quels penchants du cœur, sur quels coteaux,
Les vignes dont le vin a rempli ces burettes
Pour la messe de Joie ou la messe de Deuil ?

Sens divers et confus qu’ont les larmes muettes ;
Peut-être sans raison autre que baigner l’œil
D’un liquide qui vient de l’âme, et s’y fiance
Pour en rendre plus bleue et claire la faïence.
VII
Les yeux sont des bassins d’eau changeante qui dort,
Où, parmi des frissons de moires remuées,
Appareille une flotte éparse de nuées,
Voiles blanches qui vont vers un horizon d’or ;
Mais parfois certains grands nuages couleur d’encre
S’immobilisent comme en quarantaine, au fond
De tels beaux yeux de qui l’étiage est profond
Et qui portent en eux ces nuages à l’ancre.
VIII
L’agate arborisée est pleine d’une flore
Sous-marine ; ainsi l’œil – on dirait des lacis,
Une géographie aux fleuves indécis
Que le verre, veiné d’ombres, aime d’enclore.
Splendeur mate de la pierre opaque sous quoi
Tout un spectacle intérieur qui se tient coi :
Sang, feuillages, coraux, à travers de la pluie ;
Gazes d’insectes morts dont l’aile mal enfuie
Dans ce prisme à jamais figea son petit vol ;
Reflets momifiés comme dans de l’alcool !
Or si telle apparaît l’agate translucide
C’est qu’elle est millénaire et garde en ses parois
Les vestiges des très antiques désarrois…
Ainsi l’œil – plein d’anciens rêves dont il s’oxyde,
Plein de passé dont pour toujours il est imbu,
Souvenirs conservés dans ses pierres charnelles
Que, pareil à l’agate, il agglomère en elles…
Ah ! tout ce qui survit sous son cristal embu !
IX
Quelles clartés, reflets d’étoiles ou de lampes,
Allongent dans les yeux de lumineuses rampes ?
Est-ce un feu du dehors ? Est-ce un feu du dedans ?
D’un âtre intérieur plein de tisons ardents,
Ou d’une rue, au loin, pleine de réverbères
Qui se mirent dans les yeux sombres chaque soir
Et leur sont comme des parures viagères ?

De quoi sont clairs les yeux ? D’où vient, dans l’encensoir,
La braise en feu ? D’où vient la lave en ces fioles ?
Sont-ils des jardins noirs ouverts aux lucioles ?
Sont-ils le champ gelé d’un télescope, écran
D’une silencieuse armée en marche d’astres
Qui défile parmi le verre en s’y nacrant,
Piège où, tout intégral, vaste ciel, tu t’encastres ?
Ou bien sont-ils des fenêtres d’orphelinats
Se voilant, contre le dehors et toute enquête,
De rideaux vaporeux, mousseline en frimas.
Mais, parmi cette neige, une flamme empiète,
Écho d’un foyer rouge et qui somnole un peu
Plus au fond, tout au fond, dans la Maison de l’Âme,
Où vont et viennent et s’assoient autour d’un feu
Les Passions, avec leurs visages de femme.
X
En l’eau tiède des yeux tranquilles combien j’ai
Souvent, le soir, plongé mon visage et nagé
Dans leur silence, vers une rive inconnue !
Mon âme s’y sentait toute légère et nue
Et délivrée enfin des pesanteurs du corps.
Autour d’elle, pas même un cercle de ces moires
Qui dans l’eau, pour un souffle, un éveil de nageoires,
S’élargissent comme les sons mourants des cors.

Nul trouble dans les yeux à cause de mon âme,
Tant elle nage doux, tant elle insiste peu,
Et soudain se libère en leur infini bleu,
Devenue une brise, un parfum, une flamme,
Une fleur, tout au plus un vierge nénuphar
Que, sans savoir son âge ou s’il pèse, l’eau porte…
Ainsi mon âme, en l’eau des yeux noyant son fard,
Toute fraîche, croit qu’elle a fini d’être morte !
XI
Celui qui dessina ces Têtes au fusain
En rehaussa d’un peu de couleurs la souffrance ;
Leurs lèvres, comme en un vitrail diocésain,
Sont closes ; on dirait des fermoirs de silence.
Mais leurs yeux, leurs yeux froids élargis en halo,
Ces yeux bleuis, pareils à des bouches dans l’eau,
Appellent comme en se noyant quelque Ophélie.
Yeux dilatés, bijoux pâles de la folie !
Princesses d’Elseneur ou de l’Escurial
Dont la tristesse en ces fusains noirs persévère,
Victimes reposant sous la pitié du verre
Comme au fil d’un tranquille étang seigneurial.
Yeux qui durent parmi ces figures mort-nées…
Tels les joyaux dans les couronnes en exil,
Les couronnes sans but des reines détrônées.

Ces faces ? Lis défunts. Mais l’œil est un pistil
Où la vie est continuée et se résorbe.
La lune vit, ayant des yeux tels dans son orbe !
Ah ! ces yeux, les clairs de lune qu’ils ont été !
Yeux fixes qui font ces Têtes hallucinées !
Des yeux qui furent morts mais ont ressuscité
Et gardent tout : ciel bleu, fleurs emmagasinées,
Tout le vaste paysage d’après-midi
Qu’ils ont capté durant la suprême minute,
Mais dont l’amas d’eau vive, absorbée en leur chute,
N’a pu détruire en eux le mirage agrandi.
Yeux de reflets et de verdure délayée,
Yeux remontés à la surface, revenus
Avec un tatouage au fil des globes nus,
Et qui disent ce que médite une noyée !
XII
Mon âme dans les yeux languissamment dérive,
Les yeux vastes et frais, comme emplis d’une eau vive ;
Mon âme y vogue à cause aussi d’un certain bleu
Qui dans les yeux, ainsi que dans l’eau, semble vivre,
Le bleu du ciel au fil des yeux qui flotte un peu…
Et mon âme entraînée en eux se plaît à suivre
Ces petits golfes clairs dans les roseaux des cils,
Ces bords des yeux pareils à des anses de joie
Où mon âme en partance, un moment, s’atermoie
Avant d’appareiller pour de lointains exils.

