Lupul a plecat Washington, Diana Negre

Ultimele două săptămâni au oferit lumii un spectacol al politicii americane care a zguduit bursele și a creat impresia că finanțele primei supraputeri economice din lume erau pe marginea prăpastiei, cu riscul de rigoare pentru aliații ei și pentru sistemul financiar internațional.
Acest spectacol a fost lupta pentru a mări cheltuielile publice admise pentru ca gigantul buget al SUA să poată plăti facturile și, în felul acesta, să mai acumuleze datorii, al căror ritm de creștere este de un bilion de dolari pe an.
În interiorul și în afara țării s-au auzit voci de alarmă, care, în realitate, nu erau decât ecouri ale luptei politice din Washington: ba chiar mai mult, spectacolul care s-a terminat în dimineața joii trecute cu un vot în Senat s-a tot repetat de 11 ori în ultimii 23 de ani, ceva greu de imaginat pentru cei care nu urmăresc de aproape politica din SUA.
Legiuitorii au hotărât – și de data aceasta – așa cum practic era garantat – că guvernul american își va plăti datoria publică. Spectrul falimentului în interiorul și în afara țării s-a îndepărtat la fel ca lupul cel feroce.
Și economia și-a urmat șablonul ei obișnuit:după puternicele oscilații ale bursei,piețele de investiții au reacționat ca și cum acordul ar fi fost miracolul din Lourdes:indicele bursei Dow Jones a urcat mai mult de 600 puncte cu 1.9%,marele indice S&P,care înglobează cel mai mare număr de valori,a urcat cu 1.33%… dar,asta nu garantează că semnul nu se va schimba la cea mai ușoară briză din sens contrar.
Căci tocmai așa s-a întâmplat acum 3 ani, în momentul de vârf al pandemiei: în numai opt zile, Dow Jones a oscilat în jur de 12%, mai întâi în jos, pe urmă în sus, astfel că reacțiile de acum sunt relativ moderate.
Lupta politică a fost de data aceasta mai zgomotoasă deoarece Washingtonul se împarte între cele două mari partide:Democrații controlează Casa Albă și Senatul,în timp ce republicanii dețin majoritatea în Camera Reprezentanților,cu toate că doar cu câteva fotolii.
Telespectatorii și cititorii care au lucruri mai importante de făcut, cum ar fi munca lor pentru a-și câștiga existența și pentru a avea grijă de familiile lor, tind să uite că acest spectacol se tot repetă, și aceasta destul de des, și nu are nicio legătură cu capacitatea Washingtonului de a-și plăti datoriile, ci cu lupta dintre cele două partide și chiar dintre grupurile sociale ale țării.
Căci nu e vorba numai de interesele celor două mari partide politice reprezentate în ramurile legislativă și executivă, ci de o intensă luptă care se întinde și în ceea ce în alte locuri s-ar putea numi cea de-a „patra putere”,cu toate că,în SUA, acest al patrulea loc îl ocupă, de mult, mijloacele de informare, care își arată ponderea în timpul campaniilor electorale și au influență asupra rezultatelor lor.
Așa că,dacă adăugăm încă un număr celor patru puteri care există în marea supraputere trans-atlantică-executivă, legislativă, judiciară și informativă-am da peste o a cincea putere care deranjează din ce în ce mai mult anumite sectoare și pe cele două partide.
E vorba de „statul administrativ”,care,în loc să servească interesele puterilor care l-au creat,a dobândit treptat o asemenea natură și pondere încât acționează mai ales în propriul său interes,cu toate că acest lucru este împotriva dorințelor celor pe care ar trebui să-i servească.
În cazul datoriei publice, funcționarii sunt cei care manevrează cifrele și prezintă necesitățile care cred ei că sunt convenabile pentru țară… și pentru propria lor supraviețuire. Este o clasă care nu a fost aleasă, cu locuri de muncă garantate și care se consideră-și sunt vândute astfel compatrioților lor-ca un ansamblu de experți neutri din punct de vedere politic și a căror misiune este să vegheze asupra intereselor tuturor.
Dacă ne uităm la campania electorală pentru alegerile de anul viitor, vedem că cei doi candidați principali republicani, fostul președinte, Donald Trump, și guvernatorul statului Florida, Ron DeSantis, tună și fulgeră împotriva puterii funcționarilor, pe care nimeni nu o poate controla, și dau asigurări că îi vor tăia aripile.
Această atitudine nu o au numai republicanii, căci și candidatul democrat, Robert Kennedy, promite să „scuture mortal CIA”, la fel ca rivalii republicani care și-au manifestat deschis nemulțumirea față de FBI și, în general, împotriva funcționarilor.
Între timp,FBI-ul se pregătește să se mute din birourile sale din centrul Washingtonului într-un loc ne precizat încă, unde urmează să fie construit cel mai mare edificiu din lume-record pe care îl deține,deocamdată,Pentagonul,și pe care îl va dubla ca suprafață-și nu pare să-l deranjeze antipatia pe care a stârnit-o tocmai printre persoanele care urmează să aprobe bugetul pentru această lucrare faraonică.
Pentru a slăbi această gigantică birocrație e nevoie să cunoști foarte bine resorturile care o mișcă, ceva ce le scapă ușor oamenilor politici: căci sunt nevoiți să se ocupe de alegătorii care îi vor alege pe ei, la fel cum cetățenii de rând se străduiesc să-și câștige existența de zi cu zi. Cei care știu într-adevăr sunt tocmai acești funcționari care cu greu vor munci pentru a se autodistruge.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Se marchó el lobo Washington, Diana Negre

Las últimas dos semanas han dado al mundo un espectáculo de la política norteamericana que ha convulsionado las bolsas y dado la impresión de que las finanzas de la primera potencia económica estaban al borde de la quiebra, con el consiguiente riesgo para sus aliados y el sistema financiero internacional.
Este espectáculo ha sido la lucha por aumentar el gasto público permitido para que el gigantesco presupuesto de Estados Unidos pueda pagar las facturas – y con ello siga acumulando deuda, algo que hace al ritmo de un billón de dólares anuales.
Dentro y fuera del país hemos oído voces de alarma, que en realidad no eran más que los ecos de la lucha política de Washington: más aún, el espectáculo que acabó este jueves de madrugada con un voto en el Senado, se ha repetido nada menos que 11 veces en los últimos 23 años, algo difícil de imaginar para quienes no siguen de cerca la política de EEUU.
Los legisladores decidieron -también esta vez -y como estaba prácticamente garantizado- que el gobierno norteamericano pagaría su deuda pública. El espectro de la quiebra dentro y fuera del país se alejó como el lobo feroz.
Y la economía también siguió su patrón habitual: después de las fuertes oscilaciones bursátiles, los mercados de inversión reaccionaron como si el acuerdo hubiera sido el milagro de Lourdes: el índice de la bolsa Dow Jones subió más de 600 puntos con el 1.9%, el gran índice S&P que engloba el mayor número de valores lo hizo en un 1.33%…lo que no significa que el signo cambie en cuanto la menor brisa sople en sentido contrario.
Eso mismo ocurrió hace 3 años en la cúspide de la pandemia: en tan solo ocho días, el Dow Jones osciló en torno al 12%, primero a la baja y luego en alza, con lo que las reacciones de ahora son relativamente moderadas.
La lucha política ha sido más ruidosa esta vez porque Washington se divide entre los dos grandes partidos: los Demócratas controlan la Casa Blanca y el Senado, mientras que los republicanos tienen mayoría en la Cámara de Representantes, aunque tan solo sea por unos pocos escaños.
Los telespectadores y lectores que tienen cosas más importantes que hacer, como ganarse la vida trabajando u ocuparse del bienestar de su familia, tienden a olvidar que este espectáculo se repite regularmente y además con frecuencia y tiene menos que ver con la capacidad de Washington de pagar sus deudas, que con el combate entre ambos partidos e incluso entre los estamentos del país.
Porque no se trata tan solo de los intereses de las dos grandes y únicas formaciones políticas representadas en la rama legislativa y la ejecutiva, sino de una intensa lucha que se extiende también a lo que en otros lugares se podría llamar el “cuarto poder”, aunque en Estados Unidos este cuarto puesto lo ocupan ya desde hace tiempo los medios informativos, que echan su peso durante las campañas electorales y tienen influencia en sus resultados.
Así que, si añadimos un número a los cuatro poderes que en realidad existen en la gran potencia transatlántica -ejecutivo, legislativo, judicial e informativo- nos encontraríamos con un quinto poder que va molestando cada vez más a ciertos sectores y en ambos partidos.
Se trata del “estado administrativo”, que en vez de servir los intereses de los poderes reconocidos que lo han creado, ha ido adquiriendo una naturaleza y un peso tales que actúa principalmente en beneficio propio, aunque vaya en contra de los deseos de aquellos a que debería servir.
En el caso de la deuda pública, los funcionarios son quienes manejan las cifras y presentan las necesidades que creen convenientes para el país…y para su propia supervivencia. Es una clase no elegida, con puestos de trabajo garantizados y que se consideran -y se venden así a sus compatriotas- como un conjunto de expertos políticamente neutros cuya única misión es velar por los intereses de todos.
Si miramos la campaña electoral para los comicios del próximo año, vemos que los dos principales candidatos republicanos, el ex presidente Donald Trump y el gobernador de Florida Ron DeSantis, fulminan contra el poder de funcionarios a quienes nadie puede controlar y aseguran que les cortarán las alas.
Pero la actitud no es exclusivamente republicana, pues también el candidato demócrata Robert Kennedy promete “sacudir mortalmente a la CIA”, igual que sus rivales republicanos
han manifestado abiertamente su descontento con el FBI y en general con el funcionariado.
Entretanto, el FBI se prepara para mudarse de sus oficinas en el centro de Washington a un lugar indeterminado todavía, donde ha de construir el mayor edificio del mundo -un récord que de momento ostenta el Pentágono al que doblará en superficie- y no parece preocuparle la antipatía que genera entre las mismas personas que han de aprobar el presupuesto para esta obra faraónica.
Y es que para debilitar esta gigantesca burocracia es necesario tener un buen conocimiento de los resortes que la mueven, algo que escapa fácilmente a los políticos: se han de ocupar de los electores que les han de votar, igual que los ciudadanos de a pie se dedican a ganarse la vida. Los que sí saben son estos mismos funcionarios que difícilmente trabajarán para autodestruirse.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Nepotriviri electorale Washington, Diana Negre

