Orice văduvă de rând… Dacă mai aveam vreo îndoială, Tânărul cel Frumos pare să fie aici, în mintea lui WS (nebunește și pe vecie îndrăgostit de el) Prințul lumii, Mirele lumii… iar lumea toată, o regină plângându-i burlăcia… Mirele lumii care comite un păcat de moarte ce se răsfrânge asupra lui (o a doua lectură pentru „himself such murd’rous shame”) dar și asupra Universului… nelăsându-se ispitit de tentația ofianică (ὄφις=șarpe) a lui Shakespeare, Marele Tentator/Ispititor…

SONNET IX
Is it for fear to wet a widow’s eye,
That thou consum’st thy self in single life?
Ah! if thou issueless shalt hap to die,
The world will wail thee like a makeless wife;
The world will be thy widow and still weep
That thou no form of thee hast left behind,
When every private widow well may keep
By children’s eyes, her husband’s shape in mind:
Look what an unthrift in the world doth spend
Shifts but his place, for still the world enjoys it;
But beauty’s waste hath in the world an end,
And kept unused the user so destroys it.
No love toward others in that bosom sits
That on himself such murd’rous shame commits.

SONETUL VIII
Te temi că lași în urmă o văduvă înlăcrimată,
Și, mistuit pe dinăuntru, duci o viață de holtei ?
Ah ! De va fi să mori fără urmași, lumea toată-ndoliată
Te va plânge, ca o soție-ndurerată rămasă singură, fără perechea ei;
Lumea toată fi-va văduva neconsolată ce nu va înceta să te jelească
Mâhnită că nu vei fi lăsat un chip aidoma celui ce-l porți, când timpu-ți se sfârșește;
Când orice văduvă de rând poate-mpăcată soțul să-și privească
Rămas în mintea-i viu și care, din ochii copiilor ce-avură împreună, o privește:
Oricum ar fi, un risipitor nu face alt decât să mute-n astă lume
De la un loc la altul tot ce irosește, iar lumea tot se bucură de-a sa risipă, fericită;
Dar irosirea frumuseții mai are și un sfârșit, tot pe-astă pe lume,
Iar cel ce-o are și n-o folosește, doar pentru el păstrând-o, o omoară, zadarnic îngrădită.
Nu are-n pieptu-i iubire pentru semeni cel ce, fără șovăială,
Și-aduce asupra-și și comite împotriva-i o astfel de rușine criminală.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Sfinții martiri Serghie (Sergius) și Vah (Bacchus), uniți prin ritualul înfrățirii întru Hristos (adelfopiisis/ἀδελφοποίησις) sau fraternitas iurata, icoană, secolul VII, Muzeul Hanenko, Kiev. Doi sfinți militari, ofițeri în armata împăratului Maximian, care au murit martiri  în Siria, în anul 300. Sunt pomeniți pe 7 octombrie.

Hai vino și tu în… muzica, în armonia… celestă a lumii… îi spune WS capriciosului său pupil.

În corul suavelor cântări paradisiace.

Tu ești muzica angelică de care nu mă satur niciodată… ești bun să te ascult, desigur o trimitere subtilă la pomul din mijlocul Raiului al cărui rod e plăcut la vedere, și bun de mâncat… Will ispitit ca Eva în Raiul Domnului.

Iar acordurile… cununate, „unions married” – cei doi soți care una devin – ne-arată limpede că pupilul nu se lasă ispitit, cucerit, poate… convertit la matrimoniul filadelfic.

Și ceva și mai interesant, trioul coral fericit: tatăl (sire !), fiul și mama trimite, de fapt la Sfânta Familie care, la rândul ei, trimite – Will nu se sfiește niciodată să se joace de-a teologul – la Sfânta Treime, o treime masculină în unime… și la erosul creștin… mistic, tainic, edenic, extatic, hristic, filadelfic și, desigur, dumnezeiesc…

Sfinții martiri militari din Legiunea tebană, Mauriciu și Teofred (secolul III), miniatură dintr-un manuscris medieval (1460–1480) atribuit fratelui Nebridio din Cremona; J. Paul Getty Museum, Los Angeles

Sonnet VIII
Music to hear, why hear’st thou music sadly?
Sweets with sweets war not, joy delights in joy:
Why lov’st thou that which thou receiv’st not gladly,
Or else receiv’st with pleasure thine annoy?
If the true concord of well-tuned sounds,
By unions married, do offend thine ear,
They do but sweetly chide thee, who confounds
In singleness the parts that thou shouldst bear.
Mark how one string, sweet husband to another,
Strikes each in each by mutual ordering;
Resembling sire and child and happy mother,
Who, all in one, one pleasing note do sing:
Whose speechless song being many, seeming one,
Sings this to thee: ‘Thou single wilt prove none.’