Bords des yeux, bords de l’eau ! transparence bleuie !
Multiplication fragile des reflets !
Cristal prêt à mourir, vent, si tu l’éraflais !
Fraîcheur où la clarté de la lune est rouie ;
Silence plein de nacre et plein d’herbes semblant
Une flore inconnue et soudain révélée
D’un climat autre où la verdure est niellée.
Ah ! ces bords frais des yeux où dort un sable blanc,
Mon âme, triste du départ, y temporise,
Prétextant la marée ou l’absence de brise,
Et s’y dorlote encore une minute à voir
Tant de reflets parmi ces bords de nonchaloir,
Puis démarre vers la haute mer des prunelles…
Mais quel monde nouveau, quels pôles sont en elles,
Et qu’est-ce qu’on rencontre au bout des yeux quand on
S’enfonce par delà leur ligne d’horizon ?
XIII
L’œil, qu’on croit enchâssé, comme une calme opale,
Et prisonnier dans les paupières de chair pâle,
Est libre et, par l’air nu, s’évade quelquefois,
Si l’aimante une bouche ou le son d’une voix…
Exode tout à coup d’une large prunelle
Qui, d’un visage cher, réellement descend,
Avec tous les reflets de l’horizon en elle,
Proche de plus en plus, si proche qu’on la sent,
Quand, aux heures d’amour, elle fait ce prodige
D’être comme une fleur qui quitterait sa tige
Et d’abolir l’espace entre les deux amants.
Regard qui bouge et vient, qui se pose et caresse,
Plus formel qu’une lèvre ou des attouchements…
Sensation physique et qui s’appuie. Ivresse
De la chair se pâmant sous ce baiser de l’œil !

L’œil voyage. Il franchit le temps et la distance ;
Même les morts envoient vers nous leur œil en deuil
Qui, des lieux d’autrefois conservant l’accointance,
Revient un peu dans nos chambres, comme au parloir,
Et pleure avec la pluie aux vitres dans le soir !
L’œil des absents aussi, que le vieux miroir garde,
Émerge, se déclôt comme d’un bassin nu,
Éclat d’astres lointains jusqu’ici parvenu…
C’est avec ces yeux-là que l’ombre nous regarde !

Que d’autres yeux qui sont insistants ou distraits :
L’œil de l’enfant que nous fûmes ; l’œil des portraits ;
L’œil en rosace d’une église de village ;
L’œil aveugle des puits vitrifié de gel ;
L’œil de la lune ; l’œil des choses sans visage ;
L’œil des passions ; l’œil du remords ; l’œil d’Abel
Dont les pleurs de Caïn lotionnent la plaie ;
L’œil de Dieu redoutable en son triangle en or
Dont la fatalité géométrique effraie.

Ah ! tous ces yeux ! tant d’yeux ! N’en est-il point encor ?
Prunelles à venir, prunelles pressenties,
Où le Mystère habite, ainsi qu’en des hosties ;
Car leur fourmillement s’est transsubstantié.
Et ces yeux présumés que ma chair sent sur elle,
Quand ils m’ont, dans des soirs tristes, communié,
N’est-ce pas comme un peu de Présence Réelle ?
XIV
En des pays de longs canaux et de marais,
Les yeux sont, eux aussi, baignés d’un charme frais ;
Clairs yeux remémorés de Flandre et de Hollande
Qui paraissent mouillés, influencés par l’eau ;
Yeux comme un petit port avec un seul bateau
Qui s’avoue humble, et que nul trafic n’achalande,
Mais dont le calme heureux contribue à polir
Les reflets d’alentour qui s’y viennent pâlir.
S’ils sont ainsi, c’est à cause de l’eau voisine
Qui les fait à sa ressemblance, y propageant
Son aspect de miroir et de fluide argent.
Donc, comme un port, cette eau des yeux emmagasine
Les horizons et le paysage adjacent
Dont le mirage en sa transparence descend :
Le ciel y réfléchit ses teintes sans durée ;
On y perçoit aussi, comme sur un vélin,
L’enluminure en or d’un vieux quai, d’un moulin,
Et toute l’ambiance y vit, miniaturée.
XV
On reconnaît de suite à certains vagues signes
Quels yeux ont déjà vu mourir, à certains plis
Comme en laisse dans l’eau quelque fuite de cygnes.
C’est fini, l’eau quiète et tous les bons oublis !
Chez les mères surtout, aux deuils indélébiles,
Dont sont morts autrefois les enfants trop débiles.
C’est dans leurs yeux qu’elles les ont ensevelis ;
C’est dans leurs yeux que pour toujours elles les gardent
Comme dans des berceaux lentement abolis,
Alcôves de miroirs où leurs départs s’attardent…
Ah ! qu’on ne parle pas trop haut près de leurs yeux
Où les doux enfants morts sommeillent parmi l’anse
Que leur font ces yeux froids ombrés de cils soyeux ;
Abîmes de tristesse ! Yeux en qui se balance
Le repos des petits enfants qui ne sont plus.
C’est là que flotte, avec des flux et des reflux,
Ce qui subsiste d’eux, reflet, sillage ou cendre…
Et dans les yeux de leurs mères, dans ces yeux d’eau,
Ils dorment, enfonçant leur immortel fardeau
Qui transparaît et, lent, continue à descendre !
XVI
Yeux d’aveugles : ils sont tristes, l’air d’une plaie ;
Yeux nuls, sans effigie ; étain qui se délaie ;
Yeux d’aveugles : jardins où la vie a neigé ;
Yeux plus vitreux que ceux des morts. Ah ! qu’ils sont tristes,
Nus comme les tonsures des séminaristes ;
Eau d’un canal que nuls bateaux n’ont imagé ;
Patènes qui jamais ne mireront la messe
Et les cierges et des lèvres d’enfants de chœur.
Veilleuses sans clarté. Fioles sans liqueur.
Depuis quand ? Sont-ils nés dans cette ombre ? Ou bien n’est-ce
Qu’un obscurcissement graduel – tel le soir ;
Ou l’usure – tel un tissu réincorpore
Les roses et les lis le brodant sur fond noir,
Et bientôt s’unifie en étoffe incolore.

Ah ! qu’ils sont tristes ! qu’ils sont tristes ! On dirait
Des scellés apposés sur une tête morte.

Ces yeux, sans plus jamais qu’un seul regard en sorte,
C’est, sans tain, un miroir qui s’étiolerait ;
C’est, sans jet d’eau, la vasque immobile qui gèle ;
C’est, derrière une vitre, une hostie en prison.
Ah ! ces yeux ! on frissonne au bord de leur margelle,
Puits d’infini, que bouche un si calme glaçon.
XVII
J’ai gardé dans mes yeux, comme un thésauriseur,
L’or des moissons ; l’or des chevelures ; un site
Dont mon âme fut seule à savoir la douceur ;
Un couchant dont le rose à mon gré ressuscite ;
Puis tels cygnes au clair de la lune nageant,
Des cygnes de qui l’aile a la forme des harpes,
Harpes de Lohengrin aux musiques d’argent.