Cu toate că încă nu a început în mod oficial campania electorală în SUA, totul pare să indice că Partidul Democrat crede că va putea câștiga viitoarele alegeri repetând candidatura actualului președinte, Joe Biden.
Convingerea se bazează pe ceea ce consideră a fi slăbiciunea adversarului republican, căci, deocamdată, se pare că fostul președinte, Donald Trump, se bucură de cel mai mare sprijin din partea republicanilor. Sondajele îi dau aproximativ 50% de șanse în interiorul partidului, căci niciunul dintre rivalii săi nu ajunge la 30%. Posibilii săi rivali sunt mult în urma lui, însă este posibil ca pozițiile lor să se îmbunătățească, pe măsură ce va avansa campania electorală.
În această perspectivă, ar fi previzibil ca Partidul Democrat să facă tot posibilul ca Donald Trump să fie efectiv rivalul lui Biden: o părere foarte răspândită este că Biden, din cauza evidentei sale senilități și a puținului sprijin popular pe care îl are, ar putea câștiga doar în lupta cu Trump. Probabil că există și alți candidați dispuși să preia ștafeta, în cazul în care republicanii își aleg alt candidat.
Însă, în SUA, politica surprinde tot timpul: democrații par să acționeze împotriva propriilor lor interese, căci se pregătesc să-l judece pe Trump. Printre procesele pe care le-ar putea intenta împotriva lui Trump, unul a avansat, astfel încât e citat la un tribunal, în primăvara anului 2024, adică, atunci când va începe campania prezidențială.
Cu toate că legile electorale americane nu împiedică pe cineva care este judecat să candideze la președinție – și cu toate că Trump a demonstrat că are mai multe vieți politice decât legendarele 7 vieți ale pisicii – este greu de imaginat că va avea o campanie viabilă cu unul sau mai multe procese, pentru fraude fiscale, pentru că a păstrat documente secrete sau pentru că a instigat la ocuparea Capitoliului, în Washington, în 2020, atunci când Biden prelua puterea.
Astfel, democrații se lipsesc pe ei înșiși de cel care, deocamdată, pare a fi candidatul potrivit pentru ca Joe Biden să câștige un nou mandat. Poate cred că alegătorii republicani îi vor rămâne fideli lui Trump până în pânzele albe, cu toate procesele intentate împotriva sa și cu toate posibilitățile altor candidați republicani, care deja au început să-și arate intenția de a participa la cursa prezidențială.
Săptămâna trecută și-au anunțat candidatura guvernatorul de Florida, Ron DeSantis, un om care se bucură de mult sprijin în statul său și de admirația republicanilor din toată țara, și Tim Scott, de zece ani încoace senator de Carolina de Sud și unicul senator negru din Partidul Republican.
Deocamdată, popularitatea lui Trump este cu mult mai mare decât cea a lui DeSantis sau cea a lui Scott, însă situația se poate schimba pe măsură ce rivalii săi vor fi tot mai cunoscuți.
În cazul lui DeSantis, intrarea sa în campanie s-a făcut cu ajutorul miliardarului Elon Musk, printr-un program pe internet care a întâmpinat ceva greutăți tehnice, lucru de care s-a folosit imediat Trump pentru a-l ataca pe viitorul său rival. Însă banul are valoare de piață atât în politică cât și în comerț și, în numai primele 24 de ore, DeSantis a strâns peste opt milioane de dolari pentru a-și finanța campania.
Iar Scott, un om politicos și zâmbitor va atrage, fără îndoială, batjocura democraților care se consideră proprietari ai populației negre (din 1968, procentajul maxim de negri care au votat pentru republicani a fost de 13%), însă este probabil să atragă un oarecare număr de populație de culoare și poate și mai mulți albi care nu văd cu ochi răi aducerea la Casa Albă a unui politician de culoare, așa cum au făcut în 2008 democrații cu Obama: într-o țară cu diversitate din ce în ce mai mare, cu procentajul albilor în scădere, un candidat negru poate oferi mari atracții politice.
Tocmai riscul ca Trump să-și petreacă campania electorală prin tribunale face ca candidatura sa prezidențială să fie mai puțin atrăgătoare și să deschidă posibilități rivallilor săi politici. Sunt greu de înțeles calculele Partidului Democrat de a-și lansa artileria legală împotriva fostului președinte, riscând astfel să-l elimine tocmai pe candidatul pe care credeau că îl pot învinge.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Incongruencias electorales Washington, Diana Negre

Aunque la carrera electoral norteamericana todavía no ha empezado oficialmente, todo parece indicar que el Partido Demócrata cree que puede ganar las próximas elecciones con la candidatura repetida del actual presidente, Joe Biden.
Su confianza se basa en lo que consideran debilidad de su adversario republicano, pues de momento parece que el ex presidente Donald Trump es el político con mayor apoyo dentro de las filas republicanas. Las encuestas lo sitúan en torno al 50% con respecto a otros aspirantes del mismo partido, ninguno de los cuales llega al 30%. Sus posibles rivales van en estos momentos muy por detrás, aunque no se puede descartar que sus números mejoren a medida que avanza la campaña.
En este panorama, sería previsible que el Partido Demócrata haga todo lo posible para que Donald Trump sea efectivamente el rival de Biden: una opinión muy extendida es que Biden, debido a su evidente senilidad y escaso apoyo popular, tan solo puede ganar contra Trump, hasta el punto de que probablemente hay otros candidatos dispuestos a tomar el relevo en caso de que los republicanos eligieran a otro candidato.
Pero la política de este país no deja de sorprender y los demócratas parecen actuar contra sus propios intereses, pues se están preparando para encausar a Trump. Entre las diversas causas que podrían esgrimir contra Trump, la que más ha avanzado hasta ahora prevé convocarlo ante los tribunales en la primavera de 2024, es decir, en los comienzos de la campaña presidencial.
Aunque las leyes electorales norteamericanas no impiden que un encausado se presente a la primera magistratura del país -y a pesar también de queTrump ha demostrado tener más vidas políticas que las legendarias siete de los gatos- cuesta imaginar que tenga una campaña viable mientras atiende a una -o probablemente varias- causas penales en su contra, ya sea por fraude fiscal, o por retener documentos clasificados, o por instigar con la invasión del Capitolio en Washington, en 2020 cuando Biden había de tomar posesión.
De esta forma, los demócratas se privan a sí mismos del que, por el momento, parece el candidato idóneo para que Joe Biden repita mandato. Tal vez crean que los votantes republicanos se mantendrán ciegamente fieles a Trump, a pesar de los diversos juicios en su contra y de las posibilidades de otros candidatos republicanos, que ya han empezado a indicar su intención de participar en la campaña.
Esta misma pasada semana lo hicieron el gobernador de Florida, Ron DeSantis, un hombre que goza de gran apoyo en su estado y admiración entre los republicanos de todo el país y Tim Scott, senador de Carolina del Sur desde hace diez años y el único senador negro en el Partido Republicano.
En estos momentos, la popularidad de Trump es muy superior a la de DeSantis o de Scott, pero la situación puede ir cambiando a medida que sus rivales empiecen a ser más conocidos.
En el caso de DeSantis, su entrada en la campaña la hizo de la mano del multimillonario Elon Musk, en un programa de internet que tuvo ciertas dificultades técnicas, algo que ya aprovechó inmediatamente Trump para atacar a su futuro rival. Pero el dinero es tan valor de mercado en la política como en el comercio y, tan solo en las primeras 24 horas, DeSantis recaudo más de ocho millones de dólares para financiar su campaña.
En cuanto a Scott, un hombre de modales suaves y sonrisa fácil, no hay duda de que generará el escarnio entre los demócratas que se consideran propietarios de la población negra (desde 1968, el porcentaje máximo de negros que votó por los republicanos fue del 13%), pero probablemente atraerá a un cierto número de población de color y probablemente más aún entre los blancos, que no verían con malos ojos llevar a la Casa Blanca a un político de color, como en 2008 hicieron los demócratas con Obama: en un país cada vez más diverso con un porcentaje blanco en descenso, un candidato negro puede ofrecer grandes atractivos políticos.
Precisamente el riesgo de que Trump pase la campaña electoral ante los tribunales hace su candidatura presidencial menos atractiva y abre probabilidades a sus rivales políticos. Cuesta así comprender los cálculos del Partido Demócrata para lanzar su artillería legal contra el ex presidente y correr así el riesgo de eliminar al candidato cuya derrota creen asegurada.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Negru bun, negru rău Washington, Diana Negre

Tim Scott

„Principala amenințare pentru societatea noastră este rasismul alb,” spunea recent președintele Biden la ceremonia absolvenților dintr-o prestigioasă universitate cu studenți negri, preluând, astfel, una dintre lozincile electorale ale Partidului Democrat, care se bucură un sprijin aproape garantat din partea alegătorilor negri americani.
De un secol încoace, populația de origine africană este în mod constant de partea Partidului Democrat: cel mai slab rezultat electoral le-a adus democraților „doar” 83% din votul negrilor, cu procentajul maxim de 17% din totalul alegătorilor americani realizat de Gerald Ford, dar care a tot scăzut, cu toate că Donald Trump a reușit să-l recupereze parțial, când a obținut 12%, în 2020.
Prezența negrilor din partea Partidului Republican în Congresul american este slabă: în Camera Reprezentanților, din cei 222 de republicani, numai 2 sunt negri, față de 58 din totalul de 213 congresmeni democrați, iar, în Senat, democrații au doi negri din totalul lor de 51 de senatori, iar la republicani, din 49, numai unul este negru.
Acest unic senator negru este Tim Scott: el ar vrea să facă cu ajutorul Partidului Republican ceea ce a făcut predecesorul său democrat, Barak Obama, adică să ajungă președinte. Și-a anunțat candidatura săptămâna aceasta, cu puțin timp înainte de anunțul similar care avea să fie făcut de guvernatorul Floridei, Ron DeSantis.
Aspirațiile lui Scott au fost primite într-un mod surprinzător de principalul candidat republican, fostul președinte, Donald Trump, care, în loc să-i găsească o poreclă pentru a-l ridiculiza și a face din el ținta unor critici, așa cum a făcut cu toți rivalii săi, l-a lăudat, la fel ca restul Partidului Republican.
În schimb, Partidul Democrat, care se bucură de un sprijin atât de mare din partea negrilor, s-a lansat în critici acerbe la adresa lui Scott, pe care, mai mult sau mai puțin, l-a lipsit de „onoarea” de a fi negru, deoarece, desigur, comportamentul său politic nu corespunde cu ceea ce se aștepta de la o persoană de culoare.
Astfel că există negri „buni” progresiști, membrii ai Partidului Democrat și câțiva „răi”, rătăciți, care nu sunt nici solidari cu rasa lor și nici nu fac parte din partidul potrivit pentru ei. Aceasta mai înseamnă că, dacă Scott este ales candidatul republicanilor, atacurile împotriva lui vor fi tot atât sau poate și mai feroce, decât cele împotriva rivalilor săi albi.
Și este de înțeles, deoarece reprezintă un pericol electoral serios pentru Partidul Democrat: este o amenințare imediată, deoarece este posibil să smulgă suficiente voturi ale negrilor la alegeri; iar pe termen lung, ar putea să transforme chiar imaginea Partidului Republican.
Partidul acesta, care, în Războiul Civil, a luptat din Nord împotriva sclaviei din teritoriile sudice controlate de Partidul Democrat, a devenit, treptat, reprezentantul elitelor economice, în timp ce democrații apărau clasele umile.
Puțin câte puțin, situația s-a schimbat, iar republicanii au devenit, între timp, populiști, nu numai din cauza limbajului lor destul de des exaltat, ci datorită compoziției electoratului care îi sprijină: în general e vorba de persoane din clasa mijlocie și cea a muncitorilor, locuitori ai regiunilor interioare mai puțin privilegiate, păstrători ai valorilor tradiționale.t
În schimb, democrații sunt funcționari, directori, universitari și, grație beneficiilor lor economice și politice, ei sunt cei care stabilesc normele dialogului politic.
În mod curios, primul președinte negru, democratul Barak Obama, avea o situație privilegiată, cu un tată universitar african și o mamă albă, dintr-o familie înstărită, care a putut să-l trimită la cea mai bună școală privată din Hawai, în timp ce republicanul Tim Scott, are origini modeste: părinții lui au divorțat când el avea 7 ani și a crescut cu lipsurile inerente salariului mic pe care îl primea mama sa ca asistentă medicală.
Însă, potențialul său politic este evident: dovadă sunt fondurile abundente pe care le-a primit pentru campania sa. Oricât de buni ar fi, în acest dialog politic, doar negrii progresiști, pe Tim Scott, conservator și republican, rivalii săi politici deja l-au etichetat ca fiind un negru rău.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Negro bueno, negro malo Washington, Diana Negre

