Biden, multe speranțe, schimbări puține   Washington, Diana Negre

Așteptările lumii întregi ca Joe Biden să înfăptuiască schimbări politice în SUA sunt mai degrabă mari decât logice.

Expectativa publică este logică, dată fiind personalitatea provocatoare în cel mai înalt grad a celui care în curând nu va mai fi președinte, Donald Trump. Însă, o schimbare radicală a politicii americane ar putea să se producă numai dacă ar fi vorba de o dictatură pură și dură, cum au fost, de pildă, cel de al Treilea Reich, Uganda lui Idi Amin sau Coreea de Nord, în cea de a doua jumătate a secolului XX.

Însă SUA sunt o republică democratică în cel mai înalt grad și adoptă deciziile care li se par necesare sau convenabile în fiecare moment. Astfel, în materie de politică externă, pentru Washington, marea sfidare este, acum, China și nu politica pe care a urmat-o Trump în relațiile sale cu Beijing-ul… politică care, desigur, nu a rezolvat nimic.

Nici Casa Albă, dar nici Australia, Japonia sau India nu au știut, până acum, cum să-i taie aripile unei Chine care, pentru prima dată în istoria erei noastre, s-a îmbogățit.

Conștient de acest lucru, Beijing-ul desfășoară o agresivă politică expansionistă, bazată mult mai mult pe abundența banilor (în cea mai mare parte, dolari americani) decât pe puterea ei militară.

Trump a forțat linia pro-israeliană a Statelor Unite, opțiune adoptată de Casa Albă chiar de la înființarea statului Israel, la jumătatea secolului trecut, opțiune care, în ziua de azi, este ireversibilă. După cum tot ireversibilă este confruntarea cu Iranul, deoarece republica teocratică s-a născut cu americano-fobia ca unul dintre elementele ei constitutive.

Aproape același lucru se poate spune despre crescânda inhibiție militară americană în lume. Aceasta s-a acutizat cu Trump, dar vine de demult, din cauza costurilor enorme și a slabei rentabilități. Toate aceste probleme – și multe altele de gabarit mai mic – existau de dinainte de Trump și le moștenește Biden într-un context care-i lasă puțină marjă de manevră. O marjă care e restrânsă și mai mult de felul în care vor arăta configurațiile Senatului și Camerei în următoarele luni.

Astfel că, între cerințele impuse de contextul internațional și aprobarea de către Legislativ, necesară pentru a putea pune în practică orice politică internațională, lui Biden îi rămân puține opțiuni pentru retușări sau modificări strategice pe termen lung.

În politica internă, situația este aproape la fel. Rațiunea de a fi a guvernelor americane este, mai întâi, să genereze bogăție, și, pe urmă, să mențină o puternică pace socială. Trump a obținut mult în primul domeniu și a distrus aproape orice opțiune cu care să se poată face ceva în cel de al doilea.

Însă pentru a avea pace – sau război – e nevoie de realizări în ambele. Dacă conservatorismul feroce a lui Trump și retro-republicanii săi au rănit rău de tot structurile de conviețuire, la criză a contribuit tot atât sau chiar mai mult radicalismul intransigent al „progresiștilor” din Partidul Democrat. Și, în acest câmp minat al conviețuirii politice americane, Biden ar putea aduce puțină arnică tămăduitoare.

Însă atunci, Joe Biden ar fi mai degrabă sfântul Iosif Biden, apostol și martir….

Să dea Dumnezeu să fie așa! 

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

Biden, muchas esperanzas y poco cambio   Washington, Diana Negre

Las expectativas del mundo ante los cambios políticos de los EEUU de Joe Biden son mucho mayores que lógicas.

 La expectativa pública es lógica, dada la personalidad provocativa en grado sumo del ya pronto ex presidente Donald Trump. Pero un cambio radical de la política estadounidense sólo podría esperarse si se tratara de una dictadura pura y dura, como – por ejemplo – el III Reich, la Uganda de Idi Amin o la Corea de Norte de la segunda mitad del siglo XX.

Pero los EE.UU. son una república democrática en grado sumo y adopta las decisiones que le parecen necesarias o convenientes en cada momento. Así, en política exterior el gran desafío actual de Washington es China y no la política que siguió Trump en sus relaciones con Pekín… política que, por cierto, no ha resuelto nada.

Ni la Casa Blanca, como tampoco Australia, Japón o la India han sabido hasta ahora cómo cortarle las alas a una China que por vez primera en la Historia de nuestra era se ha enriquecido.  Consciente de ello, Pekín desarrolla una agresiva política expansionista basada en la abundancia de dinero (en su mayor parte, dólares norteamericanos) muchísimo más que en su potencial bélico.

Trump forzó la línea pro-israelí de los EEUU, pero esta opción la adoptó la Casa Blanca desde la creación del Estado de Israel a mediados del siglo pasado y es hoy en día irreversible. Como irreversible es también la confrontación con el Irán porque la república teocrática nació con la americano-fobia como uno de sus elementos constitutivos.

Y tres cuartos de lo mismo se puede decir de la creciente inhibición militar estadounidense en el mundo. Esta se ha agudizado con Trump, pero viene de muy atrás a causa de su enorme costo y escasa rentabilidad. Todos estos problemas – y muchos más de menor entidad – eran anteriores a Trump y los hereda Biden en un contexto que le deja poco margen de maniobra. Un margen que aún se puede ver más recortado según resulten las configuraciones del Senado y la Cámara en los próximos meses.

Así que entre las exigencias del contexto internacional y la imprescindible conformidad del Legislativo para poner en práctica cualquier política internacional, a Biden le quedan bien pocas opciones de mayor trascendencia que los retoques y las modificaciones estratégicas a largo plazo.

Y en la política nacional ocurre tres cuartos de lo mismo. La razón de ser los Gobiernos estadounidense es, en primer lugar, la generación de riqueza y en segundo lugar, el mantenimiento de un máximo de paz social. Trump logró mucho en el primer terreno y destrozó casi toda opción de alcanzar algo en lo segundo.

Pero para que haya paz – o guerra – hacen falta dos. Y si el conservadurismo feroz de Trump y sus retro-republicanos zarandearon de mala manera las estructuras de convivencia, a la crisis aportó tanto o más el radicalismo intransigente de los “progres” del Partido Demócrata. Y en ese campo minado de la convivencia política estadounidense, Biden podría aportar un poco de árnica.

Pero entonces, más que Joe Biden sería san José Biden, apóstol y mártir….

¡ Ojalá! 

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

HIMERA PRIMĂVERII

La 17 decembrie 2010, au izbucnit, în Tunisia, tulburări stradale pe care lumea occidentală s-a grăbit să le califice drept „primăvara arabă”, ceea ce a fost un total nonsens. Căci, n-a fost nici primăvară, iar ceea ce a fost n-a fost deloc arab.

Și aceasta, deoarece Tunisia este magrebiană, nu arabă; mișcarea nu a însemnat începutul unei îmbunătățiri sociale – „pretinsa primăvară” -, ci a unui protest popular reprimat în sânge; și culmea, nu a durat trei luni, cât primăvara climatologică, ci doi ani buni.

Doi ani de represiuni guvernamentale, decepții populare și convulsii sociale care au dus la apariția uneia dintre cele mai cumplite plăgi politice din lumea musulmană: nașterea statului islamic.

De fapt, ceea ce s-a întâmplat la 17 decembrie 2010 în Tunisia nu a fost decât o lovitură de stat ascunsă și camuflată sub vâltoarea nemulțumirii populare, din cauza relei situații economice. Aproape la fel s-a întâmplat, într-o succesiune rapidă, în Egipt, Libia, Yemen, Irak și Siria, cu toate că, în aceste țări – spre deosebire de criza tunisiană – intervenția străină, relativ disimulată, a jucat un rol foarte important.

În rezumat: au fost niște crize economice ale unor sisteme autoritare, însă presa occidentală a văzut – ca întotdeauna – ceea ce a vrut să vadă; iar guvernele occidentale au lăsat să se vadă  – ca întotdeauna – ceea ce le-a convenit cel mai mult să perceapă opinia publică. Însă, în aceste teritorii, mai ales în cele din Orientul Mijlociu și Apropiat, convulsiile politice au avut ca rezultat o catastrofală slăbire a structurilor social-politice. Se poate afirma că – cu excepția Egiptului – în toată zona s-a creat un vid de putere și de speranțe care a permis apariția Statului Islamic (SI). Și odată cu această apariție, s-a năruit precarul echilibru politic din regiune.

Acest vid, evidențiat până la sațietate în urma înfrângerii militare a SI, a potențat aspirațiile Turciei și Iranului de a-și spori protagonismul, două țări cu ambiții aproape incompatibile și care, în prezent, complică și mai mult conviețuirea în această parte a lumii.

Se poate afirma că, în ziua de azi, valul nemulțumirii populare, izbucnit acum zece ani, continuă și în prezent și este mai acut ca niciodată. Însă greoaiele sale încercări de a se revolta au fost folosite de regimurile autoritare pentru a se statornici din nou la putere.

Iar dacă astăzi societățile au sfârșit prin a fi controlate prin forță, crizele economice și sociale rămân deschise. Căci nici nu au apărut idei sau programe pentru a ieși din marasm, și nici conducători cu suficient har, pentru a sădi încredere în popor – și în investitori ! – cu scopul de a calma spiritele și a întreprinde reforme.

Cu alte cuvinte, ceea ce s-a dorit a fi percepută, acum zece ani, ca o primăvară arabă nu este decât o iarnă năprasnică, ce a cuprins o bună parte din lumea islamică.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

              

LA PRIMAVERA QUIMÉRICA

El 17 de diciembre del 2010 estallaron en Túnez disturbios callejeros que el mundo occidental se precipito en calificar de “primavera árabe”, lo que fue un disparate mayúsculo. Porque ni hubo primavera, ni lo que hubo fue árabe.

Porque Túnez es magrebí y no árabe; el movimiento no fue el inicio de una mejora social – la pretendida “primavera” -, sino el de una protesta popular sangrientamente reprimida; y para colmo, no duró tres meses, como la primavera climatológica, sino dos años largos.

Y dos años de represiones gubernamentales, decepciones populares y convulsiones sociales que desembocaron en una de las peores plagas políticas del mundo musulmán: el nacimiento del Estado Islámico.

En realidad, lo que sucedió el 17 de diciembre del 2010 en Túnez no fue más que un golpe de Estado, arropado y camuflado con el remolino del descontento popular por la mala situación económica. Y tres cuartos de lo mismo fue ocurriendo en rápida sucesión en Egipto, Libia, Yemen, Irak y Siria, aunque en todos estos países – a diferencia de la crisis tunecina – la intervención extranjera jugó un papel muy importante y relativamente disimulado.

En resumen: eran crisis económicas de sistemas autoritarios, pero la Prensa occidental vio – como casi siempre – lo que quiso ver; y los Gobiernos occidentales hicieron ver – como siempre – lo que más les convenía que se tragara la opinión pública. Pero en esos territorios, sobre todo en los del Oriente Medio y Próximo, el resultado de las convulsiones políticas fue un debilitamiento catastrófico de las estructuras sociopolíticas. Se puede decir que – con la excepción de Egipto – en todo el área se generó un vació de poder y de esperanzas que permitió la aparición del Estado Islámico (EI). Y no solo surgió él, sino que todo el precario equilibrio político de esa parte del mundo se fue al garete.

Ese vacío, evidenciado hasta la saciedad tras la derrota militar del EI, potenció las aspiraciones de protagonismo de Turquía e Irán, dos países de ambiciones casi incompatibles y que complican ahora mucho más la convivencia de esa parte del mundo.

Se puede decir que hoy la ola de descontento popular que estalló hace diez años sigue vigente y más aguda que nunca. Pero sus torpes conatos de rebelión lo han aprovechado los regímenes autoritarios para afianzarse nuevamente en el poder.

Y si así las sociedades han acabado por ser controladas por la fuerza, las crisis económica y social siguen abiertas. Porque ni han surgido ideas y programas para salir del marasmo, ni tampoco dirigentes con suficiente carisma como para generar la confianza del pueblo – ¡ y de los inversores ! – necesaria calmar los ánimos y emprender reformas.

Con otras palabras, lo que se quiso ver hace diez años como una primavera árabe no es hoy más que un gélido invierno de buena parte del mundo islámico.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

 

SĂ VACCINEZI, DAR CUM?  Washington, Diana Negre

Cu previziunile că numărul celor infectați va continua să crească și că peste câteva luni vor fi peste jumătate de milion de morți, americanii se grăbesc să se vaccineze împotriva COVID, dar, cu toate că sunt câteva vaccinuri practic aprobate, există încă multe dificultăți în distribuirea lor și va fi nevoie de ceva timp ele ca să ajungă la fiecare cetățean.

Niciodată n-a mai avut loc un proces de vaccinare atât de rapid, din momentul în care au început cercetările și până la aprobarea și la disponibilitatea vaccinului, or acest lucru aduce o serie de probleme noi care par a fi și mai mari în SUA decât în țările mai mici, nu atât în ceea ce privește cantitatea, ci din causa distanțelor mari și a diferențelor culturale.

Obținerea vaccinului într-un timp atât de scurt a fost nu numai o provocare, dar și un progres atât de important, încât există propuneri să se acorde premiul Nobel responsabililor, ceea ce ar fi foarte dificil, deoarece, la obținerea lui, au participat foarte multe persoane.

Și nu numai în acest an de pandemie, dar baza a pregătit-o deja președintele Bush-fiul, după atacurile teroriste împotriva Turnurilor Gemene, de teamă că vor avea loc și atacuri biologice. Acum cincisprezece ani, a semnat trei legi pentru a pregăti calea în cazul în care ar fi fost nevoie să se producă vaccinuri sau medicamente de urgență.

Dar și președintele Trump, în ciuda erorilor comise la începutul acestei pandemii, din prima zi a mobilizat tot ce a putut pentru a grăbi producerea unui vaccin, iar Congresul a aprobat distribuirea a tot felul de subvenții, cu toate că știa că unele nu vor servi la nimic, deoarece multe dintre probe nu dau rezultate.

Acum, americanii pot să aleagă între vaccinurile produse de Pfizer, de Moderna sau de Astra Zeneca sau dintre celelalte care în curând se vor afla pe piață. Însă, în fața lor se află două probleme: riscurile care încă nu se cunosc și dificultățile logistice legate de distribuirea lor, astfel încât să ajungă la fiecare cetățean.

Pentru moment, prima problemă logistică este transportul și temperatura. Vaccinul firmei Pfizer, de exemplu, a fost autorizat joia trecută, însă cei care au nevoie de el cu greu îl vor putea avea. Sunt cei care stau în aziluri pentru bătrâni. Din păcate, nu există condiții de păstrare și administrare a vaccinului în acele locuri. Temperatura trebuie să fie de cel puțin minus 70 de grade și când se deschide containerul cu aproape o mie de doze, ele trebuie administrate cât mai repede, în câteva ore.

Nu există aziluri cu atâția oameni, astfel că, pentru moment se preconizează să fie aduși mai mulți oameni care pot călători, ca să fie vaccinați în același timp. O altă posibiitate este ca Pfizer să-și schimbe containerele și să aducă mai puține doze.

Aceste dificultăți deschid calea altui vaccin, disponibil în curând, cel al firmei  Moderna, care trebuie păstrat sub zero grade, dar nu la temperaturi atât de joase.

În privința riscului, cu un timp atât de scurt, nu numai că pot apărea reacții care încă nu se cunosc, dar multă lume vrea să aștepte, ceea ce nu va permite să se avanseze pe cât s-ar dori în procesul de imunizare.

Pe lângă campaniile de publicitate, care vor începe cu personaje importante și cunoscute „care vor da exemplu” făcându-și vaccinul, mai există o propunere tipic americană, adică, pur și simplu lumea să fie plătită să se vaccineze.

Nu ar fi nimic nou în această criză: desigur că nicio altă țară nu a dat atâția bani pentru a ajuta economic victimele pandemiei: luni de zile, cei care au rămas șomeri, au primit până la șase mii de dolari pe lună ca indemnizație, cu toate că, în mod frecvent, suma era mult mai mare decât salariul pe care l-au avut mai înainte. Aceasta s-a terminat, însă Congresul dezbate un alt program de ajutorare asemănător, cu toate că acesta nu va mai fi atât de generos și, în mod sigur, vor exista mai puține prestații.

Dacă în plus se adaugă un stimul economic pentru a se vaccina, datoria publică va continua să crească la fel ca în acest an, până într-atât încât va fi cea mai mare de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace, dar politicienii sunt dispuși să o facă deoarece trebuie salvate vieți, iar economia va suferi mai mult dacă se va prăbuși, decât dacă va acumula o datorie uriașă.

Euforia economică este foarte mare în aceste moment: pe de o parte deoarece producerea și distribuirea vaccinurilor va aduce mulți bani întreprinderilor farmaceutice, iar pe de alta, datorită noilor industrii care au apărut și au deschis piețe pentru mult timp; atât în domeniul telecomunicațiilor, cât și pentru dezvoltarea informaticii.

Este suficient să privim bursele, care nu se opresc din urcușul lor în fața acestor expectative, cu toate că mulți experți avertizează că se obțin rezultate mai bune cu speranțele decât cu realitățile. Ei spun că, odată ce lucrurile se vor normaliza, cu toate că va fi bine pentru sănătatea publică și pentru angoasele personale, bursele și economia ar putea să meargă mai rău.

Ceea ce pare să fie foarte probabil este că, odată depășită această pandemie, viața americanilor să nu mai fie cea de dinainte. Și nu numai pentru că telecomunicațiile vor permite, la fel ca în toată lumea, ca întreprinderile să folosească mai puțin spațiu pentru birouri și să profite de tele-muncă, dar și deoarece migrarea spre zonele rurale, care acum caracterizează momentul de teamă în SUA, nu reprezintă deloc un sacrificiu pentru majoritatea americanilor.

Țara aceasta, care în primele secole ale existenței ei a fost o mare republică agrară, a încetat să mai fie în urma războaielor și a industrializării, dar inima americanilor nu s-a schimbat, astfel că această țară-continent este printre puținele din lume cu o inimă rurală și o economie industrială.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în țările dezvoltate din Europa, unde atâta lume cu bani are câte o casă la țară, americanii obișnuiesc să aibă numai casa rurală, care este de fapt reședința lor obișnuită din „suburbs”, nume pe care îl dau zonelor metropolitane ale orașelor, adică, este versiunea lor pentru „căsuță și grădină”.

Pe măsură ce trece timpul, aceste zone sunt din ce în ce mai urbanizate, iar lumea nu mai trăiește departe de vecini, cu izolarea care le place atât de mult. Cu pandemia, ne mai trebuind să meargă la serviciu, multă lume a fugit de tot la țară, ceea ce prezintă multe avantaje: serviciile minime sunt garantate în toată țara, prețul este mult mai mic și, cu o densitate a populației mai mică decât jumătate din cea europeană, practic nu mai vede pe nimeni și trăiește în mijlocul naturii.

Cei care au trăit în zone metropolitane mai dezvoltate, cum sunt San Francisco, sau Washington sau New York, poate duc lipsa restaurantelor bune sau a spectacolelor de operă sau a concertelor simfonice, sau a apropierii de cele mai bune spitale, însă fiind SUA o țară cu inimă rurală, peste tot sunt mici teatre cu orchestre bune, spitale regionale acceptabile care servesc drept consolare.

În plus, acești „exilați urbani”, la sfârșit de săptămână, pot să meargă în orașul unde au trăit, pentru a se bucura de spectacole și mâncăruri bune, astfel încât capitala americană este pe cale să devină un oraș și mai turistic decât a fost până acum. Același lucru se poate întâmpla cu New York, Los Angeles sau San Francisco, cu un turism în sens invers: în timpul săptămânii, la țară, iar în zilele libere, la oraș.

Oricum, deja au devenit centre turistice tradiționale de câtva timp: New York pentru atracția pe care o are pentru vizitatorii din toată lumea, iar Washington pentru excelentele sale muzee cu intrare liberă (le subvenționează Guvernul Federal) și cu edificiile și monumentele sale istorice, cum sunt Casa Albă, Congresul, Memorialul războiului din Vietnam sau cimitirul Arlington, care, de multă vreme, au devenit o atracție pentru vizitatorii din afara și din interiorul țării.

Desigur, mai întâi vor fi vaccinuri doar în marile orașe, tocmai datorită ușurinței cu care se va putea aduna multă lume pentru a fi vaccinată cât timp dozele se vor afla la o temperatură acceptabilă, ceea ce va însemna că, în loc de turism cultural sau gastronomic, țara va avea mai întâi turiști medicali.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

VACUNAR SI, PERO ¿COM?     Washington, Diana Negre

Amb les previsions que la xifra d’infectats segueixi pujant i que en pocs mesos hi hagi més de mig milió de morts, els nord-americans tenen pressa per començar a vacunar-se contra la Covid, però malgrat que hi hagi unes quantes vacunes pràcticament aprovades, encara hi ha moltes dificultats de distribució i caldrà temps perquè tothom les pugui rebre.

El fet que mai hi hagi hagut un procés de vacunació tan ràpid, des del moment que van començar les recerques fins a l’aprovació i disponibilitat, presenta una sèrie de problemes nous que semblen encara més grans als Estats Units que en països més petits, no només per les quantitats, sinó per les distàncies i les diferències culturals.

Simplement haver pogut tenir una vacuna en tan poc de temps ha estat no només un repte sinó un avenç tan important que hi ha propostes per donar el Premi Nobel als responsables, cosa que seria molt difícil perquè hi ha molta gent que hi ha participat.

I no només en aquest any de pandèmia, sinó que la base la va preparar ja el president Bush fill després dels atacs terroristes contra les Torres Bessones, per la por que hi haguessin també atacs biològics. Ja fa mes de quinze anys va signar tres lleis per preparar el camí en cas que calgués preparar vacunes o medicació d’emergència.

I també el president Trump, malgrat les errades des que va començar aquesta pandèmia, va posar en marxa des del primer dia tot el que va poder per accelerar la producció d’una vacuna, mentre que el Congrés va aprovar la distribució de subvencions de tota mena, malgrat saber que necessàriament algunes no servirien de res perquè moltes de les proves no donarien resultats.

Ara els nord-americans poden triar entre les vacunes produïdes per Pfizer, per Moderna, per Astra-Zeneca o per les que aviat també seran al mercat. Però totes es troben davant de dos problemes: els riscs que hom encara no coneix i els problemes logístics per fer-la arribar a tothom.

De moment, el primer problema logístic és el transport i la temperatura. La vacuna de Pfizer, per exemple, va ser autoritzada dijous, però els que la necessiten difícilment la podran tenir. Són els que viuen en residències per a gent gran, però les condicions de manteniment i administració de la vacuna són tan difícils que no existeixen en aquests llocs. La temperatura ha de ser inferior als 70 graus sota zero i, quan hom obre la caixa on hi ha gairebé mil dosis, cal administrar-les en poques hores.

No hi ha residències amb tanta gent, així que de moment estan pensant en portar a les residències persones que puguin viatjar i vacunar-les al mateix temps. Una altra possibilitat és que Pfizer canviï els contenidors per posar menys dosis.

Aquestes dificultats obren camí a l’altra vacuna que també estarà disponible aviat, de l’empresa Moderna, on cal tenir-la sota zero però no a temperatures tan baixes.

Pel que fa el risc, no només és que amb tan poc temps hi pot haver reaccions encara es desconeixen, sinó que molta gent vol esperar, fet que no permet avançar tant com es voldria en el procés d’immunització.

A part de campanyes de propaganda, que començaran amb personatges importants i coneguts que “donaran exemple” posant-se la vacuna, hi ha una proposta molt típicament americana, que és simplement pagar perquè la gent es vacuni.

No seria res de nou en aquesta crisi: segurament que cap altre país ha posat tants diners per ajudar les víctimes econòmiques de la pandèmia: durant mesos, els que es van quedar a l’atur cobraven fins a sis mil dòlars mensuals d’indemnització, tot i que sovint era molt més del que guanyaven abans. Això ha acabat, però el Congrés està debatent un altre programa d’ajuda semblant, tot i que no tindrà un abast tan gran i segurament hi haurà menys prestacions.

Si a més afegeixen un estímul econòmic per vacunar-se, el deute públic acumulat seguirà creixent com ho ha fet aquest any, fins al punt que és el més alt des de la Segona Guerra Mundial, però els polítics semblen disposats a fer-ho perquè cal salvar vides i també perquè l’economia patiria més amb un esfondrament total que amb el deute gegantí que va acumulant.

L’eufòria econòmica en aquests moments és molt gran: d’una banda, perquè la producció i distribució de vacunes portarà molts diners a les empreses farmacèutiques; de l’altra, per les noves indústries que han aparegut i segurament han obert mercat per molt de temps, tant en qüestió de telecomunicacions com per desenvolupar l’informàtica.

Cal només mirar les borses, que no paren de pujar davant d’aquestes expectatives, tot i que molts experts avisen que hi ha millors resultats amb les esperances que amb les realitats. Diuen que, una vegada les coses es normalitzin, tot i que serà bo per a la salut pública i les angoixes personals, les borses i l’economia poden anar pitjor.

El que sembla també molt probable és que, una vegada superada aquesta pandèmia, la vida nord-americana no torni a ser la d’abans. I no només perquè les telecomunicacions permetran, allà com a arreu del món, que les empreses tinguin menys espai d’oficina i aprofitin el teletreball, sinó també perquè la fugida cap al camp, que ara caracteritza el moment de por als Estats Units, no representa cap sacrifici per a la majoria dels nord-americans.

Aquest país, que va ser en els primers segles de la seva existència una gran república agrària, ho va deixar de ser amb les guerres i la industrialització, però el cor dels nord-americans no va canviar, de manera que aquest país-continent és un dels pocs al món amb cor rural i economia industrial.

A diferència del que passa als països desenvolupats d’Europa, on tanta gent amb diners té una casa al camp, els nord-americans acostumen a tenir només la casa de camp, que és simplement la residència habitual als suburbs, nom que donen aquí a les àrees metropolitanes de les ciutats, és a dir, la seva versió de la “caseta i l’hortet”.

Al cap del temps, aquestes àrees són més i més urbanitzades i la gent no viu lluny dels seus veïns amb l’aïllament que tant els agrada. Amb la pandèmia, en no haver d’anar a l’oficina, molta gent ha fugit cap al camp de veritat, el que té per a ells molts avantatges: els serveis mínims estan garantits arreu del país, el preu és molt més baix i, amb una densitat de població de menys de la meitat de l’europea no veuen pràcticament ningú i es troben enmig de la natura.

Els que han viscut en les àrees metropolitanes més desenvolupades, com són San Francisco, Washington o Nova York, poden trobar a faltar els bons restaurants o els espectacles d’òperes o concerts simfònics, o la proximitat als millors hospitals, però sent aquest un país de cor rural, arreu hi ha petits teatres amb bones orquestres i hospitals regionals acceptables que serveixen de consol.

I, a més, també aquests “exiliats urbans” poden anar de cap de setmana a la ciutat on vivien, per gaudir de bons espectacles i bon menjar, de manera que la capital nord-americana va camí de convertir-se en una ciutat encara més turística del que ja és ara i el mateix pot passar amb Nova York, Los Angeles o San Francisco, amb un turisme en sentit contrari: els dies entre setmana al camp i els dies lliures a les ciutats.

De tota manera, ja són centres turístics tradicionals des de fa temps: Nova York per l’atracció que té amb visitants d’arreu del món i Washington pels seus excel·lents museus de franc (pagats pel Govern Federal) i amb edificis i monuments històrics com la Casa Blanca, el Congrés, el Memorial de la guerra del Vietnam o el cementiri d’Arlington ja són des de fa temps una atracció per als visitants de fora i dins del país.

Immediatament, però, serà només a les grans ciutats on hi haurà vacunes, precisament per la facilitat de reunir molta gent i vacunar-la mentre les dosis encara estan en la temperatura acceptable, cosa que significarà que en lloc de turisme cultural o gastronòmic, el país primer tindrà turistes mèdics.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

PRIN CE PRISMĂ PRIVIM   Washington, Diana Negre

Mijloacele informative din interiorul și din afara Statelor Unite menționează numirile pe care viitorul președinte Biden le face pentru cabinetul său. În ultimele zile, i-a venit rândul și a fost numit secretarul pentru Apărare, Lloyd Austin.

Lloyd Austin

Aproape fără excepție, mai ales în străinătate, la numele și postul său se menționează faptul că este negru. Ca știre, acest lucru prezintă un interes limitat, însă poartă o conotație rasistă, sau politică, sau ambele, în același timp.

Interesul este limitat deoarece nu este pentru prima dată că într-o funcție înaltă – un secretar, denumirea pentru miniștrii americani – este numit un negru: în prezent „chirurgul general”, un fel de ministru al Sănătății, este un negru. La fel secretarul pentru locuințe. Tot un negru a fost secretarul pentru justiție al lui Barak Obama, și în timpul mai multor președinți, un om de culoare a fost Șeful Marelui Stat Major al armatei americane, generalul Colin Powell.

Văzut dinspre Satele Unite, simplul fapt că în titluri se spune că este vorba de un negru are conotații rasiste, deoarece a menționa culoarea pielii este, pe zi ce trece, tot mai incorect din punct de vedere politic.  

Ca în atâtea alte chestiuni în care încap corectări politice, și în cazul de față există curente și poziții contrare. Dacă ar fi să-l luăm ca exemplu pe Martin Luther King, liderul negrul negru omorât în 1968 și venerat pentru lupta sa pentru drepturile civile, ideal ar fi ca specificarea culorii pielii să nu aibă niciun fel de influență asupra perspectivelor economice, profesionale sau sociale ale vreunei persoane.

Acesta este un ideal pentru cei care văd în „societatea oarbă la culori” dovada că nu există rasism. Este, de asemenea, consecința logică a „visului” pe care King l-a prezentat în faimosul său discurs rostit în Washington, în 1963, în care arăta că oamenii trebuie judecați după fapte și nu după culoarea pielii lor.

În cei 53 de ani care au trecut de atunci, acest „vis” s-a tot schimbat. Acum, este greu să știm dacă respingerea rasismului înseamnă a-i considera pe toți oamenii egali între ei, sau a le oferi oamenilor de culoare un tratament special. În aceste cazuri, există riscul să fie considerate mostre de condescendență, ceea ce ar însemna o lipsă de respect și, astfel, ne întoarcem la problema de la început.

O consecință a acestei ultime poziții este că, dacă egalitatea se obține pe baza unor tratamente speciale, singura formă de a evita rasismul ar fi… să fie declarați rasiști toți albii și să se arunce asupra lor, fără deosebire, o mantie de vină pentru erorile comise de secole și pentru avantajele de care se bucură albii în ziua de azi, grație situației lor familiale și sociale.

Este o atitudine care se răspândește. Însă, tensiunile rasiale nu se reduc. Atitudinea aceasta nu se manifestă pe străzile din cartierele negrilor, ci în universități, unde se propagă această ideee: clasele educate sau bogate nu au ajuns așa grație meritelor lor proprii, ci datorită unor privilegii moștenite și faptului că au abuzat sistematic de aceste avantaje ale lor.

Pentru moment, se pare că președintele ales, Joe Biden, a hotărât să pună în funcții de răspundere cât mai mulți oameni dintre minoritățile rasiale, imigranți și oameni de culoare. La fel, vrea să numească și multe femei „chiar dacă sunt albe”, nu pentru că ar reprezenta o minoritate, ci pentru că ar putea invoca vreo discriminare, în vreun loc sau în vreun moment din trecut.

Prima mostră a oferit-o acum câteva luni, când a ales-o ca vicepreședintă pe Kamala Harris, de origine indiană și neagră. Provine dintr-o familie înstărită, a urmat o carieră profesională deosebită, astfel că nu reprezintă nici pe departe minoritățile înapoiate. La fel s-a întâmplat cu primul președinte negru al țării, Barak Obama, care provine dintr-o familie bogată și care a avut acces la cele mai bune școli.

Acum când își formează viitorul guvern, Biden, la fel ca toți predecesorii săi, este supus unor presiuni din partea grupurilor care l-au ajutat în campania electorală și trebuie să împartă funcții unor negri, unor hispani, unor femei din toate rasele și unor imigranți veniți din lumea întreagă. Este un echilibru greu de realizat, dat fiind că este judecat prin prisma prin care e privit de diferitele grupuri implicate și de diferitele mijloace de informare în masă.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

EL CRISTAL CON CUAL SE MIRA   Washington, Diana Negre

Los medios informativos, dentro y fuera de Estados Unidos, van dando cuenta de los nombramientos del futuro presidente Biden para su gabinete y, en los últimos días, le tocó al secretario de Defensa, Lloyd Austin.

Casi sin excepción, y especialmente en el extranjero, los titulares añaden a su nombre y cargo el hecho de que sea negro, lo cual tiene un interés limitado como noticia y, al mismo tiempo, una connotación racista, o política, o ambas cosas al mismo tiempo.

Lloyd Austin

El interés es limitado porque no es la primera vez que un alto cargo o un secretario -como se conoce a los ministros en Estados Unidos- es negro: lo son actualmente el “cirujano general” -algo así como un ministro de Salud-, o el secretario de la Vivienda. También era negro el secretario de Justicia con Barak Obama, como durante años y a caballo de varios presidentes era también negro el Jefe de la Junta de Estado Mayor, general Colin Powell.

Visto desde Estados Unidos, el simple hecho de que los titulares anuncien que se trata de un negro, tiene inmediatamente connotaciones racistas, porque mencionar el color de la piel es cada día más incorrecto políticamente.

Como en tantas otras cuestiones en que entran juicios de corrección política, también ahí tenemos corrientes y posiciones contrapuestas. Si tomamos, por ejemplo, a Martin Luther King, el líder negro asesinado en 1968 y venerado por su dedicación a los derechos civiles, lo ideal es que el color de la piel no tenga influencia alguna en las perspectivas económicas, profesionales o sociales.

Es lo que representa un ideal para quienes ven en la “sociedad ciega ante los colores” la prueba de que no hay racismo. Es también la consecuencia lógica del “sueño” que King presentó en su famoso discurso en Washington en 1963 y que consistía en que a la gente se la juzgara por sus actos y no por el color de su piel.

En los 53 años transcurridos, este “sueño” ha ido cambiando. Ahora, es difícil saber si rechazar el racismo significa integrar a todos como iguales, o dar a la gente de color un tratamiento especial. De ser así, hay el riesgo de que se pueda entender como condescendencia, lo que significaría una falta de respeto con lo cual vuelven al mismo problema inicial.

Una consecuencia de esta última posición es que, si la igualdad se consigue a base de tratos especiales, la única forma de evitar el racismo…..es declarar racistas a todos los blancos y echar sobre todos ellos, indiscriminadamente, un manto de culpabilidad por los errores de hace siglos y por la ventaja de que los blancos gozan hoy, gracias a su situación familiar o social.

Esta es una posición que se va extendiendo, sin que por ello disminuyan las tensiones raciales y no surge mayormente en las calles y los barrios negros, sino en las universidades donde se propala la idea de que las clases educadas o las pudientes, no lo son por méritos propios, sino gracias a privilegios heredados y el abuso sistemático de sus ventajas heredadas.

De momento, parece que el presidente electo, Joe Biden, ha decidido poner al mayor número posible de minorías raciales, como inmigrantes o gente de color, en puestos de responsabilidad. Igualmente quiere colocar a mujeres, “incluso si son blancas”, no porque sean minoría sino porque pueden alegar algún tipo de discriminación, en algún lugar y algún momento del pasado.

La primera muestra la dio hace meses, al elegir como vicepresidenta a Kamala Harris, de origen indio y negro, por mucho que sus orígenes familiares privilegiados económica y socialmente, así como su carrera profesional, no representen en modo alguno a las minorías rezagadas. Algo así ocurrió también con el primer presidente negro del país, Barak Obama, quien creció en el seno de una familia acomodada y tuvo acceso a las mejores escuelas.

Ahora que va formando su futuro gobierno, Biden se halla como todos sus predecesores sometido a las presiones de los grupos que le ayudaron en la campaña y tiene que repartir cargos entre negros, hispanos, mujeres de todas las razas e inmigrantes del mundo entero. Un equilibrio difícil y que será valorado según el cristal con que lo miren los diversos grupos involucrados y los medios informativos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

GAULLISM FĂRĂ DE GAULLE

În Franța, opoziția și o mare parte a forțelor de stânga îl acuză pe președintele Macron că ar fi un super-gaullist. Or, această critică are „un miez” deoarece masa francezilor este convinsă și în prezent că generalul de Gaulle a fost providențial pentru țară.

Nu se știe, căci, cei care critică nu spun (poate nu știu nici ei) în ce constă super-gaullismul, însă totul arată că ceea ce i se reproșează cel mai mult actualului președinte al Republicii este o coerență operativă foarte marcată; într-atât, încât teoreticul echilibru politic al celor trei puteri înclină, în mod clar, spre cea executivă.

Acest lucru este de netăgăduit în cazul președinției lui Macron, însă nu este clar dacă această conduită au avut-o în Franța doar el și generalul de Gaulle. În istoria Franței, de la Henry IV până în ziua de azi, această dorință-jind ca  să primeze executivul apare cu o frecvență tenace. Au fost ocazii în care – a se citi, printre alții, Louis XIV, Napoleon I, Napoleon III sau Raymond Poincaré, eminența cenușie a tratatelor de la Versailles cu care s-a încheiat Primul Război Mondial – acest dezechilibru favorabil executivului a fost uneori copleșitor, alteori nu a fost atât de evident, însă aproape întotdeauna a constituit o constantă a concepției și practicii politicii franceze.

Atunci se naște întrebarea de ce e criticat Macron ? Un motiv solid este că într-o lume a prosperității și a permisivității, tentația efortului minim este atât de mare, încât garantează un mare număr de voturi celui care știe să o măgulească oferind pomană săracilor, impunitate infractorilor și toleranță pentru cei care fug de munca disciplinată.

În plus, în cazul Franței – o țară unde patriotismul este pasional – accentul pus de Macron pe o politică europenistă rănește fibre emoționale. Nu că ar fi francezii dispuși să ajungă la o decizie asemănătoare cu „brexit-ul” lui Boris Johnson, însă nu pe puțini dintre ei supunerea țării lor la normele stabilite la Bruxelles îi irită, deoarece le percep ca pe niște hotărâri luate de alții… cu toate că, din punct de vedere economic, se dovedesc a fi benefice pentru toată lumea și pentru toți francezii, inclusiv pentru dizidenți.

Aceasta ar putea explica sensul peiorativ care i se dă „gaullism-ului” (În Germania, această idee-sentiment are o denumire mult mai nimerită: „cesarism”). Însă, acest lucru nu ne ajută să știm ce rol va avea Franța în viitorul imediat al Europei. Căci, acest viitor depinde total de felul cum va gestiona guvernul pandemia; cu o Uniune Europeană fără Marea Britanie, care avea un aport de peste 20% la economia întregului bloc; și într-un context economico-militar complet nou, datorat îmbogățirii și expansionismului (poate chiar imperialismului) chinezesc.

Este posibil ca super-protagonismul pe care îl încearcă Macron să ducă Franța pe poziția unei țări de referință în Europa cea bogată. Ba chiar să devină – dacă are noroc – un element-cheie în noul echilibru mondial care se reașază. Sau, dacă Macron și rivalii săi eșuează acum, Franța ar putea redeveni trista figurantă politică a anilor 50… situație din care a scos-o tocmai Charles de Gaulle.  

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

GAULLISMO SIN DE GAULLE

En Francia, la oposición y buena parte de las izquierdas de todo tipo acusan al Presidente Macron de ser un súper gaullista. Y hay que reconocer que esa crítica tiene su “qué”, porque la masa de los franceses cree aún hoy en día que el general de Gaulle fue providencial para el país.

Uno no sabe y los criticones no lo dicen (quizá porque tampoco lo saben) en qué consiste el súper gaullismo, pero todo apunta a que lo que más se le reprocha al actual presidente de la República es una coherencia operativa muy acusada; tanto, que el teórico equilibrio político de los tres poderes se decanta claramente en favor del ejecutivo.  

Esto es innegable en la presidencia de Macron, pero lo que no resulta nada evidente es que semejante conducta sólo la hayan tenido en Francia él y el general de Gaulle. Si se mira la historia de Francia desde Enrique IV hasta hoy, esa querencia a primar el ejecutivo aparece con una frecuencia contumaz. A veces – léase, entre otros, Luis XIV, Napoleón I, Napoleón III o Raymond Poincaré, la eminencia gris de los tratados de Versalles que sellaron la I Guerra mundial – ese desequilibrio favorable al ejecutivo ha sido abrumador y en otras ocasiones no despuntaba tanto, pero casi siempre ha sido una constante en la concepción y práctica francesa de la política.

Entonces – se pregunta uno – ¿ por qué esa crítica a Macron ? Una buena razón para ello es que en un mundo de bonanza y permisividad, la tentación del menor esfuerzo sea tan grande que garantiza un caudal de votos a quien sepa halagarla ofreciendo sopa boba, impunidad a la infracción y tolerancia para con los fugitivos del trabajo disciplinado.

Además, en el caso de Francia – que es un país de patriotismo pasional – el acento puesto por Macron en una política europeísta zarandea fibras emocionales. No es que los franceses estén dispuestos a llegar una decisión similar al “brexit” de Boris Johnson, pero a no pocos de ellos el sometimiento de su país a normas acordadas en Bruselas les irrita, porque las ven como notas impuestas “por otros”… aunque económicamente resulten beneficiosas para todos, franceses, disidente incluidos.  

Todo esto podría explicar el sentido peyorativo que se le da al “gaullismo” (En Alemania, esa misma idea-sentimiento la nombran mucho más acertadamente con la palabra ”cesarismo”). Pero esto no sirve para saber qué  papel va a jugar Francia en la Europa del futuro inmediato. Porque este futuro se presenta endeudado hasta las cejas por la gestión gubernamental de la pandemia; con una Unión Europea privada de Gran Bretaña, que aportaba más del 20% de la economía de todo el bloque; y con un contexto económico-militar totalmente nuevo dado el enriquecimiento y expansionismo (¿o quizá ya imperialismo ?) chino.

Tal vez el híper protagonismo que está tanteando Macron lleve a Francia a ser la nación de referencia en la Europa rica. Incluso puede – si la suerte le acompaña – llegar a ser un elemento clave en el nuevo equilibrio mundial que se está gestando. O, si Macron y sus rivales fracasan ahora, Francia puede volver a ser la triste comparsa política de los años 50… situación de la que la sacó precisamente Charles de Gaulle. 

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

Trebuie să menționăm, de la bun început, că această realitate nu numai că niciodată nu va fi recunoscută în mod oficial, dar va fi negată din răsputeri, cu toate mijloacele și de la toate nivelurile.

Să o luăm metodic.

Clasa politică a decepționat continuu și constant.

PSD nu a reușit să se reformeze: este perceput, în continuare, nu ca partid politic, ci ca o structură clientelară. Este cea mai puternică structură din România, mult mai puternică decât orice partid politic actual. Problema PSD-ului este că nu are nici doctrină și nici ideologie sinceră. Totul este minciună! Cum pot fi baronii centrali și locali adepții unei doctrine egalitare, a unei ideologii de stânga? Liviu Dragnea a dus o viață de nabab și s-a sprijinit pe nababi. Întregul partid s-a străduit să-l apere, abandonând interesele națiunii, pentru a-l scăpa de închisoare. A sacrificat instituții, legi și persoane care țineau în frâu, într-o oarecare măsură, marea și mica corupție (coruptela) din societatea românească. La această acțiune distructivă și-au adus contribuția cei mai competenți oameni ai partidului, cu o nonșalanță și o dezinvoltură care i-a plasat – și așa rămân! – în postura de dușmani ai democrației, ai națiunii și ai Europei. Și, nu-i așa?, ulterior, după ce și-au îndeplinit imorala „misiune”, s-au retras în vechile și respectabilele lor locuri de muncă, ca niște bonomi zâmbitori, liniștiți și tăcuți, deoarece nimeni nu-i trage la răspundere pentru răul calificat pe care l-au făcut, căci, toată lumea trebuie să înțeleagă că „așa au fost vremurile” și că ei au fost, în realitate, niște patrioți care nu și-au făcut decât datoria! Ca în pură eră comunistă.

PSD a cules cele mai multe voturi la alegerile generale din 6 decembrie 2020. Și la ce i-au folosit? Căci, nu se poate vorbi de victorie! Nici măcar a la Pirrus! A rămas singur, fără posibili aliați, deoarece, în urma acestor alegeri, s-au desființat (în sfârșit!) partidele mici, relicve ale atomizării create de FSN pe scena politică românească, după 1989, cu scopul de a dezorienta profund alegătorii, de a-i lipsi de criterii și de discernământ.

Prin demersul ei, Biserica a limpezit, în bună măsură, pestrița scenă politică a României. Performanță pe care niciun partid politic nu a știut, nu a putut sau nu a vrut să o atingă.

PNL s-a descurcat destul de bine, date fiind condițiile create de pandemia care macină social, financiar, economic,… gerontologic și mai puțin politic țara noastră și întreaga omenire. Mai puțin politic, deoarece  măsurile restrictive – știe toată lumea! – sunt recomandate și luate la nivelul Uniunii Europene, nu-i aparțin partidului care conduce România la ora actuală. Sunt o experiență și o speranță comună. Cei care îl critică spunând că a condus catastrofal țara în timp de pandemie fac niște afirmații total lipsite de acoperire. În Spania, de pildă, partidul de dreapta (în opoziție) aduce acuzații la adresa PSOE, partid de stânga, aflat la putere, acuzaţii care seamănă leit cu cele pe care le formulează PSD-ul domnului Ciolacu la adresa PNL-ului din România.

PNL a decepționat, totuși, deoarece, în atrofiata campanie electorală, nu a știut să convingă că are într-adevăr o ofertă valabilă pentru Țară și Națiune, și s-a bazat greșit, ca mai înainte, pe ideea de rezervor, de electorat fidel, pe care poate conta tot timpul și în orice condiții. Nu a avut idei percutante și nici gesturi convingătoare.

Din contră, a abandonat lucruri care trebuiau să fie prompt clarificate: i-a făcut scăpați pe cei care au hotărât ca poliția și jandarmeria să-i bată pe românii din diasporă, la 10 august 2018. Să fim înțeleși, oștenii au făcut doar ce li s-a ordonat să facă. Or, de ce s-a oprit procesul împotriva celor care au impus acel abuz prin decizia lor politică? Pentru mușamalizare, (Revoluția, Mineriada… sunt o batjocură, după zeci de ani, tot bâjbâim!) diaspora le-a arătat, la 6 decembrie, nota de plată! În străinătate, PNL n-a mai fost vedetă.

Alianța USR-PLUS, după apariția promițătoare ca mișcare a indignaților pe arena politică românească, a intrat într-o fază de stagnare, din cauza neînțelerilor interne. Culpa este pusă pe seama liderului Dan Barna, o figură lipsită de har, care nedumerește și chiar alungă posibili simpatizanți. Alungă din cauza ambițiilor sale pe cât de personale, pe atât de exagerate: „uită-te la ochii lui, e ceva în neregulă cu el!” – este observația pe care o auzi cel mai fecvent, când ceri părerea omului de rând despre acest lider politic. O șansă ar fi Dacian Cioloș, mult mai luminos, tratabil și cooperant.

UDMR este o organizație etnică cu pretenții de partid politic. Doctrina, dacă o are, este să fie când de stânga, când de dreapta, în funcție de alianțele pe care le face. Este, în realitate, un partid-balama (swing-party, în engleză, partido-bisagra, în spaniolă) care s-a aflat mai tot timpul la guvernare, deoarece, în schimbul unor posibile avantaje pentru etnia maghiară, a asigurat majoritatea în Parlament, pentru diferitele partide care au guvernat România. Obține cam 6 la sută din voturi, adică exact procentul care arată cât reprezintă maghiarii din populația totală a României. Vor intra în Parlament atâta timp cât vor fi uniți. Orice ambiție personală sau orice nesăbuință le poate ruina această putere.

Și, în sfârșit, ajungem la AUR, partidul cu nume de metal prețios, simbol al eternițății, al măreței, al opulenței și al strălucirii. A apărut… din nimic și a crescut ca… Făt-Frumos! A intrat în Parlament cu aproape 10 procente!

Fără structuri, fără sedii și fără cadre sau activiști!

Și s-au trezit românii cu un bebeluș dolofan, mai mare decât relicvele – mărunte, e drept! – care se căzneau să se țină de putere cu dinții.

Oare, chiar este posibil așa ceva! Să apară, „peste noapte” o formațiune politică și să obțină un asemenea scor electoral, fără structură și fără fonduri?

Cine este eminența cenușie a acestui partid capabilă de o asemenea performanță? De ce nu a fost folosită până acum de vreun alt partid politic? De ce a acționat doar în ultimele luni și în mare secret?

Cei care scotocesc în istoria scurtă și foarte recentă a Alianței pentru Unirea Românilor (AUR) nu descoperă decât niște manifestări cu nuanțe naționaliste, cu teribilisme și vociferări proprii mișcărilor de indignați, care nu au depășit nivelul de fapte diverse. Or, un fapt divers, ca să devină gest politic, are nevoie de o structură închegată, are nevoie de niște căi foarte bine bătătorite la dimensiuni foarte mari, care să rezoneze plenar și instantaneu la orice stimul, tocmai pentru a trimite mesaje de anvergură. Or cine dispune de asemenea structuri în țară și în străinătate?

Cam atât scot în relief cercetările despre AUR. Restul rămâne secret. De ce oare? Cine este în spatele acestei formațiuni și de ce se ascunde? Și pentru cât timp se va mai putea ascunde?

Lucrurile vor ieși la iveală… prin fapte! Indiferent ce vor proclama sau vor nega structurile vizibile ale acestui partid, contează doar ce vor face. Deocamdată, par a fi niște declarații și idei, fără coerența necesară pentru a putea constitui o ideologie sau o doctrină. Încă nu am văzut gesturi sau fapte definitorii. Nici măcar nu au avut timp pentru așa ceva. Dar, în curând vor fi nevoiți să se manifeste, să-și arate eficiența și performanța.

Cu foarte puțin timp înainte de alegeri, Sfinția Sa Teodosie, episcopul Tomisului, a lansat îndemnul ca, pe 30 noiembrie, să vină cât mai multă lume la Peștera Sfântului Andrei, contrar indicațiilor și regulilor stabilite de autorități. Adică, în numele credinței, îndemna la nesupunere…  Dacă tot românul ar fi avut automobil, nu ar fi fost nicio problemă. Românii ar fi venit în mare număr. Dar, cum lucrurile nu stau așa, transportul până la Peștera Sfântului Andrei ar fi fost o mare problemă și ar fi creat, ulterior, probleme și mai mari, căci mulți s-ar fi îmbolnăvit și i-ar fi molipsit pe foarte mulți dintre semenii lor. Lucrul acesta îl știa și îl știe foarte bine Sfinția Sa. Dar, a preferat să sfideze autoritățile statale printr-un gest care nu poate fi perceput decât ca o trufie politică și un abil îndemn electoral. Ba l-a îndemnat – cu aceeași trufie – chiar pe președintele țării să vină în pelerinaj la Sfântul Andrei!  A fost o dovadă de „mare ospitalitate politică” din partea înaltului prelat dobrogean. Se cuvenea, oare, să facă, o asemenea invitație, date fiind circumstanțele în care s-a sărbătorit Sfântul Andrei anul acesta?

Diana Şoşoacă Iovanovici, avocata lui IPS Teodosie

IPS Teodosie

După un asemenea gest, privirea tuturor s-a îndreptat spre Capitală, spre superiorii ierarhici ai episcopului din Constanța. Reacția nu a întârzâiat. Însă nu a fost una constructivă: ierahul tomitan nu a fost îndemnat la „ascultare” (supunere) și nici ortodocșilor nu li s-a recomandat să respecte, totuși, restricțiile impuse din cauza pandemiei. În realitate, a fost un alt gest politic: i s-a cerut guvernului să rezolve situația, de parcă guvernul ar fi fost responsabil pentru declarațiile episcopului. Suna a poruncă, a ordin imperios. Tot în preajma alegerilor!

Și un lucru foarte important: venea de pe o poziție de putere. Pământeană, nu divină! Atunci, în numele cui venea acest ordin?

Dacă Biserica s-a implicat în reformarea clasei politice românești dincolo de liturghii și rugăciuni, este clar că intră pe un teren foarte delicat. Pericolele sunt la tot pasul.

Religia (dar și naționalismul) nu se poate asocia cu politicul (a nu se confunda cu politica!). Cine unește aceste sfere ajunge la fundamentalism. Din start, fundamentalismul nu aduce nici libertate, nici progres, nici democrație și nici bunăstare. Religia rămâne divină doar dacă este o relație directă cu Dumnezeu, fără să treacă prin sfera politică.

Contează, de asemenea, cui îi încredințezi o creație politică și cum sunt, din punct de vedere calitativ, membrii ei. Îți pot aduce glorie și, în egală măsură, ruină. Atenție, în cazul acesta din urmă te compromiți chiar dacă te desprinzi de ei! Poate chiar și în primul caz.

În sfârșit, criteriul fundamental rămâne performanța: ce realizări și ce impliniri va aduce acest partid nou, care mai mult crează îngrijorare, decât încredere pentru viitorul Țării și al Națiunii? Cât de constructiv va fi și cine va avea încredere să colaboreze cu el?

Căci, dacă doar va critica… va rămâne și el un partid oarecare.

AUTOR   EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LABIRINTUL TURC

Aparent, politica externă a lui Erdogan este extrem de haotică. Astfel, de-a lungul și de-a latul mapamondului se izbește și în același timp pactează cu țări care se înfruntă unele cu altele: cu cele care formează Uniunea Europeană, cu Rusia și SUA, cu Arabia Saudită și Iran, cu Egiptul și Israelul.

În Siria, se înfruntă cu ambițiile Moscovei până într-atât, încât doboară un avion rusesc, însă nu se amestecă în zona militară siriană în care sunt rușii; în Caucaz, determină victoria azeră asupra Armeniei – aliata Rusiei -, și totuși, este, alături de Moscova, o piesă cheie a acordului de pace ameano-azer. În Libia, sfidează interesele Franței, iar în Marea Egee, cele ale Greciei și Ciprului, trei țări membre ale Uniunii Europene (UE), dar nu se retrage de la negocierile de aderare la UE. În Orientul Apropiat și Mijlociu, se lovește de ambițiile lumii întregi… fără să ajungă să exaspereze pe nimeni, un nimeni care merge de la Casa Albă a lui Trump, până la palatele din Riad și Abu Dabi, trecând prin Kremlin și Cairo. Un întreg cumul de contradicții care, în fond, au logica lor.

Primul element al acestei logici este situarea Turciei la locul de joncțiune a trei continente și participarea ei la tensiunile lor. Cel de al doilea element este mărimea populației ei: cu peste 80 de milioane de locuitori este o țară mare, dar nu este și o mare putere…or, gândul acesta nu-i dă pace!

Aici, labirintul politic turc nu mai este obiectiv. Căci avântul economic pe care l-a înregistrat Turcia la începutul secolului, odată cu venirea la putere a partidului lui Erdogan, AKP, a tot scăzut până a ajuns la împotmolirea de acum și la îngrijorătoarea politică monetară, care a dus la decăderea lirei turcești. În fața acestei evoluții financiare, care este normală până la un punct în cadrul ciclurilor economice, Erdogan și guvernul său au renunțat la sfaturile economiștilor și bancherilor, impunând o conduită care s-a dovedit a fi nefastă pentru finanțele țării și pentru o mare parte a cetățenilor ei.

Ba și mai rău: într-o exacerbare de autoritarism, guvernul își continuă cu încăpățânare intervenționismul fiscal și bancar și încearcă să-și păstreze adeziunea populară, cultivând orgoliul naționalist. Toate intervențiile sale pe plan internațional au ca scop inducerea în opinia publică a convingerii că Turcia este iarăși „o țară importantă” pe arena mondială. Însă, la ce preț, nu se spune deloc în jurnalele sau în știrile electronice ale țării.

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei:  http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

EL LABERINTO TURCO

Aparentemente, la política exterior de Erdogan es de lo más caótico. Así, a lo largo y ancho del mapa, choca y pacta a la vez con países enfrentados entre sí: naciones de la Unión Europea, con Rusia y los EE.UU., con Arabia Saudí y el Irán, con Egipto e Israel

En Siria, se enfrenta a las ambiciones de Moscú y hasta derriba un avión ruso, pero no interfiere en la zona militar rusa; en el Cáucaso, determina el triunfo azerí sobre Armenia – aliada de Rusia -, sin embargo es al alimón con Moscú, pieza clave del acuerdo de paz armenio-azerí. En Libia, desafía los intereses de Francia y en el Egeo, los de Grecia y Chipre, tres países miembros de la Unión Europea (UE), pero no se retira de las negociaciones de ingreso en la UE. Y en el Oriente Medio y Próximo, se cruza en las ambiciones de todo el mundo… sin llegar a exasperar a nadie, un nadie que va desde la Casa Blanca de Trump, hasta los palacios de Riad y Abu Dabi, pasando por el Kremlin y El Cairo. Todo un cúmulo de contradicciones que, en el fondo, tienen su lógica.

El primer elemento de esta lógica es el emplazamiento de Turquía en la confluencia de tres Continentes, participando en las tensiones de los tres. El segundo elemento es su demografía: con más de 80 millones de habitantes es un gran país, pero no es ni mucho menos una gran potencia… ¡Y no se resigna a ello!

Aquí, el laberinto político turco deja de ser objetivo. Y es que el auge económico que registró Turquía a principios de siglo con la llegada del AKP – el partido de Erdogan – al poder ha ido menguando, hasta entrar en el actual parón y la alarmante política monetaria que ha provocado la decadencia de la lira turca. Ante esta evolución financiera, que es, hasta cierto punto, normal dentro de los ciclos económicos, Erdogan y su Gobierno renunciaron a los consejos de economistas y banqueros, para imponer una conducta que ha resultado nefasta para las finanzas del país y buena parte de sus ciudadanos.

Peor aún:en una exacerbación del autoritarismo,el Gobierno sigue, erre que erre,con su intervencionismo fiscal y bancario y trata de mantener la adhesión popular,halagando el orgullo nacionalista.Todo el despliegue de intervenciones internacionales tiene como primer objetivo generar en la opinión pública la conciencia de que Turquía vuelve „a ser alguien” en el acontecer del mundo.A qué precio no figura en los diarios y noticiarios electrónicos del país.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

MILIOANELE PREȘEDINTELUI   Washington, Diana Negre

În istoria Statelor Unite ale Americii au existat președinți săraci și bogați sau președinți care s-au îmbogățit după ce și-au terminat mandatul, însă niciunul nu a fost atât de marcat de situația sa financiară ca Donald Trump, care a oferit, înainte de a fi președinte, dar și după ce a pierdut alegerile de luna trecută, o demonstrație a talentului său de a face bani.

În Statele Unite înfrângerile sunt, de obicei, totale. Adică, cel care pierde, își vede micșorate prestigiul și încrederea pe care le-a avut. Asta însemnând și secarea surselor veniturilor sale.

Însă, se pare, acest lucru nu se întâmplă în cazul lui Trump, deoarece, în luna în care a pierdut alegerile, a reușit să strângă 200 de milioane de euro. De la donații pentru a plăti renumărarea voturilor când a încercat să conteste rezultatele alegerilor, până la achitarea  cheltuielilor din campania sa electorală.

Sunt unii, mai ales în străinătate, care bănuiesc că Trump ar fi vrut să se fololească de aceste donații pentru uzul său personal. Însă, pentru moment, întreprinderile sale funcționează și îi aduc suficienți bani pentru a-și menține nivelul de trai și pentru a-și plăti avocații.

Trump s-a servit în permanență de o echipă de juriști și este foarte probabil ca, după ce pleacă de la Casa Albă, să aibă nevoie de ea mai mult ca oricând: în timp ce unii vor să-l bage în pușcărie pentru delicte încă nespecificate, alții consideră că, pentru un președinte, a fost ilegală menținerea în funcțiune a unor proprietăți ca hoteluri și terenuri de golf, cu toate că Constituția nu impune ca președintele să-și vândă investițiile.

De fapt, în ultima vreme, obiceiul care s-a statornicit era ca, atunci când veneau la Casa Albă, președinții să-și depună banii într-un „fond fără ochi”, adică să nu poată ști unde erau investiți. Oricum, banii erau scoși de sub controlul lor. Trump s-a aflat într-o situație diferită, deoarece investițiile sale nu sunt bani economisiți și puși de-o parte, ci întreprinderi care funcționează și îi aduc bani.

Când a devenit președinte, a încredințat controlul acestor întreprinderi fiilor săi și este probabil ca situația să continue la fel și după 20 ianuarie. Cu banii obținuți într-o lună, are suficientă bază pentru a organiza o opoziție și pentru a reprezenta Partidul Republican, ba chiar să-și pregătească o nouă candidatură în vederea prezidențialelor care vor avea loc peste patru ani.

Nu s-a mai întâmplat ca un președinte să fie din nou candidat, după ce și-a termnat mandatul și a pierdut alegerile, dar Trump ne-a obișnuit cu faptul că el nu urmează normele obișnuite.

Din afara Casei Albe, cu popularitatea pe care i-a adus-o sprijnul celor 73 de milioane de americani, poate să continue să influențeze politica țării și, într-un fel sau altul, să-i facă viața imposibilă echipei președintelui Biden. În mod obișnuit, asta fac partidele de opoziție, însă nu este frecvent ca un fost președinte să devină lider al opoziției. Obiceiul este să se retragă din viața politică și să lase cale liberă succesorului său.

Cu experienția sa și cu investițiile pe care le-a făcut în mijloacele de informare, cu sprijinul a aproape jumătate din populația țării, nu pare să-i fie greu lui Trump să organizeze o opoziție la activitățile succesorului său, cu toate că s-ar putea să nu aibă cale liberă, așa cum crede el: amenințările din partea rivalilor săi politici sunt foarte serioase și nu ar fi de mirare ca să se găsească judecători dispuși să facă tot posibilul pentru a-i curma activitățile politice, chiar dacă, pentru aceasta, ar trebui să-l bage după gratii.

De fapt, antipatia pentru Trump în tabăra democrată și chiar în unele sectoare republicane este atât de mare, încât vor să-l închidă nu numai pe el, dar și înteaga sa familie. Asta explică faptul că Trump ia în considerare posibiltatea de a acorda o grațiere prezidențială întregii sale familii, cu toate că nu știe pentru ce anume să o grațieze.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

ELS MILIONS DEL PRESIDENT    Washington, Diana Negre

En la historia dels Estats Units hi ha hagut presidents pobres i rics, o que es van fer rics desprès de deixar el càrrec, pero cap ha estat tan marcat per la seva situació financera com Donald Trump, que ha fet abans de la seva presidencia i també desprès de perdre les eleccions del mes passat, una demostració del seu talent per a fer diners.

Generalment, les derrotes als Estast Units acostumen a ser totals. Es a dir, qui perd en el que sigui, acostuma també a veure minvats el prestigi i la confiança dels que havia cregut amb ell i, com tot en aquest país, aixó representa que les fonts econòmiques s’acaben secant.

Amb Trump, però, aixó no sembla ser el cas, perque en el mès des de la seva derrota electoral, ha aconseguit arreplegar uns 200 milions d’euros en ajudes polítiques. Des de donacions per pagar les despeses legals quan tracte d’impugnar els resultats, fins ajudes pels candidats republicans que encara están lluitant, o fins i tot per liquidar els pagaments de la seva campanya electoral.

Malgrat el que alguns, especialment al estranger, sospiten, es improbable que vulgui fer servir aquestes donacions pel seu us particular: de moment, semble que les seves empreses funcionen i que entren prous diners per a mantener el seu nivell de vida i pagar els advocats.

Trump sempre ha fet servir un equip juridic i es probable que desprès de la Casa Blanca li calgui mes que mai: mentre uns els volen posar a la presó per delictes indeterminats, altres consideran que ha estat il.legat mantener en funcionament propietats com hotels i camps de golf, tot i que la Constitució no demana de cap manera que els presidents es venguin les seves inversions.

De fet, peró, el costum dels derrers temps ha estat que en arribar a la Casa Blanca els presidents posn els seus diners en un “fons sense ulls”, on no hi ha manera de saber en que s’han invertit els diners i que de tota manera no està sota el seu control. Trump ha estat en una situació diferent perque les seves inversions no son estalvis en diners, sinó empreses que funcionen i li deixen guanys.

El que va fer, en convertirse en president, va ser traspasar el control de les operacions als seus fills i es probable que la situació segueixi igual desprès del 20 de gener. Amb els diners que ha arreplegat en un mes, te una base per organitzar una oposición i representar al Partit Republicà, i fins i tot per preparar la seva candidatura dins de quatre anys.

Mai no ha passat que un president torni a ser candidat desprès de exaurir el seu termini o perdre unes eleccions, però amb Trump estem ja acostumats a que no segueixi les normes habituals.

Des de fora de la Casa Blanca, amb la popularitat que li ha donat el suport de 73 milions de nordamericans, pot segui influint en la política del país i d’alguna manera fer la vida difícil a l’equip del president Biden. Es el que fan habitualment els partits de de l’oposició, però no es res freqüent que un ex president es converteixi en líder de l’oposició . El costum es que es retirin de la vida política i deixin el camp lliure al seu sucesor.

Per la seva experiencia i per les inversions en mitjans informatius, afaixit al suport de gairebé mig país, no sembla que a Trump li sigui difícil organitzar una oposición a les activitats del seu sucesor, tot i que podría no tenir el camp tan lliure com el creu: les amenaces de denúncies per part dels seus rivals polítics son mol fortes i no sorprendria que trobessin jutges disposats a fet tots els posibles per tallar les activitats polítiques de Trump, encara que per aixó calgués enviarlo a la presó.

De fet, l’antipatia per Trump en el camp demócrata i fins i tot entre alguns sectors republicans es tan gran, que no només el volen tancar a la presó a ell, sinó a tota la seva familia, el que explica que estigui considerant un perdó presidencial per a tots ells, encara que no sàpigui per qué.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

CÂND DAI, MAI ȘI ÎNCASEZI    Washington, Diana Negre

În ciuda protestelor și acceselor sale de furie, se pare că, totuși, președintele Trump va părăsi Casa Albă, pe data de 20 ianuarie, cu toate că nu știm dacă va respecta tradiția de a preda personal președinția Statelor Unite ale Americii, în cadrul unei ceremonii în fața Capitoliului, așa cum este obiceiul.

Ceea ce este sigur este că a făcut tot posibilul ca și Joe Biden să simtă tortura la care a fost supus el timp de doi interminabili   ani, din cauza persecuției îndârjite a congresmenilor și funcționarilor, încleștați în încercarea de a demonstra că Trump a trădat țara, într-o cârdășie cu Rusia, pentru a obține victoria electorală care, în 2016, a cauzat o autentică stupoare printre rivalii săi din Partidul Democrat.

Practic, toată perioada președinției lui Trump, din momentul în care a depus jurământul, până cu puține luni în urmă, a fost asediată de eforturile legiuitorilor și a vechilor funcționari din opoziție, de a-l acuza că subordonează interesele țării propriilor lui ambiții politice.

Fostul director al FBI, Robert Mueller, a fost numit investigator independent pentru a descoperi acordurile secrete dintre Trump și Kremlin, ceea ce l-a costat pe contribuabilul american 25 de milioane de dolari.

După investigații care au durat doi ani, s-a văzut că acești bani nu au servit la nimic, deoarece Mueller, cu toate că s-a înconjurat de cei mai buni juriști ai țării, simpatizanți ai Partidului Democrat, nu a putut să demonstreze că ar fi existat o asemenea cârdășie.

În fața acestui eșec, un funcționar al Casei Albe a dat asigurări că el a auzit o conversație în care Trump îi cerea președintelui Ucrainei informații care puteau să-l prejudicieze pe aspirantul la președinție, Joe Biden, ceea ce era, mai mult sau mai puțin, aceeași acuzație pe care i-o aduseseră, cu trei ani mai înainte, de cârdășie cu Rusia.

Spre deosebire de acuzația că ar fi făcut niște aranjamente cu rușii, în cazul Ucrainei, democrații au reușit, până la urmă, să-l supună unui „impeachment”, procedeu care permite Congresului să-l demită pe președinte, dacă se adeveresc acuzațiile care au motivat acest demers.

După două luni (din ianuarie, până în martie, anul acesta), a eșuat și acest efort al democraților, însă, ambele acuzații, cu o continuă hărțuire legală și cu participarea mijloacelor de informare care au pedalat tot timpul pe acest subiect, au fost suficiente pentru a-i amărî lui Trump anii în care a stat la Casa Albă, până a ajuns să repete obsesiv că „așa ceva n-ar trebi să i se întâmple niciunui președinte”.

Acum, el face tot posibilul ca succesorului său să… i se întâmple la fel. 

Departamentul Justiției a inițiat o investigație împotriva celor care au încercat să-l surpe pe Trump, ceea ce autorizează inclusiv investigarea viitorului președinte Biden. Formula aleasă este cea a „investigatorului special”, o figură juridică care va avea totală independență față de Departamentul Justiției.

În acest caz, investigator special va fi John Durham, un om care deja cercetează de câtva timp posibile abuzuri comise de funcționarii cu simpatii democrate.

Desigur, democrații văd în aceasta o răzbunare, în timp ce susținătorii lui Trump consideră că este vorba de o minimă revendicare pentru piedicile pe care rivalii lui politici i le-au pus încă din prima zi a mandatului său. Și speră ca, până la urmă, „să se facă dreptate”, convinși cum sunt că suferințele cauzate în mod legal lui Trump s-au datorat corupției unor înalți funcționari, care s-au încăpățânat să-l înlăture de la Casa Albă.

Ei amintesc că Trump a fost primit cu demonstrații stradale de protest, chiar de a doua zi după ce a depus jurământul și că a fost hărțuit tot timpul de mijloacele de informare care, în plus, amplificau orice critică venea din partea opoziției.

Acum când este pe punctul de a părăsi Casa Albă, se pare că Trump crede că a sosit momentul revanșei prin intermediul acestui investigator independent.

Riscul pe care îl prezintă Durham este că are puterea de a descoperi orice vrea el, fără nicio îngrădire. Dincolo de urmărirea unor funcționari care i s-au opus lui Trump, este probabil că va scotoci prin afacerile lui Hunter Biden, fiul viitorului președinte, care încasa din afaceri internaționale sume enorme, în schimbul accesului pe care tatăl său, Joe Biden, i-l asigura atunci când a fost vicepreședinte al Statelor Unite.

Deci, lucrurile sunt aranjate în așa fel încât, tensiunile din era Trump, care le-au agravat pe cele existente cu predecesorul său Obama, să continue. Ceea ce nu știm este dacă președintele, care își încheie mandatul, va deveni lider al opoziției și călău al lui Biden, sau se va sătura și va căuta liniște pe unul dintre multele sale terenuri de golf.

Dar, nu știm nici dacă va putea să facă vreunul din aceste lucruri, deoarece mai mulți procurori își ascut cuțitele pentru a-l acționa în justiție și a-l trimite în închisoare, pe el și întreaga lui familie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

DONDE LAS DAN LAS TOMAN   Washington, Diana Negre

A pesar de sus protestas y pataletas, parece seguro que el presidente Trump abandonará la Casa Blanca el próximo 20 de enero, aunque no sabemos si seguirá la tradición de entregar personalmente la presidencia de Estados Unidos – como es tradicional – en una ceremonia frente al Capitolio.

Lo que sí parece seguro es que ha hecho todo lo posible para que Joe Biden pueda experimentar la tortura que él vivió durante dos años largos, a causa de la persecución implacable por parte de congresistas y funcionarios, empeñados en demostrar que Trump había traicionado al país en un contubernio con Rusia para obtener la victoria electoral que, en 2016, causó auténtico estupor entre sus rivales del Partido Demócrata.

Prácticamente toda la presidencia de Trump, desde que juró el cargo hasta hace pocos meses, estuvo asediada por los esfuerzos de legisladores y antiguos funcionarios de la oposición, que le acusaron de supeditar los intereses del país a sus ambiciones políticas.

El que había sido director del FBI, Robert Mueller, fue nombrado investigador independiente para descubrir los acuerdos ocultos entre Trump y el Kremlin, algo que costó al contribuyente norteamericano 25 millones de dólares.

Tras dos años de investigaciones, este dinero no sirvió para nada pues Mueller, a pesar de haber desplegado a los mejores juristas del país, simpatizantes además del  Partido Demócrata, no pudo demostrar que semejante contubernio hubiera existido.

Ante semejante fracaso, un funcionario de la Casa Blanca aseguró haber escuchado una conversación en que Trump pedía al presidente ucraniano informaciones que podrían perjudicar al aspirante presidencial Biden, lo que representaba más o menos la misma acusación que le habían hecho tres años antes en el caso de Rusia.

A diferencia de la investigación rusa, en el caso de Ucrania los demócratas finalmente consiguieron someterlo al “impeachment”, procedimiento que permite al Congreso destituir al presidente si se comprueban las acusaciones que han motivado este proceso.

Al cabo de dos meses (de enero a marzo de este año), también este esfuerzo demócrata fracasó, pero ambas acusaciones, con el constante acoso legal y la participación de los medios informativos que cubrían el caso constantemente, fueron suficientes para amargar sus años en la Casa Blanca, hasta el punto de que repetía constantemente “es algo que no le debería ocurrir a ningún presidente”.

Ahora, está haciendo todo lo posible…. para que lo mismo le ocurra a su sucesor. 

El Departamento de Justicia ha lanzado una investigación contra quienes trataron de hundir a Trump, lo que también le da autorización para investigar al futuro presidente Biden. La fórmula elegida es la del “investigador especial”, una figura jurídica que tiene plena autonomía frente al Departamento de Justicia.

En este caso sería John Durham, uno hombre que lleva ya tiempo analizando posibles abusos por parte de funcionarios de simpatías demócratas.

Naturalmente, los demócratas lo ven como venganza mientras que para los seguidores de Trump se trata de la mínima reivindicación por los estorbos que sus rivales políticos le pusieron desde el primer día. Pero sobre todo esperan que finalmente “se haga justicia”, convencidos como están de que los sufrimientos legales de Trump se debieron a la corrupción por parte de altos cargos gubernamentales, empeñados en acabar con la presidencia del multimillonario neoyorkino.

Recuerdan que a Trump lo recibieron con manifestaciones de protesta en las calles al día siguiente de la toma de posesión y que fue acosado constantemente por los medios informativos que, además, magnificaban cualquier crítica salida de la oposición.

Ahora que está con un pie fuera de la Casa Blanca, parece que Trump cree que le llega la hora de la revancha con este investigador independiente. 

El riesgo que presenta Durham es que tiene autoridad para descubrir lo que le interese, sin limitaciones. Más que perseguir a funcionarios opuestos a Trump, es probable que tire de la manta en los negocios del Hunter Biden, el hijo del futuro presidente, que cobraba sumas millonarias internacionalmente a cambio del acceso que ofrecía a su padre y entonces vicepresidente de Estados Unidos, Joe Biden.

Todo está así preparado para que las tensiones de la era Trump, que agravó las ya existentes con su predecesor Obama, continúen. Lo que no sabemos aún es si el que pronto será ex presidente se convertirá en líder de la oposición y verdugo de Biden, o si se cansará y buscará refugio en uno de sus muchos campos de golf.

En ambos casos, tampoco es seguro que podrá hacer ninguna de las dos cosas, porque varios fiscales están afilando los cuchillos para procesarle e incluso ponerlo tras las rejas, tanto a él como a su familia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

O parte din echipa Programului 3, 1988

TVR a prezentat, în seara zilei de 2 decembrie 2020, o emisiune despre postul de radio cunoscut sub numele de PROGRAMUL TREI al Radiodifuziunii Române, înființat în martie 1973.

Emisiunea a fost un dezastru: dacă nu știai mai dinainte ce a fost PROGRAMUL TREI, nu înțelegeai mai nimic. Interviurile realizate cu personalități care au avut un rol esențial în existența și activitatea redacției Programului Trei au fost ciuntite și risipite, juxtapuse „pe fâșii” tematice, neanunțate de moderator. Nu s-a auzit nicio întrebare din partea celui care a asamblat neglijent și neinspirat  aceste materiale – în sine foarte valoroase. Întrebările ar fi constituit, cât de cât, niște puncte de reper, ar fi creat o oarecare ordine în expunerea informațiilor și ar fi oferit telespectatorului o perspectivă, pentru ca acesta să înțeleagă încotro urma să se desfășoare „narațiunea”.

Căci, un principiu fundamental în activitatea de informare este să-ți însoțești permanent (cititorul, ascultătorul) telespectatorul: spune-i ce-i vei spune, spune-i că îi spui, spune-i că i-ai spus! Direct sau discret. Altfel, îl lași să bâjbâie, îl lași de izbeliște. Or, emisiunea TVR despre PROGRAMUL TREI – Radio București, asta a făcut: și-a abandonat încă de la început telespectatorii! Iar, la sfârșit, după ce s-a anunțat echipa de realizatori, echipa tehnică etc., CULMEA!, a apărut din senin, fără niciun anunț, o frântură de material, cu un bărbat care spunea lucruri fără nicio legătură cu PROGRAMUL TREI, dar care avea rolul de „umplutură” la emisiunea de dinainte! Era o dovadă crasă că se dorea aruncarea în derizoriu a întregii emisiuni despre PROGRAMUL TREI. Mârlănie sau gravă incompetență? Poate, amândouă! Căci, cumplit de urât ar fi, dacă nici măcar nu și-au dat seama ce au făcut!

Un subiect atât de nobil, bogat și valoros ca PROGRAMUL TREI a fost făcut țăndări de TVR: am putut vedea cum, domnilor de la această instituție le-a scăpat din mâini un superb vas de Murano!

Începuturile PROGRAMULUI TREI se leagă de numele lui Cornel Chiriac și de METRONOM, emisiunea muzicală pe care o ținea el la Radio Europa Liberă. Muzica aleasă de Cornel Chiriac atrăgea în asemenea măsură tineretul din România, încât autoritățile comuniste din vremea aceea s-au speriat foarte rău. Au înțeles că trebuia întreprins ceva pentru ca tinerii să-și păstreze visarea „acasă”. Poșta Română era invadată de scrisori – semnate cu tot felul de pseudonime, care mai de care mai pitorești: Motanul Încălțat, Haiducul Fără-Codru, Beizadeaua Cerșetorului… etc.- care erau trimise pe adresa lui Cornel Chiriac și a emisiunii sale de la Radio Europa Liberă, dovadă a unei audiențe enorme, fără termen de comparație.

Cornel Chiriac

Și iată că apare alt nume: SOFIA ȘINCAN! Este persoana care a primit sarcina de a-l învinge pe Cornel Chiriac. Trebuia să readucă visarea tinerilor români înapoi în țară! Așa ceva nu poți realiza decât în luptă dreaptă, prin mijloace cinstite! Căci, altfel, tinerii te simt și te abandonează într-o clipită! Definitiv și iremediabil! O persoană cultă, deosebit de inteligentă și abilă luptătoare pentru libertatea…de a visa! Încleștarea Sofiei Șincan era…cu Cenzura și cu Partidul, adică tocmai cu cei care îi cereau să rezolve situația! Paradox teribil, căci e cumplit să te saboteze tocmai șefii tăi!

Construcția și activitatea redacției PROGRAMULUI TREI au mers în paralel cu această tenace și permanentă luptă dusă în surdină cu decidenții-sabotori. Victoriile trebuiau celebrate discret, fără vreo ostentație. Trebuiau să fie mascate în așa fel încât nimeni să nu bănuiască altceva decât că sunt mici câștiguri, mici concesii obținute în urma unor înfrângeri. Victoria era numai pentru Partid! Căci, privind în jos în mod ierarhic, nu se admitea decât obediență. Și totuși, entuziasmul a învins!

Sofia Șincan, așa cum s-a văzut, a găsit cui să repartizeze sarcina de a-i face pe tinerii români să viseze acasă. Tot unor tineri! Cum altfel!? Și mai ales, s-a străduit să nu le strice nimeni entuziasmul și pasiunea. Cine a avut șansa să cunoască tineri din redacția PROGRAMULUI TREI, vedea că aceștia aveau ceva special: o bucurie, o lumină, un fior, – nu în ultimul rând – o mândrie și o satisfacție că lucrau într-un loc unde „se putea face meserie”. Ei se puteau împlini și realiza în profesiunea și în cariera lor! Părea un tărâm ireal, un fel de EL DORADO al profesiunii de jurnalism! Munca lor entuziastă a declanșat un șuvoi de visare. Visarea este speranța îmbrăcată în haină de sărbătoare! Izvorul visării duce în lume apa cristalină a speranței fără nciun efort, totul e voluptate, totul este posibil și realizabil!

Sofia Şincan – redactor şef al Programului 3 – 1985

Iată câteva nume foarte cunoscute, de vedete am putea spune, dintre cei care au lucrat la PROGRAMUL TREI:

Camelia Stănescu, Dan Ursuleanu, Sebastian Sârcă, Lucian Sîrbescu, Constantin Teodori, Marius Grozea, George Enache, Aurel Dinu, Doina Papp-Grădinaru, Liviu Tudor Samuilă, Petru Idriceanu, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu… lista este desigur mult mai lungă.

Succesul PROGRAMULUI TREI a fost foarte mare. Muzica, dar mai ales ideile care stârneau curiozitatea și dorința de a cunoaște deschideau, de fapt, perspective, năzuințe… sugerau nuanța de viitor frumos, la îndemână, realizabil. Un viitor la care merita să visezi și pentru care trebuia să te lupți.

PROGRAMUL TREI este un caz unic în istoria Războiului Rece.

Într-o țară comunistă, un colectiv de oameni entuziaști a reușit să recâștige de la un post de radio rival un segment important de audiență, cel al tinerilor. Fenomenul este foarte puțin studiat.

Ar merita să fie stimulate și promovate studii, documentare, lucrări de licență, masterat și doctorat în diverse domenii: jurnalism, sociologie, politică, istorie…

Și aceasta cât mai există avantajul că unii dintre protagoniștii acestei performanțe unice încă se află în viață.

Cu atât mai mult cu cât atragerea tinerilor spre visare se află în impas, atât la noi, cât și în Occident. Insule ale speranței au mai rămas doar prin Universități și prin unele întreprinderi IT.

Camelia Stănescu și Dan Ursuleanu la microfonul emisiunii Exploratorii lumii de mâine, 1992

Florian Pittiș,  una din vocile Clubului Curioșilor și ale Exploratorilor

AUTOR   EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: EUGEN HAC … precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Citește și:

https://ghemulariadnei.wordpress.com/editoriales-iii/programul-3-o-legenda-a-radioului-romanesc/