J’ai gardé dans mes yeux de bleuâtres écharpes,
Vapeurs d’étangs, brouillards que la pluie a brochés,
Et d’où montent des fonds de ville, des tourelles
Qu’une guirlande, en fer, d’angélus lie entre elles…
Et je marche portant dans mes yeux ces clochers

Vus un soir en voyage au bout du crépuscule.
J’y garde encor des ciels, des arbres et de l’eau ;
Des femmes que l’absence au fond de l’œil accule,
Toutes tristes comme des lis dans un préau ;
Puis des noces en blanc, des baptêmes, la moire
Sous la brise, d’un vieux canal horizontal…

Or, ces reflets dans l’œil, c’est toute ma mémoire ;
Un souvenir plutôt physique que mental :
Réverbérations d’enfance et de voyages,
Dessins figuratifs des heures qui s’en vont,
Survivances toutes visuelles qui font
De mes yeux comme un grand reliquaire d’images !
XVIII
Les yeux des femmes sont des Méditerranées
Faites d’azur et de l’écume des années
Où l’âme s’aventure en sa jeune saison.
Quelles mers sont là-bas, derrière l’horizon,
Qui déferlent autour de ces îles jumelles ?
En quel golfe atterrir au fond bleu des prunelles ?

L’infini s’y recule en un roulis berceur ;
Et l’âme part, dérive, en proie aux vents rebelles,
S’extasiant parmi les yeux des femmes belles.
Mais parfois l’ouragan convulse leur douceur
Et l’âme va toucher les récifs des traîtrises ;

Elle se heurte à des banquises de froideur :
Climats gelés, glaçons, brouillards, régions grises ;
On navigue soudain sous un rouge équateur :
Flammes d’orgueil, corail sanguin de la luxure,
Feux convergeant de fleuves chauds qu’on ne voit pas.
Que d’embûches cachait ce piège qui s’azure !

L’âme est désemparée en de muets combats
Et bientôt se mutile, abandonnant ses voiles,
Vidant ses filets noirs de sa pêche d’étoiles,
Sacrifiant ses mâts pour se sauver un peu,
Jetant cargaison, or, tout, dans l’abîme bleu !

Enfin, un soir que c’est la fin de sa jeunesse,
L’âme s’amarre ; elle est édifiée et cesse
D’appareiller parmi les beaux yeux spacieux…

Ah ! ce leurre d’aller voyager dans les yeux !
XIX
Le sommeil met aux yeux un tain spirituel
Grâce auquel leurs miroirs exigus se prolongent
Par delà la mémoire et le temps actuel.
Ils voient plus loin et mieux, tandis qu’on croit qu’ils songent
Et tout l’Univers joue en ces glaces sans fond.
Ah ! les pauvres regards, si nus durant la veille !
Dans les yeux endormis, un beau cygne appareille ;
Et ces ombres soudain que des nuages font !
C’est un bonheur en fuite, un malheur qui s’avance ;
L’automne s’y mélange à des roses d’enfance ;
On se voit mort, tandis qu’on se revoit amant ;
Ce n’est plus le présent seulement qu’on reflète ;
Sur l’eau frêle des yeux court un pressentiment ;
Puis l’âme a revécu ses lendemains de fête ;
Ô rêve, où toute la Destinée apparaît !
Car le sommeil a fait en nous du clair de lune
Où toute notre vie afflue et ne fait qu’une :
Vieux souvenirs tels que des cors dans la forêt ;
Maux futurs dont on sent le vent de l’aile presque ;
Le passé, l’avenir – en une seule fresque…
Phénomène du rêve où tout s’unifia !

L’espace s’est fondu dans le temps qui s’abroge ;
Est-ce qu’on sait encor les pays qu’il y a ?
Et, comme un puits tari, se dénude l’horloge.
Rêver, c’est se prévoir en son éternité !
Vie anticipative ! Ô fantasmagorie !
Patrimoine divin qu’on aurait escompté :
N’est-ce pas, pour notre âme, une avance d’hoirie
Sur sa vie immortelle et sur sa part de ciel
Que cette clairvoyance au delà du réel,
Ô prunelles soudain devenant plus lucides ?
Car le sommeil, pour y capturer l’horizon,
A versé sur leur plaque inerte ses acides,
Et l’homme endormi voit par delà sa maison !

Mais au réveil ce tain spirituel dégèle,
Il fond ; et l’œil déclos n’est plus qu’un miroir frêle,
Miroir quotidien et borné dont le tain
Est suffisant aux fins de la vie ordinaire ;
Œil sorti du sommeil et qui ne mire guère
Que les chambres et les seuls arbres du jardin.
XX
Tels yeux parfois ont l’air plus vieux que leurs visages ;
Et même s’ils sont clairs, même s’ils sont rieurs,
À leur fatigue on les soupçonne antérieurs
Et venus là s’ancrer après de longs voyages.
Regards âgés dans un ensemble puéril :
Les yeux sont un octobre et la bouche un avril ;
Eux sont pleins de feuilles mortes ; elle, de roses ;
Et le contraste entre eux est presque un désaccord.
Où trouver un visage unifiant son sort
Dont les lèvres avec les yeux se soient décloses
Et dont la voix serait de la couleur des yeux ?
Il faudrait pour cela des yeux qu’on inaugure,
Qui soient neufs, nés en même temps que la figure,
Au lieu de ceux qu’on a, fanés par tant d’adieux,
Dont le sort aboutit, pour faire un moment halte,
À s’accoupler sur tel profil qui s’en exalte.
Yeux dont on ne sait plus l’âge ! Errantes lueurs !
Astres déchus sans cesse en route ! Yeux migrateurs !
Joyaux qui tour à tour ornaient une couronne,
Passent dans un bijou d’église, émigrent dans
Un anneau, sans savoir quel or les environne ;
Joyaux ! Yeux ! qui dira vos clairs antécédents ?

Car les yeux, eux aussi, comme les pierreries,
Vivent d’un destin propre, ont en eux leurs féeries.
Contemporains du luxe âgé de nos aïeux,
Concomitants de je ne sais quels astres vieux ;
Ils possèdent comme une âme rétrogradée,
Faits d’antique azur, faits d’une perle évadée ;
Ils n’ont rien de terrestre et rien de temporel,
Sertis et dessertis, depuis les lointains âges,
Dans la métempsycose éparse des visages…

C’est aussi par ses yeux que l’homme est immortel?

Georges Rodenbach

Bibliografie
Konstantinos Kavafis, Poesie e prose, Renata Lavagnini și Cristiano Luciani, Bompiani, 2021
http://www.paradis-des-albatros.fr

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

KAVAFIS – LUMEA DE DINCOLO ȘI „CE-A MAI RĂMAS DE SPUS, ÎN HADES, CELOR DE JOS, O SĂ LE SPUN.”