Tim Scott y Donald Trump

“La principal amenaza para nuestra sociedad es el racismo blanco”, decía el presidente Biden no hace mucho en la ceremonia de graduación de una prestigiosa universidad negra y recogía así uno de los lemas electorales del Partido Demócrata, que tiene un apoyo casi garantizado por parte de los votantes negros norteamericanos.
Hace casi un siglo que la población de origen negro está firmemente alineada con el Partido Demócrata: el peor resultado electoral dio a los demócratas “solamente” el 83% del voto negro, con el máximo porcentaje del 17% logrado por Gerald Ford y que ha ido bajando continuamente, si bien Donald Trump consiguió recuperarlo parcialmente, al conseguir el 12% en 2020.
La presencia negra en el Congreso norteamericano también es reducida en el Partido Republicano: en la Cámara de Representantes, tan solo hay 2 entre los 222 republicanos pero 58 entre los 213 demócratas, mientras que en el Senado ambos partidos están a la par: los demócratas tienen 2 entre sus 51 senadores y tan solo 1 de los 49 republicanos es negro.
Este único senador es Tim Scott y quiere repetir en el Partido Republicano lo que hizo su predecesor demócrata Barak Obama y convertirse en presidente. Anunció su candidatura esta semana, poco antes de que lo hiciera el gobernador de Florida, Ron DeSantis.
Las aspiraciones de Scott fueron recibidas de forma sorprendente por el principal candidato republicano y ex presidente Donald Trump, quien en vez de buscarle un mote para ridiculizarlo y hacerlo objeto de críticas como ha ocurrido a todos sus rivales, lo alabó, como hizo el resto del Partido Republicano.
En cuanto al Partido Demócrata, que tanto apoyo recibe de los negros y entre cuyas filas militan tantos de ellos, se lanzó ferozmente a criticar a Scott a quien más o menos quitaron el “honor” de ser negro, seguramente porque su comportamiento político no corresponde a lo que se espera del color de su piel.
Y así hay negros “buenos” progresistas, afiliados con el Partido Demócrata y unos pocos ¨malos”, descarriados que ni son solidarios con su raza ni siguen al partido que les corresponde. Lo que también significa que, si Scott acabara siendo el candidato republicano, los ataques contra él serían tanto o más feroces que contra sus rivales blancos.
Y es comprensible porque representa un serio peligro electoral para el Partido Demócrata: de inmediato, porque tal vez arrastre suficientes votos negros a las elecciones; a largo plazo, podría acabar transformando la imagen del Partido Republicano.
Este partido, que luchó en la Guerra Civil desde el Norte contra la esclavitud en los territorios sureños controlados por el Partido Demócrata, se fue convirtiendo poco a poco en un representante de las élites económicas mientras que los demócratas defendían a las clases humildes.
Poco a poco la situación ha ido cambiando y los republicanos son ahora los populistas, no solo por su lenguaje a menudo exaltado, sino por la composición del electorado que los apoya: en general personas de la clase media y obrera, residentes de las regiones interiores menos privilegiadas y con valores tradicionales.
Los demócratas en cambio son funcionarios, directivos, académicos y, gracias a sus beneficios económicos y políticos, son también quienes sientan las normas del diálogo político.
Curiosamente, el primer presidente negro, el demócrata Barak Obama venía de una situación privilegiada con un padre universitario africano y una madre blanca, de familia acomodada que lo pudo enviar a la mejor escuela privada de Hawaii, mientras que el republicano Tim Scott, tiene orígenes modestos: sus padres se divorciaron cuando él tenía 7 años y creció con las estrecheces del escaso sueldo de asistenta de enfermera de su madre.
Pero su potencial político es evidente y así lo demuestran los cofres repletos con ayudas económicas para su campaña, por mucho que en este diálogo político los únicos negros buenos sean los progresistas y a Tim Scott, al ser conservador y republicano, sus rivales políticos le han puesto ya la etiqueta de malo.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Pentru Eugen

De Iubirea ce mă răpi pe mine, mie însumi, și mă prădui/ D’Amors, qui m’a tolu a moi… Un Chrétien de Troyes (Crestiens de Troies), soupirant al Mariei de Champagne… regina sa, sa „dame de Champaigne.” La Dame-Amour… Amor nu mai era zeul, ci… Zeița îndrăgostiților… Ocrotitoarea, Stăpâna… o Venus restituta !). Și nici nu putea fi altfel, de vreme ce meister Crestiens îl avea drept maestru pe Ovidiu însuși, poetul roman al iubirii, din care a tradus în lenga romana, franceza veche. Iar Ovidiu o adora pe Venus… mama lui Cupidon… Cupidon, nu Amor !

De Iubirea ce mă răpi pe mine, mie însumi, și mă prădui
I
De Iubirea ce mă răpi pe mine, mie însumi, și mă prădui
de a mea întreagă ființă, și nu mai vru să mă păstreze pentru sine,
voi a mă plânge astfel: de`acu nainte și pentru totdeauna-i voi îngădui
să facă ce-i va fi pe plac, ce va pofti cu mine.
Și dacă acum nu mă mai pot ține
să nu mă plâng, voi spune și de ce voi a mă tângui:
cei ce-o trădează, o, cum îi văd, destui,
Ades se bucură de-a lor izbândă, fără de rușine,
Când eu dau greș, deși credință îi arăt, în loc să birui.
II
De Iubirea (ca legea-i să și-o preamărească, s-o facă să domnească
și ei să ne supunem !) voiește pe-ai săi potrivnici acum a-i converti,
cuminte-ar fi din partea-i, cum cred, să nu greșească
alor săi și bine-a chibzui.
Și eu – carele nu putui pleca și nicidecum a părăsi
pe cea în fața căreia adânc mă-nclin și-mi e stăpână -, inima-mi, care-i a ei, să o servească
eu i-o trimit, din nou să mi-o primească;
deși deloc nu cred că bine-o pot sluji
de înapoi îi dau doar ce-i al ei de drept: inima-mi, să mi-o tămăduiască.
III
Doamnă, spuneți-mi răspicat de vă e pe plac
să fiu al vostru, ca odinioară.
Dar nu, nu-i cu putință ! Dacă vreodată bine vă știui, și n-o să mă prefac,
Mai degrabă, povară vă sunt vouă, o grea piatră de moară.
Fiindcă voi nu mă vreți ca-ntâia oară
și al vostru sunt în silă doar și știu că vă displac.
Dar, de veți avea vreodată milă de cineva sărac
suferiți-mă, atunci, deși vă sunt povară,
Pentru că nu știu în lume nimănui servi și am să tac.
V
Eu nu băui vreodată din licoarea
ce pe Tristan îl otrăvi, de-o lume-ntreagă cunoscut;
dar, totuși, mai mult ca el iubesc: candoarea-mi
și inima-mi cea tandră și aleasă și buna mea voință m-au făcut.
Ar trebui să fie plăcut să vă slujesc, fiind știut
că de bună voie și nesilit de nimeni rob vă sunt și nu la a cuiva mustrare,
ochilor mei doar le dădui crezare
și doar din vina lor intrai pe-un drum bătut,
din care-n veci ieși-voi și din care, cum până azi căit sau îndoit nu fui, nu este înturnare.
V
Inimă, dacă doamnei mele nu-i ești dragă,
rău îți va fi de o vei părăsi, doar pentru că neiubirea-i te-a durut:
în ale vieții tale zile toate în puterea-i tu să fii, te roagă,
așa te-ai angajat să fii de la-nceput.
Nicicând, de vrei a mea părere, nu vei iubi mai împlinit, mai mult;
să nu te înspăimânte lupta pentru ce-ți e drag sau dragă;
binele-i mai dulce când îl aștepți și după el tânjești, o viață-ntreagă.
Mai dulce-ți va părea și te va desfăta dulceața-i, din el gustând, când îl vei încerca.
VI
Milă aș fi aflat, după cugetul meu,
de ea s-ar fi aflat în cercurile toate
ale lumii, acolo unde-o caut eu;
dar, mai degrabă cred că nu-i. Și de aceea, poate:
nicicând nu fui eu prefăcut și mizerabil și nici nerușinate
gânduri n-avusei s-o rog, cu prefăcătorie, pe doamna mea preadulce, s-o implor mereu:
căci eu o rog și o rog întruna, fără de izbândă, ca pe Dumnezeu,
ca unul care nu știe sluji Iubirea prin prefăcute mângâieri, deșarte,
și făcând glume, râzând, înșelător și batjocoritor și fariseu.

D’Amors, qui m’a tolu a moi

I.
D’Amors, qui m’a tolu a moi,
n’a soi ne me veut retenir,
me plaing ensi, qu’adés otroi
que de moi face son plesir.
Et si ne me repuis tenir
que ne m’en plaigne, et di por quoi:
car ceus qui la traïssent voi
souvent a lor joie venir
et g’i fail par ma bone foi.
II.
S’Amors pour essaucier sa loi
veut ses anemis convertir,
de sens li vient, si com je croi,
qu’as siens ne peut ele faillir.
Et je, qui ne m’en puis partir
de celi vers qui me souploi,
mon cuer, qui siens est, li envoi;
mes de noient la cuit servir
se ce li rent que je li doi.
III.
Dame, de ce que vostres sui,
dites moi se gre m’en savez.
Nenil, se j’onques vous conui,
ainz vous poise quant vous m’avez.
Et puis que vos ne me volez,
dont sui je vostres par ennui.
Mes se ja devez de nului
merci avoir, si me souffrez,
que je ne sai servir autrui.
IV.
Onques du buvrage ne bui
dont Tristan fu enpoisonnez;
mes plus me fet amer que lui
fins cuers et bone volentez.
Bien en doit estre miens li grez,
qu’ainz de riens efforciez n’en fui,
fors que tant que mes euz en crui,
par cui sui en la voie entrez
donc ja n’istrai n’ainc n’en recrui.
V.
Cuers, se madame ne t’a chier,
ja mar por cou t’en partiras:
tous jours soies en son dangier,
puis qu’empris et comencié l’as.
Ja, mon los, plenté n’ameras,
ne pour chier tans ne t’esmaier;
biens adoucist par delaier,
et quant plus desiré l’auras,
plus t’en ert douls a l’essaier.
VI.
Merci trovasse au mien cuidier,
s’ele fust en tout le compas
du monde, la où je la quier;
mes bien croi qu’ele n’i est pas.
Car ainz ne fui faintis ne las
de ma douce dame proier:
proi et reproi sanz esploitier,
comme cil qui ne set a gas
Amors servir ne losengier.