David and Jonathan, în Jonathan’s Loves, David’s Laments: Gay Theology, Musical Desires, and Historical Difference, Dirk von der Horst

SONETUL VIII
Tu, muzica pe care nu mă satur s-o ascult, de ce asculți muzică de întristare ?
Dulcețuri cu dulcețuri nu se războiesc și bucuria-n bucurie-și află desfătarea:
De ce iubești ceva de care nu te bucuri, ceva ce nu-ți aduce fericire și-ncântare ?
Sau, poate-ți place trist să fii și melancolic și te desfată supărarea.
Dacă armonia adevărată a sunetelor bine-temperate,
Îți zgârie urechea cu acorduri unite-n taina cununiei,
Ar trebui acestea să te certe, dar numai cu blândețe, și să-ți spună că-n a ta singurătate,
De-oi rămâne, vei ucide-n tine partea ce s-ar cuveni a o aduce-n lume armoniei.
Te uită, două strune, soțul și prea-dulcea-i soață, se cheamă,
Se-ating una pe alta, se-ngână și-și răspund, ca una, în ordinea cerută de-amândouă,
Nu-ți par a fi: tatăl, domnul casei, copilul și fericita mamă
Care, toți ca unul, cu bucurie cântă aceeași plăcută notă nouă ?
Cântecul lor fără cuvinte, deși-s mai mulți, doar unul pare,
Ce ție-ți cântă: „Tu, de unul singur, nimic n-ai să ajungi cu-a ta purtare.”

David și Jonathan, vitraliu de la biserica St. Mark’s Portobello, Edinburgh, Scotland, 1882

Jonathan și David, miniatură din Somme le roy (Cartea viciilor și virtuților), de frère Laurent, confesorul regelui Franței, Philippe III le Hardi, 1.300; British Library, Londra

Jonathan și David, vitraliu de la St Giles Cathedral, Edinburgh

Sfânta familie, vitraliu de la St Mary’s, New Haven, Connecticut, SUA

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Apollo și Python, Peter Paul Rubens,1636-1637;  Museo Del Prado

Shakespeare adorându-și iubitul în chip de Apollo-Soarele, atoate-dătătorul…

Gracious light ne trimite la binefăcătorul Soare, zeul care dăruiește viață… venerat ca Atoate-țiitor de oamenii Răsăritului (in the orient…).

Desigur, lumina cea plină de grație… divină… ne mai trimite cu gândul și la Domnul cel milostiv și îndurător, plin de grație, adică de bunăvoință față de creaturile sale… plin de milă și iubire… la Domnul cel Atot-puternic…

Îndrăzneață suprapunere… Iubitul… Apollo și Dumnezeu…

Și Shakespeare speriindu-și, totodată, iubitul, cu scena unei înfricoșătoare debilități, care, însă, n-ar mai conta dacă Tânărul cel Frumos și-ar lăsa moștenire frumusețea într-un nou Soare, Soarele Tânăr…

Să fi fost scris sonetul cândva, la un solstițiu de iarnă?
Oricum, același eros aprins… cei doi… numai văpăi… adorare, prosternare, închinare… WS… devotul iubitului său… O hierogamie… masculină… Din nou, inspirată de solstițiul de iarnă sau de amintirea vreunei dimineți de vară înfocate când Will s-a simțit, cu nesfârșită recunoștință, preaiubitul efeb al lui Apollo însuși ?

Sau, poate, doar un episod amar trăit la curte, când vreun nobil domn, căzut poate în dizgrația reginei, se vede părăsit de un alai de curteni cărora le fusese binefăcător și patron… Sau, poate, amândouă…

Apollo în carul său, Luca Giordano, aprox. 1685; Museum of Fine Arts, Boston

Sonnet VII
Lo! in the orient when the gracious light
Lifts up his burning head, each under eye
Doth homage to his new-appearing sight,
Serving with looks his sacred majesty;
And having climbed the steep-up heavenly hill,
Resembling strong youth in his middle age,
Yet mortal looks adore his beauty still,
Attending on his golden pilgrimage:
But when from highmost pitch, with weary car,
Like feeble age, he reeleth from the day,
The eyes, ‘fore duteous, now converted are
From his low tract, and look another way:
So thou, thyself outgoing in thy noon
Unlooked on diest unless thou get a son.

Soarele (Helios) în carul său, placă de marmură din templul Atenei din Troia, sec. IV î. Hr. Pergamon-Museum, Berlin

SONETUL VII

O, rogu-te, spre Răsărit te uită, când luminătorul atoate-binefăcător și plin de har,
Capu-n flăcări și-l înalță și orice muritor, văzându-l iarăși pe ceru-i, suitor,
Ivindu-se din nou pe boltă, i se-nchină ca unui zeu, cu rugi de mulțumire-n dar
Cinstindu-i maiestatea-i sfântă cu preaplecata lui privire de cucernic slujitor;
Vezi-l apoi, urcat-a muntele ceresc, prea-înalt și abrupt, greu pentru altul să-l străbată:
Semeț, ca un bărbat puternic, ce pare încă tânăr, dar care e trecut de prima tinerețe:
Și adorat de muritorii ce-i sorb din ochi frumusețea-i încă neschimbată
Toți însoțindu-l, pelerini, părtași la pelerinajul lui de aur și-nchinători la a sa frumusețe:
Dar, când din înaltul cel mai-nalt, în caru-i frânt de atâta cale și osteneală,
De parcă bătrânețea l-a ajuns de-odat, tremurând, slăbit și poticnit, din ziuă cade
Și se dă de-a rostogolul, iar ochii, ce pân-atunci priveau la el îndatorați și cu sfială,
Întorși ei sunt acum și abătuți de mersul lui jos, privind în altă parte.
Așa și tu, trecut de amiaza vieții, într-un târziu,
Uitat de toți muri-vei și nebăgat în seamă, dar nu și dacă naști un fiu.

Soarele (Helios) în carul său cu patru cai, vas grecesc cu figuri roșii, 430 î. Hr. descoperit în Puglia, Italia; British Museum

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Ce ne rămâne? Washington, Diana Negre

Dacă există ceva care domină viața americanilor în ziua de azi, atunci acel ceva este confuzia: o vedem în economie, în politică și în interpretările a ceea ce se întâmplă sau, mult mai mult, a ceea ce ar trebui să se întâmple.
În această întinsă și semi-depopulață țară (densitatea în SUA este de 36 de locuitori pe kilometru pătrat, nici măcar o treime din media europeană) unde locuitorii se țin departe unii de alții, atât prin distanțele continentale, cât prin condițiile economice și climatice, exista, până nu demult, o anumită comunitate de criterii în a înțelege viața, însă, acum, realitatea este foarte diferită.
Și nu că viața ar fi diferită în zonele rurale sau urbane, sau în teritoriile mai bogate sau mai sărace, ci faptul că populația americană însăși, indiferent de situarea ei geografică, pare a fi, în prezent, foarte divizată pe criterii sociale sau morale, cât și în expectativele ei politice.
Este rezultatul – sau poate cauza?- unor modalități total aiurea de a înțelege viața și aspirațiile de viitor, atât viitorul propriu, cât și cel al celor din jur.
Unul dintre marile ziare americane scria săptămâna aceasta „Dacă găsiți că evoluția economică este confuză, să știți că nu sunteți singurul.” Și desigur, așa cum arăta cotidianul acela, practic este imposibil să interpretezi datele economice, care, pe de o parte, indică o recesiune – anunțată și de experți – iar, pe de alta, îi semnalează pe investitorii care își trimit bucuroși economiile la burse. Astfel, cu toate previziunile negative, – ale cifrelor sau ale comentariilor făcute de analiștii financiari-, prețurile acțiunilor urcă.
La fel se întâmplă cu piața muncii, unde lipsa tradițională a mâinii de lucru în SUA s-a acutizat în majoritatea sectoarelor, mai ales în divertisment și consum, sectoare care compensează amplu pierderile din domeniile financiare.
Muncitorii pot să aleagă, să aștepte sau să-și schimbe după placul lor locurile de muncă. Salariile au crescut, însă, în general, mai puțin decât inflația, cu toate că, acum, se dau asigurări că acest lucru se va corecta, deoarece seria de scumpiri continuă, iar inflația s-a mai moderat în ultima lună.
Alt teren minat este cel al educației, căci părinții par a fi din ce în ce mai nemulțumiți de oferta publică -singura pe care și-o poate permite majoritatea populației – educație care, din păcate, are puține șanse să se reformeze. Nici în învățământul superior lucrurile nu merg mai bine, în parte, deoarece cheltuielile pentru a intra la orice universitate sunt foarte mari, iar, în cazul universităților mai faimoase, cun sunt Harvard sau Yale, sunt prohibitive. În același timp, calitatea învățământului a coborât, căci, sunt tot mai mulți studenții care predau cursuri – foarte ieftin, desigur – celorlalți studenți mai mici ca ani decât ei.
Locul unde disparitatea criteriilor și diversitatea curentelor sunt cele mai evidente este piața bursei și a investițiilor, în general. De ceva vreme, presupușii „experți” ne tot anunță că va veni un dezastru, deoarece bursele au urcat în valori și în timp mai mult decât se aștepta lumea, iar valorile umflate vor aduce pierderi, cu necazurile respective, acelor investitori care de ani de zile se lăfăie într-o adevărată veselie a scumpirilor haotice.
Multă lume, mai ales pensionarii sau cei care sunt aproape de pensionare, a auzit de aceste avertizări și, folosindu-se de creșterea dobânzilor, au trecut la regimul de venituri fixe, unde, modestul 5% pe care îl primesc acum este mult mai puțin decât acel 17% din procentajul principal, însă, în felul acesta se află la adăpost de orice dezastru.
Problema este că omul de rând nu vrea să coboare din căruță și continuă să-și transforme economiile în acțiuni. În felul acesta, legea cererii și ofertei se menține, iar bursele, în ciuda tuturor pronosticurilor, urcă neîncetat. În ultimele luni, a fost o adevărată sărbătoare pentru cei optimiști, însă nu și pentru asesorii financiari, care sunt văzuți mai degrabă ca niște ghicitori, decât ca experți.
Pentru a încheia acest tur al confuziilor, să amintim și de politică, care se pregătește pentru marele spectacol, o dată la patru ani, cu ocazia alegerilor prezidențiale din noiembre, anul viitor. Țara e deja consumată, căci știe cine vor fi candidații, atât al partidului democrat, cât și al celui republican. Și problema este că nici democrații nu-l vor pe actualul președinte, Biden, care și-a anunțat dorința de a candida din nou, și nici republicanii nu se entuziasmează de președintele Trump, care își face campanie.
În cazul lui Biden, este o tradiție ca democrații să nu prezinte un rival atunci când un președinte al partidului lor vrea să fie reales, în timp ce, în cazul lui Trump, niciunul dintre rivalii săi nu reușește să urce, oricâte avantaje ar avea „pe hârtie”: nici guvernatorul Floridei, Ron DeSantis, care părea că mănâncă nori, și nici ceilalți posibili rivali nu ajung nici măcar la jumătate din intențiile de vot pe care le are Trump.
Spectacolul acestor doi bătrâni, unul dintre ei aproape octogenar, iar celălalt octogenar deja, fiecare cu propriile limite, nu va fi unul gratificant nici în interiorul și nici în afara țării. Biden are problema unei evidente senilități, în timp ce Trump îi respinge pe cei care nu-l sprijină, la fel cum atrage procentul care îi este fidel până în pânzele albe. Este puțin probabil să-l dorească alegătorii moderați și independenți, așa că se pare că situația va fi la fel ca cea din anul 2020.
Cu diferența că, în ziua de azi, există o respingere mai mare a ambilor candidați: nici Biden nu este omul politic moderat și reconciliant pe care îl aștepta și de care avea nevoie țara, acum trei ani, și nici Trump nu a arătat că știe să se stăpânească, pentru a-și controla izbucnirile.
Însă, nici limitele celor doi candidați și nici nevoia țării de a avea conducători mai capabili nu pot opri procesul electoral care va veni, inexorabil, ca de obicei, odată la patru ani, în noiembrie 2024.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

¿En qué quedamos? Washington, Diana Negre

Si hay algo que domina en la vida norteamericana de hoy, es la confusión: la vemos en la economía, en la política y en las interpretaciones de lo que sucede o, mucho más aún, de lo que debería suceder.
En este vasto y semi despoblado país (la densidad en EEUU es de 36 habitantes por kilómetro cuadrado, menos de un tercio de la media europea) donde la población se mantiene alejada de sus compatriotas tanto por las distancias continentales como por las condiciones económicas y climáticas, había, hasta no hace mucho, una cierta comunidad de criterios y en la forma de entender la vida, pero, la realidad es ahora muy distinta.
No se trata ya de que las coordenadas de vida sean diferentes en las zonas rurales o urbanas, o en territorios más ricos o más pobres, es que la misma población norteamericana, al margen de su situación geográfica, parece, hoy en día, tan dividida por sus criterios sociales o morales como lo es en sus expectativas políticas.
Es quizá resultado -¿o tal vez sea la causa?- de formas totalmente dispares a la hora de entender la vida y de las aspiraciones para el futuro, tanto propio como del mundo circundante.
Uno de los grandes periódicos norteamericanos escribía esta semana “Si encuentra confuso el acontecer económico, no está usted solo”. Y ciertamente, tal como ese rotativo señalaba, es prácticamente imposible interpretar los datos económicos que, por una parte, apuntan a una recesión -también pronosticada por los expertos- y por la otra, muestran a los inversores que van mandando alegremente sus ahorros a las bolsas. Así, los precios de las acciones van subiendo a pesar de todos los presagios negativos -ya sea por las cifras o por los comentarios de analistas financieros.
Igualmente ocurre con el mercado laboral, donde la escasez de mano de obra tradicional en Estados Unidos se ha agudizado para la mayoría de los sectores, especialmente el de ocio y consumo, que compensan de largo las pérdidas en los ámbitos financieros.
Los trabajadores pueden escoger, esperar y cambiar a su gusto. Los sueldos han subido, pero en general menos que la inflación, aunque ahora nos aseguran que esto se corregirá porque la serie de subidas continúa y la inflación se ha moderado en el último mes.
Otro terreno minado es el de la educación, donde los padres parecen cada vez menos satisfechos con la oferta pública -la única que la mayoría de la población puede permitirse- pero no hay manera de llegar a un acuerdo para reformarla. Y en la enseñanza superior las cosas no van mucho mejor, en parte porque el costo de acceder a cualquier universidad es muy elevado y, en el caso de las más famosas, como Harvard o Yale, es prohibitivo. Al mismo tiempo, la calidad de la enseñanza ha bajado, pues cada vez hay más estudiantes que imparten clases -a bajo costo, naturalmente- a quienes tienen unos pocos años menos que ellos.
Donde la disparidad de criterios y la diversidad de corrientes es quizá más evidente es en el mercado bursátil y de inversiones en general. Hace ya tiempo que los supuestos “expertos” nos avisan de que va a haber una escabechina, que las bolsas han subido más en valor y en tiempo de lo que cabe esperar y que los valores inflados causarán pérdidas, con su consiguiente pena, a los inversores que llevan varios años en una auténtica fiesta con subidas a troche y moche.
Mucha gente, especialmente jubilados o próximos a la jubilación, ha escuchado estas advertencias y, aprovechando la subida de tipos de interés, se ha pasado a la renta fija donde el modesto 5% que ahora reciben es mucho menos que el 17% del índice principal, pero están a salvo de una escabechina.
El problema es que la gente de a pie no se quiere bajar del carro y sigue alegremente poniendo sus ahorros en acciones. Así, la ley de la oferta y la demanda se mantiene y las bolsas, contra tantos pronósticos, no paran de subir. Los últimos meses han sido una auténtica fiesta para los optimistas y están haciendo muy mal a los asesores financieros que algunos ven ya como agoreros más que como expertos.
Para acabar esta ronda de confusiones está la política, que se prepara para el gran teatro de cada cuatro años con las elecciones presidenciales de noviembre del año próximo. El país está ya consumido por saber quiénes serán los candidatos, tanto del partido demócrata como del republicano. Y aquí el problema es que ni los demócratas quieren al actual presidente Biden, que anunció ya su deseo de presentarse a reelección, ni los republicanos se entusiasman con el presidente Trump, quien también está haciendo campaña.
En el caso de Biden, es tradicional que los demócratas no presenten un rival cuando un presidente de su partido es el candidato, mientras que en el caso de Trump no consigue despuntar ninguno de sus rivales, por muchas ventajas que tengan “sobre el papel”: ni el gobernador de Florida, Ron DeSantis, que parecía que iba a comerse el mundo, ni ninguno de sus otros posibles rivales llega a la mitad de la intención de voto en favor de Trump.
El espectáculo de estos dos ancianos, uno casi octogenario y el otro ya entrado en la década de los 80, cada uno con su limitación personal, no será gratificante ni fuera ni dentro del país. Biden tiene el problema de una senilidad evidente, mientras que Trump repele tanto a quienes no lo apoyan como atrae a un porcentaje que le es fiel por encima de todo. Es improbable que le sigan los votantes moderados e independientes, con lo cual parecemos volver a los comicios de 2020.
Con la diferencia de que hoy en día hay un rechazo mayor hacia ambos candidatos: ni Biden es el político moderado y conciliador que el país esperaba y necesitaba hace tres años, ni Trump ha demostrado tener suficiente disciplina para controlar sus exabruptos.
Pero ni las limitaciones de ambos candidatos, ni la necesidad del país de tener unos dirigentes más aptos pueden frenar el proceso electoral que llegará, inexorablemente, en 2024, como cada cuatro años, en noviembre.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

WS… un obișnuit al creatorilor de parfumuri și al cămătarilor ? Metaforele din lumea lor îi vin pe limbă. Și, din nou, ce iubire nemăsurată, insațiabilă pentru efebul său de taină… De-ar fi zece, nu unul ! O culme a cămătăriei: zece la unul ! Dar, o cămătărie a trupului: primești de la Dumnezeu unul, un trup, și dai înapoi, lași moștenire posterității, zece efebi, zece mici Apollo… Cu cine, desigur că nu-i important ? Zece clone ? Zece copii ? Un vis insuflat de insațiabilul Eros… Fiala, desigur, vor spune unii, un șip prețios (pântecul mamei purtătoare) pentru a păstra un parfum atot-prețios, esența efebului iubit și rezervorul celor zece moștenitori ai frumuseții sale zeiești, apolinice… O, insațiabil Eros !

Apollo cântând la liră, amforă grecească, 520-500 î. Hr. British Museum, Londra

SONNET VI
Then let not winter’s ragged hand deface
In thee thy summer, ere thou be distill’d:
Make sweet some vial; treasure thou some place
With beauty’s treasure, ere it be self-kill’d.
That use is not forbidden usury
Which happies those that pay the willing loan;
That’s for thyself to breed another thee,
Or ten times happier, be it ten for one;
Ten times thyself were happier than thou art,
If ten of thine ten times refigured thee:
Then what could death do, if thou shouldst depart,
Leaving thee living in posterity?
Be not self-will’d, for thou art much too fair
To be death’s conquest and make worms thine heir.

Apollo cântând la liră (citared), făcând o libație; medalion pe o cupă grecească atribuită pictorului Pistoxenos, Muzeul de Arheologie din Delfi.

SONETUL VI
Să nu lași, dară, a iernii mână aspră să-ți sluțească
În tine, vara ta, ‘nainte de a-ți lăsa în alambic esența distilată, vie:
Dulce fială fă-ți și adună a ta comoară la un loc, să se-nmulțească
Comoara frumuseții tale, mai-nainte ca ea răpusă de ea însăși fie.
Nu-i cămătărie oprită când dobânda înzecit
Îi fericește pe aceia ce-o plătesc cu bucurie;
Tu dai viață, din tine însuți, unui alt tu, înnoit;
Și-nzecit ai fi mai fericit, zece la unu de-ar fi să fie;
De zece ori vei fi mai fericit, de zece ori tu fi-vei întrupat,
Dacă zece din ai tăi în zece tu te vor fi recreat:
Moartea, ce-ar mai putea să facă când vei fi plecat
Lăsând posterității zece ca tine să trăiască după tine, în zece preschimbat ?
Încăpățânat nu fi – ești mult, mult prea frumos
Ca să fii prada morții și al ei trofeu și să te moștenească viermii pân’ la os.

Apollo și Python, teracotă, 1609-1668; colecția Van Herck, Royal Museum of Fine Arts Antwerp

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Anotimpurile, Walter Crane, sec. XIX

Cine sunt Horele (Ώρες/Horae) vechilor greci ? Stăpânele, zeițele timpului… ale bunului mers al timpului (dansul Horelor)… ale anotimpurilor, ale vremii.

Fiicele Soarelui/sau ale lui Zeus și ale zeiței Themis (Θέμις, legea divină pe care se întemeiază lumea zeilor și a oamenilor, buna ei așezare)… surorile celor trei Moire, zeițele destinului, și ale Nimfelor. Deseori confundate cu Grațiile.

Numele lor, la Atena, erau Înflorirea, Creșterea și Rodirea (Θαλλώ, Αυξώ și Καρπώ).

Ele au întâmpinat-o pe Afrodita când s-a ivit din spuma mării, au îmbrăcat-o, au împodobit-o și au condus-o în Olimp. Tot ele au împodobit-o pe Pandora (prima femeie !) cu o superbă ghirlandă de flori înainte de a fi adusă pe pământ spre pieirea bărbaților.

Horele sunt bune, sunt binevoitoare, sunt binefăcătoare. Ele mențin echilibrul timpului (an, luni, anotimpuri, zile sau ore).

Tot la Atena le invocau băieții când erau primiți în ordinul efebilor.

Horele sunt personificarea vremii coacerii, a vremii celei bune: în greacă, (h)ora (ὥρα) este vremea cea bună. A coacerii și a rodirii, a împlinirii și a bucuriei, a frumuseții și splendorii. De altfel, oreos (ὡραῖος) și oreotis (ὡραιότης) înseamnă, în greacă, frumos și frumusețe…frumos, adică bine copt, împlinit, desăvârșit, care a crescut și s-a maturizat frumos. Plin de haruri. Dăruit cu o frumusețe desăvârșită. Posibil (h)ora să fie rudă cu verbul a merge, a veni: erhome (ἔρχομαι).

WS le numește creatoarele, cele ce i-au plăsmuit minunata, zeiasca făptură a iubitului său, dar și, copleșit de amărăciune, tirani, pentru că tot ele întruchipează îmbătrânirea, trecerea, ofilirea…

Să fi scris poemul când Tânărul Fericit, adoratul său companion, era atins de boală ? Posibil. Importantă este salvarea: amintirea… parfumul nemuritor al celui drag păstrat în amintiri prețioase… ce nu mor niciodată…

Horele, kylix cu figuri roșii, Sosias, 500 î. Hr., Antikensammlung Berlin

SONNET V
Those hours, that with gentle work did frame
The lovely gaze where every eye doth dwell,
Will play the tyrants to the very same
And that unfair which fairly doth excel;
For never-resting time leads summer on
To hideous winter and confounds him there;
Sap check’d with frost and lusty leaves quite gone,
Beauty o’ersnow’d and bareness every where:
Then, were not summer’s distillation left,
A liquid prisoner pent in walls of glass,
Beauty’s effect with beauty were bereft,
Nor it nor no remembrance what it was:
But flowers distill’d, though they with winter meet,
Leese but their show; their substance still lives sweet.

Dionisos conducând Horele, copie romană în marmură din secolul I d. Hr. după un relief attic din perioada elenistică, Luvru

SONETUL V
Acele Hore ce lucrară cu grație, noblețe și migală ca să plăsmuiască
Măiastra lor lucrare, ce atrage ca o vrajă privirile mulțimii și a ei fără de saț tânjire,
Tot ele de-a tiranii s-or juca și-or face splendoarea-i să pălească
Căci urâtă o vor face, lucrarea mâinii lor, odată neasemuită și frumoasă peste fire,
Căci timpul, ce nu stă niciodată-n loc, duce vara cu sine,
La hâda iarnă și-o lasă să piară acolo, cu mințile pierdute, -n rătăcire;
Sevele-i îngheață, suflând asupra-i crivăț, și frunzele-i mustoase fără urmă pier, odat` de viață pline,
Frumusețea-i îngropată în zăpadă, toate-s goale și peste tot și toate-i pustiire:
Atunci, de n-o rămâne parfumul verii distilat într-o licoare
Captivă, prinsă-ntre pereții unei fiale,
Cu frumusețea, împlinirea frumuseții-i prăduită și dispare
Și nicio amintire nu va mai rămâne din tot ce fuse vara cu toate ale sale.
Dar florile, de-s distilate, deși se întâlnesc cu iarna și ar trebui să moară,
esența lor prea-dulce trăiește pe vecie, deși-și pierdură a lor splendoare de-astă vară.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un motto ascuns: fugit tempus.

Apare scris pe multe ceasuri/orologii din turnurile sau de pe zidurile bisericilor medievale din Europa latină.

E luat dintr-un celebru vers din Georgicele lui Virgiliu (III, 284): Sed fugit interea, fugit irreparabile tempus, singula dum capti circumvectamur amore/dar fuge timpul în ăst` răstimp, fuge și nu se mai întoarce, iar noi ne-nvârtim (prin viață) captivi ai iubirii pentru lucrurile mărunte.

Unde-i ascuns fugit tempus ? În… the wastes of time, o ușoară adaptare a expresiei: time’s a-wasting, adică… timpul fuge.

Trebuie că bunului Will i-au căzut ochii pe un asemenea church clock, ieșind de la vreo liturghie într-o duminică de toamnă (vezi carele cu snopi și pomii fără frunze) sau poate plecând de la vreo înmormântare… Fugit tempus trebuie că i-a amintit de una din plângerile preferate ale poeților latini pe care, după cum se vede, îi știa foarte bine…

Și a scris un sonet în care s-a jucat ascunzând imaginile… petrecerii omului din această viață: ticăitul ceasului, mutarea sau căderea din viață în moarte (ziua bravă, cu lupta cea de toate zilele, ce se scufundă-n noaptea groazei – hideous înseamnă înspăimântător ! – precum cade soarele, la apus, în mare sau în regiunile unde domnește întunericul cel fără de sfârșit de sub pământ, în regatul întunericului și al spaimei), grâul verde prefăcut în snopi uscați, purtați ca niște morți pe catafalc (bier înseamnă litieră, pat și, de aici patul morții… catafalc !) și, desigur, coasa Timpului… Time’s scythe… Iarba cosită… grâul secerat…

Trebuie că biserica cu orologiul pe care scria fugit tempus era undeva la țară, dacă ne gândim la peisajul rustic din sonet care i-a inspirat lamento-ul…

Probabil poetul venea, totuși de la o înmormântare… Prea sună trist cu adevărat…

St. Merryn, Cornwall, 1800. Mttoul ceasului de deasupra intrării: TEMPUS FUGIT !

Sonnet XII
When I do count the clock that tells the time,
And see the brave day sunk in hideous night;
When I behold the violet past prime,
And sable curls all silver’d o’er with white;
When lofty trees I see barren of leaves
Which erst from heat did canopy the herd,
And summer’s green all girded up in sheaves
Borne on the bier with white and bristly beard,
Then of thy beauty do I question make,
That thou among the wastes of time must go,
Since sweets and beauties do themselves forsake
And die as fast as they see others grow;
And nothing ‘gainst Time’s scythe can make defence
Save breed, to brave him when he takes thee hence.

St. Martin, Cheselbourne, Dorset, 1631

Sonetul XII
Când îmi dau seama că ceasu-mi arată timpul și-l măsoară
Și văd cum ne-nfricata zi se-afundă-n hâda noapte;
Când mă uit la violeta de astă primăvară,
Și bucle de abanos ce au fost odinioară le văd acoperite acum de-argint sau de tot albe;
Când pomi semeți ce-aveau cândva coroane mândre-i văd de frunze dezgoliți,
Pomi ce turmele de arșițe le fereau odat` cu al lor umbrar,
Și al verii verde tot înconjurat cu snopi cosiți
Și duși grămezi în care, părând o barbă albă și țepoasă, atuncea iar și iar
De frumusețea ta mă-ntreb ce s-o alege, când vremea ți-a venit
Căci timpul fuge și va trebui să pleci curând,
Dulci desfătări și frumuseți, cu toate, de la sine au pierit
atât de repede, uitându-se cum altele-nfloresc, la rând urmând;
Nimic de coasa Timpului nu te va mai apăra, nicicum,
Afară doar de fiii ce-i vei naște, prin ei o vei învinge, când te va fi luat de acum.

St. James the Great, Bratton, Wilts, 1801: TEMPUS FUGIT

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Lasă-mă să te iubesc în fiul tău… Dă-mi un fiu al tău să te iubesc în el… Va fi tot tu… Și-l voi iubi ca pe tine…

E ca și cum Ahile i-ar cere lui Patrocle, știind că va muri, să lase-n urmă un băiat, pe fiul său, la fel de dumnezeiește de frumos, la fel de dulce, ce i-ar putea fi și pupil și iubit… efebul visurilor sale…

Încape aici vreo discuție despre cât de morală este o astfel de rugăminte ? Viscerală, desigur, este… WS: un suflet înlănțuit pe veci, se pare, de nemilosul Eros… De Eros și nu de Afrodita… cuprins de același misoginism teribil al vechilor greci… pentru care femeia-i doar un incubator…

Dar, de vreme ce aceste sonete au supraviețuit, e limpede că mulți britanici se regăseau în autorul lor.

Un autor care nu se sfiește să-și privească iubitul ca pe însuși Dumnezeu: semblance și form trimit la: „man is the image and (re)semblance of God…” Dumnezeu care, singur, îl poate crea pe om după „chipul și asemănarea Lui” (semblance și form)… Și care nu se sfiește să-i ceară bărbatului de care e îndrăgostit pe veci, să-și… transfere, de dragul lui, „frumusețea dată lui cu chirie/…beauty which you hold in lease…” în fiul său… ca iubirea lor să trăiască de două ori mai mult, nu doar o viață, ci două vieți…

Henry Wriothesley (1573-1624), al III-lea conte de Southampton și protectorul lui William Shakespeare: ar putea fi el misteriosul iubit al lui Will?/Southampton, 1600

SONNET XIII

O, that you were yourself! but, love, you are
No longer yours than you yourself here live:
Against this coming end you should prepare,
And your sweet semblance to some other give.
So should that beauty which you hold in lease
Find no determination: then you were
Yourself again after yourself’s decease,
When your sweet issue your sweet form should bear.
Who lets so fair a house fall to decay,
Which husbandry in honour might uphold
Against the stormy gusts of winter’s day
And barren rage of death’s eternal cold?
O, none but unthrifts! Dear my love, you know
You had a father: let your son say so.

Contele de Southampton,1603, în Turnul Londrei. Sub micul tablou cu celebrul Turn, o inscripție în latină: In vinculis invictus/în lanțuri, neînvins. Februarie 8, 1600; 602; 603 Aprilie. Portret atribuit pictorului flamand John de Critz.

SONETUL XIII

O, de-ai fi tu însuți, iubirea mea ! Dar nu vei fi prea mult (și o știi bine!).
Al tău ești numai cât trăiești aici, tu însuți, prin urmare,
Ar trebui să te gătești pentru sfârșitul care vine,
Și altuia să-i dai prea-dulcea ta asemănare.
Ar trebui atâta frumusețe, dată cu chirie ție, nu în dar,
Să nu aibe-un soroc: atunci ai fi din nou tu și, din nimic
cum ți-ar fi dat să ajungi după a ta moarte, ai fi tu însuți iar,
Când dulcea ta mlădiță ți-ar purta dulcele tău chip.
Cine ar lăsa o casă așa frumoasă s-ajungă o ruină, să decadă,
Când ar putea, chivernisind-o bine, cu cinste el s-o țină
Și s-o ferească de viscol și de crivăț, într-o zi de iarnă,
Și de mânia stearpă a frigului veșnicei morți ce va să vină ?
O, nimeni, numai un risipitor nesocotit ! Iubitul meu iubit, tu știi prea-bine:
Ai un părinte: lasă-ți fiul să-ți spună și ție astfel (așa se și cuvine!).

Contele de Southampton

Contele de Southampton aprox. 1618, după un portret de Daniel Mytens, National Portrait Gallery, Londra

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

William Shakespeare, portret realizat în timpul vieții, singurul despre care se crede că ar fi cel adevărat (Getty Images)

Shakespeare… cel platonic… Adevărul și Frumusețea… doimea extrasă din treimea de virtuți care, după Platon (sau, cel puțin așa cred filosofii), se află în toate lucrurile… sau, ar trebui: Binele, Adevărul și Frumosul. Doamne, ce declarație de dragoste sublimă, copleșitoare… atot-platonică… Sfârșitul iubitului… sfârșitul lumii… în care Zeul și-a întipărit chipul: Adevărul și Frumusețea… un zeu împuținat, căruia-i lipsește Binele… De ce oare ? Să fie de vină iubirea interzisă ? Platonică ? Erosul grecesc ? Un iubit care sigur arăta ca Hermes-ul lui Praxitele:

Sonnet XIV
Not from the stars do I my judgement pluck;
And yet methinks I have Astronomy,
But not to tell of good or evil luck,
Of plagues, of dearths, or seasons’ quality;
Nor can I fortune to brief minutes tell,
Pointing to each his thunder, rain and wind,
Or say with princes if it shall go well
By oft predict that I in heaven find:
But from thine eyes my knowledge I derive,
And, constant stars, in them I read such art
As truth and beauty shall together thrive,
If from thyself, to store thou wouldst convert;
Or else of thee this I prognosticate:
Thy end is truth’s and beauty’s doom and date.

Hermes cu Dionisos copil, Praxitele, Muzeul Arheologic din Olimpia, Grecia

Sonetul XIV
Nu din stele-mi trag puterea de-a judeca ce e rău și ce e bine;
și, gândesc, le știu citi mai bine ca oricine, în sânge am astronomia,
Dar nu să spun de soartă, că-i rea sau bună, ori de vine
prăpăd sau foamete sau cum fi-va vremea-n anotimpuri, de va aduce rod bogat sau vitregia;
nici norocul fiecăruia să-l spun dintr-o suflare, acum, pe loc,
arătându-i ce tunete-l așteaptă și ce ploaie și ce vânt,
sau prinților să le dezvălui de bine-o să le meargă sau ce nenoroc
i-așteaptă, să le prezic ce eu descopăr privind la cerul sfânt:
nu, știința-mi toată din ochii tăi o sorb (din nesecat izvor),
și, stele nemișcate, în ei citesc desăvârșita artă, cea prin care, negreșit,
frumusețea și-adevărul, ca una-ntrepătrunse, înflori-vor
dacă-ai voi să faci din tine însuți încă unul care să te păstreze așa cum ești acum, leit,
sau altfel te previn și-ți proorocesc:
sfârșitul tău va fi pieirea și ziua cea din urmă a adevărului și-a frumuseții (ce-n tine strălucesc).

Stele fixe, nemișcate ? Sunt stelele după care te călăuzești, care-ți arată drumul… întrucât stau neclintite pe firmament… sunt aștrii care-ți arată lumina în noapte… sau pe Hristosul sufletului tău… Călăuzele tale… pururea…

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Rodia, pântecul cu 1.000 de semințe… zmeura, sora trandafirului, sublimarea feminității auguste, și menta, deschiderea minții… O dimineață în raiul Zeiței…

11. Miere picură buzele tale, mireasă; miere și lapte, sub limba ta, și parfumul veșmintelor tale ca parfumul Libanului.12. Grădină închisă, sora mea, mireasă, izvor închis, fântână pecetluită.13. Livada ta, un rai cu rodii, cu poame bune, dulci și alese, cu chipri și narduri,14. Nard și șofran, trestie mirositoare și scorțișoară (și) cu tot felul de copaci de tămâie; mir și aloe (și) cu toate mirodeniile, cele mai alese.15. Fântână din grădini, izvor cu apă vie ce curge din Liban.16. Trezește-te, vânt de Nord, și vino, vânt de Sud, suflă peste grădina mea să-i curgă miresmele, să vină iubitul meu în grădina lui și să-și mănânce fructul său cel ales.

CÂNTAREA CÂNTĂRILOR, IV, 11-16.

נֹפֶת תִּטֹּפְנָה שִׂפְתוֹתַיִךְ כַּלָּה דְּבַשׁ וְחָלָב תַּחַת לְשׁוֹנֵךְ וְרֵיחַ שַׂלְמֹתַיִךְ כְּרֵיחַ לְבָנֽוֹן׃
גַּן נָעוּל אֲחֹתִי כַלָּה גַּל נָעוּל מַעְיָן חָתֽוּם׃
שְׁלָחַיִךְ פַּרְדֵּס רִמּוֹנִים עִם פְּרִי מְגָדִים כְּפָרִים עִם־נְרָדִֽים׃
נֵרְדְּ וְכַרְכֹּם קָנֶה וְקִנָּמוֹן עִם כָּל־עֲצֵי לְבוֹנָה מֹר וַאֲהָלוֹת עִם כָּל־רָאשֵׁי בְשָׂמִֽים׃
מַעְיַן גַּנִּים בְּאֵר מַיִם חַיִּים וְנֹזְלִים מִן־לְבָנֽוֹן׃
עוּרִי צָפוֹן וּבוֹאִי תֵימָן הָפִיחִי גַנִּי יִזְּלוּ בְשָׂמָיו יָבֹא דוֹדִי לְגַנּוֹ וְיֹאכַל פְּרִי מְגָדָֽיו׃

שִׁיר הַשִּׁירִים

AUTOR:  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și traducătorului: ZENAIDA ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura traducătorului, în cadrul aceluiași articol.