Învierea lui Hristos, frescă, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, Protaton, Sf. Munte Athos; Manuil Panselinos, 1290.


LUMEA DE DINCOLO – ΤΟ ΜΕΤΕΠΕΙΤΑ

August 1892. Avea 29 de ani. Îl citea pe Eduard Schuré.

Dar, mai ales, pe marii mistici creștini greci.

De remarcat simbolismul bogat și foarte subtil al adjectivului – cheia întregului poem! – adiaspastos (αδιάσπαστος) din sintagma: zois adiaspastou (ζωής αδιασπάστου) care, aici, vrea să spună, în subtext: o viață nesfărâmată, nefrântă, care nu va fi niciodată de acum înainte zdrobită și făcută fărâme dar și, atenție, o viață nedespărțităMai ales o viață nedespărțită.

Desigur de cea a Creatorului… Cum nedespărțite sunt cele trei Persoane în Sfânta Treime, care se întrepătrund și se cuprind una în cealaltă… Așadar, Lumea de dincolo… o lume a lui Hristos și o lume în care vom trăi nedespărțiți, una cu Creatorul/Ziditorul nostru, Dumnezeu.

Lumea de dincolo

Cred în Lumea de dincolo. Nu poftele m-ademenesc,
ale materiei, sau să iubesc ce-i pozitiv. (Așa gândesc)
nu din obișnuință, ci din instinct. Se va adăuga, atunci, cuvântul cel ceresc

la imperfecta, și de altfel, inepta a vieții frază.
Odihnă și răsplată atuncea pe a face îl urmează
Când, pentru totdeauna, privirea asupra Zidirii se-nchide (și-ncetează)

Și-n fața Ziditorului ochiul ți se va deschide. (Și-ndată)
valul vieții făr’ de moarte se va revărsa asupra-ți, din fiecare (nouă dată)
Evanghelie a lui Hristos, un val de viață necurmată.

Το Μετέπειτα

Πιστεύω το Μετέπειτα. Δεν με πλανούν ορέξεις
της ύλης ή του θετικού αγάπη. Δεν είν’ έξις
αλλ’ ένστικτον. Θα προστεθεί η ουρανία λέξις

εις της ζωής την ατελή την άλλως άνουν φράσιν.
Ανάπαυσις και αμοιβή θέλουν δεχθεί την δράσιν.
Ότε διά παντός κλεισθεί το βλέμμα εις την Πλάσιν,

θα ανοιχθεί ο οφθαλμός ενώπιον του Πλάστου.
Κύμα αθάνατον ζωής θα ρεύσει εξ εκάστου
Ευαγγελίου του Χριστού — ζωής αδιασπάστου.

***

Fotografie-portret nedatată. Arhiva Kavafis.

CE-A MAI RĂMAS DE SPUS, ÎN HADES, CELOR DE JOS, O SĂ LE SPUN.”

Februarie 1913. Trecuseră 21 de ani de la Lumea de dincolo. Avea 50 de ani. Ce alterare! Ce pervertire! Ce cădere liberă! Ce tristețe infinită și ce descurajare!

De la Evangheliile lui Iisus la Aias al lui Sofocle.

E drept, și trebuie s-o spunem, Kavafis a scris o primă variantă a poemului în 1893, la un an după Lumea de dincolo. O variantă care nu mai există și care nu mai știe nimeni cum arăta.

Ce i-o fi întors sufletul? Ce i l-o fi rănit? E o prăpastie uriașă între Lumea de dincolo, cerească, în care trăim viața lui Dumnezeu și viața în Dumnezeu, în care Kavafis credea în 1892, la 29 de ani, și Lumea celor de jos, Hadesul/Iadul/Infernul… Un Acolo (nu mai e un Dincolo!) unde rămânem împovărați (vezi βαστούμε și αγωνία βαριά) cu toate traumele, nefericirile, vinile și păcatele noastre… adânc ferecate, închise în întunericul din lăuntrul nostru în care părem sortiți să trăim o veșnicie…

Titlul poemului: τὰ δ᾽ ἄλλ᾽ ἐν Ἅιδου τοῖς κάτω μυθήσομαι. – Ce-a mai rămas de spus, în Hades, celor de jos, o să le spun… este versul 865 din tragedia Aias (Αἴας) pe care Sofocle a scris-o undeva între 460 și 450 (se pare că este cea mai veche piesă pe care a scris-o, din cele care s-au păstrat!) și foarte tare trimite la …The rest is silenceȘi restul e tăcere… din Hamlet-ul lui Shakespeare ((actul V, scena 2, versul 395)…

Ambele citate sunt ultimele cuvinte ale celor doi eroi care mor, Aias sinucigându-se cu propria-i spadă, de ciudă că nu primise armele lui Ahile, și Hamlet murind atins de spada otrăvită a lui Laertes.

Notă: Desigur, și proconsulul și sofistul – care stau de vorbă în poemul lui Kavafis – sunt personaje imaginare. Poetul i-a ales pentru că ei simbolizează, reprezintă o epocă de decadență, cea care a urmat, în Grecia, perioadei clasice (de cea mai mare înflorire cunoscută vreodată de grecii vechi), o epocă în care Grecia devine provincie romană, iar filosofia decade sub influența sofiștilor, adică a profesorilor de retorică și de artă politică, care susțineau că adevărul și orice cunoaștere, dar și toate valorile sunt… relative…

„Ce-a mai rămas de spus, în Hades, celor de jos, o să le spun.”

„Într-adevăr,”zise proconsulul, închizând cartea, „e un vers (lucrat)
frumos și foarte adevărat;
Sofocle l-a scris ca un filosof, pătruns de-o adâncă-nțelepciune.
Câte nu vom spune acolo, câte acolo nu vom spune,
și cât de schimbați vom apărea și diferiți.
Tot ce purtăm în noi, aici, ca niște paznici neadormiți,
răni și secrete zăvorâte-n noi și tăinuite, chinuiți,
și apăsați, zi după zi, de-o grea neliniște și tulburare,
toate le-om spunem acolo, liber și curat, (pe fiecare).”
„Mai zi,” răspunse sofistul, zâmbind pe jumătate, „dacă se spun
lucrurile acestea acolo, dacă de ele le mai pasă acum.”