Și… ce cale mai directă duce spre cunoașterea tuturor tainelor lumii decât… iubirea… Dex est charitez/Dumnezeu e iubire… Graalul lui Chrétien: opaițul, lampa cu lumină necreată, candela neadormită…:

Perceval văzu, deodat, că i se arată-n fața-i,
într-o vale, un turn, ivit de nicăieri.
Ce unul mai mândru și mai bine făurit
Pân` la Beirut nu afli, negreșit.
Era din piatră sură și pătrat,
și de alte multe turnuri era înconjurat.
O sală el văzu în fața ăstui turn de apărare
și dinaintea ei, loggiile de intrare.
(…)
Merse spre poartă, hotărât;
și un pod zări, ce fuse coborât
anume pentru el. Când peste pod trecu
valeți veniră să-l primească, trei, la al lor
(…)
domn să-l ducă și senior…
(…)
Doi alți feciori intrară-n marea sală,
sfeșnice-n mâini ținând, cu grijă și sfială,
de aur fin, lucrate cu podoabe smălțuite.
Preafrumoși erau valeții, ce purtau, neprețuite
sfeșnicele dumnezeiește măiestrite.
În sfeșnice ardeau, neadormite,
câte zece lumânări, în fiecare mână scânteind vrăjite.
Un graal purta în ale sale mâini, de-aleasă viță,
intrată o dată cu feciorii, o tânără domniță,
atotfrumoasă și suavă și acoperită din cap până-n picioare
cu cele mai de preț odoare.
De cum păși-năuntru, graalul ce-n mâini ținea
de-ndată începu a lumina.
Lumină orbitoare izbucni atunci și se pierdură
luminile din sfeșnice, ce fură
ca stelele pierind
când se ridică soarele sau luna pe cerul strălucind.
În urma-i venea înc-o domniță c-o tavă de argint.
Graalul ce mergea în față, era, desigur, făurit
din aur fin și lămurit;
Cu nestemate felurite era împodobit,
cele mai scumpe din lumea-ntregă, de neprețuit,
pe mările întinse și pe pământul tot, de negăsit,
pentru că nestematele graalului le-ntrec pe toate, negreșit.

(Scurt fragment din Perceval sau povestea Graalului)

Lors vit devant lui an un val…

Lors vit devant lui an un val/3050
le chief d’une tor qui parut.
L’an ne trovast jusqu’a Barut
si bele ne si bien asise.
Quarree fu, de pierre bise,
si avoit torneles antor.
La sale fu devant la tor,
et les loiges devant la sale.
(…)
Ensi vers la porte s’an va;
devant la porte un pont trova
torneïz, qui fu avalez.
Par sor le pont s’an est alez,
et vaslet corent contre lui,
troi…
(…)
Devant le seignor sont alé;
(…)
Et lors dui autre vaslet vindrent,
qui chandeliers an lor mains tindrent,
de fin or, ovrez a neel.
Li vaslet estoient mout bel,
cil qui les chandeliers portoient.
An chascun chandelier ardoient
Dis chandoiles a tot le mains.
Un graal antre ses deus mains
une dameisele tenoit
et avoec les vaslez venoit,
bele et jointe et bien acesmee.
Quant ele fu leanz antree
atot le graal qu’ele tint,
une si granz clartez an vint,
ausi perdirent les chandoiles
lor clarté come les estoiles
qant li solauz lieve et la lune.
Aprés celi an revint une
qui tint un tailleor d’argent.
Le graal, qui aloit devant,
de fin or esmeré estoit;
pierres precieuses avoit
el graal de maintes menieres,
des plus riches et des plus chieres
qui an mer ne an terre soient;
totes autres pierres valoient
celes del graal sanz dotance.

(Perceval ou le conte du Graal)

Galahad, Bohort și Perceval descoperind Graalul, Sir Edward Burne-Jones, William Morris și John Henry Dearle (1895)

Regele Artur, cavalerii Mesei Rotunde și Graalul. Miniatură de Évrard d’Espinques, Lancelot, 1470

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Aceleași lucruri, ca de obicei Washington, Diana Negre.

Nici interesele economice, nici stabilitatea țării pe plan internațional sau stabilitatea instituțiilor americane nu par a fi motive suficiente pentru ca politicienii să renunțe la pozițiile lor extreme și să deschidă dialogul cu cei care nu gândesc ca ei.
După mai multe cicluri electorale în care tensiunile au tot crescut, se arată mai interesați de înfruntare, decât de consens și, mai ales, să-și sacrifice siguranța și bunăstarea economică, pentru ca „ceilalți” să nu reușească în ceea ce întreprind, sau chiar să fie lipsiți de posibilitatea de a se mai exprima.
În ultimele săptămâni și zile, activitatea politică a țării a arătat cât de ireconciliabile sunt atitudinile ambelor tabere.
Am putea să ne uităm la trei chestiuni care ruinează conviețuirea și buzunarul cetățenilor: „raportul Durham” despre presupusul sprijin rusesc pentru candidatura prezidențială a lui Donald Trump, bugetul național pentru ca guvernul american să-și poată plăti facturile și judecarea – nici mai mult nici mai puțin – a secretarului pentru Justiție, Merril Garland.
Să începem cu raportul Durham, rezultatul a patru ani de investigații duse de un procuror independent, investit cu toate puterile pentru a descoperi dacă, așa cum l-a acuzat Partidul Democrat pe președintele Trump, Rusia a intervenit pentru a-l ajuta să câștige alegerile. Rezultatul a fost pe cât de surprinzător, pe atât de decepționant: politicienii din ambele tabere cred sau nu cred ce se spune acolo, în funcție de crezul lor politici
Republicanii îl percep ca pe o dovadă a exceselor democrate cu un clar abuz de putere, în timp ce democrații îl resping sau văd în el o manevră republicană pentru a-i defăima.
Probabil, din afara țării, lumea vede în acest raport încă o luptă internă, însă este totuși o analiză a unor fapte care au influențat două alegeri americane și au compromis credibilitatea centrelor de securitate, cum sunt FBI – care este, de fapt, poliția națională – și CIA – care ar trebui să promoveze securitatea internațională a țării, fără interferențe politice.
Pentru a-i face pe adepții celor două partide să se înfrunte și mai mult, o congresistă republicană a cerut, nici mai mult nici mai puțin, să fie judecat însuși ministrul Justiției, Merrill Garland, pe care îl acuză că îi urmărește pe republicani în scopuri politice, și, în același timp, îi protejează pe democrați, a căror corupție nu vrea să o vadă.
Iar Garland, nu pare să-și fi pierdut ranchiuna împotriva republicanilor, care i-au închis accesul la Tribunalul Suprem, pentru care fusese numit de președintele democrat de atunci, Obama: Senatul se afla în mâinile democraților și nu i-a luat în considerare candidatura, sub pretextul că alegerile erau iminente. Victoria lui Donald Trump a adus Executivul în mâinile republicanilor ceea ce i-a închis definitiv calea lui Garland.
Însă, cel mai grav lucru pentru consecințele imediate pe care le-ar putea avea este dezbaterea asupra cheltuielilor publice: Partidul Democrat nu vrea în ruptul capului să-i scape controlul asupra bugetului, iar repblicanii nu acceptă o creștere a datoriei naționale.
Nu că n-ar putea SUA să-și plătească datoriile, însă legiuitorii nu cad de acord să mărească bugetul național. Aceste impasuri bugetare sunt un lucru obișnuit atunci când puterea se împarte între două partide: pentru a-și împlini ambițiile politice, fiecare își folosește la maximum posibilitățile de care dispune.
Lucrurile nu ajung niciodată să se înrăutățească prea mult, astfel că SUA tocmai au ajuns la un acord în ultimul moment și își vor plăti datoriile, însă prestigiul internațional al țării are de suferit…dar și buzunarul cetățenilor săi. Ultima dată când s-a mai întâmplat acest lucru, clasificarea datoriei publice a SUA a coborât, ceea ce a dus la scumpirea dobânzilor la operațiile financiare ale țării.
Azi, situația este și mai rea, deoarece Washingtonul nu mai are numai un singur mare rival cum a fost cândva Uniunea Sovietică, ci doi, căci Rusiei i s-a alăturat, între timp, China, care încearcă să-i mineze poziția Americii în contextul mondial.
Puțini americani cred că administrația lor nu va face față angajamentelor ei economice, însă teatrul politic se joacă până la maximum, în cazul acesta până în data de 1 iunie viitor, când se sfârșește în mod oficial termenul pentru aprobarea unei creșteri a cheltuielilor publice.
Președintele Biden, care a fost la reuniunea G7 cu chestiunea aceasta rămasă nerezolvată, a fost nevoit să-și scurteze programul pentru a reveni la Washington și a continua negocierile, în timp ce în capitala americană continuă cacofonia politică.
Căci, pe lângă neînțelegerile obișnuite, țara se îndreaptă spre un nou proces electoral: mai rămâne un an și jumătate până la următoarele alegeri prezidențiale, și ambele partide se pregătesc deja pentru a păstra sau a recupera puterea.
Ca de obicei, cu toate mijloacele de care dispun.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Más de lo mismo Washington, Diana Negre.

Ni los intereses económicos, ni la estabilidad internacional del país o de las instituciones norteamericanas, parecen ser motivos suficientes para que los políticos renuncien a posiciones extremas y se abran al diálogo con quienes no piensan como ellos.
Después de varios ciclos electorales en que las tensiones han ido en aumento, se muestran más interesados en el enfrentamiento que en el consenso -y dispuestos a sacrificar su seguridad y bienestar económicos para que “los otros” no se salgan con la suya, o incluso para que no tengan ni voz ni voto.
En estas últimas semanas y días, la actividad política
del país ha puesto de relieve lo irreconciliables que son las actitudes de ambos bandos.
Podemos fijarnos en tres cuestiones que emponzoñan la convivencia y el bolsillo de los ciudadanos: el “informe Durham” acerca del supuesto apoyo ruso a la candidatura presidencial de Donald Trump, el presupuesto nacional para que el gobierno norteamericano pueda pagar sus facturas y el encausamiento de -nada menos- que del secretario de Justicia, Merril Garland.
Si empezamos con el informe Durham, fruto de cuatro años de investigaciones a cargo de un fiscal independiente, ungido con todos los poderes para descubrir si, como acusaron desde el Partido Demócrata al presidente Trump, Rusia intervino en su favor para ayudarle a ganar las elecciones, el resultado ha sido tan sorprendente como decepcionante: los políticos de ambos bandos lo creen o no según su credo político.
Los republicanos lo ven como una prueba de los excesos demócratas con un claro abuso de poder, mientras que los demócratas lo rechazan y simplemente lo entienden como una maniobra republicana para desprestigiarlos.
Probablemente, desde fuera del país la gente vea este informe como una lucha interna más, pero no se puede olvidar que analiza hechos que influyeron en dos elecciones norteamericanas y que han comprometido la credibilidad de sus centros de seguridad como son el FBI -de hecho es la policía nacional- así como la CIA -que debería encargarse de promover la seguridad internacional del país, sin interferencias políticas.
Al margen de lo que uno pueda pensar sobre el partidismo o la imparcialidad del informe Durham, lo que está en juego es la estabilidad de las instituciones del país.
Para enfrentar más aún a los seguidores de ambos partidos, una congresista republicana ha pedido el encausamiento de nada menos que el propio ministro de Justicia, Merrill Garland, a quien acusa de perseguir a los republicanos con fines políticos, al tiempo que ampara a sus correligionarios demócratas, cuya corrupción no quiere ver.
En cuanto al propio Garland, no parece haber perdido el rencor contra los republicanos que le cortaron el acceso al Tribunal Supremo para el que le nombró el entonces presidente demócrata, Obama: el Senado estaba entonces en manos demócratas y se negaron a considerar su candidatura, alegando que las elecciones eran inminentes. La victoria de Donald Trump puso el ejecutivo en manos republicanas y cerró el camino de Garland.
Pero, quizá lo más grave por las consecuencias inmediatas que puede acarrear es el debate por el gasto público: El Partido Demócrata no quiere dar su brazo a torcer a la hora de controlar el presupuesto, mientras que los republicanos se niegan a aumentar la deuda nacional.
No es que Estados Unidos no pueda pagar sus deudas, es que los legisladores no se ponen de acuerdo para aumentar los límites del presupuesto nacional. Estos impases presupuestarios son habituales cuando el poder se reparte entre dos partidos: para conseguir sus respectivas ambiciones políticas, ambos utilizan al máximo sus posibilidades.
La sangre nunca ha llegado al río y Estados Unidos acaba por llegar a un acuerdo en el último momento y siempre paga sus deudas, pero el prestigio internacional del país sufre….y también el bolsillo de sus ciudadanos. La última vez que esto ocurrió, la clasificación de la deuda pública norteamericana bajó de nivel, lo que encareció los tipos de interés para las operaciones financieras del país.
La situación es todavía peor hoy en día, pues Washington ya no tiene solamente un gran rival como fue otrora la Unión Soviética, sino dos, porque a Rusia se le ha añadido hoy la China, que trata de minar la posición de Estados Unidos en el contexto mundial.
Pocos norteamericanos creen que su gobierno no afrontará sus compromisos económicos, pero el teatro político se extiende hasta el máximo, en este caso el día uno del próximo mes de junio, en que, oficialmente, acaba el plazo para aprobar un incremento del gasto público.
El presidente Biden, que se fue a la reunión del G7 con la cuestión pendiente, tuvo que recortar su programa para volver a Washington y seguir las negociaciones, mientras en la capital norteamericana continúa la cacofonía política.
Y es que, además de los desacuerdos habituales, el país va encarando el nuevo proceso electoral: falta todavía un año y medio para las próximas elecciones presidenciales, pero ambos partidos se preparan ya a repetir o recuperar el poder. Como siempre, por todos los medios a su disposición.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Toți împotriva tuturor Washington, Diana Negre

