Basnæs în 1868, Albert Bonnier, National Library of Norway

Hans Christian avea 55 de ani când a scris Omul de zăpadă.

O vârstă a înțelepciunii și erudiției („Now I have age and knowledge.”)! 

Și a unei fermecătoare (auto)ironii!

Un teolog s-ar amuza teribil citind povestea, pentru că ar recunoaște imediat cele două mari mituri biblice: facerea omului (plămădirea lui din țărână și însuflețirea lui cu duhul divin, aici vântul – „This wind can really blow life into you!” – duhul lui Dumnezeu, care, în ebraică (ruah) înseamnă și vânt ce suflă…) și alungarea din Rai („Away! Away!» barked the old Watchdog”).

Iar un filosof, de asemenea, ce s-ar amuza constatând cât de mult seamănă această parabolă-parodie, voit inocentisimă, cu un dialog de Platon (Omul de zăpadă fiind inocentul (întotdeauna) partener de dialog al lui Socrate, iar bătrânul Dulău de curte, Socrate… cel izgonit din Cetate/Atena și din lume).

A scris-o în decembrie 1860, în preajma Crăciunului, la conacul familiei Scavenius de la Basnaes, pe care l-a frecventat nu mai puțin de 37 de ori, între 1855-1872, ca oaspete al doamnei Henriette Scavenius, fiica contelui Otto Joakim Moltke și văduva lui Jacob Brønnum Scavenius (care-l cumpărase în 1838; trecut în lumea de dincolo în 1850).

O știm dintr-o scrisoare adresată Henriettei Collin, din 31 decembrie 1860, unde Hans Christian spunea: „… am scris (povestea) în ultima zi a anului și am trecut-o pe curat ieri, 1 ianuarie.”

Conacul de la Basnaes, vechi de aproape o jumătate de mileniu! (fusese construit în 1366) era celebru în Danemarca și avea un domeniu întins. Trebuie că aici i-a văzut pe copiii sătenilor povestitorul… asamblându-l („…you’ve just been put together”) pe Omul de zăpadă, făcându-l din… bucăți/ piese… („I’ll hold onto the pieces!”).

Ce parodie a facerii omului! Un om de zăpadă construit/asamblat în jurul unei cozi de mătură și având drept… inimă („The Snow Man has had a stove rake in his body; that’s what moved inside him…”) o lopățică de scos cenușa din sobă! Lopățica, duhul lui Dumnezeu, scânteia divină din noi. Și, vântul, tot duhul dătător de viață al lui Dumnezeu!

Și ce parodie a erosului dumnezeiesc ce sfâșie cu negrăită dulceață inima omului îndrăgostit de Creatorul său, arzând, tânjind și… topindu-se de dorul unirii cu El.

Creatorul… aici Soba, adică Dumnezeu în chip de mami, de pântec, pântecul/sânul mamei, singurul loc din lume unde ești ocrotit, ferit – „You must keep beside it or underneath it; it’s very comfortable there. I crept right in under it, so that I was out of the way. Ah, I still dream of that stove sometimes. Away! Away!»” – și cel mai minunat loc din lume – „…and then there was a stove, which is the finest thing in the world at this time of year. ”

Și ce parodie a izgonirii din Eden:„Du-te! Du-te! Marș!”-ticul bătrânului Câine de pază/de curte. Am tradus așa „Away! Away!» În română un câine se alungă cu: marș, du-te de aici, ieși afară, afară cu tine… se înțelege, potaie! 

Și ce metafore ale… cunoașterii/descoperirii de sine și ale învechirii și (pe)trecerii omului din lume… !

Și, desigur, pe domeniul necuprins de la Basnaes a văzut Hans Christian… pădurea de mărgean alb. Iată ce scria în Jurnal, pe 28 decembrie 1860:„Vreme delicioasă de promoroacă; pomii precum coralul alb; crengile mestecenilor se mișcă în vânt.” 

Și tot aici a văzut o doamnă ștergând lăbuțele iubitului său patruped, desigur un Bubico ca-n povestea lui Caragiale, cu o batistă brodată (Jurnal, 1 ianuarie 1861).

Să mai spunem că Andersen însuși scria în 1868, apărându-și Caietul cu Povești noi și povestiri, pe care unii le considerau mai slabe decât Canonul, că Omul de zăpadă este una din cele mai bune povești pe care le-a scris vreodată.

Omul de zăpadă a fost publicat în colecția Povești noi și povestiri, seria a doua, apărută în primăvara lui 1861 ( 2 martie) și dedicată ministrului danez al cultelor de atunci, D.G. Monrad.

HANS CHRISTIAN ANDERSEN
OMUL DE ZĂPADĂ

„E un ger de crapă și pietrele,” zise omul de zăpadă, „că, uite, de bucurie, trosnesc tot. Și vântul ăsta care suflă peste tine și te umple de viață! Și cum se mai uită la mine ăla focos de sus și-mi aruncă văpăi drept în ochi!” Voia să spună soarele, care tocmai asfințea. „N-o să mă mai facă el să clipesc; și o să-mi țin și bucățile.”
„Bucățile” erau două cioburi mari de țiglă, ca două triunghiuri, care-i țineau loc de ochi; iar în loc de gură, îi puseseră o bucată dintr-o greblă veche, ruptă, – așa că avea și dinți.
Venise pe lume în chiotele băieților și întâmpinat de clinchetele zurgălăilor și de pocniturile bicelor de la sănii.
Soarele apusese deja și răsărise luna plină, mare și rotundă, luminoasă și splendidă, pe cerul albastru și limpede.

Moonlight (Christmas Eve), George Inness, 1866 

„Na, că vine iar, acum din partea cealaltă,” mai zise omul de zăpadă, crezând că e tot soarele care se arăta din nou. „Ah, măcar nu se mai holbează la mine, l-am lecuit, gata, l-am dezvățat eu; poa′ să atârne și să sticlească, acolo sus, cât o pofti, măcar așa o să mă văd și eu.
Numai de-aș ști cum să fac să mă mișc de aici, – tare mi-ar plăcea să mă mișc! De-aș putea, m-aș da colo, pe gheață, așa cum am văzut că se dau băieții, dar nu știu cum s-alerg.”
„Du-te! Du-te! Marș!” hămăi bătrânul dulău din curte. Era cam răgușit, săracul, de pe vremea când fusese câine de salon și stătea tolănit sub sobă.
„Soarele o să te învețe el cum să alergi. L-am văzut eu pe cel de dinaintea ta, iarna trecută, și pe celălalt, de dinaintea lui. Du-te! Du-te! Marș! Și toți se duc!”
„Nu te înțeleg, prietene,” spuse omul de zăpadă. „Poate ăla de colo, de sus, să mă învețe să alerg?” Voia să zică luna. „Cum așa, când l-am văzut ultima oară, ceva mai devreme, o luase la fugă, și uite, acum vine iarăși înapoi, pe furiș, din partea cealaltă.”
„Tu nu știi chiar nimic,” i-o întoarse dulăul care păzea curtea. „Dar, stai puțin, acum e limpede, sigur, n-aveai cum să știi, tocmai ce te-au făcut. Cea la care te uiți acum se numește lună și cel care a plecat a fost soarele. O să se întoarcă mâine, din nou, și el o să te învețe să alergi jos, în canal. Se schimbă vremea, să vezi, curând; o simt în laba stângă din spate; ce mă mai doare. Se schimbă vremea.”
„Nu pricep ce spune,” își zise omul de zăpadă, „dar am impresia că vorbește despre ceva neplăcut. Ăla care se tot uita la mine și care a plecat, căruia i-a spus soare, nu mi-e deloc prieten, știu asta.”
„Du-te! Du-te! Marș!” lătră câinele și se învârti de trei ori în jurul cozii și se vârî la el în cușcă ca să se culce.
Vremea se schimbă, într-adevăr. A doua zi, spre dimineață, o negură deasă și umedă se lăsă pe tot cuprinsul și, în zori, începu să bată și vântul; un vânt rece și tăios, de gheață. Era un ger năprasnic, dar, când răsări soarele, ce priveliște minunată! Pomii și tufișurile erau acoperite cu promoroacă și arătau ca o pădure de mărgean alb, în timp ce fiecare crenguță părea năpădită de flori albe de gheață ce scânteiau în lumina soarelui. Nespus de multe rămurele subțirele și delicate, care în timpul verii stătuseră ascunse de frunzișul des, se vedeau acum, una câte una, împletite într-o dantelă albă, sclipitoare, mai albă ca neaua, și splendoarea aceea albă părea să țâșnească din fiece crăcuță. Mesteacănul se unduia în bătaia vântului, ca și cum ar fi avut viață, așa cum fac toți copacii vara. Ce frumusețe dumnezeiască! Iar când soarele a urcat sus pe cer, cum mai străluceau și scânteiau toate de parcă ar fi fost prefirate cu pulbere de diamante și de parcă diamante mari fuseseră împrăștiate pe covorul de omăt așternut pe pământ; părea că nenumărate luminițe licăreau și scânteiau mai tare ca zăpada însăși.
„Ce frumusețe fără seamăn!” zise o domnișoară care venise în grădină însoțită de un tânăr. Se opriseră chiar lângă omul de zăpadă și admirau pomii care străluceau. „Nici vara nu ți-e dat să vezi un spectacol mai fermecător !” zise ea și ochii îi scăpărară de bucurie și încântare.
„Și nici n-avem, vara, un amic ca ăsta,” fu de acord tânărul, arătând spre omul de zăpadă. „E grozav.”
Fata râse, își înclină ușor capul spre omul de zăpadă și apoi începu să danseze pe zăpadă cu prietenul ei – iar zăpada le scârțâia sub picioare de parcă era apretată.
„Cine erau cei doi?” îl întrebă pe dulău omul de zăpadă. „Tu ești trăit aici în curte, oho, de mult mai mult timp decât mine. Îi cunoști?”
„Desigur că-i cunosc,” spuse dulăul. „Ea obișnuia să mă mângâie, iar el mi-a aruncat odată un os. Pe ei nu-i mușc.”
„Dar ce sunt ei?” întrebă, din nou, omul de zăpadă. „Îndrăgostiți” îi răspunse câinele. „Or să se mute, într-o bună zi, în aceeași cușcă și-or să roadă împreună același os. Du-te! Du-te! Marș!”
„Bine, dar sunt ei la fel de importanți ca tine și ca mine?” vru să știe omul de zăpadă.
„Uite, ei sunt din familia stăpânului,” spuse bătrânul dulău. „Unul ca tine, născut abia ieri, sigur că nu știe multe; se vede pe tine. Dar eu, eu am o vârstă și știu multe. Îi cunosc pe toți din casă și a fost o vreme – o, ce bine-mi amintesc – când nu trebuia să stau în lanț, aici, afară, în frig. Du-te! Du-te! Marș!”
„Frigul e grozav,” răspunse omul de zăpadă. „Hai, povestește-mi, povestește-mi. Dar, te rog, numai nu mai zornăi lanțul ăla, că mă ia cu fiori.”
„Du-te! Du-te! Marș!” hămăi zăvodul. „Îmi spuneau că sunt un cățeluș mic și scump pe vremea când stăteam într-un jilț tapițat cu catifea, sus, în casa stăpânului sau la stăpâna în poală. Mă pupau tot timpul pe botic și-mi ștergeau lăbuțele cu batiste brodate.
„Îmi spuneau ‘frumușelule’ și ‘cuțu-cuțu.’ Dar pe urmă am crescut și m-am făcut prea mare ca să mă mai țină la ei, așa că m-au dat menajerei. Așa am ajuns să locuiesc jos, la subsol. Poți să te uiți înăuntru, jos, de acolo de unde stai; poți să vezi camera unde eram stăpân, pentru că asta am fost eu acolo, eu am fost stăpânul. Desigur, locul nu era chiar atât de frumos ca odăile de sus ale stăpânului, dar mă simțeam mult mai bine și nu mai eram tot timpul apucat și tras încolo și-ncoace de copii, cum eram în apartamentele de sus. Mâncarea era mai bună ca niciodată, și chiar mai multă. Aveam pernuța mea și mai era și o sobă; a, soba e cel mai prețios și cel mai minunat lucru din lume în acest timp al anului. Mă vâram sub ea și mă ascundeam de toți; sub ea mă simțeam la adăpost. Ah, mai visez încă la soba aia. Du-te! Du-te! Marș!”
„Poate fi o sobă atât de frumoasă? Soba seamănă cu mine?”întrebă omul de zăpadă.
„Nu semănați deloc, de fapt, semănați ca ziua cu noaptea. Ea e neagră ca tăciunele și are un gât lung și un pântec de alamă. Înghite lemne de foc de-i ies flăcări pe gură. Neapărat trebuie să stai lângă ea, sau, și mai bine, sub ea; ce plăcut e acolo! Trebuie că poți s-o vezi pe geam de acolo de unde stai.”
Atunci omul de zăpadă privi și văzu, într-adevăr, ceva lustruit, strălucitor, cu un pântec de alamă, de unde, de jos, îi ieșeau flăcări și scântei. Îl copleși un sentiment foarte ciudat; nu știa ce înseamnă și nici nu putea înțelege ce i se întâmplă, dar toți oamenii care nu sunt oameni de zăpadă cunosc acel sentiment.
„De ce-ai părăsit-o?” întrebă omul de zăpadă, pentru că i se părea că soba trebuie să fie musai o ea. „Cum ai putut pleca dintr-un loc ca acela?”
„A trebuit,” îi răspunse câinele. „Ei m-au alungat din casă și m-au pus aici, în lanț. Vezi tu, l-am mușcat de picior pe domnișor, fiul cel mic stăpânului, pentru că mi-a zburat dintr-un șut, de sub nas, un os pe care-l rodeam. ‘Os pentru os,’ mi-am zis mereu. Nu le-a plăcut deloc și, de atunci, m-au priponit aici, în lanț, și mi-am pierdut și vocea. N-ai văzut cât de răgușit sunt? Du-te! Du-te! Marș!” Și asta a fost tot!”
Dar omul de zăpadă nu-l mai asculta. Privea pe fereastră în camera de la subsol a menajerei, acolo unde soba stătea pe cele patru picioare ale ei și se gândea că ea era cam la fel de înaltă ca și el.
„Ce pârâituri ciudate simt pe dinăuntru!” strigă el. „Mă întreb dacă voi intra vreodată înăuntru. E o dorință nevinovată și dorințele nevinovate se împlinesc întotdeauna. E singura mea dorință, cea mai mare dorință a mea; ar fi aproape nedrept dacă nu mi s-ar îngădui. Trebuie musai să intru și să mă lipesc de ea, chiar de-ar fi să sparg geamul.”
„N-o să intri niciodată acolo,” spuse câinele. „Și chiar de-ai intra și ai veni lângă sobă, te-ai topi și te-ai duce numaidecât! Du-te! Du-te! Marș!”
„Sunt ca și dus, oricum,” îi răspunse omul de zăpadă. Cred că mă topesc de tot.”
A doua zi, cât a fost ziua de lungă, omul de zăpadă nu-și dezlipi ochii de la fereastră. Pe seară, odaia se făcu și mai îmbietoare; o lumină blândă venea dinspre sobă, dar nu semăna cu lumina soarelui sau cu cea a lunii, ci era doar lumina sobei atunci când e bine umplută cu lemne. De câte ori se deschidea ușița sobei, limbi de foc îi ieșeau din gură; se vede că era un obicei de-al ei.
O flacără juca, roșiatică, pe fața cea albă a omului de zăpadă și pe pieptul lui, îmbujorându-l.
„Nu mai pot răbda!” strigă el. „Ce frumoasă e când scoate limba!”
Noaptea fu foarte lungă, dar omului de zăpadă nu i se păru așa; era pierdut în gândurile-i care-l făceau să freamăte de plăcere și ele înghețau până pârâiau.
A doua zi dimineață geamurile de la odaia de la subsol erau acoperite de gheață. Pe ele se puteau vedea cele mai frumoase flori de gheață pe care și le putea dori un om de zăpadă, dar, din cauza florilor de gheață, nu se mai vedea soba. Geamurile nu se dezghețau, așa că nu mai putea vedea soba. Scârțâiau și pocneau. Era chiar vremea de care un om de zăpadă s-ar fi bucurat până-n străfundul inimii. Dar el nu se bucura; și, într-adevăr, cum s-ar fi putut bucura de ceva, când el era răpus de dorul după sobă?
„E o boală teribilă pentru un om de zăpadă,” zise dulăul. Am avut-o și eu, dar mi-a trecut. Du-te! Du-te! Marș! O să se schimbe vremea.”
Și vremea se schimbă, într-adevăr; veni moina! Cu cât era moina mai mare, cu atât omul de zăpadă se făcea tot mai mic. Dar nu s-a plâns nicio clipă și ăsta-i un semn de netăgăduit.
Într-o dimineață se prăbuși. Și, ce să vezi! În locul în care stătuse, acum se vedea ceva ca o coadă de mătură înfiptă în pământ.
Era stâlpul în jurul căruia îl construiseră băieții.
„Acum înțeleg de ce tânjea atât de mult după sobă,” zise câinele din curte. „omul de zăpadă avea în trupu-i o lopățică de scos cenușa din sobă; iată ce se mișca în lăuntrul lui. Acum s-a dus și el. Du-te! Du-te! Marș!”
Curând trecu și iarna.
„Du-te! Du-te! Marș!” lătra câinele din curte. Dar fetițele cântau în casă:

O, vinariță, răsari din pământ, proaspătă și mândră, și umple țara!
Și tu, salcie, atârnă-ți mănușile de lână-n cui! A venit primăvara!
Vino cucule și tu, ciocârlie, veniți și cântați! Primăvara-i stăpână!
Februarie-i pe sfârșite, vremea se-mbună!
Cântă, cucule! Cu-cu! Și eu cânt cu tine.
Vino, soare drag! Vino mai des, cerurile-s senine!

(fragment din poemul său Primăvara în iarnă, Basnaes, 1860)

Și nimeni nu se mai gândi la Omul de zăpadă.

The Snowman, Jan Walraven (1827-1863)

THE SNOW MAN

«It’s so bitterly cold that my whole body crackles!» said the Snow Man. «This wind can really blow life into you! And how that glaring thing up there glares at me!» He meant the sun; it was just setting. «She won’t make me blink; I’ll hold onto the pieces.»
«The pieces» were two large triangular pieces of tile, which he had for eyes. His mouth was part of an old rake, hence he had teeth. He had been born amid the triumphant shouts of the boys, and welcomed by the jingling of sleigh bells and the cracking of whips from the passing sleighs.
The sun went down, and the full moon rose, big and round, bright and beautiful, in the clear blue sky.
«Here she comes again from the other side,» said the Snow Man, for he thought it was the sun showing itself again. «Ah, I’ve cured her of staring, all right. Now let her hang up there and shine so that I can see myself. If I only knew how to move from this place – I’d like so much to move! If I could, I’d slide along there on the ice, the way I see the boys slide, but I don’t know how to run.»
«Away! Away!» barked the old Watchdog. He was quite hoarse from the time when he was a house dog lying under the stove. «The sun will teach you how to run. I saw your predecessor last winter, and before that his predecessor. Away! Away! And away they all go!»
«I don’t understand you, friend,» said the Snow Man. «Is that thing up there going to teach me to run?» He meant the moon. «Why, she was running the last time I saw her a little while ago, and now she comes sneaking back from the other side.»
«You don’t know anything at all,» replied the Watchdog. «But then, of course, you’ve just been put together. The one you are looking at now is called the moon, and the one who went away was the sun. She will come again tomorrow, and she will teach you to run down into the ditch. We’re going to have a change of weather soon; I can feel it in my left hind leg; I have a pain in it. The weather’s going to change.»
«I don’t understand him,» said the Snow Man to himself, «but I have a feeling he’s talking about something unpleasant. The one that stared at me and went away, whom he called the sun, is no friend of mine either, I can feel that.»
«Away! Away!» barked the Watchdog, and then he walked around three times and crept into his kennel to sleep.
The weather really did change. Early next morning a thick, damp mist lay over the whole countryside. At dawn a wind rose; it was icy cold. The frost set in hard, but when the sun rose, what a beautiful sight it was! The trees and bushes were covered with hoarfrost and looked like a forest of white coral, while every twig seemed smothered with glittering white flowers. The enormously many delicate branches that are concealed by the leaves in summer now appeared, every single one of them, and made a gleaming white lacework, so snowy white that a white radiance seemed to spring from every bough. The birch waved in the wind, as if it had life, like the rest of the trees in the summer. It was all wonderfully beautiful. And when the sun came out, how it all glittered and sparkled, as if everything had been strewn with diamond dust, and big diamonds had been sprinkled on the snowy carpet of the earth; or one could also imagine that countless little lights were gleaming, brighter even than the snow itself.
«It’s wonderfully beautiful!» said a young girl, who had come out into the garden with a young man. They stopped near the Snow Man and gazed at the flashing trees. «Summer can’t show us a lovelier sight!» she said, and her eyes sparkled with delight.
«And we can’t have a fellow like this in the summertime, either,» the young man agreed, as he pointed to the Snow Man. «He’s splendid.»
The young girl laughed, nodded to the Snow Man, and then danced over the snow with her friend – over snow that crackled under their feet as though they were walking on starch.
«Who were those two?» asked the Snow Man of the Watchdog. «You’ve been around this yard longer than I have. Do you know them?»
«Of course I know them,» said the Watchdog. «She pets me, and he once threw me a meat bone. I don’t bite those two.»
«But what are they supposed to be?» asked the Snow Man. «Sweethearts!» replied the Watchdog. «They’ll go to move into the same kennel someday and gnaw the same bone together. Away! Away!»
«But are they as important as you and I?» asked the Snow Man.
«Why, they are members of the master’s family,» said the Watchdog. «People certainly don’t know very much if they were only born yesterday; I can tell that from you. Now I have age and knowledge. I know everybody here in the house, and I know a time when I didn’t have to stand out here in the cold, fastened to a chain. Away! Away!»
«The cold is lovely,» said the Snow Man. «But tell me, tell me. Only don’t rattle that chain; it makes me shiver inside when you do that.»
«Away! Away!» barked the Watchdog. «They used to tell me I was a pretty little puppy, when I lay in a velvet-covered chair, up in the master’s house, or sat in the mistress’ lap. They used to kiss me on the nose and wipe my paws with an embroidered handkerchief.
«They called me ‘the handsomest’ and ‘little puppsy-wuppsy.’ But then I grew too big for them to keep, so they gave me away to the housekeeper. That’s how I came to live down in the basement. You can look down into it from where you’re standing; you can look right into the room where I was master, for that was what I was to the housekeeper. Of course, the place was inferior to that upstairs, but I was more comfortable there and wasn’t constantly grabbed and pulled about by the children as I had been upstairs. I had just as good food as ever, and much more of it. I had my own cushion, and then there was a stove, which is the finest thing in the world at this time of year. I crept right in under it, so that I was out of the way. Ah, I still dream of that stove sometimes. Away! Away!»
«Does a stove look so beautiful?» asked the Stone Man. «Does it look like me?»
«It’s just the opposite of you. It’s as black as coal and has a long neck and a brass stomach. It eats firewood, so that fire spurts from its mouth. You must keep beside it or underneath it; it’s very comfortable there. You must be able to see it through the window from where you’re standing.»
Then the Snow Man looked, and he really saw a brightly polished thing with a brass stomach and fire glowing from the lower part of it. A very strange feeling swept over the Snow Man; he didn’t know what it meant, and couldn’t understand it, but all people who aren’t snow men know that feeling.
«Why did you leave her?» asked the Snow Man, for it seemed to him that the stove must be a female. «How could you leave a place like that?»
«I was compelled to,» replied the Watchdog. «They turned me outside and chained me up here. You see, I had bitten the youngest of the master’s children in the leg, because he had kicked away a bone I was gnawing. ‘A bone for a bone,’ I always say. They didn’t like that at all, and from that time I’ve been chained out here and have lost my voice. Don’t you hear how hoarse I am? Away! Away! And that was the end of that!»
But the Snow Man wasn’t listening to him any longer. He kept peering in at the housekeeper’s basement room, where the stove stood on its four iron legs, just about the same size as the Snow Man himself.
«What a strange crackling there is inside me!» he cried. «I wonder if I’ll ever get in there. That’s an innocent wish, and our innocent wishes are sure to be fulfilled. It is my only wish, my biggest wish; it would almost be unfair if it wasn’t granted. I must get in and lean against her, even if I have to break a window.»
«You’ll never get in there,» said the Watchdog. «And if you go near that stove you’ll melt away! Away!»
«I’m as good as gone, anyway,» replied the Snow Man. «I think I’m breaking up.»
All day long the Snow Man stood looking in through the window. At twilight the room grew still more inviting; a mild glow came from the stove, not like the moon or the sun either, but just like the glow of a stove when it has been well filled. Every time the room door was opened, the flames leaped out of the stove’s mouth; this was a habit it had. The flame fell distinctly on the white face of the Snow Man and glowed ruddy on his breast.
«I can’t stand it any longer!» he cried. «How beautiful she looks when she sticks out her tongue!»
The night was very long, but it didn’t seem long to the Snow Man; he stood lost in his own pleasant thoughts, and they froze until they crackled.
In the morning the windowpanes of the basement room were covered with ice. They showed the most beautiful ice flowers that any Snow Man could desire, but they hid the stove. The windowpanes wouldn’t thaw, so he couldn’t see the stove. It creaked, and it crackled.
It was just the sort of weather a Snow Man should most thoroughly enjoy. But he didn’t enjoy it; indeed, how could he enjoy anything when he was so stove-sick?
«That’s a terrible sickness for a Snow Man,» said the Watchdog. «I’ve also suffered from it myself, but I got over it. Away! Away! There’s going to be a change in the weather.»
And there was a change in the weather; it began to thaw! The thaw increased, and the Snow Man decreased. He never complained, and that’s an infallible sign.
One morning he collapsed. And behold! where he had stood there was something like a broomstick sticking up from the ground.
It was the pole the boys had built him up around.
«Now I can understand why he had such an intense longing for the stove,» said the Watchdog. «The Snow Man has had a stove rake in his body; that’s what moved inside him. Now he has gotten over that, too. Away! Away!»
And soon the winter was over, too.
«Away! Away!» barked the Watchdog. But the little girls in the house sang:

Oh, woodruff, spring up, fresh and proud, round about!
And, willow tree, hang your woolen mitts out!
Come, cuckoo and lark, come and sing!
At February’s close we already have spring.
Tweet-tweet, cuckoo! I am singing with you.
Come out, dear sun! Come often, skies of blue!
And nobody thought any more about the Snow Man.

The Snow Man – A translation of Hans Christian Andersen’s «Sneemanden» by Jean Hersholt.
andersen.sdu.dk/vaerk/hersholt/TheSnowMan_e.html.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Răscoala curcanilor Washington, Diana Negre

La fel ca în fiecare an, în aceste zile, curcanul revine în actualitatea americană, unde, de data aceasta, s-a întors mult mai discret decât de obicei.
Nu pentru că ar renunța americanii la festinul cu friptură de curcan de Sărbătoarea Recunoștinței, în joia a patra din noiembrie. Se întâmplă, însă, că, fie sunt mai puțini invitați la masă, fie că lumea se cam plictisește de carnea de curcan.
Curcanul, în SUA, este, mai degrabă, un simbol al prostiei, dar pentru că curcani sunt din belșug, și pentru că friptura de curcan la cuptor de Ziua Recunoștinței în America a devenit de mult o tradiție, americanii îi mănâncă. Cam 88%. Restul de 12% îl reprezintă străinii și puținii americani care vor să rupă tradiția.
Totuși, se mănâncă mai puțin curcan în SUA. Sunt mai puțin comeseni de ZR. Sau carnea de curcan un este atât de gustoasă.
Aceast a fost ultima Zi a Recunoștinței de dinaintea viitoarelor alegeri prezidențiale, de la începutul lunii noiembrie din 2024.
Și dacă câștigă, și dacă pierde, președintele Biden va mai avea ocazia să ierte alți doi curcani, așa cum e tradiția, și va putea să se pregătească pentru o sărbătorire nostalgică, dacă e înfrânt, sau pentru un festin entuziast, dacă obține victoria în alegeri, lucru care, acum, pare a fi foarte dificil.

La rebelión de los pavos Washington, Diana Negre

Como cada año por estas fechas, los pavos han vuelto a la actualidad norteamericana, pero lo han hecho de una forma algo más discreta de lo habitual.
No se trata de que los norteamericanos renuncien a sus comilonas basadas en pavo para celebrar el Día de Acción de Gracias, el cuarto jueves de noviembre, sino que la cantidad de ave ingerida es menor, ya sea porque hay menos comensales en las festividades familiares, o porque la gente se va cansando de esta carne insípida y abundante. Es en este sentido que se puede hablar de una revolución gastronómica, no por parte de los pavos convertidos en manjar, sino de los comensales que parecen menos respetuosos para con el ave tradicional.
La imagen del pavo en Estados Unidos no es exactamente positiva, pues se les utiliza como una muestra de estupidez, pero son tan abundantes y comunes en el país que parecen imprescindibles, especialmente en estas festividades.
Nada menos que el 88% de los residentes en Estados Unidos celebran ese día tan señalado comiendo pavo y es probable que el 12% restante sea un contingente de extranjeros y de unos pocos norteamericanos decididos a romper con la tradición.
La reducción en el consumo de pavo contrasta con el creciente perímetro abdominal de los ciudadanos norteamericanos, por lo que la explicación más aceptada para la reducción en el tamaño de las aves que adornan las mesas del país es que alrededor de la mesa se sienta menos gente que antes, más bien que la moderación en la ingesta.
Sea cual fuere el motivo, la reducción en el tamaño de cualquier porción es excepcional, pues aquí todo parece ir en aumento y los comensales están dispuestos siempre a llevarse las sobras a su casa, algo para lo que están bien preparados los restaurantes, con sus envases de plástico que ofrecen a los clientes.
El gusto por viajar está en claro retroceso, cosa comprensible ante los retrasos, carestía y aglomeraciones, además de la dificultad de las comunicaciones una vez llegados al aeropuerto de origen: en este país de distancias continentales, es fácil perder cuatro o cinco horas entre el punto de salida o entrada y el aeropuerto más próximo.
Una vez llegados a la reunión familiar, les espera un ave generalmente sin sabor, no sometida a los adobes que acostumbramos a utilizar en nuestras latitudes. Es algo que los comentarios califican de carne “de gusto suave”, descripción que utilizan en vez de insípida, que sería la calificación más adecuada.
Esta es la última celebración del Día de Acción de gracias antes de las próximas elecciones presidenciales, a principios de noviembre de 2024. Tanto si las gana como si las pierde, el presidente Biden todavía tendrá ocasión de perdonar dos nuevos pavos como es tradicional y también podrá prepararse, tanto para una celebración nostálgica, tras una derrota electoral, como una fiesta entusiasta si consigue la victoria electoral, que tan difícil parece ahora.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Bidenomics: nu prea merge Washington, Diana Negre

Cu toate că în mod oficial încă nu a început campania electorală în SUA, ambele partide precum și diferiți candidați deja se luptă pentru a rămâne sau pentru a ajunge la Casa Albă. Desigur, diferă mult felul în care procedează actualul locatar al biroului oval, pe de o parte, și rivalii săi, pe de altă parte.
Cu tot avantajul pe care îl are fostul președinte Trump în sondajele de opinie, încă nu se poate ști cine va reprezenta Partidul Republican la alegerile de anul viitor, însă, deocamdată, Partidul Democrat are deja un candidat în persoana actualului președinte, Joe Biden, care pare decis să le ceară americanilor să-l aleagă din nou.
Nu-i va fi ușor. Nu atât din cauza vârstei sale înaintate, care îi îndepărtează pe zi ce trece pe majoritatea alegătorilor din propriul său partid, care ar prefera un alt candidat, cât din cauza rezultatelor pe care le are, deocamdată, campania sa.
Biden pare a fi convins că politica sa economică ar fi calea spre succesul electoral și nu încetează să-și ridice în slăvi „Bidenomics”, o denumire care îi place foarte mult atunci când se referă la politica sa economică: crezând că e un succes, îi aplică propriul său nume, Biden, ca pe un atu electoral.
Dintr-un anumit punct de vedere, politica sa economică poate părea un succes: inflația a scăzut, țara generează mai multă bogăție, iar bursele au ieșit din puțul în care au stat mai multe luni.
Așa se văd lucrurile dinspre președinte, dinspre colaboratorii săi, dinspre întreprinzătorii care îl sprijină și dinspre clasele politice și financiare ale marilor orașe americane.
Însă, acesta nu este și punctul de vedere al majorității din țară, ori, se știe că voturile depind de numărul locuitorilor, nu de puterea economică a alegătorilor.
Când va veni vremea să obțină rezultate electorale, lui Biden îi va fi foarte greu.. dar, deocamdată, nu-și dă seama de aceasta: cei din jurul său nu fac parte din marea majoritate a americanilor, căci ei reprezintă o clasă privilegiată, datorită nivelului lor de educație și situației lor profesionale.
Este o clasă mulțumită de situația actuală, însă, numericește este foarte mică: 10% din populația SUA deține 69% din bogăția țării. Dacă pentru restul de 90% rămâne doar 31% din bogăție, situația este și mai rea dacă analizăm această majoritate a populației: 50% din țară rămâne cu doar 2,5% din ceea ce generează economia SUA. Ori, jumătate din țară… sunt multe voturi!
Inegalitatea economică nu este ceva nou, însă s-a tot adâncit în ultimele decenii, iar Partidul Democrat se pare că nu-și dă seama de nemulțumirea pe care o creează o asemenea situație și nici de resentimentul din grupurile care în mod tradițional sunt cei care votează cu acest partid, dar, cu care, nu se află în contact: prosperitatea economică nu ajunge și la ei, salariile lor nu cresc nici măcar pentru a acoperi inflația.
În vremea mandatului lui Trump, situația a fost diferită: sectoarele mai slabe ale economiei s-au revigorat mai mult decât alte grupuri odinioară avantajate. Atunci, ca și acum, elitele academice și politice, ferm găzduite de tabăra Democrată, nu numai că trăiau mai bine, dar nu-și ascundeau sila față de masele inculte.
Disprețul acesta a fost evident atunci când Hillary Clinton a fost candidată prezidențială și a calificat simpatizanții lui Donald Trump ca fiind „deplorabili.” Acum, Biden nu comite o asemenea eroare, însă, dă asigurări că „Bidenomics”, adică, politica sa economică, funcționează. Funcționează, într-adevăr, pentru el și pentru ceilalți privilegiați. Însă, numai pentru ei.
O astfel de miopie politică nu este nouă, dar ceea ce surprinde este că de ea suferă tocmai Partidul Democrat, care, în mod tradițional se sprijinea pe grupurile defavorizate.
Vechea glumă politică conform căreia „Dumnezeu îi ajută pe cei care știu să se ajute, căci de ceilalți se ocupă democrații” nu mai servește, iar alianțele sociale se află într-un proces de realiniere: în rândurile republicanilor sunt din ce în ce mai mulți negri și hispani. Acest partid devine, dintr-un partid al elitelor, unul al maselor. Mai înainte, elitele erau republicane, acum sunt democrate, în timp ce privilegiații republicani de odinioară au ajuns, în prezent, oameni de rând.

Bidenomics: funciona al revés Washington, Diana Negre

La campaña electoral norteamericana no ha comenzado oficialmente, pero ambos partidos y sus varios candidatos están ya luchando por quedarse o llegar a la Casa Blanca, aunque la forma de hacerlo es muy diferente para su actual ocupante, que para sus rivales.
A pesar de la ventaja que el ex presidente Trump lleva en las encuestas de opinión, no podemos aún saber quién representará al Partido Republicano en los comicios del año próximo, pero, de momento, el Partido Demócrata sí tiene ya un candidato en el actual presidente, Joe Biden, quien parece decidido a pedir al pueblo norteamericano que renueve su mandato.
No le será fácil. No solo por las limitaciones derivadas de su avanzada edad, cada día más evidente y que alejan a una mayoría de votantes de su propio partido que preferirían otro candidato, sino por el planteamiento que de momento está dando a su campaña.
Biden parece convencido de que su política económica es la vía hacia el éxito electoral y no para de ensalzar su “Bidenomics”, un nombre que parece gustarle para referirse a su política económica: No solamente señala el motivo de su éxito, sino que lleva el apellido Biden y probablemente cree que es una buena baza electoral.
Y ciertamente, desde algún punto de vista, su política económica puede verse como un éxito: la inflación ha bajado, el país genera más riqueza y las bolsas han salido del pozo en que estuvieron durante unos meses.
Pero este es el punto de vista del presidente, de sus colaboradores, de los empresarios que lo apoyan y de las clases políticas y financieras de las grandes ciudades norteamericanas. Pero no lo es de la mayoría del país y los votos se cuentan por número de habitantes -no por la potencia económica de los votantes.
A la hora de obtener resultados electorales, Biden lo tiene difícil …pero no lo sabe: la gente que le rodea no pertenece a la mayoría económica, sino que es de una clase privilegiada por su nivel de educación y su situación profesional.
Es una clase satisfecha con la situación actual, pero es muy pequeña: el 10% de la población norteamericana se reparte el 69% de la riqueza del país. Si para el 90% restante tan solo queda el 31%, la situación es aún peor si analizamos esta gran mayoría: nada menos que el 50% del país se queda con tan solo el 2.5% de lo que genera la economía de Estados Unidos. Y la mitad del país son muchos votos.
La desigualdad económica no es nueva, pero no ha hecho más que crecer en las últimas décadas y el Partido Demócrata parece no darse cuenta de la insatisfacción que semejante situación crea y del resentimiento entre grupos que tradicionalmente son sus votantes pero con los que tiene poco contacto: la bonanza económica no la notan, sus sueldos no suben ni siquiera al nivel de la inflación.
La situación fue diferente durante el mandato de Trump: los sectores más débiles de la economía vieron su situación mejorar más que otros grupos habitualmente aventajados. Entonces, como ahora, las élites académicas y políticas, firmemente afincadas en el bando Demócrata, no solo vivían mejor, sino que no ocultaban su menosprecio por las masas incultas ,
El menosprecio ya fue evidente cuando Hillary Clinton era candidata presidencial y calificó de “deplorables” a los simpatizantes de Donald Trump. Ahora, Biden no comete semejante error, pero asegura que su “Bidenomics” funciona. Y sí, funciona para él y los demás privilegiados. Pero solamente para ellos.
Semejante miopía política no es una novedad, pero sorprende a muchos que se dé precisamente en el Partido Demócrata, que tradicionalmente apelaba a grupos desfavorecidos.
El viejo chiste político de “Dios ayuda a quien sabe ayudarse. Los demócratas se ocupan de los demás” ya no sirve y las alianzas sociales están en un proceso de realineamiento: cada vez hay más negros y latinos en las filas republicanas, que va pasando de ser partido de las élites al de las masas. Antes, las élites eran republicanas, hoy, son demócratas, mientras que los otrora privilegiados republicanos son hoy el pueblo llano.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Vremea ursuleților panda Washington, Diana Negre

În urmă cu câteva săptămâni, capitala Americii a avut niște zile de adevărat doliu, deoarece parcul său zoologic și-a pierdut una dintre cele mai mari atracții: administrația americană restituia ursuleții panda Chinei.
Ursuleții panda fuseseră trimiși pentru diferite grădini zoologice ca mostră de bunăvoință și cu dorința de a promova bunele relații dintre China și SUA, iar sfârșitul prezenței lor a coincis cu o creștere a tensiunii dintre cele două țări, datorate neînțelegerilor geopolitice, dar și situației economice a Chinei, care nu mai este atât de înfloritoare.
Pentru oamenii de afaceri americani, care au investit in China miliarde de dolari, situația actuală nu este una pozitivă: relativa stagnare a economiei chinezești este o problemă care se tot agravează din cauza comportamentului Beijing-ului: chinezi aduc întreprinderile străine în fața tribunalelor și strâng cercul în jurul lor cu noi legi pentru a le putea acuza de fraudă sau spionaj.
Când președintele Chinei a fost la San Francisco, s-a întâlnit cu reprezentanți ai acestor mari întreprinderi, de la Apple la Boeing sau Pfizer. A fost o întâlnire așteptată cu mare interes de către oamenii de afaceri și de autoritățile municipale: orașul Los Angeles a arătat că ținea mult la succesul acestei întâlniri și chiar a luat măsuri ca străzile să fie curate, iar corturile de campanie ale imigranților să fie înlăturate din zonele apropiate de locul unde avea loc întâlnirea.
Oamenii de afaceri au plătit prețuri mari pentru a putea participa la această întâlnire, dar au rămas decepționați până la urmă: președintele Xi Jinping nu a promis niciun fel de stimuli economici, nici vreo diminuare a presiunii polițienești asupra întreprinderilor străine, și nici vreo facilitare a tranzacțiilor comerciale. Pentru interlocutorii americani a fost o surpriză neplăcută, decepționantă, însă a avut și ceva pozitiv, căci, relațiile nu s-au rupt, iar partea chineză a arătat o oarecare voință de a dialoga.
A contrastat puternic cu prima întâlnire dintre mandatarii celor două țări de acum o jumătate de secol, când președintele american de atunci, Richard Nixon, s-a întâlnit cu Mao Tse Tung și s-a deschis calea spre un comerț intens între SUA și China, precum și spre spectaculoasa creștere economică a chinezilor.
Un succes slab au avut și convorbirile cu omologul său american, Joe Biden, convorbiri dominate de o totală lipsă de entuziasm, dar din care a rezultat, totuși, dorința celor două țări de a-și menține și îmbunătăți relațiile.
Probabil nu s-a trecut mult de aceste dorințe și declarații de bunăvoință, deoarece Biden a comis greșeala de a spune adevărul în fața mijloacelor de informare:când a fost întrebat despre acreditările democratice ale lui Xi Jinping, Biden l-a calificat, fără menajamente, ca fiind un dictator, știind că Beijing-ul se irită la asemenea declarații.
Dacă Xi Jinping nu părea să audă sau să înțeleagă neliniștile politice și comerciale ale interlocutorilor săi, în schimb, a venit cu un mărinimos gest popular: a dat asigurări că China este dispusă să trimită din nou ursuleți panda la grădinile zoologice americane. Gestul nu-i va consola probabil pe oamenii de afaceri americani, însă îi va bucura pe copii, pe adulți și pe cultivatorii de bambus.

La hora de los pandas Washington, Diana Negre

Hace unas pocas semanas, la capital norteamericana pasó unos días de casi duelo cuando su parque zoológico perdió una de sus mayores atracciones: los osos panda chinos, que el gobierno norteamericano tenía que devolver a su país de origen.
Enviados a varios zoológicos del país como una muestra de buena voluntad y deseo de fomentar las buenas relaciones entre China y Estados Unidos, su marcha coincidió con un aumento de tensiones entre ambos países, en parte por los desencuentros geopolíticos, en parte por la situación económica china, menos floreciente que en los últimos años.
Para los empresarios norteamericanos, que han invertido en China miles de millones de dólares, la situación actual no es positiva: el relativo estancamiento de la economía china representa un problema que se ve agravado por el comportamiento de Pekín a la hora de perseguir judicialmente a empresas extranjeras y va estrechando el cerco con nuevas leyes que permiten acusarlas de fraude o espionaje.
Cuando el presidente chino visitó San Francisco, se reunió con representantes de estas grandes empresas, desde Apple a Boeing o Pfizer. Fue una reunión esperada con tanto interés por los empresarios como por las autoridades municipales: la ciudad demostró que le iba mucho en el éxito de este encuentro y hasta decidió limpiar de basura y de tiendas de campaña las zonas próximas al encuentro.
Pero si los empresarios pagaron elevadas sumas por asistir, quedaron decepcionados: el presidente Xi Jinping no prometió estímulos económicos, ni reducir la presión policial sobre estas empresas extranjeras, ni facilitar las transacciones comerciales. Fue una sorpresa desagradable para los interlocutores norteamericanos, quienes en sus comentarios señalaron su desencanto, pero dijeron que la reunión había sido positiva porque al menos no se rompieron lazos y la parte china demostró una remota voluntad de diálogo.
Un gran contraste entre esta situación y la primera reunión entre los mandatarios de ambos países hace medio siglo, cuando el entonces presidente Nixon se reunión con Mao Tse Tung y abrió el camino para el intenso comercio entre ambos países -y el espectacular crecimiento chino.
Parece que el mismo tenor, es decir, un logro escaso y un entusiasmo nulo, dominó en las conversaciones con su homólogo norteamericano, Joe Biden, quien señaló que ambos países mostraron deseos de mantener y mejorar sus relaciones.
Pero probablemente no se pasó mucho más allá de estos deseos y declaraciones de buena voluntad, porque Biden cometió el error de decir la verdad a los medios informativos:
Cuando le preguntaron acerca de las credenciales democráticas de Xi Jinping, Biden no tuvo reparo alguno en calificarlo de dictador, a pesar de que semejantes declaraciones levantaron las iras de Pekín en ocasiones anteriores.
Si Xi Jinping no parecía oir o entender las inquietudes políticas y comerciales de sus interlocutores, lo compensó con un magnánimo gesto popular: aseguró que la China estaba dispuesta a mandar nuevamente osos panda a los zoológicos norteamericanos. Algo que tal vez no consuele a empresarios y generales, pero deleitará a niños, adultos y cultivadores de bambú.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Căscat electoral Washington, Diana Negre

În SUA, mijloacele de informare își bombardează cititorii sau telespectatorii cu informații electorale cu mult înainte de alegeri, care se țin tot la patru ani, chiar de la crearea acestei țări, lăsând pe un plan secund celelalte activități, precum și restul lumii.
La ultimele alegeri din partid, panorama a fost asfixiantă: Donald Trump și soția sa au coborât pe scara mecanică a edificiului lor pentru a-și anunța candidatura, încă din iunie 2017, cu un an și jumătate înaintea alegerilor care l-au adus la Casa Albă. Succesorul său, Joe Biden, s-a grăbit și mai mult, căci a făcut anunțul în luna aprilie a anului 2019, adică cu 19 luni înaintea alegerilor.
În acest răstimp, ziarele și televiziunile par să fi uitat de restul lumii și de țară, cu toate că unele situații meritau tot atâta sau chiar mai multă atenție.
De data aceasta, lucrurile sunt diferite: ambii candidați au făcut cunoscut cu mult timp înainte că aveau de gând să se prezinte pentru un nou mandat la scrutinul din noiembrie anul viitor, așa că interesul mijloacelor de informare a scăzut mult, atât de mult încât publicul are posibilitatea să urmărească alte informații mai importante pentru viața lui, decât victoriile sau înfrângerile candidaților prezidențiali.
O mostră în acest sens a fost ultima dezbatere a candidaților. Partidul Democrat nu organizează asemenea dezbateri, deoarece posibilii candidați nu îndrăznesc să-l sfideze pe un locatar al Casei Albe din propriul lor partid, însă, la republicani, lupta pentru a obține candidatura continuă, cu tot avantajul foarte mare pe care îl are fostul președinte Trump, căruia sondajele îi dau peste 50% din intenția de vot a republicanilor pentru a-și desemna candidatul.
Miercurea trecută, aspiranții republicani s-au reunit, din nou, pentru dezbateri, însă acestea cu greu au putut fi urmărite, deoarece aproape nicio televiziune nu le-a transmis, nici măcar principalul mijloc de orientare conservatoare, FOX, care și-a continuat programele informative normale, dând doar niște note scurte despre acest eveniment.
La fel s-a întâmplat și a doua zi, când informațiile despre dezbateri erau alături de multe alte chestiuni, dând ziarele și canalele de televiziune o dovadă singulară de bun simț.
Republicanii au candidați buni dintre care să aleagă: atât fosta ambasadoare la ONU, Vicky Haley, cât și actualul guvernator al Floridei, Ron DeSantis, precum și senatorul negru, Tim Scott, se bucură de sprijin consistent. Desigur, ei se află mult în urma lui Trump, însă, dacă fostul președinte se retrage, oricare dintre ei ar putea culege sprijinul partidului lor.
iAr fi o mare neplăcere pentru Biden care, poate, s-ar vedea obligat să renunțe la campania sa și să lase calea liberă pentru cineva cu mai multe facultăți. Cineva care chiar ar putea câștiga… astfel încât, alegerile ar putea atrage, din nou, interesul publicului.

Bostezos electorales Washington, Diana Negre

Las elecciones norteamericanas se celebran cada cuatro años desde que existe el país, pero los medios informativos martillean a sus sufridos lectores o espectadores con informaciones electorales desde mucho antes y dejan en segundo plano al resto de actividades e incluso el resto del mundo.
En los últimos comicios el panorama fue asfixiante en este sentido: Donald Trump y su mujer bajaron por la escalera mecánica de su edificio para anunciar su candidatura en junio de 2017, casi año y medio antes de los comicios que lo llevaron a la Casa Blanca. Su sucesor, Joe Biden,se adelantó aún más,pues lo hizo en abril de 2019, nada menos que 19 meses antes de las elecciones.
En ese tiempo,diarios y televisiones parecían olvidarse del resto del mundo y del país,a pesar de situaciones que merecían tanta o más atención.
Esta vez, las cosas son diferentes: ambos candidatos ya dejaron saber hace tiempo que pensaban presentarse, el noviembre del año próximo, pero el interés de los medios informativos es muchísimo menor, hasta el punto de que el público tiene ahora la posibilidad de seguir otras informaciones que afectan sus vidas mucho más que las victorias o derrotas de los candidatos presidenciales.
Un botón de muestra fue el último debate de candidatos. En el Partido Demócrata no hay tales debates pues los posibles candidatos no parecen atreverse a desafiar a un ocupante de la Casa Blanca de su propio partido, pero entre los republicanos la lucha continúa para obtener la candidatura, a pesar de la gran ventaja que lleva el ex presidente Trump, a quien las encuestas le dan más del 50% de la intención de voto republicano a la hora de elegir candidato.
Este miércoles, los aspirantes republicanos se reunieron nuevamente para un debate pero era difícil seguirlo: casi ningún canal de televisión lo transmitió, ni siquiera el principal medio de orientación conservadora, Fox, que siguió con sus informativos normales y tan solo dio breves notas del evento.
Otro tanto ocurrió el día siguiente, en que los informes acerca del debate compartían las pantallas con muchas otras cuestiones, en una infrecuente muestra de sentido común por parte de diarios y canales televisivos.
Es probable que el desinterés se deba a la gran probabilidad que Trump tiene de convertirse en el candidato presidencial, pero hay posibilidades reales de que esto no suceda a causa de sus problemas legales, lo que seguramente sería una gran ventaja para el Partido Republicano: a pesar de la senilidad generalmente reconocida del actual presidente Biden, una gran parte del país no está preparada para soluciones ultra conservadoras, ni para las declaraciones hiper simplificadas de Trump, hasta el punto de que no está claro que, a la hora de escoger entre dos malos, el electorado no opte nuevamente por Biden.
La situación sería muy diferente con otro candidato republicano: Biden no parece dispuesto a renunciar a un nuevo mandato y la opinión pública le es muy negativa, con más de la mitad de la población convencida de que no tiene las facultades mentales para el cargo, además de estar descontenta por la situación económica.
Es un campo abonado para los republicanos, que tienen, además, buenos candidatos para escoger: tanto la ex embajadora ante la ONU, Vicky Haley, como el actual gobernador de Florida, Ron DeSantis, como el senador negro, Tim Scott, tienen buen apoyo entre los republicanos. Cierto que están muy por debajo de Trump, pero si el ex presidente se retira, cualquiera de ellos puede recoger el apoyo de sus seguidores.
Sería un disgusto para Biden quien, tal vez, se vería obligado a renunciar a la campaña y dejar el camino a alguien con mayores facultades. Alguien que pudiese incluso ganar… con lo que las elecciones volverían a atraer el interés del público.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Lumea pe dos Washington, Diana Negre

Cu toate că alegerile americane încă sunt departe, situația internațională intervine deja în planurile ambelor partide, mai ales în cel democrat, care se confruntă cu o uimitoare situație de alianțe încrucișate. Aceasta se datorează unui lucru nebănuit acum câteva săptămâni: lupta Israelului împotriva organizației Hamas, după atacul din octombrie. Partidul Democrat trebuie să facă față protestelor alegătorilor săi tradiționali care îi reproșează sprijinul acodat Israelului. De fapt, politica pe care o promovează SUA de un secol încoace favorizează Israelul și oricare partid s-ar afla la putere o susține. Acum, însă, democrații se văd nevoiți s-o promoveze, în ciuda protestelor pro-palestiniene care nu se îndreaptă împotriva republicanilor, ci împotriva chiar a liderilor democrați. Ca lucrurile să fie și mai dificile, numărul simpatizanților cauzei palestiniene, sau, în general ai cauzei lumii arabe, a tot crescut, din cauza imigrației, iar acum în Congres există legiuitori democrați de origine arabă, care protestează împotriva propriului lor partid. În schimb, republicanii nu mai atacă politica guvernului căreia de obicei i se opun, pentru că susțin Israelul. Situația pare ironică: dacă votul palestino-arab este democrat, la fel este și cel al populației evreiești, ceea ce face ca administrația președintelui Biden să aibă mâinile legate – și criticile garantate: dacă va continua să sprijine Israelul, se va trezi cu proteste din partea aripii progresiste a partidului, unde se pot auzi chiar și sloganuri în stil nazist. Dacă își moderează sprijinul pentru Tel Aviv, ar putea pierde sprijinul evreilor americani, ceea ce ar fi foarte grav, dat fiind faptul că aceștia controlează mass-media și marile resurse economice. Există contradicții și în relațiile cu China, o țară care copleșește, în mod tradițional, comerțul exterior și nivelurile de creștere: acum, gigantul chinez pare să bată pasul pe loc, în timp ce creșterea din SUA e invidiată de toată lumea. Beijingul este îngrijorat de faptul că piața financiară americană își reduce capitalurile investite în China.Sunt lucruri care vor fi abordate la summitul Cooperării Asia-Pacific de săptămâna viitoare, dar discuțiile nu vor putea schimba realitățile economice care îi redau SUA situația privilegiată de care au beneficiat ani de zile. Contradicțiile abundă și în politica electorală: este un lucru dovedit încă de la crearea Uniunii Americane că alegerile sunt câștigate doar de candidații Partidului Democrat sau de cei ai Partidului Republican. Atunci când apare câte un „independent,” el alterează rezultatele marilor partide, deși nu câștigă niciodată. Acum,când candidații ambelor partide,Biden și Trump,nu mai prezintă prea multă atractivitate,pare a fi vremea independenților. Unul s-a prezentat:Robert Kennedy,nepotul președintelui asasinat,John Kennedy,și este probabil să i se alăture cel care a fost până acum senator democrat din statul Virginia Occidentală,Joe Manchin,care a anunțat că va explora terenul politic ca să vadă dacă există loc și pentru el. Cu toate declarațiile de încredere în președintele Biden, există posibilitatea ca acesta să înțeleagă – sau să fie convins să înțeleagă – că ar fi mai bine să lase drum liber altor candidați. S-ar putea ca și fostul președinte Trump să se retragă, din cauza problemelor pe care le are cu justiția, ceea ce ar permite americanilor să-și voteze candidații favoriți. Deocamdată, totuși, pot alege între un rău mai mic și unul mai mare.

El mundo al revés Washington, Diana Negre

Las elecciones norteamericanas están aún muy lejos, pero la situación internacional interfiere ya en los planes de ambos partidos, especialmente el demócrata, que se enfrenta a una perpleja situación de alianzas cruzadas.Se debe a algo tan inesperado hace algunas semanas como la lucha de Israel contra Hamás tras el ataque del pasado mes de octubre: las manifestaciones contra el Partido Demócrata por su apoyo a Israel provienen de…votantes tradicionales de ese mismo partido.En realidad, la política que Estados Unidos ha seguido desde hace casi un siglo favorece a Israel, tanto si está en el poder un partido como otro, pero, en estos momentos, los demócratas tienen la mala suerte de estar al frente de esta política y las protestas de los simpatizantes palestinos no van contra los republicanos, sino contra los mismos líderes a los que apoyan.Para poner las cosas más difíciles, el número de simpatizantes de la causa palestina, o en general del mundo árabe, ha ido en aumento a causa de la inmigración y ahora en el Congreso hay legisladores demócratas de origen árabe, que protestan contra su propio partido.En cambio, los republicanos no atacan ya la política del gobierno al que en general se oponen, pues están de acuerdo en que proteja a Israel. La situación tiene un cariz claramente irónico, pues si el voto palestino-árabe es demócrata, también lo es el de la población judía, de forma que el gobierno del presidente Biden tiene las manos atadas -y las críticas garantizadas: si mantiene su apoyo a Israel, recibe protestas del ala progresista del partido, donde estamos oyendo incluso slogans de estilo nazi. Si modera su apoyo a Tel Aviv, puede perder el apoyo de la población judía, algo gravísimo por el control que tiene de los medios informativos y por sus grandes recursos económicos.También hay contradicciones en las relaciones con la China, un país que tradicionalmente le da sopas con onda en el comercio exterior y en los niveles de crecimiento: ahora el gigante chino parece estancado, el crecimiento de Estados Unidos es la envidia de casi todo el mundo y a Pekín le preocupa que el mercado financiero norteamericano reduzca los capitales invertidos en China.Son cosas que tratarán la próxima semana en la cumbre de Cooperación Asiática-Pacífica, pero, no hay conversación capaz de substituir las realidades económicas que devuelven a Estados Unidos la situación privilegiada de que gozó durante años.También en política electoral abundan las contradicciones: está ya probado desde la creación de la Unión Americana que tan solo ganan las elecciones los candidatos del Partido Demócrata o del Republicano. Siempre que hay algún “independiente”, altera los resultados de los grandes partidos, pero nunca gana.Ahora, ante el escaso atractivo de los candidatos de ambos partidos, Biden por su senilidad evidente y Trump por sus exabruptos y problemas legales, no hay solamente uno, sino posiblemente dos personajes dispuestos a presentarse por su cuenta. Uno ya lo ha hecho: Robert Kennedy, sobrino del asesinado presidente John Kennedy, y es probable que se le sume el hasta ahora senador demócrata del estado de Virginia Occidental, Joe Manchin, quien ya ha dicho que va a explorar el campo político y ver si hay un espacio para él. A pesar de las repetidas declaraciones de confianza del presidente Biden, existe la posibilidad de que comprenda -o le hagan comprender- que es mejor dejar el camino abierto a otros candidatos. Incluso podría ser que también el ex presidente Trump se retire a causa de sus problemas legales, lo que abriría un camino de posibilidades a ambos partidos y permitiría a los norteamericanos votar por candidatos a los que favorecen. Ahora, tan solo pueden escoger entre males menores -o mayores.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Oricum, numai să ajungi Washington, Diana Negre

Dacă Biblia vorbește de israeliții care au petrecut 40 de ani în deșert, pentru a ajunge pe pământul făgăduit, ca un dar de la Dumnezeu, în zilele noastre, știrile vorbesc de sute de mii de oameni din emisfera americană care își caută pământul făgăduinței, probabil cu mult mai multe riscuri, fără să scrie cineva epopei despre călătoria lor spre „Nord,” adică, spre SUA. Sosesc masiv. S-ar putea spune că vin în avalanșe, cu toate că este foarte probabil ca actualul guvern american să-și fi făcut calculele și să creadă că bilanțul acestor sosiri este pozitiv, cu toate problemele pe care ele le creează. În prezent, unul dintre cele mai mari grupuri provine din Venezuela, cândva o bogată țară petrolieră, care dispune de cele mai mari rezerve de țiței din lume, dar ai cărei locuitori fug în masă – așa cum au fugit cândva atâtea milioane de locuitori din Europa de Răsărit. La început, venezolanii au fugit în țara vecină, Columbia, și în alte țări din emisfera sudică, însă lipsa locurilor de muncă și slăbiciunea economiilor vecine nu i-au ajutat să-și câștige pâinea zilnică, astfel că, acum, se îndreaptă spre colosul din nordul continentului.Pentru SUA, venirea lor este incomodă, dar benefică până la urmă, deoarece țara, la fel ca în secolele anterioare, are și acum mare nevoie de mână de lucru. Pentru imigranți este foarte greu: călătoria e lungă, costisitoare și periculoasă, până într-atât, încât, mulți își pierd viața în această încercare. Unul dintre locurile spre care se îndreaptă interesul, în prezent, sunt junglele din Columbia și Panama, zonă cunoscută sub denumirea de Darien, unde condițiile naturale sunt atât de dificile, încât Șoseaua Panamericană, care străbate cele două Americi, este întreruptă pe un tronson de câțiva kilometri între cele două țări vecine.Columbia a anunțat de ceva vreme că vrea să curețe terenul ca să poată fi construită șoseaua prin junglă, însă Panama nu i se alătură, astfel că a trece dintr-o Americă în alta va rămâne, în continuare, o aventură dificilă și periculoasă. O vor întreprinde doar disperații care caută un trai mai bun. În acest pământ sălbatic sunt animale agresive, șerpi veninoși și, de multe ori, locurile devin de netrecut, deoarece ploaia le transformă în adevărate mlaștini. În general, sunt traversate în 4-7 zile, în funcție de starea fizică a celui care le străbate, dar, dacă plouă, este nevoie chiar și de zece zile. Această avalanșă de călători a schimbat întrucâtva fața locului: băștinașii, triburile primitive care pot supraviețui în această zonă, nu se mai ocupă atât de mult de pescuit sau de agricultură, deoarece au descoperit… industria turistică. Cei care au reușit să treacă de zona acesta spun că au văzut cadavre plutind pe râuri și că grupuri de delincvenți îi jefuiesc pe călători de lucrurile de valoare și abuzează sexual de ei. Însă, nimic nu pare să-i sperie pe acești oameni, care de obicei vin cu întreaga familie, cu copii mici, dar nici pe tinerii care călătoresc singuri, cam 15% din cei care se aventurează prin această junglă. Este un voiaj lung: le rămâne de străbătut toată America Centrală și Mexicul, din sud până în nord, fără nicio garanție că vor putea întra pe pământul făgăduinței, atunci când vor ajunge la granițele lui. Este suficient să vedem riscurile pe care le acceptă pentru a ne putea imagina condițiile pe care le lasă în urma lor. Iluzia promisiunii este atât de mare, încât alții vin de foarte departe, mai ales din China, plătind enorm de mulți bani pentru călătorie. Unii dintre ei afirmă că nu au fost suficient de informați despre dificultățile din teren și că nu ar fi pornit la drum dacă ar fi știut, însă majoritatea sunt mulțumiți că au scăpat cu viață, și sunt dispuși să-și continue drumul spre nord. Nu peste mult timp, după ce câștigă ceva bani pentru a putea supraviețui, uită repede de junglă, fiind răsfățați de oamenii politici, care vor dori să le câștige voturile, atunci când imigranții vor dobândi dreptul de a vota.

Llegar como sea Washington, Diana Negre

Si la Biblia nos habla de los israelitas que pasaron 40 años en el desierto para llegar a la tierra que su religión les prometía como un regalo de Dios, las noticias nos hablan hoy de cientos de miles de ciudadanos del hemisferio americano que buscan su tierra prometida, probablemente con más riesgos y sin que nadie escriba epopeyas sobre su viaje: tratan de llegar al “Norte”, como en muchos países del continente americano se conoce a Estados Unidos.Las llegadas son tan masivas que se puede hablar de una avalancha, aunque es muy probable que el actual gobierno norteamericano haya hecho sus cálculos y crea que el balance de las llegadas es positivo, a pesar de todos los problemas que acarrea. En estos momentos, uno de los mayores grupos proviene de Venezuela, el otrora rico país petrolero que tiene las mayores reservas de crudo del mundo y cuyos habitantes huyen en masa -como hicieron en su día tantos millones de residentes de la Europa del Este. Al principio lo hicieron a la vecina Colombia y otros países del hemisferio sur, pero la falta de trabajo y la debilidad de las economías vecinas no les permite ganarse la vida y recurren al coloso del continente.Para Estados Unidos, estas llegadas son incómodas, pero seguramente bien venidas, porque el país sigue tan necesitado de mano de obra hoy como en los siglos anteriores. Pero a los inmigrantes no se lo ponen fácil: la travesía es larga, cara y peligrosa, hasta el punto de que muchos pierden la vida en el intento.Uno de los lugares en que el interés se centra en estos momentos son las selvas de Colombia y Panamá, el punto conocido como Darién, compartido por ambos países y cuyas condiciones naturales son tan difíciles que la Carretera Panamericana que va a lo largo de las Américas, está interrumpida por los kilómetros en los dos países vecinos. Colombia ha anunciado ya desde hace tiempo su intención de sanear el terreno de manera suficiente como para adelantar la carretera en lo que hoy es selva, pero no así Panamá, de forma que, cruzar de una América a otra seguirá siendo difícil y peligroso. Algo reservado a los desesperados en busca de una vida mejor.En este terreno selvático hay animales violentos, serpientes venenosas y, con frecuencia, el terreno es prácticamente impasable porque la lluvia lo convierte en un lodazal.Se calcula que para cruzarlo se necesitan de 4 a 7 días,según el estado físico del caminante, un número que se eleva fácilmente a 10, después de las lluvias. Este alud de caminantes ha cambiado también la fisionomía del lugar: los residentes habituales, tribus primitivas que pueden sobrevivir en este ambiente, han dejado sus trabajos de pesca y cultivo para trasladar y cuidar a los viajeros, de forma que, a su manera, han descubierto también la industria turística.Quienes han cruzado la zona, aseguran que se han encontrado cadáveres flotando en sus ríos y que grupos de delincuentes también son una amenaza, pues roban a los caminantes de cuanto llevan de valor y abusan sexualmente de ellos. Nada parece arredrar a estas personas que a menudo viajan en familia, con niños pequeños, como tampoco frena a los jóvenes que viajan solos y que son aproximadamente un 15% de quienes se adentran en esta jungla.Y es un viaje largo: todavía hay que cruzar toda Centroamérica y recorrer México de Sur a Norte, sin tener garantía de poder entrar en la tierra prometida cuando lleguen a sus fronteras. Basta con ver los riesgos que aceptan, para imaginar las condiciones que dejan atrás y la promesa es tal que muchos vienen de más lejos, especialmente de China y después de pagar sumas importantes por la travesía. Algunos aseguran que no estaban informados de la dificultad del terreno y que no habrían emprendido el viaje de haberlo sabido, pero la mayoría está contenta de haber salido con vida y dispuesta a seguir viaje hacia el Norte.Dentro de poco, además de cobrar lo suficiente para sobrevivir, habrán olvidado la selva y serán los mimados de los políticos que querrán ir ganándose su voto para el día en que puedan votar.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Aventuri demografice Washington, Diana Negre

Prognozele diferitelor centre din toată lumea semnalează că populația planetei va continua să crească în decursul acestui secol, o creștere care, însă, se va înregistra doar în Africa și în unele țări din Asia; nu la fel se întâmplă în Europa, în Japonia și chiar în China, care îi cedează Indiei locul de țară cu cea mai mare populație din lume, țări unde populația se va contrage.
Poate că economiștii din țările noastre mai dezvoltate vor reuși să elaboreze un model de creștere în mijlocul unei contracții economice,totuși,până acum,toate modelele se bazează pe creșterea populației și duc spre o pierdere de bogăție, dacă populația scade.
În SUA, cu toate că sunt cea mai dezvoltată țară din lume, scăderea populației nu apare ca o problemă economică în proiecțiile amintite, cu toate că fertilitatea perechilor americane este la fel de redusă ca în Europa sau în Japonia.
De cealaltă parte a Atlanticul această problemă s-a rezolvat încă de acum patru secole, prin atragerea populației din toată lumea și se poate afirma că actuala administrație americană face același lucru.
Pe președintele Biden rivalii săi republicani îl acuză că permite intrarea în țară a milioane de imigranți ilegali, ceea ce constituie o problemă evidentă și imediată: mii de persoane se îngrămădesc la granițe, iar locuri cum este New Yorkul sunt literalmente invadate de acești imigranți sosiți din statele situate la granițe, care, debordate de aceste valuri, îi mută la cei care dau asigurări că îi iubesc pe noii veniți.
Mulți republicani îi acuză pe rivalii lor democrați că adună voturi pe termen lung pentru partidul lor: imigranții ilegali nu pot vota, însă, mai devreme sau mai târziu, vor obține cetățenia americană iar fii lor, care se vor naște în SUA, vor deveni în mod automat cetățeni cu drept de vot, peste 18 ani.Este un calcul pe care probabil și l-au făcut mulți politicieni din Partidul Democrat, atât acum, cât și mai înainte. Însă, s-ar putea întâmpla ca Biden și echipa sa să aibă un orizont mai amplu și să încerce să oprească reducerea populației, fenomen care afectează aproape toate economiile dezvoltate: dacă țara nu reușește să-și sporească populația, o poate importa, așa cum a procedat timp de secole, sau așa cum procedează cu mărfurile de tot felul.
În prezent, SUA au 344 de milioane de locuitori, ocupând, astfel, locul al treilea în lume, în privința numărului populației. Proiecțiile arată că, la sfârșitul secolului, SUA vor avea 400 de milioane de locuitori, în timp ce Europa, de la 447 de milioane, vor avea doar 420, în 2100.
Populația albă, majoritară de la crearea SUA, când reprezenta 90%, va scădea și va ajunge de la 57%, cât este în prezent, la mai puțin de jumătate, prin 2045.
Pentru SUA, reprezintă o garanție că vor avea consumatori pentru producătorii și muncitorii lor, pentru industriile sale, însă, dacă democrații cred că vor avea automat și voturile lor, se înșală: da, este adevărat că noii veniți votează pentru Partidul Democrat, însă, pe măsură ce se integrează în societate, aceștia se apropie de acea opțiune politică care le convine cel mai mult și care nu este neapărat cea a săracilor și a dezrădăcinaților.
Pe de altă parte, ambele partide își schimbă identitatea: democrații se transformă într-un grup de elite intelectuale, care privesc de la înălțime clasele populare, în timp ce republicanii își asumă clasele muncitoare și reprezintă un partid populist, de care sunt atrași acești noi americani.
Căci, o constantă a acestei țări este schimbarea și mobilitatea, atât geografică, cât și ideologică, în cultură, în limbă sau în felul în care abordează chestiunile economice.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Aventuras demográficas Washington, Diana Negre

Las proyecciones de diferentes centros en todo el mundo señalan que la población del planeta seguirá creciendo durante todo este siglo, pero solamente lo hará en Africa y algunos lugares de Asia, mientras que sufrirá una contracción en Europa, el Japón e incluso en China, que cede a la India su puesto de nación más populosa del mundo.
Tal vez los economistas de nuestros países más avanzados consigan desarrollar un modelo de crecimiento en medio de una contracción económica, pero, hasta ahora, todos los modelos se basan en el aumento de población y apuntan a una pérdida de riqueza si los censos disminuyen.
En Estados Unidos,a pesar de ser el país más desarrollado del mundo, la bajada de población no aparece como problema económico en las proyecciones a pesar de que la fertilidad de las parejas norteamericanas es casi tan baja como la de Europa o el Japón.
Es algo que a este lado del Atlántico se ha resuelto desde hace cuatro siglos atrayendo población de todo el mundo y se puede argumentar que el actual gobierno norteamericano está haciendo lo mismo.
Al presidente Biden lo acusan sus rivales republicanos de permitir la entrada de millones de inmigrantes ilegales, lo que constituye un problema evidente e inmediato: miles de personas se hacinan en las fronteras, mientras que lugares como Nueva York se ven literalmente invadidos por estos inmigrantes que llegan desde los estados fronterizos que, desbordados por estas llegadas los trasladan a quienes aseguran amar a los inmigrantes.
Muchos republicanos acusan a sus rivales demócratas de ir acumulando votos a largo plazo para su partido: los inmigrantes ilegales no pueden votar, pero tarde o temprano conseguirán la ciudadanía y los hijos que puedan tener en Estados Unidos, son automáticamente ciudadanos con derecho a votar, 18 años más tarde.
Es un cálculo que probablemente han hecho muchos políticos del Partido Demócrata, tanto ahora como en épocas anteriores. Pero podría ser que Biden y su equipo tengan un horizonte más largo y traten simplemente de frenar el desgaste demográfico que aflige a casi todas las economías desarrolladas: si el país no produce bastante gente, la puede importar, como hizo durante siglos -o como hace con mercancías de todo tipo.
En estos momentos, Estados Unidos tiene 344 millones de habitantes y se sitúa, así, en el tercer lugar del mundo en cuanto a población. Las proyecciones indican que, al acabar el siglo, tendrá más de 400 millones, mientras que Europa habrá pasado de sus actuales 447 millones a menos de 420, en 2100.
La población blanca, mayoritaria desde la creación de EEUU, cuando representaba el 90%, irá descendiendo en proporción y pasará del 57% actual a menos de la mitad, hacia 2045.
Para Estados Unidos, es una garantía de que tendrá consumidores para sus productores y obreros para sus industrias, pero si los demócratas creen que también tendrán automáticamente sus votos pueden llevarse un desengaño: sí es cierto que los recién llegados votan por su partido, pero a medida que se van integrando se acercan a la opción política que más les conviene y no es necesariamente la de los pobres y desarraigados.
Por otra parte, ambos partidos van cambiando de identidad: los demócratas se van convirtiendo en un grupo de élites intelectuales, que miran desde su altura a las clases populares, mientras que los republicanos adoptan a las clases trabajadoras y son el partido populista, al que tal vez se sientan más atraídos estos nuevos americanos.
Porque una constante en este país es el cambio y la movilidad, tanto geográfica como ideológica, ya sea en lo que afecta a la cultura, el idioma o los planteamientos económicos.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Un biet mizilic Washington, Diana Negre

La fel ca restul lumii,SUA au depășit criza economică și sanitară cauzată de pandemia COVID și, acum, înregistrează o creștere economică mai mare decât multe alte țări, dar n-a reușit să rezolve dezechilibrul dintre cheltuieli și venituri, sarcină care îi revine administrației americane.
Datoria publică tot crește și nu există indicii că această tendință se va schimba. Cauza nu este pandemia, cu toate că criza declanșată de COVID, acum aproape patru ani, a agravat o situație periculoasă, ci faptul că deficitul administrației federale continuă să crească pentru a satisface promisiuni politice, iar acum, depășește deja produsul național brut – PNB.
Totul indică o creștere în continuare la un ritm tot mai rapid și de neoprit. Mulți experți în economie arată spre riscul enorm pe care îl comportă pentru finanțele țării, cu posibile consecințe pe plan internațional, așa cum s-a întâmplat la începutul secolului trecut.
Problema constă, la fel ca în alte țări, în faptul că se cheltuiește mai mult decât șe câștigă. Acest lucru li se întâmplă multor familii americane,precum și administrației federale,cu consecințe posibil mult mai grave:dezechilibrul este considerabil,deoarece cheltuielile publice înghit aproximativ o pătrime din produsul național brut-PNB, în timp ce trezoreria reușește să adune doar o cincime.
Poate că acest dezechilibru de 5% nu pare a îngrijora la prima vedere, însă o asemenea situație, an de an, poate acumula ușor un deficit superior PNB-ului. Și, de fapt, acest lucru deja se întâmplă.
Acum, după câteva decenii când dobânzile au fost practic nule, banii au devenit scumpi, astfel încât, administrația americană e nevoită să adauge sume importante la cheltuielile publice, doar pentru a face față datoriei în creștere.
Legiuitorii au tot aprobat legi pentru a frâna acest proces, însă cu efecte limitate pentru a evita măsurile nepopulare, singurele care ar putea reduce deficitul. Ar fi nevoie să se reducă niște cheltuieli fixe, pe care multe grupuri din țară le consideră garantate, cum sunt pensiile Asigurărilor Sociale, sau cheltuielile medicale pentru pensionari, pe care statul le acoperă sub denumirea de Medicare. Nimeni nu îndrăznește nici măcar să le pomenească, cu toate că economiștii avertizează că sunt absolut necesare pentru a reduce deficitul existent.
Deficitul actual a atins nivelurile din cel de al Doilea Război Mondial,când toate eforturile țării mergeau spre enorma încleștare. Acum nu există acea problemă,însă probabilitatea,nu de a reduce,ci măcar de a îngheța cheltuielile,pare a fi foarte departe. Pentru a ne putea imagina ritmul în care crește această datorie,este suficient să spunem că deficitul anului fiscal 2023 este dublul celui din 2022.
Nici legiuitorii și nici funcționarii nu par să recunoască acest risc, căci administrația consideră că economia merge foarte bine și arată spre nivelurile de creștere economică pentru a-și justifica optimismul, în timp ce, în cele două Camere ale Congresului, preocuparea principală a fiecăruia este păstrarea fotoliului propriu… cu ajutorul unor măsuri populare.
Și, desigur, se pot baza pe pe datele economice, ca cele de săptămâna aceasta, care indică o creștere de aproape 5%. Probabil, politicienii se agață de perspectivele optimiste pentru a crede și pentru a-i face și pe alții să creadă că creșterea va fi suficientă pentru a fi pe măsura bugetului.
Cu aceste speranțe își justifică tăierile timide pe care le efectuează. Pentru o țară ca SUA, care trebuie să se ocupe și de sfidările militare proprii unei superputeri, câștigurile în urma acestor tăieri sunt un biet mizilic.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

El chocolate del loro Washington, Diana Negre
Como casi el resto del mundo, Estados Unidos ha superado ya la crisis económica y sanitaria provocada por la pandemia del COVID y,además,está creciendo más que muchos otros países,pero no ha superado sus secuelas económicas,es decir,el desequilibrio entre gastos e ingresos que, como cualquier familia, tiene que resolver el gobierno norteamericano.
La deuda pública no hace más que crecer y no hay indicios de que la tendencia cambie. Su causa no es la pandemia, aunque la crisis provocada por la enfermedad hace ya casi cuatro años agravó una situación ya existente y peligrosa, sino que el déficit del gobierno federal sigue subiendo para atender compromisos políticos y hoy supera ya el producto nacional bruto (PNB).
Todo indica que seguirá aumentando y lo hará a un ritmo cada vez más rápido e imparable. Muchos expertos económicos indican el enorme riesgo que esto supone para las finanzas del país que, además, puede tener graves repercusiones internacionales, como ya ocurrió a principios del siglo pasado.
El problema es, como en tantos otros lugares, que se gasta más de lo que se ingresa. Esto lo hacen muchas familias norteamericanas, pero también, con consecuencias posiblemente mucho más graves, el gobierno federal: el desequilibro es importante, pues el erario público se gasta más o menos la cuarta parte del Producto Nacional Bruto (PNB), pero tan solo cobra la quinta.
Quizá este desequilibrio de un 5% no parezca mucho a quien lo mira distraídamente, pero una situación semejante, continuada año tras año, puede acumular fácilmente un déficit superior a todo el PNB, a lo que ya se ha llegado.
Ahora, tras décadas en que los tipos de interés eran prácticamente nulos, el dinero se ha vuelto caro, de forma que el gobierno norteamericano ha de añadir cantidades importantes a su gasto público, simplemente para atender la deuda creciente.
Los legisladores han ido aprobando leyes para frenar el proceso, pero con efectos muy limitados para evitar medidas impopulares, las únicas que serían capaces de reducir el déficit. Se trataría de recortar gastos fijos, que muchos grupos del país consideran garantizados, como las pensiones de la Seguridad Social, o los gastos médicos para jubilados cubiertos por el estado y conocidos como Medicare. Nadie se atreve a hacerlo y ni siquiera a mencionarlo como posible solución, por mucho que los economistas no paran de advertir que son imprescindibles para reducir el déficit.
El déficit actual ha llegado a los niveles de la Segunda Guerra Mundial, cuando todo el esfuerzo del país estaba abocado a la enorme contienda. Ahora, no existe este desafío pero la probabilidad, no ya de reducir gastos, sino incluso de congelarlos, parece remota. Para imaginar el ritmo de crecimiento de esta deuda, basta decir que el déficit del año fiscal 2023 que acaba de terminar, fue más del doble del registrado tan solo un año antes, en 2022.
Ni legisladores ni funcionarios parecen reconocer el riesgo, pues desde el gobierno nos dicen que la economía va viento en popa y señalan los niveles de crecimiento para justificar su optimismo, mientras que en las dos cámaras del Congreso la principal preocupación es mantener el propio escaño…a base de medidas populares.
Y ciertamente pueden apoyarse en los datos económicos, como los de esta semana que muestran un crecimiento próximo al 5%. Probablemente, los políticos se agarran a las perspectivas optimistas para creer -y hacer creer- que el crecimiento bastará para cuadrar el presupuesto.
Con estas esperanzas, justifican la timidez de sus recortes. Para un país como Estados Unidos, que ha de atender también los desafíos militares de una superpotencia, se quedan en el chocolate del loro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Un articol publicat în ianuarie 2018…

Ierusalim – capitală: aspirația milenară a evreilor !

Gestul lui Donald Trump de a recunoaște Ierusalimul ca fiind capitala statului Israel a surprins, dar nu a uimit. Președintele american a pus în aplicare un act aprobat de Congresul SUA pe vremea când Trump nu era decât un om de afaceri și nu se gândea, încă, la vreo carieră politică.

Spre deosebire de Obama, Trump a avut curajul să facă acest pas…
… 1. datorită relațiilor cordiale pe care le are cu elitele israeliene și evreiești (are chiar un ginere evreu, Jared Kuchner, care este Consilierul său Superior la Casa Albă)  și…
… 2. în urma presiunii exercitate de importantul segment electoral pe care îl reprezintă creștinii evangheliști (li se mai spune și fundamentaliști sau sioniști) din Statele Unite. Aceștia consideră că a doua venire a lui Iisus este iminentă și că, printre semnele care ar anunța această sosire, se află revenirea Ierusalimului la condiția de capitală a iudeilor.

Ierusalim, Zidul plângerii (Ha-Kotel ha-maaravi) și Esplanada Moscheilor

Pe la mijlocul secolului trecut, când Israelul și-a declarat independența, mai bine zis, când a reapărut ca stat independent după două milenii de absență istorică, milenii în care urarea de Anul Nou a evreilor din toată lumea a fost: ȘI, LA ANUL, LA IERUSALIM!, țările vecine au declanșat, imediat, un război de nimicire.

Pentru Ierusalim era prevăzut un statut internațional: orașul urma să fie administrat de ONU.

Dar, acel război din 1948 al vecinilor noului Israel a împiedicat punerea în practică a statutului internațional al Ierusalimului.

Astfel că, după încetarea focului, Israelul controla partea occidentală a Orașului Sfânt, iar Iordania, partea răsăriteană.

Chiar în acel an, Israelul a declarat Ierusalimul ca fiind capitala sa. Comunitatea internațională, însă, i-a respins în bloc această pretenție. Capitala recunoscută era Tel Aviv-ul.

O evoluție semnificativă s-a produs în iunie 1967, cu Războiul de Șase Zile.

Între timp, în 1956, mai avusese loc un război arabo-israelian.

În acel an, 1967, Israelul a declanșat un atac preventiv împotriva Egiptului. Serviciile sale secrete aduceau informații certe că Egiptul făcea ultimele pregătiri pentru a invada Israelul.

Siria, și ulterior Iordania, s-au alăturat  luptelor de partea Egiptului.

În urma unor victorii spectaculoase, între 5 și 10 iunie, israelienii au ocupat Fâșia Gaza și toată Peninsula Sinai, de la Egipt, Înălțimile Golan, de la Siria, și Cisiordania (Iuda și Samaria) de la Iordania, dar, mai ales, Ierusalimul, orașul întreg.

Mordechai Gur, generalul care a condus trupele israeliene care au pătruns în centrul vechi al Ierusalimului și care a făcut celebrul anunț la radio: MUNTELE TEMPLULUI ESTE ÎN MÂINILE NOASTRE ! (HAR HA-BAIT BE IADEINU !) avea să spună unor jurnaliști occidentali (și avem mărturia jurnalistului spaniol Ismael Medina Cruz): „Este o zi mare pentru noi, dar să știți că este o zi tristă, deoarece noi nu vom mai pleca niciodată de aici!”

În zilele noastre, primul ministru Biniamin Netanyahu a reformulat fraza lui Mordechai Gur: „Niciodată nu vom mai permite ca Ierusalimul să fie divizat!”

Războaiele arabo-israeliene au dizlocat populații: sute de mii de palestinieni – inițial 710.000 – au luat calea refugiului.

Acum, prin țările unde s-au refugiat, sunt vreo 6 milioane. Și au acte de proprietate – sunt un coșmar ! – asupra unui enorm procent din suprafața Israelului.

Pe de altă parte, sute de mii de evrei din țările arabe au fost nevoiți să plece, deoarece nu mai erau în siguranță.

Comunitatea internațională a stat, practic, de o parte: israelienii și palestinienii sunt cei care trebuie să negocieze ! Ei trebuie să se înțeleagă și ei trebuie să ajungă la pace !

Dar, de fapt, cu toate acordurile de la Camp David și de la Oslo, părțile nu vor să negocieze.

Shimon Peres semnează acordurile de la Oslo. În spate: Itzhaac Rabin, Bill Clinton și Yassir Arafat (AFP)

Cu toată modestia, dar, singurul succes palpabil în problema păcii în Orientul Apropiat a fost obținut grație bunelor oficii ale României: românii  au fost cei care au mediat împăcarea istorică dintre Egipt și Israel -din inamici au devenit aliați. Spectaculosul voiaj al președintelui egiptean Anuar al Sadat în Israel, în 1977, în plină stare de beligeranță între cele două țări, a fost pregătit în București și s-a datorat diplomaților români, în frunte cu Ștefan Andrei.

Anuar al Sadat conversând cu Golda Meir și Shimon Peres

Ștefan Andrei

Palestinienii cer încetarea colonizării teritoriilor lor ca precondiție pentru a negocia.

Israelienii nu acceptă precondiții.

Dar, iată că, în ultimul timp, și ei pun precondiții: cu toate că palestinienii au recunoscut dreptul la existență al statului Israel, acest lucru nu mai e suficient: ei trebuie să recunoască CARACTERUL EVREIESC AL STATULUI ISRAEL.

Aceasta înseamnă, de fapt, că cei 6 milioane de palestinieni refugiați prin lumea întreagă nu ar mai avea dreptul să se întoarcă la locurile lor de baștină, unde au proprietăți. În plus, a mai apărut o precondiție „de ultimă oră”: ei trebuie să recunoască Ierusalimul ca fiind capitala Israelului.

Pentru o vreme, SUA nu vor mai fi percepute ca o țară imparțială în privința soluției problemei palestiniano-israeliene.

Uniunea Europeană are o poziție total diferită de cea exprimată de Donald Trump în privința Ierusalimului.

Vocile care s-au auzit în legătură cu mutarea unor ambasade de la Tel Aviv la Ierusalim au exprimat o realitate evidentă: sediul ambasadelor este la Tel Aviv, dar mulți diplomați locuiesc la Ierusalim, deoarece în acest ultim oraș se află toate instituțiile centrale ale statului Israel: Parlamentul, Guvernul, Ministerul de Externe etc…

Între Tel Aviv și Ierusalim sunt, în linie dreaptă, mai mult de 50 de kilometri…

Israelul astăzi, teritoriile palestiniene și Înălțimile Golan

Mutarea ambasadei la Ierusalim nu înseamnă automat și recunoașterea orașului ca fiind capitala Israelului. În privința aceasta, țările UE vor vorbi la unison și vor avea o poziție comună.

În plus, Uniunea Europeană este, acum, în mai mare măsură (a rămas singura entitate capabilă!) să medieze eficient între israelieni și palestinieni, deoarece s-a creat o polarizare înternațională, o încleștare care a divizat și mai mult Orașul Sfânt. Acum sunt două capitale în unul și același oraș. Două săbii în aceeași teacă.

Cum vor evolua lucrurile?

Toate documentele ONU vorbesc de soluția a două state: unul israelian și celălalt palestinian.

Cel palestinian ar avea două teritorii fără continuitate între ele: Cisiordania și Gaza. Gaza este „o contribuție abilă” a Egiptului.

Israelianul de rând consideră că Iuda și Samaria, adică teritoriile palestiniene cunoscute sub denumirea internațională de Cisiordania, au fost și vor fi etern ale Israelului, în baza unor drepturi istorice. Cu atât mai mult Ierusalimul. Pare a fi o convingere foarte fermă.

Și totuși, nu este chiar atât de fermă !

Joi, 28 decembrie 2017, ziarul israelian Yediot Aharonot (în traducere: Știri de ultima oră) a publicat scrisoarea pe care zeci de adolescenți i-au adresat-o primului ministru, Biniamin Netanyahu, în care îl anunță că ei vor refuza să se înroleze în armată (în Israel, serviciul militar este obligatoriu atât pentru băieți cât și pentru fete!- n.n.) deoarece ei nu vor să participe la acțiunea de „ocupare și oprimare a poporului palestinian.”

Adolescenții critică politica guvernului și a armatei atât față palestinienii care trăiesc în Cisiordania și Gaza, cât și față de minoritatea arabilor palestinieni care sunt cetățeni ai statului Israel. Așa zisa „situație temporară” este tărăgănată de mai mult de 50 de ani, iar noi nu vom da nici o mână de ajutor în acest sens – continuă scrisoarea. Semnatarii fac apel ca și alți adolescenți să-și reconsidere atitudinea fața de serviciul militar: „Nu acceptăm să fim recrutați și să servim într-o armată aflată în afara valorilor păcii, dreptății și egalității, pentru că conștiința noastră ne spune că există o altă realitate pe care am putea să o creăm împreună. Adresăm un  apel  tuturor celor de vârsta noastră să se întrebe: va lucra serviciul militar în direcția acestei realități ?”

Scrisoarea adolescenților critică aspru ceea ce ei numesc „incitarea instituțională intenționată împotriva palestinienilor de ambele părți ale Liniei Verzi”, linia de demarcație dintre forțele israeliene și arabe cu care s-a încheiat războiul arabo-israelian din anul 1948.  „Noi, băieți și fete de vârsta recrutării din diferite regiuni ale țării și de diferite condiții sociale și economice refuzăm să credem în incitarea sistematică și refuzăm să fim brațul guvernamental al opresiunii și ocupației.”

Această trezire a adolescenților israelieni poate fi un indiciu că în cultura războinică a supraviețuirii apar noi criterii ale păcii, mai morale și mai umane, mai aproape de salutul pe care îl practică zilnic semiții între ei, fie că își spun SALAM !, fie că își spun ȘALOM ! Tot PACE înseamnă.

***

Declarația Balfour – primul document oficial internațional care a dus la crearea statului Israel

 Stimate Lord Rothschild,

Cu o deosebită plăcere vă transmit, din partea Guvernului Majestății Sale, următoarea declarație de simpatie cu aspirațiile evreiești sioniste, declarație care a fost trimisă Cabinetului și care a fost aprobată de acesta.

„Guvernul Majestății Sale vede favorabil stabilirea în Palestina a unei vetre naționale pentru poporul evreu și se va strădui din toate puterile să faciliteze îndeplinirea acestui obiectiv, înțelegându-se foarte clar că nu se va face nimic care să prejudicieze drepturile civile și religioase ale comunităților ne-evreiești care trăiesc în  Palestina sau drepturile și statutul politic de care se bucură evreii în orice altă țară.”

V-aș fi recunoscător dacă ați aduce această declarație la cunoștința Federației Sioniste.
Arthur James Balfour.

AUTOR: ARIADNA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.