„Τὰ δ’ ἄλλα ἐν Ἅδου τοῖς κάτω μυθήσομαι»

«Τωόντι», είπ’ ο ανθύπατος, κλείοντας το βιβλίο, «αυτός
ο στίχος
είν’ ωραίος και πολύ σωστός·
τον έγραψεν ο Σοφοκλής βαθιά φιλοσοφώντας.
Πόσα θα πούμ’ εκεί, πόσα θα πούμ’ εκεί,
και πόσο θα φανούμε διαφορετικοί.
Αυτά που εδώ σαν άγρυπνοι φρουροί βαστούμε,
πληγές και μυστικά που μέσα μας σφαλνούμε,
με καθημερινή αγωνία βαριά,
ελεύθερα εκεί και καθαρά θα πούμε».
«Πρόσθεσε», είπε ο σοφιστής, μισοχαμογελώντας,
«αν τέτοια λεν εκεί, αν τους μέλει πια».

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

SFÂNTUL FRANCISC DE ASSISI – CÂNTECUL FRATELUI SOARE

Prea-iubitului meu Eugen.
Al Padre Benato Simmaco.

Sfântul Ioan evanghelistul și Sfântul Francisc de Assisi, El Greco, 1600, Gli Uffizi

Un psalm de laudă… Cântecul fratelui Soare sau Cântecul Făpturilor sau Lauda făpturilor.

Scris, se pare, în 1225 (-1226), în aprilie sau mai, când Francisc a fost oaspetele Clarei la mănăstirea San Damiano, din Assisi.

Un Francisc bolnav, ajuns la 44 sau 45 de ani (se naște în 1181 sau în 1182 la Assisi și în anul 1226 părăsește această lume la Porziuncola, Assisi), care lasă impresia că se desprinde cu părere de rău de lume, de lumea pe care a iubit-o cu o iubire… dumnezeiască. De care a fost îndrăgostit la nebunie și pe care i-a învățat pe mulți s-o vadă și s-o iubească la fel ca el. De care să fie îndrăgostiți la fel ca el.

Un Francisc care, poate, în sinea lui, se temea, fără s-o spună, de moartea sufletului (moartea a doua, cea veșnică!-idee pe care am întâlnit-o la Philon din Alexandria, în Comentariul alegoric…), socotindu-se el ultimul dintre păcătoși! O moarte care omoară (pentru eternitate!) doar sufletul păcătoșilor care nu mai apucă iertarea păcatelor/damnaților/nemântuiților/veșnic-penitenților.

O teamă nepotrivită, totuși, pentru acest mare iubitor de oameni! Care știa că iubirii i se iartă totul!

O teamă care arată, poate, cât de obosit îi era sufletul, cât de obosită îi era mintea și cât de sfârșit se simțea după atâta timp în care nu s-a iubit pe sine.

Probabil el, Francisc, cea mai umilă dintre făpturile Domnului, a fost singura ființă de pe pământ pe care n-a iubit-o.

Și probabil ajunsese, în cele din urmă, să înțeleagă că acesta, da, este un mare păcat!

Notă: messor îl traduce pe dominus din latină. Așadar: domnul Soare sau stăpânul Soare…

CÂNTECUL FRATELUI SOARE
(Laudă creaturilor)

Doamne Preaînalte, atotputernice, bunule Doamne, a Ta e toată cântarea,
ale Tale-s laudele, a Ta mărirea și cinstea și toată binecuvântarea.
Ție doar, celui Preaînalt, ți se cuvin (toate),
și niciun om numele să-ți rostească nu-i vrednic, nu poate.
Lăudat fii, Doamne al meu, dimpreună cu toate făpturile Tale,
și întâi de toate cu messor fratele Soare,
cel care-i lumina zilei și prin care ne luminezi, când apare.
Și e frumos și strălucește cu marea-i splendoare:
el chipul ți-l poartă, Preaînalte, fratele Soare.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora Lună și pentru Stele:
în cer făuritu-le-ai luminoase, neprețuite și frumoase pe ele.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele Vânt și
pentru Aer și pentru cerul înnorat și cerul senin și pentru vreme, oricum ar fi,
căci prin ele, toate făpturile Tale le ții.
Și Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora Apă, cea prea-cinstită,
care-i de mult folos și umilă și neprețuită și neprihănită.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru fratele Foc, cel
prin care nopțile ne dai lumină: și el
e frumos și jucăuș și rezistent și puternic și vesel.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră, maica Țărână,
care (pe toți) ne ține și pe toți ne îndrumă
și care rodește tot felul de poame și flori în culori și iarba.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru cei care iartă pentru dragostea Ta
și-ndură neputințe și boli și dureri și nevoi pătimesc.
Fericiți cei care le rabdă pe toate în pace și toate primesc.
Căci Tu, Preaînalte, le dai cununa izbânzii, cerească.
Lăudat fii, Doamne al meu, pentru sora noastră, Moartea trupească,
de care niciun om care e viu să scape nu poate:
vai celor ce mor în păcate de moarte;
Fericiți cei pe care ea-i va găsi împlinindu-ți voia preasfântă,
pentru că moartea de-a doua, cea veșnică, nu-i înspăimântă.
Lăudați-L și binecuvântați-L pe Domnul meu și Lui mulțumiți
și cu a voastră mare-umilință Lui îi slujiți.

Sfântul Francisc răpit în duh (în extaz), El Greco, 1580


CANTICU DE FRATE SOLE
(Laudes creaturarum)

Altissimu, onnipotente, bon Signore,
tue so’ le laude, la gloria e l’honore et onne benedictione.
Ad te solo, Altissimo, se konfano,
et nullu omo ène dignu te mentovare.
Laudato sie, mi’ Signore, cum tucte le tue creature,
spetialmente messor lo frate sole,
lo qual’è iorno, et allumini noi per lui.
Et ellu è bellu e radiante cum grande splendore:
de te, Altissimo, porta significatione.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora luna e le stelle:
in celu l’ài formate clarite et pretiose et belle.
Laudato si’, mi’ Signore, per frate vento
et per aere et nubilo et sereno et onne tempo,
per lo quale a le tue creature dài sustentamento.
Laudato si’, mi’ Signore, per sor’acqua,
la quale è multo utile et umile et pretiosa et casta.
Laudato si’, mi’ Signore, per frate focu,
per lo quale ennallumini la nocte:
ed ello è bello et iocundo et robustoso et forte.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra matre terra,
la quale ne sustenta et governa,
et produce diversi fructi con coloriti flori et herba.
Laudato si’, mi’ Signore, per quelli ke perdonano per lo tuo amore
et sostengo infirmitate et tribulatione.
Beati quelli ke ’l sosterranno in pace,
ka da te, Altissimo, sirano incoronati.
Laudato si’, mi’ Signore, per sora nostra morte corporale,
da la quale nullu homo vivente pò skappare:
guai a cquelli ke morrano ne le peccata mortali;
beati quelli ke trovarà ne le tue sanctissime voluntati,
ka la morte secunda no ’l farrà male.
Laudate et benedicete mi’ Signore et rengratiate
e serviateli cum grande umilitate.