Disputele politice cresc în SUA din patru în patru ani, în preajma alegerilor pentru Casa Albă, însă, acum, cu un an și jumătate înaintea prezidențialelor, tensiunile politice și sociale sunt la un nivel fără precedent, astfel încât afectează relațiile dintre vecini, dintre prieteni și, mai ales, viața politică a americanilor.
A fost o vreme, nu prea îndepărtată, în care liderii politici lăsau de o parte diferențele lor ideologice și întrețineau relații bune cu membrii partidului rival și, nu de puține ori, republicanii și democrații, după ce răcneau unii la alții în amfiteatru, mergeau împreună la un păhărel. Președinții se mândreau cu faptul că numeau printre miniștrii lor câte un membru al opoziției, iar unele portofolii erau încredințațe unor persoane neafiliate la vreun partid politic.
Însă, în Congresul SUA, asemenea lucruri nu se mai întâmplă: dezacordurile politice devin respingeri personale și chiar descalificări, atât personale, cât și profesionale.
Este posibil ca unii cititori să creadă că situația aceasta este rezultatul președinției polemice a lui Donald Trump, însă, probabil, Trump a fost mai degrabă o consecință decât o cauză a acestor dispute.
De fapt, în vremurile de început ale republicii americane, nu era necesar și nici un lucru obișnuit să faci parte din vreun partid. Din contra, primii americani considerau că pe teritoriul lor trebuiau să se țină departe de jocurile politice europene, ca modalitate de a se feri de războaie și corupție.
Însă evoluția politică de zi cu zi a avut și de partea aceasta a Atlanticului aceleași consecințe ca în patriile de origine ale imigranților. Acum, datorită rapidității comunicațiilor, creșterii demografice și diferențelor dintre modelele de societăți, partidele politice au dobândit mult mai multă forță.
Însă, nu numai aceste două partide, cel Democrat și cel Republican, au rol important în viața politică, ci și diferiții guru din interiorul acestor formații, care sunt atât de porniți unii împotriva celorlalți în interiorul aceluiași partid, cât și împotriva celor din opoziție.
Să semnalăm, pentru a putea continua, că, în SUA, culorile au semnificații exact invers decât ale noastre: albaștrii sunt progresiștii, iar cei roșii sunt conservatorii. În plus, „liberalii” n- au nimic comun cu ceea ce înseamnă liberalism în Europa, căci reprezintă stânga din partidele lor. Singurul lucru care este la fel pe ambele maluri ale Atlanticului sunt noțiunile de stânga și dreapta.
Astfel, o vreme au existat „blue dog democrats” („câinii democrați albaștri”), care, contrar a ceea ce ne-ar face numele lor să credem, nu erau mai „albaștri” decât ceilalți colegi ai lor din partid, ci se situau mai spre centru și erau mai dispuși să ajungă la compromisuri.
Acest grup există și acum, însă are un număr mic de membri și chiar s-a scindat, la începutul acestui an, pentru un lucru minor cum este schimbarea numelui: nu voiau să se mai numească nici câini și nici albaștri, ci „democrați cu bun simț” însă, cum se știe, nu toată lumea are bun simț… astfel că nu și-a schimbat nici numele, și nici grupul nu a rămas întreg.
Moderația de care dădeau dovadă și faptul că se situau la centru făcea ca ei să fie interlocutori ideali ai republicanilor, un fel de punte între ambele partide. Însă, azi, de abia dacă se mai aude vorbindu-se de ei, deoarece moderația este o amintire din alte vremuri.
Nici în sectorul roșu, lucrurile nu merg mai bine: se acuză unii pe alții că sunt „rinos” (Republican in Name Only, republicani numai cu numele, care se țin de minciunele), în timp ce rino-șii deplâng radicalismul conservator al celorlalți.
Înfruntarea a crescut treptat și, în plus, are coordonate geografice: în centrele urbane, unde locuitorii se mândresc cu nivelurile lor de pregătire academică, domnesc ideile progresiste cu puțină toleranță pentru cei care au alte idei, căci singura explicație pe care o găsesc pentru diferența de opinii pare a fi ignoranța rivalilor lor.
Însă, asemenea dezacorduri au existat întotdeauna, iar noutatea constă în virulența de acum, care se poate datora rapidității cu care se transmit, în prezent, ideile prin mijloacele de comunicare. Unii consideră că acest curent a început în timpul președinției lui Bill Clinton.
Și nu pentru că ar fi avut poziții radicale, căci, ca toți democrații din sud, Clinton era un democrat de centru. Însă, nu a câștigat cu o majoritate a electoratului, deoarece a venit la Casa Albă cu numai 43% din voturi. Dacă l-a învins pe președintele republican de atunci, George Bush, victoria sa nu s-a datorat vreunei majorități obținute, ci faptului că voturile pentru republicani s-au risipit între Bush, cu aproape 38% și Ross Perot, cu 19%, un candidat aparent independent, însă care a apelat la voturile alegătorilor republicani.
Printre democrați, tendințele radicale s-au manifestat în timpul președinției lui Barak Obama, primul președinte negru, însă nici el nu reprezenta pozițiile radicale. Obama era un „negru-alb”, adică nu venea din păturile sărace, deoarece mama sa era albă și l-a trimis la cea mai bună școală privată din Hawaii. Însă, componenta rasială a trezit expectative revanșiste care au cuprins toate sectoarele progresiste.
Intoleranța se află acum peste tot. Un exemplu este incidentul din Comitatul Loudoun, în împrejurimile Washingtonului, unde un grup organizat sub numele de „Loudoun Love Warriors” (războinicii care iubesc Loudoun-ul), a reacționat cu multă ostilitate la plângerile unui domn împotriva promovării tendințelor homosexuale în școală: oștile „iubirii”, desigur homosexuale, au anunțat că vor încerca să obțină concedierea acelui domn de la locul său de muncă și că același lucru li se va întâmpla și celor care îl sprijină, pentru ca „viața lor să se ruineze și niciodată să nu mai găsească vreun loc de muncă.”
Și nu e vorba numai de politică, căci în toată țara domnește râca și răzbunarea: imigranții sunt respinși de negri, deoarece se tem că își pierd ajutoarele publice, universitarii nu se înțeleg cu muncitorii, homosexualii nu se înțeleg cu cei care preferă cu un partener de sex opus, muncitorii cu intelectualii, polițiștii cu sectoarele marginale. Și toate acestea se întâmplă, destul de des, cu violență, cu tensiuni care ajung în stradă, unde, uneori, e periculos să ieși, deoarece există riscul să fii atacat de cineva care se răzbună pe un necunoscut din cauza unei jigniri reale sau imaginare.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Todos contra todos Washington, Diana Negre

Las desavenencias políticas aumentan en Estados Unidos cada cuatro años en vísperas de las elecciones cuatrienales para la Casa Blanca, pero ahora, año y medio antes de los comicios, el aumento de las tensiones políticas y sociales no tiene precedentes: hoy afecta las relaciones entre vecinos, entre amigos y, especialmente, la vida política norteamericana.
Hubo una época, no muy lejana, en que los líderes políticos dejaban de lado sus diferencias ideológicas y tenían buenas relaciones con miembros del partido rival y no era raro ver reunidos a republicanos y demócratas tomando una copa después de haber vociferado unos contra otros en el hemiciclo. Los presidentes tenían a gala nombrar entre sus ministros a un miembro de la oposición e incluso algunas carteras fueron a quienes no militaban en ningún partido.
Pero, en el Congreso de Estados Unidos esto ya no existe: para la mayoría de los congresistas o senadores los desacuerdos políticos se convierten en rechazos personales y hasta en una descalificación, personal como profesional.
Quizá algunos lectores crean que esta situación es producto de la polémica presidencia de Donald Trump, pero probablemente Trump fue más bien una consecuencia que una causa de las desavenencias.
En realidad, en los primeros tiempos de la nueva república americana, la pertenencia a un partido no era necesaria ni habitual. Al contrario, los primeros americanos consideraban que en su territorio se mantendrían alejados de la politiquería europea, como manera de protegerse de guerras y corrupción.
Pero el día a día político tuvo a este lado del Atlántico las mismas consecuencias que en las madres-patrias de los inmigrantes. Ahora, con la rapidez de las comunicaciones, el crecimiento demográfico y las diferencias entre los modelos de sociedad, los partidos políticos han adquirido mucha más fuerza.
Pero no son tan solo estos partidos, Demócrata y Republicano, los que protagonizan el quehacer político, sino también los diversos gurus dentro de estas formaciones, a veces tan enfrentados entre sí dentro del mismo partido, como pudieran estarlo con su oposición.
Antes de seguir, señalemos que los colores americanos van al revés que los nuestros: los azules son progresistas y los rojos conservadores. Y los “liberales” no tienen nada que ver con la definición europea, sino que son la izquierda de su partido. Lo único que compartimos a ambos lados del Atlántico, es el concepto de izquierda y derecha.
Así, durante un tiempo existieron los “blue dog democrats” (“perros azules demócratas”), quienes, contrariamente a lo que su nombre induce a pensar, no eran más “azules” que sus correligionarios, sino más de centro y dispuestos al compromiso.
Este grupo sigue existiendo, pero tan solo tiene unos pocos miembros e incluso se escindió a principios de año por una cuestión tan improbable como el cambio de nombre: ya no querían llamarse ni perros ni azules, sino “demócratas con sentido común” pero, como tantas veces recuerda el refrán, el sentido común no es común….y ni el nombre se cambió ni el grupo se mantuvo íntegro.
La moderación y el centrismo los hacía interlocutores ideales de los republicanos, algo así como un puente entre ambos partidos. Pero apenas se oye hablar de ellos hoy, porque la moderación es un recuerdo de otras épocas.
En el sector rojo, las cosas no van mucho mejor: los unos acusan a los otros de ser “rinos” (Republican in Name Only, es decir, unos republicanos de mentirijillas) mientras que los rinos lamentan el radicalismo conservador de los otros.
El enfrentamiento ha ido creciendo poco a poco y tiene además unas coordenadas geográficas: en los centros urbanos, cuyos residentes presumen de sus grados académicos y su sofisticación, imperan las ideas progresistas con escasa tolerancia para quienes no comulgan con ellas, pues la única explicación que encuentran para la diferencia de opiniones parece ser la ignorancia de los rivales.
Pero estos desacuerdos siempre han existido y lo nuevo es la virulencia actual que puede achacarse a la rapidez de las comunicaciones y la velocidad con que se transmiten las ideas. También hay quienes piensan que esta corriente empezó a partir de la presidencia de Bill Clinton.
Y no porque él tuviera posiciones radicales, pues como casi todos los demócratas sureños, Clinton era un demócrata de centro. Pero no ganó por una mayoría del electorado, pues llegó a la Casa Blanca con tan solo el 43% de los votos. Si se impuso al entonces presidente republicano, George Bush, no fue por la mayoría obtenida, sino porque el voto republicano se dividió entre el casi 38% de Bush y el 19% de Ross Perot, un candidato en teoría independiente, pero que apelaba a los votantes republicanos.
Entre los demócratas las tendencias radicales se manifestaron durante la presidencia de Barak Obama, el primer presidente negro que tampoco representaba posiciones radicales. Obama era un “negro-blanco”, es decir que no venía de sectores pobres, sino que su madre era blanca y lo mandó a la mejor escuela privada de Hawaii. Pero el componente racial destapó expectativas revanchistas que se fueron extendiendo por todos los sectores progresistas.
La intolerancia se encuentra ahora en todo. Un ejemplo es el incidente en el Condado de Loudoun, en las afueras de Washington, donde un grupo organizado bajo el nombre de “Loudoun Love Warriors” (los guerreros del amor de Loudon), reaccionó con una hostilidad intensa a las quejas de un señor por el fomento de las tendencias homosexuales dentro de la escuela: las huestes “del amor”, seguramente homosexuales, anunciaron que tratarían de que despidieran a ese señor de su puesto de trabajo y que lo mismo ocurriera a cuantos le apoyaban para “arruinar su vida y que nunca más vuelvan a encontrar empleo”.
Y no se trata solo de la política, sino que en todo el país domina la greña y el revanchismo: a los inmigrantes los rechazan los negros pues temen perder ayudas públicas, los académicos no se entienden con los obreros, los homosexuales con los que prefieren al otro sexo, los obreros con los intelectuales, los policías con sectores marginales. Y todo esto se manifiesta a menudo con violencia, con tensiones que llegan a la calle, donde a veces es peligroso simplemente caminar, ante el riesgo de verse atacado por alguien que se venga en un desconocido por alguna ofensa real o imaginada.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Același film Washington, Diana Negre

Cele două partide din SUA, atât cel al președintelui, cât și cel din opoziție, sunt prinse într-un joc care se tot repetă de ani buni, atunci când Casa Albă și Congresul nu sunt controlate de același partid, și anume: e paralizată aprobarea bugetului național, fiecare din ele sperând că-și va avansa programul propriu împotriva celuilalt partid, și cu semi-garanția că va atrage atenția presei din țară și din străinătate.
În presa națională, știrea e preluată în funcție de orientarea politică: alarmist și cu editoriale apocaliptice în mijloacele de informare favorabile guvernului, sau cu bucurie în cele care sunt de partea opoziției, într-un joc aproape teatral, deoarece atât Casa Albă, cât și cele două partide știu că țara nu va rămâne fără bani pentru a-și onora angajamentele, și pe cele internaționale și cele de acasă și că, astfel, în mod sigur, se va ajunge la un acord înainte de a fi prea târziu.
Acum, când Camera Reprezentanților e controlată de republicani, opuși unei Case Albe și unui Senat democrat, vedem din nou același film, care răsună în presa din toată lumea, deoarece mulți din corespondenții de presă se află de puțin timp aici,și cred tot ce se spune în declarațiile alarmiste ale partidelor.
Sunt declarații cu conținut și cu scop politic. Și cu atât mai mult anul acesta, deoarece țara se îndreaptă spre alegerile prezidențiale și generale, care vor avea loc peste 18 luni, fără ca vreunul dintre cele două partide să fi prezentat, până acum, un lider atrăgător: atât președintele Biden, cât și rivalul său republican, fostul președinte Donald Trump, sunt, deocamdată, cei mai puternici candidați și nu numai că nu mai au har în fața opoziției și a alegătorilor independenți, dar nu-și mai entuziasmează nici măcar coreligionarii din propriul partid.
Biden se bucură de respectul pe care partidul îl arată președintelui, în timp ce Trump, în mod surprinzător, continuă să atragă un mare număr de adepți, cu toată plecarea lui tumultuoasă de la Casa Albă, de acum trei ani, și în ciuda riscului de a se vedea implicat în noi procese pentru infracțiuni financiare sau pentru felul în care a acționat după alegerile care l-au adus pe Biden la putere.
Dar și acest risc este mai degrabă mai mare în articolele de presă care apar în țară și în afară, decât în tribunalele americane. Se pare că Trump este primul candidat prezidențial din istoria SUA care își face campanie electorală cu toate că este implicat într-un proces penal. Însă, Constituția îi permite, deoarece nu le închide calea spre alegeri celor inculpați.
E greu de înțeles faptul că o țară bogată și dezvoltată, cu 350 de milioane de locuitori, să aibă niște candidați la președinție atât de problematici, mai ales în afara țării, însă o glumă pe care aproape orice străin o aude când sosește în această țară este că „noi, americanii afirmăm că oricine poate ajunge să fie președinte… lucru demonstrat tot la patru ani.”
Este posibil -și chiar probabil- ca la apariția acestui comentariu, bătălia pentru buget să se fi rezolvat ca de obicei, pe baza unor concesii cosmetice care permit tuturor să se considere învingători.
Sigur este că, trezoreria americană este tot mai slăbită din cauza unui buget necontrolat, rezultat al unei politici duse timp de ani și agravată de cheltuielile – necesare dar și de prisos -ale pandemiei.
Cifrele pot să alarmeze ușor: deficitul bugetar este de aproape 3 bilioane de dolari, cu toate că, acum 25 de ani, când președinte era democratul Bill Clinton, practic, nu mai exista niciun deficit. Datoria publică a fost atât de mare doar în vremuri de război, și nu în războaie relativ mici pentru capacitatea militară a țării, ci în eforturi enorme cum a fost cel din cel de al Doilea Război Mondial, când a depășit 285 de miliarde. Proporțional, se poate compara cu datoria federală de acum, care depășește 30 de bilioane.
Diferența e mare, iar situația este mult mai rea în prezent, decât acum 80 de ani: dacă procentajul datoriei este azi asemănător cu cel de atunci, perspectivele de a o achita sunt mult mai mici în prezent, în bună parte deoarece, în toți acești ani, trezoreria americană și-a tot asumat angajamente „sfinte” față de veteranii săi (care sunt mulți în urma războaielor din Vietnam, Afganistan și a diferitelor campanii africane), față de Asigurările Sociale și asistența medicală pentru pensionari, cunoscută sub numele de „Medicare.”
Aceste trei sectoare consumă nici mai mult nici mai puțin decât două treimi din buget, iar restul se împarte în bugetul pentru Pentagon, administrația publică și serviciul datoriei, care, în prezent, este de 5% din bugetul total.
Datoria acumulată tot crește, astfel că se apreciază că veniturile totale ale guvernului dacă depășesc 4 bilioane, ceea ce ar acoperi mai mult sau mai puțin angajamentele menționate mai sus, iar cheltuielile care nu fac parte din aceste angajamente măresc deficitul cu aproape 2 bilioane pe an, adică, vor fi deficite mari tot timpul, care vor slăbi finanțele publice și posibil chiar poziția SUA în lume.
Se evidențiază această posibilitate în miza cu China, o țară cu mai puține angajamente militare internaționale și care beneficiază enorm în urma deschiderii piețelor pentru produsele sale.
Pentru președintele Biden, cel mai bine ar fi ca interesul populației să se concentreze pe alte probleme, cum ar fi personalitatea lui Trump, protestele de la Capitoliu de acum trei ani sau războiul din Ucraina, care, aici, este prezentat din perspectiva cea mai bună. Adică, mai bine să se vorbească despre orice, însă nu și despre realitățile politice și economice actuale, și, în niciun caz, despre el în calitate de candidat.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

La misma película Washington, Diana Negre

Los dos partidos norteamericanos, tanto el del presidente como de la oposición están enfrascados en un juego repetido a lo largo de los años, cuando la Casa Blanca y el Congreso no están controlados por el mismo partido: paralizar la aprobación del presupuesto nacional, con la esperanza de avanzar el programa propio en contra del partido contrario -y con la casi garantía de atraer la atención de la prensa nacional y extranjera.
En la prensa nacional, la noticia es recogida de manera distinta según la orientación política: con alarma y editoriales de tendencia apocalíptica por los medios favorables al gobierno, vista con alegría en los favorables a la oposición, en un juego casi teatral pues tanto la Casa Blanca como ambos partidos saben que el país no se quedará sin dinero para atender sus compromisos internacionales y mucho menos los de dentro de casa, de forma que se llegará a un acuerdo antes de que sea demasiado tarde.
Ahora, que la Cámara de Representantes está controlada por los republicanos, opuestos a una Casa Blanca demócrata con el apoyo de un Senado del mismo partido, volvemos a ver la misma película, que también resuena en la prensa de todo el mundo, seguramente porque muchos corresponsales llevan poco tiempo en el país y se creen las declaraciones alarmistas de los partidos.
Son declaraciones de contenido y objetivo político. Y todavía más este año, pues el país se apresta las elecciones presidenciales y generales en 18 meses, sin que ninguno de los dos partidos haya presentado hasta ahora a un líder atractivo: tanto el presidente Biden, como su rival republicano y ex presidente Donald Trump, son por ahora los candidatos más fuertes y no solamente tienen poco atractivo para la oposición y los votantes independientes, pero ni siquiera entusiasman a la mayoría de sus correligionarios.
En el caso de Biden,es por la deferencia que el partido da al presidente,y en el de Trump por su sorprendente capacidad de seguir atrayendo a gran número de seguidores,a pesar de su tumultuosa salida de la Casa Blanca hace tres años y el riesgo de que se vea envuelto en nuevos procesamientos por cuestiones económicas o por su actuación después de las elecciones que llevaron a Biden al poder.
También este riesgo es mucho mayor en los artículos periodísticos dentro y fuera del país, que en los tribunales norteamericanos. Pero no se puede descartar que Trump sea el primer candidato presidencial en la historia norteamericana que hace campaña a pesar de verse envuelto en un caso penal contra él. Pero puede hacerlo porque la Constitución no cierra el camino electoral a los encausados.
Que un país rico y desarrollado, con 350 millones de habitantes, tenga unos candidatos presidenciales tan problemáticos resulta difícil de entender, especialmente fuera de Estados Unidos, pero un chiste que casi todos los extranjeros oyen al llegar a este país, es que “los norteamericanos decimos que cualquiera puede llegar a presidente…y lo demostramos cada cuatro años”
Es posible -y hasta probable- que a la hora de aparecer estas líneas la batalla presupuestaria se haya resuelto como siempre, a base de algunas concesiones cosméticas que permitan a todos cantar victoria.
Lo que es seguro, es que el erario norteamericano se vea cada vez más debilitado por un presupuesto descontrolado, fruto de una política fraguada a lo largo de los años y agravada por los gastos -necesarios y superfluos- de la pandemia
Las cifras pueden alarmar fácilmente: el déficit presupuestario ronda ahora los 3 billones de dólares, aunque hace tan solo 25 años, cuando era presidente el demócrata Bill Clinton, había desaparecido prácticamente. La deuda pública tan solo ha sido tan alta como ahora en épocas de guerra, y no de guerras relativamente pequeñas para la capacidad militar del país, sino para el esfuerzo gigantesco que representó la Segunda Guerra Mundial, cuando supero los 285 mil millones. Proporcionalmente a la economía nacional, es algo semejante a la deuda federal de ahora, que supera ya los 30 billones.
Pero la diferencia es grande, y es mucho peor si comparamos la situación actual con la de casi 80 años atrás: si el porcentaje de la deuda es semejante hoy al de entonces, las perspectivas de saldarla son mucho menores hoy, en buena parte porque, en todos estos años, el erario norteamericano ha ido contrayendo compromisos “sagrados”, con sus veteranos (que en este país son muchos después de las guerra del Vietnam, Afganistán y diversas campañas africanas), la Seguridad Social y la atención médica a los jubilados, conocida como “Medicare”.
Estos tres apartados consumen nada menos que dos tercios del presupuesto y el resto se ha de repartir entre el presupuesto del Pentágono, la administración pública y el servicio de la deuda, que en estos momentos corresponde aproximadamente al 5% del presupuesto total.
La deuda acumulada aumenta, pues se estima que los ingresos totales del gobierno apenas superaran los 4 billones, lo que más o menos corresponde a los compromisos antes mentados y los gastos que no forman parte de estos compromisos aumentan el déficit en casi 2 billones al año, es decir, hay que prever déficits elevados permanentes, que irán debilitando las finanzas públicas y posiblemente la posición de Estados Unidos en el mundo.
Ya se apunta a esta posibilidad en el envite con China, un país con menos compromisos militares internacionales y el gran beneficiario de la apertura de los mercados para sus productos.
Para el presidente Biden, lo mejor es que el interés popular se centre en otras cuestiones, como la personalidad de Trump, las protestas del Capitolio hace tres años o la guerra de Ucrania que aquí se presenta desde la mejor perspectiva posible. Todo mejor que hablar de las realidades políticas y económicas del momento, especialmente de la personalidad del candidato.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Se caută candidat prezidențial Washington, Diana Negre

Mai rămâne un an și jumătate până la alegerile din SUA și mai mult de opt luni până la începerea oficială a campaniei, cu obișnuita serie de alegeri primare în diferite state, timp în care, se pot întâmpla multe. Deocamdată, însă, totul indică o repetare a campaniei din anul 2020, cu aceeași rivali la președinție, adică, actualul chiriaș al Casei Albe, Joe Biden, și fostul președinte, Donald Trump.
Așa cum se întâmplă de obicei în lupta electorală din această țară, Biden va avea rivali puțini și slabi, deoarece se află pe post, însă lui Trump i-au apărut, deja, câțiva politicieni care îi vor face concurență, pe lângă unul dintre ei cu care se înfruntă aproape zilnic, cu toate că, în mod oficial, încă nu e candidat.
E vorba de guvernatorul de Florida, Ron DeSantis, pe care îl preferă mulți republicani, deoarece este cu 30 de ani mai tânăr decât Trump și este o personalitate mai reconciliantă. Cu toate acestea, candidatura sa nu va fi ușoară, deoarece sistemul electoral american nu permite ca doi candidați ai aceluiași partid să fie rezidenți în același stat. Ori, tocmai acest lucru se va întâmpla, deoarece Trump, care timp de decenii a locuit în New York, s-a mutat, de curând, în Florida.
Problema cea mare este faptul că Trump, cu toată respingerea pe care o întâmpină în mari sectoare ale populației, are sprijin popular aproape de două ori mai mare decât DeSantis, oricât e nesiguri ar fi indicatorii în această etapă a campaniei.
Pe de altă parte, DeSantis apelează la voturile conservatoare din Florida, stat în care a crescut populația datorită impozitelor mici și climatului economic favorabil, însă este îndoielnic ca pozițiile sale să fie tot atât de populare și în alte locuri din țară. Una dintre ele este în legătură cu avortul, pe care l-a limitat ca fiind posibil doar până în a șasea săptămână de sarcină, pierzând în felul acesta sprijinul unor personaje cu bani, pe lângă respingerea care îi vine din partea unor mari sectoare care favorizează legalitatea avortului până într-un stadiu foarte avansat al sarcinii.
DeSantis are probleme și în privința politicii internaționale, deoarece a adoptat o poziție mai nuanțată decât cea a partidului său și a țării, în general, referitoare la războiul din Ucraina, dând de înțeles că nu-i va oferi guvernului de la Kiev sprijinul entuziast și abundent pe care îl primește acum din partea administrației Biden.
Și atât timp cât acolo nu mor soldați americani, deoarece Washingtonul acționează de la distanță fără să desfășoare trupe, ci doar trimite arme și bani, războiul poate să fie popular în continuare într-o țară în care interesul și cunoașterea situației internaționale sunt limitate.
Ceilalți candidați republicani nu par deocamdată să atragă multă lume, și întrucât este vorba de personaje în general bine cunoscute, este greu de imaginat că vor fi surprize.
În privința democraților, marea preocupare este senilitatea evidentă a lui Joe Biden precum și îndoielile că va fi capabil să stea în fruntea țării până în 2024, când va avea 85 de ani, în cazul în care va câștiga. Dacă nu va putea să rămână în funcțe, americanii se vor vedea conduși de fosta senatoare din California, Kamala Harris, care, până acum, nu a arătat că ar avea aptitudini pentru funcția de președinte.
Biden a anunțat, săptămâna aceasta, că va candida din nou. Anunțul a trezit puțin entuziasm în afara cercului său de colaboratori. În mod sigur acești colaboratori sunt guvernanți ne-aleși și le-ar plăcea să continue această situație. Anunțul lui Biden a surprins prin discreția cu care a fost făcut, căci a durat puține minute, iar el nu a apărut direct în fața camerelor de televiziune.
Alegătorii vor fi nevoiți să cântărească puținele avantaje și multele inconveniente ale ambilor candidați și chiar ar putea da speranțe unora care nu le-au avut niciodată în campaniile prezidențiale americane: candidații independenți, a căror unică misiune a fost, până acum, să aducă victoria aspiranților din celălalt partid…care, acum, ar putea fi doi, un independent cu tendințe progresiste pentru a-i salva pe democrați de la săraca opțiune pe care o reprezintă Biden și celălalt, conservator, pentru a face același lucru cu republicanii lui Trump.
Dacă nu apar alți candidați, perspectiva unui viitor guvern american este puțin promițătoare, o situație care nu-i poate bucura mult pe americanii interesați de situația din țara lor, însă care, probabil, place la Beijing și la Moscova, deoarece China ar putea să-și sporească influența, iar Rusia capacitatea de a ieși în câștig din răboiul cu Ucraina.
Între timp, americanii sunt cu gândul la alte lucruri: la fel ca restul lumii, se luptă cu o inflație mare, cu o tranziție în piața muncii, precum și cu noile provocări tehnologice pe care le aduce dezvoltarea și cursa înarmării.
Moment nu prea bun pentru un cârmaci care nu are o destinație clară.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Se busca candidato presidencial Washington, Diana Negre

Falta todavía un año y medio para las elecciones norteamericanas y más de ocho meses hasta que oficialmente comience la campaña con la habitual serie de primarias en diversos estados norteamericanos, tiempo en que pueden ocurrir muchas cosas pero, de momento, todo apunta a una repetición de la campaña de 2020, con los mismos rivales para la presidencia de Estados Unidos, es decir, el actual ocupante de la Casa Blanca, Joe Biden, y el expresidente, Donald Trump.
Como es tradicional en la lucha electoral de este país, Biden tendrá pocos y débiles rivales, pues está ejerciendo el cargo, pero a Trump le han salido ya varios políticos que le harán la competencia, además de uno con el que ya se enfrenta casi diariamente, aunque oficialmente no sea candidato.
Se trata del gobernador de Florida, Ron DeSantis, a quien muchos republicanos prefieren porque es 30 años más joven que Trump y tiene una personalidad más conciliadora. A pesar de ello, su candidatura no será fácil: en primer lugar, el sistema electoral norteamericano no permite que dos candidatos del mismo partido sean residentes del mismo estado, precisamente lo que ocurriría en este caso pues Trump, quien vivió durante décadas en Nueva York, trasladó, no hace mucho, su residencia a Florida.
Pero este no es el único ni mucho menos el principal problema, sino que Trump, a pesar del rechazo que genera en grandes sectores de la población, casi dobla a DeSantis en apoyo popular, por mucho que en esta etapa de la campaña los indicadores no son fiables.
Por otra parte, DeSantis apela a los votos conservadores de Florida estado que ha añadido población debido a su baja fiscalidad y clima económico favorable, pero es dudoso que algunas de sus posiciones sean tan populares en otros lugares del país. Una de ellas se refiere al aborto, que ha limitado hasta la sexta semana de embarazo, lo que ya le ha provocado la pérdida de apoyo por parte de algunos personajes con bolsillos profundos, aparte del repudio de grandes sectores que favorecen la legalidad del aborto hasta muy avanzado el embarazo.
También tiene DeSantis problemas en cuanto a política internacional, pues toma una posición más matizada que la del resto de su partido y en general del país, en cuanto a la guerra de Ucrania, lo que hace pensar que no daría al gobierno de Kiev el apoyo entusiasta y abundante que ahora recibe de la administración Biden.
Y mientras allí no mueran soldados norteamericanos, porque Washington actúa desde lejos sin desplegar tropas y tan solo envía armas y dinero, la guerra puede seguir siendo popular en un país donde el interés y el conocimiento de la situación internacional es limitado.
El resto de los candidatos republicanos no parece por ahora atraer a mucha gente y, como se trata de personajes bien conocidos en general, es difícil imaginar que haya sorpresas.
En cuanto a los demócratas, la gran preocupación es la senilidad evidente de Joe Biden y las dudas en cuanto a su capacidad de mantenerse al frente del país hasta 2024, cuando tendría ya 85 años en el caso de que ganara. De no poder seguir en el cargo, los norteamericanos se verían gobernados por la ex senadora de California, Kamala Harris, quien, hasta ahora, no ha dado indicación alguna de tener aptitudes para el cargo.
Biden anunció esta semana pasada que repetirá candidatura, lo que generó poco entusiasmo fuera de su círculo de colaboradores, seguramente porque estos colaboradores son gobernantes no elegidos a los que tan solo les puede gustar que continúe esta situación. Incluso el anuncio de Biden sorprendió por su discreción, pues duró pocos minutos y él no apareció directamente ante las cámaras.
Los votantes habrán de sopesar las escasas ventajas y los muchos inconvenientes de ambos candidatos e incluso podrían dar esperanzas a quienes nunca las han tenido en las campañas presidenciales norteamericanas: los candidatos independientes, cuya única misión hasta ahora ha sido dar la victoria a los aspirantes del otro partido…que en este caso podrían incluso ser dos, un independiente de tendencias progresistas para salvar a los demócratas de la pobre opción que representa Biden y otro, éste conservador, para hacer lo mismo con los republicanos con respecto a Trump.
Si no aparecen otros candidatos, la perspectiva de futuro gobierno norteamericano es poco halagüeña, una situación que no puede alegrar mucho a los norteamericanos que se interesan por su país, pero probablemente hace frotarse las manos a Pekín y su aliado ruso, quienes podrían aumentar, el uno su influencia y el otro su capacidad de salir airoso de la guerra de Ucrania.
Entre tanto, los norteamericanos tienen la cabeza en otras cosas: Como casi el resto del mundo, siguen luchando con una inflación alta, la transición en los mercados laborales y los nuevos desafíos tecnológicos que les trae el desarrollo y la carrera armamentista.
Mal momento para un timonel sin un rumbo claro.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

Kavafis în anul 1928, la 65 de ani. Amintindu-și, poate, de un iubit pasager. Un efeb alexandrin -„dumnezeiește de frumos” (περικαλλής) – pe care-l iubise, poate, câteva după-amiezi sau nopți, într-o cameră sordidă de hotel…, trei ani la rând… până când moartea i l-a răpit. Cumplit de nedrept…

Așadar, un epitaf… din seria epitafurilor sale de efebi și din seria de Zile din…, serie de numai 5 poeme.

Un tânăr care nu avusese norocul efebilor din vechea Alexandrie să fie întreținuții vreunui aristocrat, să aibă alaiuri de admiratori, să poarte cununi de lauri ca atleți… ai frumuseții și frumusețea lor de tânăr zeu să rămână lumii, nemurită în statui și portrete.

Și pe al cărui trup dumnezeiesc îl cumpărase ocazional… când tânărul își dorea o cravată de duminică, mai scumpă, sau o cămașă mov, poate culoarea lavandei…

E limpede că poetul nostru trăia în două lumi, în două Alexandrii, cea veche, a Marii Biblioteci și a Efebilor de lux, a Ptolemeilor și a învățaților, pe care-i place s-o reconstituie și unde adoră să se refugieze din când în când, și cea în care se născuse, a administrației și a birourilor guvernamentale, a prostituției mizere, a cafenelelor și hotelurilor murdare și a viciului… chinuit și acela.

Zile din 1909, ’10, și ’11

Era fiul unui marinar – om sărman și necăjit
(dintr-o insulă din Marea Egee).
Muncea la un fierar. Hainele-i erau vechi.
Pantofii de lucru, rupți, de mai mare mila.
Mâinile-i erau pătate de rugină și ulei.

Seara, după ce închidea prăvălia,
dacă-și dorea mult ceva,
vreo cravată mai scumpă,
vreo cravată de duminică,
sau dacă văzuse-ntr-o vitrină vreo
cămașă frumoasă, mov,
și tare și-o dorea,
își vindea trupul pentru un taler sau doi.

Mă-ntreb, în antichitate,
avu Alexandria cea faimoasă vreun tânăr atât de dumnezeiește de frumos,
Un băiat mai desăvârșit ca el – care s-a dus ?
Nu i-au făcut statuie, se-nțelege, nici tablou;
l-a doborât prea repede munca grea
din dugheana veche a fierarului;
l-au pierdut bețiile și desfrâul mizer,
chinuit al oamenilor simpli.

Μέρες του 1909, ’10, και ’11

Ενός τυραννισμένου, πτωχοτάτου ναυτικού
(από νησί του Αιγαίου Πελάγους) ήταν υιός.
Εργάζονταν σε σιδερά. Παλιόρουχα φορούσε.
Σχισμένα τα ποδήματά του της δουλειάς κι ελεεινά.
Τα χέρια του ήσαν λερωμένα από σκουριές και λάδια.

Το βραδινό, σαν έκλειε το μαγαζί,
αν ήταν τίποτε να επιθυμεί πολύ,
καμιά κραβάτα κάπως ακριβή,
καμιά κραβάτα για την Κυριακή,
ή σε βιτρίνα αν είχε δει και λαχταρούσε
κανένα ωραίο πουκάμισο μαβί,
το σώμα του για ένα τάλιρο ή δυο πουλούσε.

Διερωτώμαι αν στους αρχαίους καιρούς
είχεν η ένδοξη Αλεξάνδρεια νέον πιο περικαλλή,
πιο τέλειο αγόρι από αυτόν – που πήε χαμένος:
δεν έγινε, εννοείται, άγαλμά του ή ζωγραφιά·
στο παλιομάγαζο ενός σιδερά ριχμένος,
γρήγορ’ απ’ την επίπονη δουλειά,
κι από λαϊκή κραιπάλη, ταλαιπωρημένη, είχε φθαρεί. [1928]

Iată ce scria (Kavafis – cel născut într-o familie de negustori avuți din capitala Bizanțului) într-o notă din 1908 (Note de poetică și morală):

Îmi place și mă mișcă frumusețea oamenilor din popor, a tinerilor săraci. Sclavi (servitori ?), muncitori, mici funcționari din comerț, funcționari (vânzători ?) din magazine. Este răsplata, ai spune, pentru toate lucrurile care le lipsesc. Munca multă și mișcarea multă le fac trupurile delicate și simetrice. Sunt aproape întotdeauna grațioși. Fețele lor, fie albe când muncesc în magazine, fie arse de soare când muncesc în aer liber, au o culoare plăcută, poetică. Cu totul altfel sunt tinerii bogați, care sunt bolnăvicioși și care put în mod natural, care au pungi de grăsime și pete de la prea multă mâncare și băutură și de la puful (în care sunt crescuți). Ai spune că pe fețele lor umflate sau zbârcite se vede urâțenia furturilor și prădăciunilor de la cei pe care i-au moștenit și de la cei din care se trag.

Să-l fi urmărit vina de a se fi născut într-o familie înstărită, unde a cunoscut efporia (εὐπορία), adică bunăstarea ?

Zile din 1909, ’10, și ’11 a avut, la început un alt titlu: Un muncitor la fierărie, de 22 de ani – «Ένας εργάτης σιδεράδικου, 22 ετών», la care poetul a renunțat. Iată manuscrisul care cuprinde două file: poemul față/verso, o filă, și cîteva scurte note, a doua filă:

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

Un Shakespeare atât de îndrăgostit de frumusețe… de efebie… și atât de speriat de bătrânețea umilitoare, distrugătoare a splendorii divine a trupului tânăr, a frumuseții îmbătătoare…

Shakespeare și omul shakespeare-ian, îmbătat de erosul și de statuile grecilor… de frumusețea bărbatului cu chip de zeu… și a kouros-ului…

Ce trist îl face ideea că omul ar fi în război cu bătrânețea: numai metafore militare: anii cei mulți (40 puteau fi sfârșitul unei vieți!) care-l asediază, tranșeele (noi am fi spus brazde), câmpul frumuseții care trimite la câmpul de bătaie.

Un Shakespeare care nu poate concepe sfârșitul, pierderea, moartea frumuseții (ochii duși în fundul capului… trimit la o hârcă !): de unde un fel de reparație consolatoare: fiul, oglinda tatălui. Tatăl renăscut, regăsit în fiu, în care-și mai trăiește o dată splendoarea tinereții… Salvarea frumuseții, frumusețea perpetuă.

Un lamento, plângerea pierderii pentru totdeauna a celei mai minunate comori a unui bărbat (… și a unei femei), frumusețea… crede el…

Dar cine să fie acest bărbat în care Shakespeare s-a pierdut cu totul… De-al cărui chip nu se mai satură a-l contempla, visa, adora…?

Un curtean ?

Statutul i-l descrie un singur cuvânt, strecurat ca din întâmplare: livery, livreaua. Și, desigur, metaforele militare. Poate-i un om al reginei, deci un curtean, dar de rang inferior. Sau un oștean. Sau omul de încredere/de arme al vreunui nobil de la curte, un bărbat aflat… în slujba…

Livery, livreaua, este o uniformă: haina slujbașului, a micului curtean, a servitorilor/ slujitorilor, valeților, vizitiilor. Chiar și a pajilor. O purtau oamenii/prietenii/soldații regelui/nobilului. Cei care aveau… un stăpân… Care slujeau o casă sau un blazon.

Livreaua era emblemă, un simbol, insignia/însemnele stăpânului… Însemna livrare, alocație: (de mâncare, provizii, haine, plată, stipendiu…). Haina livrată slujitorului de către stăpân…

Livery a intrat în engleză, pe la 1.300, din franceza veche: livere (liveree/livrée): rație alocată servitorilor (de vin, bere, carne, haine…).

Și e important de știut că, așa cum o arată sensul cuvântului, începând cu secolul al XVI-lea, livreaua o purtau doar oamenii cu un statut inferior, pentru că nobilii primeau bani să și-o facă… pe gustul lor…

Ce multe ne spune acest superb și trist sonet despre cea mai mare tristețe a lui Shakespeare: moartea frumuseții bărbatului în floarea vârstei…

Sonnet 2

When forty winters shall beseige thy brow…

When forty winters shall beseige thy brow,
And dig deep trenches in thy beauty’s field,
Thy youth’s proud livery, so gazed on now,
Will be a tatter’d weed, of small worth held:
Then being ask’d where all thy beauty lies,
Where all the treasure of thy lusty days,
To say, within thine own deep-sunken eyes,
Were an all-eating shame and thriftless praise.
How much more praise deserved thy beauty’s use,
If thou couldst answer ‘This fair child of mine
Shall sum my count and make my old excuse,’
Proving his beauty by succession thine!
This were to be new made when thou art old,
And see thy blood warm when thou feel’st it cold.

***
Sonetul 2

Când patruzeci de ierni fruntea-ți vor fi împresurat…

Când patruzeci de ierni fruntea-ți vor fi împresurat,
Și adânci tranșee îți vor fi săpat în câmpul frumuseții tale,
Când mândra-ți livrea a tinereții – până deunăzi privită cu nesaț, cu dor nemăsurat -,
Fi-va doar zdrențe, o pălămidă fără niciun preț, respingătoare, ce nu mai are căutare:
De te vor întreba unde se duse toată a frumuseții tale floare,
Unde comoara-ți neatinsă a zilelor cu soare, dorință și vigoare,
Să le răspunzi că-n ai tăi ochi se duseră – ochi care
Adânc se scufundară în găvane –
Ar fi o laudă săracă și o rușine atot-devoratoare.
Cu mult mai mult te-ar prețui de le-ai răspunde la-ntrebare
cum știut-ai folosi nespusa-ți frumusețe, odată răpitoare: „Încununare
a vieții mele-i acest frumos copil al meu, sumă a sumelor, averea-mi cea mai mare,
și pentru bătrânețea-mi o dulce împăcare,”
Adeverind că a ta e frumusețea lui, moștenitoarea frumuseții tale !
Înseamnă dar că tu, cel de acum, bătrân, prin el ești iarăși tânăr, renăscut,
Că vezi cum sângele din nou ți-e cald (la el în vine), când pe-al tău îl simți că-ngheață și-i stătut.

Kouros, marmură de Paros, aprox. 530 î. Hr., Anavissos (Ανάβυσσος), Attica, Grecia. Statuia funerară a tânărului Kroisos, purtând inscripția: Oprește-te și-l plângi pe răposatul Kroisos, la mormântu-i. Mâniosul Ares viața-i scurtă, pe când lupta cu apărătorii (astrei cetăți, ăstui pământ… ?)

***

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA-HAC… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.