Codicele 338, f.f. 33r – 34r, sec. XIII – Biblioteca del Sacro Convento di San Francesco, Assisi – cel mai vechi manuscris cunoscut până azi al Cântecului fratelui Soare.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MICHELANGELO – SILLOGE (COLECȚIE) 6

Portretul lui Michelangelo, 1548-1553, Daniele da Volterra,Teylers Museum, Harlem, Țările de Jos

Al mio diletto Eugenio e… al Padre Benato Symmacho, il mio madrih.

Inițiatul… Michelandelo! Și Heraclit și Orfeu și Platon ar fi fost încântați să asculte acest madrigal dumnezeiesc!

Poate, cel mai mult, Heraclit care spunea că – și îi redau cuvintele într-o traducere mai liberă, o parafrază, mai bine zis – noi, muritorii, suntem, de fapt, nemuritori; și că trăim două feluri de viață: cea de dincolo, cea adevărată, la care ne întoarcem mereu după fiecare viață trăită pe pământ și în care cunoaștem că suntem nemuritori, și viața trăită pe pământ, în care suntem muritori, în care doar unii știu că suntem nemuritori (moartea… dulce, pentru puțini, și amară pentru mulți și crudă foarte…) și în care, de fapt, suntem ca și morți.

Cf. Heraclit, fragmentul 62: Nemuritori, sunt muritori, muritori sunt nemuritori; fiind morți, trăiesc, trăind, sunt morți/ἀθάνατοι θνητοί, θνητοὶ ἀθάνατοι. ζῶντες τὸν ἐκείνων θάνατον, τὸν δὲ ἐκείνων βίον τεθνεῶτες.

Spre deosebire de profesorii lui de la Academia Platonică din Florența, întemeiată de Marsilio Ficino, Michelangelo lucrează această temă din Heraclit în maniera-i proprie: viața înainte de o mare iubire, asemănătoare morții, și viața trezită… la viață… de o mare iubire… De care, însă se teme atât de mult… bătrân fiind și mult timp neiubit.

SILLOGE
6
O inimă, da, poate fi îndrăgostită de multe ori
și de iubire aprinsă și apoi de prea mulți ani să fie stinsă!
Dar, astă cea din urmă-mi suferință, necuprinsă,
m-ar fi răpus, dar făr’ de moarte eu să mor!
Căci sufletu-mi dorește, – cu ce dor! –
din toate zilele ce le mai am – fiindcă iubirea iarăși mă aprinde –
doar una să rămâie, cea din urmă, și prima într-o fericită soarte.
Alt adăpost unde găsesc? O altă cale? Alt ajutor?
Viața mea altă scăpare n-are – unde?
de moartea-i, decât apropiata-i moarte,
dulce, pentru puțini, și amară pentru mulți și crudă foarte:
doar cel care la cer se-ntoarce, printre divine suflete înalte,
murind, nu moare, ci trăiește a sa moarte.

Răpirea lui Ganimede (desen pentru Tommaso dei Cavalieri), Michelangelo,1550, Fogg Art Museum, Cambridge

SILLOGE
6
Bench’ alcun cor più volte sia
d’amor acceso et da’ troppi anni spento,
l’ultimo mie tormento
saria mortal senza la morte mia.
Onde l’alma desia,
de’ giorni miei, mentre ch’amor m’avvampa,
l’ultimo, primo in più felice sorte.
Altro refugio o via
mia vita non iscampa
dal suo morir che la propinqua morte,
a pochi dolce, a molti amara e forte:
quel sol che rende al ciel fra l’ alme dive
non muor morendo, anzi per morte vive.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

MICHELANGELO – RIME – MANUSCRISUL DE LA ASHMOLEAN

Al mio diletto Eugenio e… al Padre Benato Symmacho, il mio madrih.

O serie de cinci poeme (Rime lirice: 2 ,4 și 5 și Rime comice: 2), dintre care unul neterminat (Fr. de madrigal 2), a fost descoperită pe un manuscris (păstrat la Ashmolean Museum, Oxford) pe care se mai află și câteva schițe. Poemele au fost datate de Girardi, după scrisul lui Michelangelo, între 1505-1511.

MADRIGALURI – FRAGMENTUL 2
Se poate, Doamne, eu să nu mai fiu al meu? Și cum?
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne al meu bun!
Cine pe mine, mie însumi, mă răpi – vai mie! –
și atât de-aproape fu, al meu stăpân să-mi fie,
vai, mai mult decât eu însumi îmi sunt al meu stăpân?
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne al meu bun!
Cum de inima-mi străpunge
cineva ce nu pare să m-atingă?
Ce lucru-i ăsta, Amor? Cum ajunge
să-mi intre-n inimă, prin ochi, și să mă-nvingă?
Și oricât de strâmt e locul înăuntru, cum pare-n el să crească?
[…]

MADRIGALI – FR. 2

Come può esser ch’io non sia più mio?
O Dio, o Dio, o Dio,
chi m’ha tolto a me stesso,
c’a me fusse più presso
o più di me potessi che poss’io?
O Dio, o Dio, o Dio,
come mi passa el core
chi non par che mi tocchi?
Che cosa è questo, Amore,
c’al core entra per gli occhi,
per poco spazio dentro par che cresca?

[…]

Michelangelo nu mai era chiar un tinerel inocent când a scris acest absolut tulburător madrigal (rămas neterminat!). Avea între 30 și 36 de ani…

De ce nu l-a mai terminat?

Poate pentru că… cel care era aproape gata să-l părăduiască, să-l deposedeze de sine însuși… a dispărut din viața lui.

A te lăsa locuit de cel pe care-l iubești este, desigur, o temă veche, dacă nu chiar străveche. O temă dragă misticilor creștini, greci și latini, care vorbesc despre erosul dumnezeiesc (nume al erosului inventat de Sf. Dionisie Areopagitul). Și despre kenoza omului (golirea de sine pentru a-I face loc în tine lui Iisus Hristos). Kenoza omului – un sentiment pe care l-a inventat Sf. Pavel cf. Galateni 2,20: Nu eu trăiesc (acum în mine), ci Hristos trăiește în mine (ζῶ δὲ οὐκέτι ἐγώ, ζῇ δὲ ἐν ἐμοὶ Χριστός).

Iată, de pildă, o strofă din Cántico espiritual – inspirat din Cântarea cântărilor – al lui San Juan de la Cruz (9):

De ce, Iubite, inima aceasta ce-ai rănit-o
n-o și tămăduiești?
De ce, după ce mi-ai și răpit-o,
mi-o lași să zacă așa, voiești,
și nu-ți iei prada ce-ai prădat-o, de ea să te servești?

¿Por qué, pues has llagado [15]
aqueste corazón, no le sanaste?
Y, pues me le has robado,
¿por qué así le dejaste
y no tomas el robo que robaste?

Manuscrisul lui Michelangelo de la The Ashmolean Museum, Oxford, „Canzona și studii de animale, capete și alte motive; studiu: doi luptători” (datat 1524-1525 în albumul: MICHELANGELO, The Drawing of a Genius, Achim Gnann, Albertina, Vienna)

RIME LIRICE 2, 4, 5 ȘI RIME COMICE 2

RIME LIRICE 2, 4, 5

RIME LIRICE 2
Îndatorat sunt (sorții) și atât de fericit că-mi fuse îngăduit
pradă să nu mă las și să înving a tale făr’ de milă rele,
dar obosit și-nfrânt acum, pieptul mi-l voi scălda ades (în lacrimi grele),
și contra voii mele! A ta putere, ce prea bine o știu, (în fine m-a lovit).
Și dacă săgețile de-odinioară, ale tale, otrăvite și vătămătoare
de inima-mi au stat departe și ea nu fuse a lor țintă, niciodată,
azi poți să te răzbuni, (o, Amor!) căci inima-mi e frântă, prima dată,
și-i străpunsă de ale acelor ochi frumoși săgeți, toate de moarte-aducătoare.
Din câte lațuri încă și din câte plase
soarta cea rea o scapă pe păsăruica (în lume) călătoare
și ani mulți trăiește ea, doar ca să moară apoi de-o mai cumplită moarte;
la fel și eu, o, doamnelor! Amor, cum vedeți, vru să mă lase
doar ca să-mi dea, acum, la bătrânețe, mai crud sfârșit, se pare,
după ce atâta vreme mă cruță, cum văd, (și se ținu departe).

Nud de bărbat, Musée du Louvre, Paris, Departamentul de Arte Grafice.

RIME LIRICHE 2
Grato e felice, a’ tuo feroci mali
ostare e vincer mi fu già concesso;
or lasso, il petto vo bagnando spesso
contr’a mie voglia, e so quante tu vali.
E se i dannosi e preteriti strali
al segno del mie cor non fur ma’ presso,
or puoi a colpi vendicar te stesso
di que’ begli occhi, e fien tutti mortali.
Da quanti lacci ancor, da quante rete
vago uccelletto per maligna sorte
campa molt’anni per morir po’ peggio,
tal di me, donne, Amor, come vedete,
per darmi in questa età più crudel morte,
campato m’ha gran tempo, come veggio.

NOTĂ: … in questa età/la bătrânețe… arată că datarea lui Girardi, în cazul acestui poem, nu e tocmai exactă. Poate Michelangelo să fi fost trecut, când l-a scris, de 50 de ani…

Figură de bărbat (Sf. Petru?) și studiu de braț, Staatliche Graphische Sammlung, Munich

RIME LIRICE 4
Ce putere mă supune și mă mână, cu de-a sila, către tine,
vai, vai, vai mie,
legat și strâns, și, totuși, liber și al meu stăpân?
Dacă pe alții tu îi ții în lanțuri, făr’ de lanțuri, și dacă și pe mine
m-ai prins, fără de mâini sau brațe, (lipit de acum de al tău sân),
cine, de frumosu-ți chip, mă va păzi, (lui să nu mă mai supun)?

Nud de bărbat, Cambridge, MA

RIME LIRICHE 4
Chi è quel che per forza a te mi mena,
oilmè, oilmè, oilmè,
legato e stretto, e son libero e sciolto?
Se tu incateni altrui senza catena,
e senza mane o braccia m’hai raccolto,
chi mi difenderà dal tuo bel volto?

Nud de bărbat, Musée du Louvre, Paris, Departamentul de Arte Grafice

RIME LIRICE 5
Cel ce făcu totul, îl făcu parte cu parte, apoi,
din tot (ce plăsmui), alese cea mai frumoasă parte,
ca să ne-arate, aici, (în lume), lucrările-i prea-nalte,
și cum El le făcu, acum, cu arta lui divină, (pentru noi).

Studiu pt. Nud de bărbat, Haarlem, Teylers Museum

RIME LIRICHE 5
Colui che ‘l tutto fe’, fece ogni parte
e poi del tutto la più bella scelse,
per mostrar quivi le suo cose eccelse,
com’ha fatto or colla sua divin’arte.

Nud de bărbat, The Ashmolean Museum, Oxford

RIME COMICE 2
Signore, de-i adevărată vreo vorbă din bătrâni, acurat
nu-i alta: Cine mai mult poate, nu dorește. Ticăloase
povești crezut-ai și vorbe mincinoase
și răsplătit-ai un dușman ce-i cât se poate de adevărat.
Serv bun, de-o viață-ți sunt și serv ți-am fost, jurat.
Ție-ți sunt dat, cum date-s soarelui a sale raze luminoase.
De timpul meu nu-ți pasă și nu te doare, nemiloase
părerile îți sunt: mai mult mă ostenesc, dar mai puțin îți plac.
Sperasem să mă înalț la înălțimea ta
și dreapta ta măsură și puternica ta spadă
să-mi fie la nevoie de-ajutor, nu un ecou îndepărtat.
Dar ceru-i cel ce nu voiește-n lume să facă loc virtuții, o, da!
lumea disprețuind, voind, așa, ca toți să meargă
să culeagă fructe dintr-un pom uscat.

Papa Iulius II, (1443-1513), Firenze, Galleria degli Ufizi

RIME COMICHE 2
Signor, se vero è alcun proverbio antico,
questo è ben quel, che chi può mai non vuole.
Tu hai creduto a favole e parole
e premiato chi è del ver nimico.
I’ sono e fui già tuo buon servo antico,
a te son dato come e’ raggi al sole,
e del mie tempo non ti incresce o dole,
e men ti piaccio se più m’affatico.
Già sperai ascender per la tua altezza,
e ‘l giusto peso e la potente spada
fussi al bisogno, e non la voce d’ecco.
Ma ‘l cielo è quel c’ogni virtù disprezza
locarla al mondo, se vuol c’altri vada
a prender frutto d’un arbor ch’è secco.


NOTĂ: Poem amar dedicat papei Iulius al II-lea (poate il arbor ch’è secco trimite la stejarul de pe blazonul papei), pontiful pe care a încercat să-l convingă Bramante să-i încredințeze terminarea Capelei sixtine lui Rafael, probabil în anul 1511, când a avut ceva neînțelegeri cu Michelangelo, după mărturia lui Vasari.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GEORGES MOUSTAKI – METECUL


Georges Moustaki, 28 aprilie 2008, Paris

Metecul (Le métèque), care a fost începutul carierei mele de cântăreț, aproape n-ar fi ajuns niciodată să urce pe scenă. Osatura nu părea să-i rezerve un destin fericit, acela de a trona în topuri (hit-parades): melodia, monotonă; refrenul, inexistent; un ritm pe care cu greu se putea dansa. Talentele mele de interpret: vocea ștearsă, timbru inexpresiv, nu erau mai convingătoare. În text, cuvântul evreu era deranjant de-a dreptul. Nu făcea parte din vocabularul obișnuit al șansonetelor și dădea bătăi de cap producătorilor de radio. Neștiind dacă-i va șoca sau nu pe ascultători, cei mai mulți, prudenți, au închis discul în dulapuri. Dar au fost și câțiva susținători (îi numărai pe degetele de la o mână) care nu s-au dat bătuți: Jacques Bedos José Artur, Denise Glaser și Jean-Louis Foulquier. Ei l-au difuzat din belșug și chiar abuziv pe post, permițându-i Metecului să facă o breșă zdrobitoare în zidul de tăcere.


Cântecul fusese scris cu ceva ani în urmă. Pe atunci îi făceam curte unei fete „din lumea bună” ai cărei părinți, scoși din sărite că fiica lor se încurcase cu un străin – mediteranean și cu o reputație îndoielnică – mă tratau cu dispreț ca pe un metec. Mi-am amintit că Paul Lafargue, deputat francez (un metis din Cuba de la începutul secolului, ginerele lui Karl Marx și teoretician al „dreptului la lene”) fusese categorisit la fel de către detractorii săi care l-au strigat metec în timpul unei furtunoase ședințe din Camera Deputaților. Comparația era măgulitoare pentru mine… Am înșfăcat cuvântul ofensator, căzut în desuetudine din perioada clasică, ca să-mi fac din el o podoabă, o carte de vizită, un cântec.


Georges Moustaki, Paris, martie 1970

Când Metecul a devenit hitul zilei, a fost tradus în germană, creolă, turcă, spaniolă, japoneză, portugheză, italiană, finlandeză, greacă… Unii au văzut în el un romantism al marginalilor și al anarhiștilor, alții o deviză politică, ideologică, de luptă, deviza lui Mai 68. Imigranții și-au luat din el mândria de a fi diferit lor, echivalentul lui black is beautiful al negrilor din America. Era imnul dezrădăcinaților, strigătul de chemare la unire al apatrizilor, o revendicare a pribegilor. A devenit sloganul minorităților, oprimate sau nu (țigani, provensali, bretonii care-și vorbesc dialectul lor, naționaliștii alsacieni ș.a.m.d.). Majoritatea cea tăcută a început să-l cânte fredoneze.

Pentru mine, nu era decât o declarație de iubire.

Georges Moustaki, Les filles de la mémoire, Le métèque.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ILUZIA AUTOEXILULUI de Camelia Stănescu Ursuleanu

Am iubit-o pe Camelia Stănescu de la prima emisiune pe care s-a nimerit s-o ascult: Clubul Curioșilor. Și pe Dan Ursuleanu de la prima lui emisiune SF: Exploratorii Lumii de Mâine, unde Camelia, soția și partenera lui de Radio, contribuia cu cele mai fabuloase dramatizări ale cărților autorilor SF.

La scurt timp după ce am ajuns să lucrez în Radio, la Emisiunea de Limbă Greacă, mi-am întrebat șefa, pe Dorina Chisăliță, cum arată Camelia. Într-o zi mi-a arătat-o: fonoteca un interview în cabina din fața biroului nostru. Am crezut că visez: era la fel de minunat de frumoasă ca și vocea ei.

Mai târziu, după ce secția noastră a fost desființată, când lucram la redacția Viața Religioasă și făceam emisiuni de introducere în teologie și studiul Bibliei, m-am inspirat din dialogurile Cameliei cu Florian Pittiș. Partener de studio îmi era Eugen Hac, șeful Secției Spaniole, pe care-l iubeam nebunește, și care, mai târziu, mi-a devenit soț.

Iubesc romanul Cameliei, Iluzia Autoexilului, pentru că mă regăsesc în multe din paginile lui. Mă regăsesc în Camelia însăși. Știu bine ce înseamnă să ai o voce seducătoare, o minte seducătoare… să-ți trăiești amorul (și) în cabina de emisie și partenerul tău să te adore nu doar pentru felul în care arăți, ci, mai ales, pentru mintea și gândirea ta înaltă, luminoasă, magică. Știu bine ce înseamnă să-ți vrăjești mereu și mereu partenerul folosindu-ți mintea și vocea, cum spune Camelia în cartea ei: seducătoare, plină de farmec și plină de feminitate.

Iubesc Iluzia Autoexilului pentru tehnica atât de subtilă prin care buna mea maestră, Camelia Stănescu Ursuleanu, i-a făcut să se întâlnească în paginile romanului pe Dan, Florian și Elf-Petru. Și pentru iubirea și tandrețea nesfârșită, aproape maternă, cu care l-a reconstruit pe Elf-Petru din cioburile vieții lui sparte și lipsite de bucuria iubirii împlinite. Pentru a fi încercat, cu infinită afecțiune, să-l reîntregească, să-i adune și să-i lipească la loc bucățile de suflet pe care și le-a pierdut în exilul său american. Și în exilul din propria viață… Așa cum a făcut zeița Isis cu iubitul ei Osiris. O încercare care i-a reușit Cameliei, desigur, și care trebuie că l-a ajutat pe Elf-Petru să plece din această lume împăcat cu sine însuși.

Iubesc cartea Cameliei pentru paginile ei pline de… iubire: pentru ea însăși tânără (Domnișoara în bleu), pentru ea însăși la 70 de ani (Ama), pentru ea însăși – realizatoarea de emisiuni (Roxana), alături de minunatul ei soț, Dan Ursuleanu, cu care și-a trăit marea poveste de dragoste și, sau, mai ales, în cabinele de emisie, precum și și alături de marele ei prieten de suflet, Florian Pittiș.

Îi mulțumesc Cameliei pentru a fi dezvăluit una din sursele magiei ei invincibile: bunicul ei matern a fost un mag, în sensul propriu al termenului, iar mama sa, o clarvăzătoare, tot în sensul propriu al termenului.

Îi mulțumesc și pentru a fi adus în fața lumii un spațiu de care și acum sunt legate destinele noastre, Radioul Public. Un spațiu unde ne-am format, unde viețile noastre s-au îmbogățit enorm și unde ni s-au împletit destinele.

AUTOR: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC