O promisiune de nerefuzat: creșterea interioară.

În acestă duminică, 15 octombrie 2017, în biserică se citește un fragment din Evanghelia după Luca (8, 5-15) și se recitește un fragment din Evanghelia după Ioan 17, 1-13. Ce le leagă ? Nașterea unui nou popor, spiritual ! Creștinii !

Iată primul text:

Luca 8, 5-15: A ieșit semănătorul să-și semene sămânța. Și în timp ce semăna, unele semințe au căzut lângă drum și au fost călcate în picioare și la ele s-au repezit păsările cerului le-au mâncat. Altele au căzut pe piatră și, deși au încolțit și au crescut, s-au uscat pentru că n-au avut apă. Altele au căzut în mijlocul mărăcinilor și pentru că au crescut printre mărăcinii, mărăcinii le-au înăbușit. Iar altele au căzut în pământul cel bun și crescând, au făcut rod însutit. Spunând acestea, Iisus a strigat: cel ce are urechi de auzit să audă ! Și ucenicii Îl întrebau: ce înseamnă parabola acesta ? Iar Iisus le-a zis: vouă vă e dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar celorlalți le e dat (să li se vorbească) în parabole ca, văzând, să nu vadă și auzind să nu înțeleagă. Parabola e așa: sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu. Semințele de lângă drum sunt cei ce aud; apoi vine diavolul și le smulge Cuvântul din inimă ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Semințele căzute pe piatră sunt cei care, când aud, primesc cu bucurie Cuvântul; dar ei n-au rădăcină; sunt cei care cred o vreme, dar care, când vin ispitele și încercările, încetează să mai creadă.  Semințele căzute printre mărăcini, sunt cei care aud, dar care, purtați de griji, de bogăție și de plăcerile vieții, se lasă sufocați de ele și nu rodesc până la capăt. Iar semințele care cad în pământul cel bun, sunt cei care ascultă în inima lor frumoasă și bună, desăvârșită, Cuvântul lui Dumnezeu, îl primesc, îl păzesc, îl urmează și și-l însușesc și apoi rodesc cu răbdare.

Luca 8, 5-15: ἐξῆλθεν ὁ σπείρων τοῦ σπεῖραι τὸν σπόρον αὐτοῦ. καὶ ἐν τῷ σπείρειν αὐτὸν ὃ μὲν ἔπεσε παρὰ τὴν ὁδόν, καὶ κατεπατήθη, καὶ τὰ πετεινὰ τοῦ οὐρανοῦ κατέφαγεν αὐτό· καὶ ἕτερον ἔπεσεν ἐπὶ τὴν πέτραν, καὶ φυὲν ἐξηράνθη διὰ τὸ μὴ ἔχειν ἰκμάδα· καὶ ἕτερον ἔπεσεν ἐν μέσῳ τῶν ἀκανθῶν, καὶ συμφυεῖσαι αἱ ἄκανθαι ἀπέπνιξαν αὐτό. καὶ ἕτερον ἔπεσεν εἰς τὴν γῆν τὴν ἀγαθήν, καὶ φυὲν ἐποίησε καρπὸν ἑκατονταπλασίονα. ταῦτα λέγων ἐφώνει· ὁ ἔχων ὦτα ἀκούειν ἀκουέτω. ᾿Επηρώτων δὲ αὐτὸν οἱ μαθηταὶ αὐτοῦ λέγοντες· τίς εἴη ἡ παραβολὴ αὕτη. ὁ δὲ εἶπεν· ὑμῖν δέδοται γνῶναι τὰ μυστήρια τῆς βασιλείας τοῦ Θεοῦ, τοῖς δὲ λοιποῖς ἐν παραβολαῖς, ἵνα βλέποντες μὴ βλέπωσι καὶ ἀκούοντες μὴ συνιῶσιν. ἔστι δὲ αὕτη ἡ παραβολή· ὁ σπόρος ἐστὶν ὁ λόγος τοῦ Θεοῦ· οἱ δὲ παρὰ τὴν ὁδόν εἰσιν οἱ ἀκούσαντες, εἶτα ἔρχεται ὁ διάβολος καὶ αἴρει τὸν λόγον ἀπὸ τῆς καρδίας αὐτῶν, ἵνα μὴ πιστεύσαντες σωθῶσιν. οἱ δὲ ἐπὶ τῆς πέτρας οἳ ὅταν ἀκούσωσι, μετὰ χαρᾶς δέχονται τὸν λόγον, καὶ οὗτοι ρίζαν οὐκ ἔχουσιν, οἳ πρὸς καιρὸν πιστεύουσι καὶ ἐν καιρῷ πειρασμοῦ ἀφίστανται. τὸ δὲ εἰς τὰς ἀκάνθας πεσόν, οὗτοί εἰσιν οἱ ἀκούσαντες, καὶ ὑπὸ μεριμνῶν καὶ πλούτου καὶ ἡδονῶν τοῦ βίου πορευόμενοι συμπνίγονται καὶ οὐ τελεσφοροῦσι. τὸ δὲ ἐν τῇ καλῇ γῇ, οὗτοί εἰσιν οἵτινες ἐν καρδίᾳ καλῇ καὶ ἀγαθῇ ἀκούσαντες τὸν λόγον κατέχουσι καὶ καρποφοροῦσιν ἐν ὑπομονῇ.

Iată și variantele lui Matei și Marcu:

Matei, 13, 4-22: Iată a ieșit semănătorul să semene și, în timp ce semăna, o parte din semințe a căzut pe lângă drum și la ele s-au repezit păsările cerului le-au mâncat. Altă parte a căzut în locuri pietroase unde nu aveau pământ mult și au  încolțit repede, pentru că pământul nu era adânc; dar când răsărea soarele le ardea și, pentru că nu aveau rădăcină, s-au uscat. O altă parte a căzut peste mărăcini și s-au înălțat mărăcinii și le-au sufocat. O altă parte a căzut în pământul cel bun și semințele au dat rod: una o sută, alta șaizeci și alta treizeci. Cel ce  are urechi de auzit să audă ! Și s-au apropiat ucenicii și I-au zis: de ce le vorbești în parabole ? Și Iisus le-a răspuns: pentru că vouă vă e dat să cunoașteți tainele Împărăției cerurilor, dar lor nu le este dat. Celui ce are i se va da și îi va prisosi, iar celui ce n-are i se va lua și ce are. Lor le vorbesc în parabole ca, văzând, să nu vadă și auzind să nu audă și să nu înțeleagă, ca să nu se întoarcă (la calea cea dreaptă). Și atunci se va împlini lor profeția lui Isaia, cea care spune: cu auzul veți auzi și de înțeles nu vă va fi dat să înelegeți și văzând veți vedea și nu vă va fi dat să cunoașteți. Căci s-a îngroșat inima poporului acestuia și cu urechile greu au auzit și ochii lor și i-au închis ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă (la Mine) și Eu să-i vindec. Fericiți sunt ochii voștri pentru că văd și urechile voastre pentru că aud. Adevărat vă spun vouă că mulți profeți și drepți au râvnit să vadă cele pe care le vedeți voi și n-au văzut și să audă cele pe care le auziți voi și n-au auzit. Voi ascultați acum parabola semănătorului: oricine ascultă Cuvântul despre Împărăție și nu pricepe, vine cel rău și îi ia Cuvântul semănat în inimă. Acesta este sămânța însămânțată lângă drum. Sămânța însămânțată  în locuri pietroase este cel care auzind Cuvântul, îl primește pe dată cu bucurie și-l păstrează; dar el nu are rădăcină în el, ci e schimbător și nestatornic și atunci când e strâmtorat, amenințat și prigonit din pricina Cuvântului, se poticnește și dă înapoi într-o clipă. Iar sămânța semănată în mărăcini  este cel care aude Cuvântul, dar grijile veacului acestuia și înșelăciunea bogăției înăbușă Cuvântul în el și-l fac neroditor.

Matei, 13, 4-22: ἰδοὺ ἐξῆλθεν ὁ σπείρων τοῦ σπεῖραι. καὶ ἐν τῷ σπείρειν αὐτὸν ἃ μὲν ἔπεσε παρὰ τὴν ὁδόν, καὶ ἐλθόντα τὰ πετεινὰ κατέφαγεν αὐτά· ἄλλα δὲ ἔπεσεν ἐπὶ τὰ πετρώδη, ὅπου οὐκ εἶχε γῆν πολλήν, καὶ εὐθέως ἐξανέτειλε διὰ τὸ μὴ ἔχειν βάθος γῆς, ἡλίου δὲ ἀνατείλαντος ἐκαυματίσθη, καὶ διὰ τὸ μὴ ἔχειν ρίζαν ἐξηράνθη·  ἄλλα δὲ ἔπεσεν ἐπὶ τὰς ἀκάνθας, καὶ ἀνέβησαν αἱ ἄκανθαι καὶ ἀπέπνιξαν αὐτά·  ἄλλα δὲ ἔπεσεν ἐπὶ τὴν γῆν τὴν καλὴν καὶ ἐδίδου καρπὸν ὃ μὲν ἑκατόν, ὃ δὲ ἐξήκοντα, ὃ δὲ τριάκοντα. ὁ ἔχων ὦτα ἀκούειν ἀκουέτω. Καὶ προσελθόντες οἱ μαθηταὶ εἶπον αὐτῷ· διατί ἐν παραβολαῖς λαλεῖς αὐτοῖς; ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπεν αὐτοῖς· ὅτι ὑμῖν δέδοται γνῶναι τὰ μυστήρια τῆς βασιλείας τῶν οὐρανῶν, ἐκείνοις δὲ οὐ δέδοται. ὅστις γὰρ ἔχει, δοθήσεται αὐτῷ καὶ περισσευθήσεται· ὅστις δὲ οὐκ ἔχει, καὶ ὃ ἔχει ἀρθήσεται ἀπ᾿ αὐτοῦ. διὰ τοῦτο ἐν παραβολαῖς αὐτοῖς λαλῶ, ἵνα βλέποντες μὴ βλέπωσι καὶ ἀκούοντες μὴ ἀκούωσι μηδὲ συνῶσι, μήποτε ἐπιστρέψωσι· καὶ τότε πληρωθήσεται αὐτοῖς ἡ προφητεία ῾Ησαΐου ἡ λέγουσα· ἀκοῇ ἀκούσετε καὶ οὐ μὴ συνῆτε, καὶ βλέποντες βλέψετε καὶ οὐ μὴ ἴδητε· ἐπαχύνθη γὰρ ἡ καρδία τοῦ λαοῦ τούτου, καὶ τοῖς ὠσὶ βαρέως ἤκουσαν, καὶ τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτῶν ἐκάμμυσαν, μήποτε ἴδωσι τοῖς ὀφθαλμοῖς καὶ τοῖς ὠσὶν ἀκούσωσι καὶ τῇ καρδίᾳ συνῶσι καὶ ἐπιστρέψωσι, καὶ ἰάσομαι αὐτούς. ῾Υμῶν δὲ μακάριοι οἱ ὀφθαλμοί, ὅτι βλέπουσι, καὶ τὰ ὦτα ὑμῶν, ὅτι ἀκούουσιν. ἀμὴν γὰρ λέγω ὑμῖν ὅτι πολλοὶ προφῆται καὶ δίκαιοι ἐπεθύμησαν ἰδεῖν ἃ βλέπετε, καὶ οὐκ εἶδον, καὶ ἀκοῦσαι ἃ ἀκούετε, καὶ οὐκ ἤκουσαν. ῾Υμεῖς οὖν ἀκούσατε τὴν παραβολὴν τοῦ σπείραντος. παντὸς ἀκούοντος τὸν λόγον τῆς βασιλείας καὶ μὴ συνιέντος, ἔρχεται ὁ πονηρὸς καὶ αἴρει τὸ ἐσπαρμένον ἐν τῇ καρδίᾳ αὐτοῦ· οὗτός ἐστιν ὁ παρὰ τὴν ὁδὸν σπαρείς. ὁ δὲ ἐπὶ τὰ πετρώδη σπαρείς, οὗτός ἐστιν ὁ τὸν λόγον ἀκούων καὶ εὐθέως μετὰ χαρᾶς δεχόμενος καὶ λαμβάνων αὐτόν·  οὐκ ἔχει δὲ ρίζαν ἐν ἑαυτῷ, ἀλλὰ πρόσκαιρός ἐστι, γενομένης δὲ θλίψεως ἢ διωγμοῦ διὰ τὸν λόγον εὐθὺς σκανδαλίζεται. ὁ δὲ εἰς τὰς ἀκάνθας σπαρείς, οὗτός ἐστιν ὁ τὸν λόγον ἀκούων καὶ ἡ μέριμνα τοῦ αἰῶνος τούτου καὶ ἡ ἀπάτη τοῦ πλούτου συμπνίγει τὸν λόγον, καὶ ἄκαρπος γίνεται.

Marcu, 4, 3-20: Iată a ieșit semănătorul să semene și s-a făcut că, în timp ce semăna, o parte din semințe a căzut lângă  drum și la ele s-au repezit păsările cerului le-au mâncat. O altă parte a căzut pe loc pietros, unde semințele nu aveau pământ mult, și au încolțit repede, pentru că pământul nu era adânc; dar când răsărea soarele le ardea și, pentru că nu aveau rădăcină, s-au uscat. O altă parte a căzut în mărăcini și s-au înălțat mărăcinii și au sufocat semințele și rod n-au dat. O altă parte a căzut în pământul cel bun și semințele au dat rod care s-a înălțat și a crescut și a sporit și semințele acelea au rodit și dintr-una au ieșit treizeci, din alta șaizeci și din alta o sută. Și Iisus le-a zis: cel ce are urechi de auzit să audă ! Când a rămas singur, cei ce se aflau cu El, împreună cu ucenicii, L-au întrebat cum se tălmăcește parabola. Și El le-a spus: vouă vă e dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, dar cei din afară au parte de toate numai în parabole ca, văzând, să vadă și să nu priceapă și auzind să audă și să nu înțeleagă, ca să nu se întoarcă (la Dumnezeu și la calea cea dreaptă) și să li se ierte lor păcatele. Și le mai spune Iisus: dacă nu pricepeți parabola aceasta, cum  o să le înțelegeți pe toate celelalte ? Semănătorul seamănă Cuvântul (lui Dumnezeu) iar semințele căzute lângă drum, unde e semănat Cuvântul, sunt cei care, atunci când îl aud (nu-l pot păstra pentru că) pe dată vine și satana și le smulge Cuvântul semănat în inimile lor. La fel,  semințele semănate în loc pietros sunt cei care, atunci când aud Cuvântul, îl primesc de îndată cu bucurie, dar nu au rădăcină în ei, ci sunt schimbători și nestatornici și atunci când sunt strâmtorați, amenințați și prigoniți din pricina Cuvântului, se poticnesc și dau înapoi într-o clipă. Iar semințele semănate printre mărăcini sunt cei care aud Cuvântul, dar grijile veacului acestuia și înșelăciunea bogăției și dorințele (de a le avea pe toate celelalte), care pătrund  în ei, înăbușă Cuvântul în ei și-l fac neroditor. Iar semințele semănate în pământul cel bun sunt cei care aud Cuvântul și-l primesc și aduc roade: unul treizeci, unul șaizeci și unul o sută.

Marcu, 4, 3-20: ἰδοὺ ἐξῆλθεν ὁ σπείρων τοῦ σπεῖραι. καὶ ἐγένετο ἐν τῷ σπείρειν ὃ μὲν ἔπεσεν ἐπὶ τὴν ὁδόν, καὶ ἦλθον τὰ πετεινὰ καὶ κατέφαγεν αὐτό·  καὶ ἄλλο ἔπεσεν ἐπὶ τὸ πετρῶδες, ὅπου οὐκ εἶχε γῆν πολλήν, καὶ εὐθέως ἐξανέτειλε διὰ τὸ μὴ ἔχειν βάθος γῆς, ἡλίου δὲ ἀνατείλαντος ἐκαυματίσθη, καὶ διὰ τὸ μὴ ἔχειν ρίζαν ἐξηράνθη·  καὶ ἄλλο ἔπεσεν εἰς τὰς ἀκάνθας, καὶ ἀνέβησαν αἱ ἄκανθαι καὶ συνέπνιξαν αὐτό, καὶ καρπὸν οὐκ ἔδωκε·  καὶ ἄλλο ἔπεσεν εἰς τὴν γῆν τὴν καλὴν καὶ ἐδίδου καρπὸν ἀναβαίνοντα καὶ αὐξάνοντα, καὶ ἔφερεν ἐν τριάκοντα καὶ ἐν ἑξήκοντα καὶ ἐν ἑκατόν. καὶ ἔλεγεν αὐτοῖς· ὁ ἔχων ὦτα ἀκούειν ἀκουέτω. ῞Οτε δὲ ἐγένετο κατὰ μόνας, ἠρώτησαν αὐτὸν οἱ περὶ αὐτὸν σὺν τοῖς δώδεκα τὴν παραβολήν. καὶ ἔλεγεν αὐτοῖς· ὑμῖν δέδοται γνῶναι τὰ μυστήρια τῆς βασιλείας τοῦ Θεοῦ· ἐκείνοις δὲ τοῖς ἔξω ἐν παραβολαῖς τὰ πάντα γίνεται, ἵνα βλέποντες βλέπωσι καὶ μὴ ἴδωσι, καὶ ἀκούοντες ἀκούωσι καὶ μὴ συνιῶσι, μήποτε ἐπιστρέψωσι καὶ ἀφεθῇ αὐτοῖς τὰ ἁμαρτήματα. καὶ λέγει αὐτοῖς· οὐκ οἴδατε τὴν παραβολὴν ταύτην, καὶ πῶς πάσας τὰς παραβολὰς γνώσεσθε; ὁ σπείρων τὸν λόγον σπείρει. οὗτοι δέ εἰσιν οἱ παρὰ τὴν ὁδὸν ὅπου σπείρεται ὁ λόγος, καὶ ὅταν ἀκούσωσιν, εὐθὺς ἔρχεται ὁ σατανᾶς καὶ αἴρει τὸν λόγον τὸν ἐσπαρμένον ἐν ταῖς καρδίαις αὐτῶν. καὶ οὗτοι ὁμοίως εἰσὶν οἱ ἐπὶ τὰ πετρώδη σπειρόμενοι, οἳ ὅταν ἀκούσωσι τὸν λόγον, εὐθὺς μετὰ χαρᾶς λαμβάνουσιν αὐτόν, καὶ οὐκ ἔχουσι ρίζαν ἐν ἑαυτοῖς, ἀλλὰ πρόσκαιροί εἰσιν· εἶτα γενομένης θλίψεως ἢ διωγμοῦ διὰ τὸν λόγον, εὐθὺς σκανδαλίζονται. καὶ οὗτοί εἰσιν οἱ εἰς τὰς ἀκάνθας σπειρόμενοι, οἱ τὸν λόγον ἀκούοντες, καὶ αἱ μέριμναι τοῦ αἰῶνος τούτου καὶ ἡ ἀπάτη τοῦ πλούτου καὶ αἱ περὶ τὰ λοιπὰ ἐπιθυμίαι εἰσπορευόμεναι συμπνίγουσι τὸν λόγον, καὶ ἄκαρπος γίνεται. καὶ οὗτοί εἰσιν οἱ ἐπὶ τὴν γῆν τὴν καλὴν σπαρέντες, οἵτινες ἀκούουσι τὸν λόγον καὶ παραδέχονται, καὶ καρποφοροῦσιν ἐν τριάκοντα καὶ ἐν ἑξήκοντα καὶ ἐν ἑκατόν.

Suntem undeva pe țărmul Mării Galileei. Iisus le vorbește mulțimilor dintr-o barcă de pescari, arătându-ne simbolic că… pescuiește misionari: pe viitorii formatori ai noului Său popor, un popor spiritual, cel creștin.

Cu El sunt cei doisprezece ucenici, inițiații din primul cerc, dar și primii inițiați din cel de-al doilea cerc, pe care îl va lărgi la ospățul de inițiere de pe muntele unde va înmulți cele cinci pâini și cei doi pești și unde va rosti așa-numita predică de pe munte.

De data aceasta spune mulțimii pilde sau parabole: de fapt își învață inițiații să predice, să-I răspândească învățătura (Cuvântul) cât mai ușor de înțeles.

Iar inițiații sunt „cei ce se aflau cu El” și cu ucenicii. Inițiații Primului și celui de-al Doilea Cerc.

Spunându-le viitorilor Săi misionari parabola semănătorului, Iisus îi previne că vor întâlni tot felul de oameni, cu minți diferite, deschiși mai mult sau mai puțin noii învățături a Fiului lui Dumnezeu. Și că, spunându-le o poveste cu tâlc, o parabolă, îi va cuceri și se vor face mult mai lesne înțeleși. Îi previne că vor da peste catehumeni de tot felul…

… puternici sau slabi, care cedează mai mult sau mai puțin sau, în cazul fericit, deloc, ispitelor de tot felul…

… autosuficienți sau labili sau încrezători și răbdători sau oameni desăvârșiți („cei care ascultă în inima lor frumoasă și bună” – en kardia kali ke agathi/ἐν καρδίᾳ καλῇ καὶ ἀγαθῇ – cum spune Luca – pentru că, în greacă kalos ke agathos, frumos și bun, este un mod de a spune desăvârșit). Și aici vedem, din nou, că Evangheliile au fost scrise în special pentru greci și pentru vorbitorii de greacă, evrei sau ne-evrei elenizați și, desigur, pentru cei ce frecventau misteriile de oriunde din Grecia și din Asia Mică.

Catehumeni pe care vor trebui să-i cucerească din prima întâlnire și în mintea și în sufletul cărora vor trebui să facă să rodească, pe deplin, modelul de viață hristic.

Iisus spune parabola semănătorului și pentru mulțimile care veniseră să-L asculte, în care vedea viitorul popor creștin, viitorii catehumeni, încercând să le prevină că nu ajunge să-L asculte și că trebuie să gândească, să simtă, să trăiască după învățăturile Lui.

Și, mai ales, să le prevină că va veni vremea când adepții Săi , creștinii, vor fi prigoniți, vânați, șantajați (strânși cu ușa este traducerea poate cea mai grăitoare pentru grecescul thlipsis/θλῖψις, presiune, strâmtorare, restriște) pentru că au acceptat să creadă în El (au primit Cuvântul, adică învățătura Sa despre Împărăția lui Dumnezeu).

Dar, parabola se adresează mai ales inițiaților Săi, semănătorii, celor care îi vor răspândi învățătura. În greacă verbul σπείρω înseamnă a semăna, a sădi, a însămânța și, de aici: a răspândi, a împrăștia, a dispersa, Iar aici semănătorul este o spiron/ ὁ σπείρων, adică „cel ce împrăștie, răspândește” se subînțelege… sămânța cunoașterii divine.

 Cercetătorii cred că parabola semănătorului este o creație a primilor creștini, a primilor catehizatori, cei din Biserica primară cum se spune, care-și supuneau convertiții unui examen de conștiință și îi preveneau totodată că îi așteaptă două feluri de ispite, de obstacole, care-i pot împiedică să ajungă la împlinire: persecuțiile împotriva creștinilor și tentațiile, ce par irezistibile, ale lumii: putere, bogăție, plăceri…

Era un mod de a le cere, de a-i încuraja să fie tari, să nu se teamă de persecutori și să nu se lase pradă tentațiilor lumii acesteia.

Așa s-ar explica folosirea nepotrivită, aici, a pasajului din Isaia 6, 9-10: Şi El a zis: „Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec»./ Trad. Biblia Sinodală.

Cel mai probabil, însă, parabola semănătorului este una din parabolele spuse de Iisus, relatate de Marcu și împrumutate de la  Marcu de Matei și Luca. O parabolă folosită des de primii catehizatori, probabil într-o formă ușor alterată.

Era, credem, o poveste bună de spus noilor creștini , la început de drum, pentru a-i face să înțeleagă de ce e bine să fie fermi în credință. Iar promisiunea era: creștere interioară și rodire spirituală. Pentru cine avea urechi de auzit, aceasta era o promisiune !

Duminică, 15 octombrie 2017, se recitește la liturghie un fragment din Evanghelia lui Ioan: 17, 1-13. Este un text care poate fi pe deplin înțeles dacă înțelegem bine anumite cuvinte, mai ales verbul a preamări. Pentru că el este cheia înțelegerii lui Iisus ca… coregent al lui Dumnezeu.

Iată textul:

Ioan 17, 1-13: ΤΑΥΤΑ ἐλάλησεν ὁ ᾿Ιησοῦς, καὶ ἐπῆρε τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ εἰς τὸν οὐρανὸν καὶ εἶπε· πάτερ, ἐλήλυθεν ἡ ὥρα· δόξασόν σου τὸν υἱόν, ἵνα καὶ ὁ υἱός σου δοξάσῃ σε, καθὼς ἔδωκας αὐτῷ ἐξουσίαν πάσης σαρκός, ἵνα πᾶν ὃ δέδωκας αὐτῷ δώσῃ αὐτοῖς ζωὴν αἰώνιον. αὕτη δέ ἐστιν ἡ αἰώνιος ζωή, ἵνα γινώσκωσί σε τὸν μόνον ἀληθινὸν Θεὸν καὶ ὃν ἀπέστειλας ᾿Ιησοῦν Χριστόν. ἐγώ σε ἐδόξασα ἐπὶ τῆς γῆς, τὸ ἔργον ἐτελείωσα ὃ δέδωκάς μοι ἵνα ποιήσω· καὶ νῦν δόξασόν με σύ, πάτερ, παρὰ σεαυτῷ τῇ δόξῃ ᾗ εἶχον πρὸ τοῦ τὸν κόσμον εἶναι παρὰ σοί. ᾿Εφανέρωσά σου τὸ ὄνομα τοῖς ἀνθρώποις οὓς δέδωκάς μοι ἐκ τοῦ κόσμου. σοὶ ἦσαν καὶ ἐμοὶ αὐτοὺς δέδωκας, καὶ τὸν λόγον σου τετηρήκασι. νῦν ἔγνωκαν ὅτι πάντα ὅσα δέδωκάς μοι παρὰ σοῦ ἐστιν· ὅτι τὰ ρήματα ἃ δέδωκάς μοι δέδωκα αὐτοῖς, καὶ αὐτοὶ ἔλαβον, καὶ ἔγνωσαν ἀληθῶς ὅτι παρὰ σοῦ ἐξῆλθον, καὶ ἐπίστευσαν ὅτι σύ με ἀπέστειλας. ᾿Εγὼ περὶ αὐτῶν ἐρωτῶ· οὐ περὶ τοῦ κόσμου ἐρωτῶ, ἀλλὰ περὶ ὧν δέδωκάς μοι, ὅτι σοί εἰσι, καὶ τὰ ἐμὰ πάντα σά ἐστι καὶ τὰ σὰ ἐμά, καὶ δεδόξασμαι ἐν αὐτοῖς. καὶ οὐκέτι εἰμὶ ἐν τῷ κόσμῳ, καὶ οὗτοι ἐν τῷ κόσμῳ εἰσί, καὶ ἐγὼ πρὸς σὲ ἔρχομαι. πάτερ ἅγιε, τήρησον αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί σου ᾧ δέδωκάς μοι, ἵνα ὦσιν ἓν καθὼς ἡμεῖς. ὅτε ἤμην μετ’ αὐτῶν ἐν τῷ κόσμῳ, ἐγὼ ἐτήρουν αὐτοὺς ἐν τῷ ὀνόματί σου· οὓς δέδωκάς μοι ἐφύλαξα, καὶ οὐδεὶς ἐξ αὐτῶν ἀπώλετο εἰ μὴ ὁ υἱὸς τῆς ἀπωλείας, ἵνα ἡ γραφὴ πληρωθῇ. νῦν δὲ πρὸς σὲ ἔρχομαι, καὶ ταῦτα λαλῶ ἐν τῷ κόσμῳ ἵνα ἔχωσι τὴν χαρὰν τὴν ἐμὴν πεπληρωμένην ἐν αὐτοῖς.

Ioan 17, 1-13: Acestea le-a grăit Iisus apoi Și-a ridicat ochii spre cer și a spus: Părinte, a sosit ceasul, preamărește-Ți Fiul ca și Fiul Tău să Te preamărească. De vreme ce Tu I-ai dat Lui putere asupra a tot trupul (putere deplină să-l refacă), lasă-L să-i dea viață veșnică fiecăruia din cei pe care I l-ai dat Lui. Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și să-L cunoască pe Cel pe care L-ai trimis, Iisus Hristos. Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârșit lucrarea pe care mi-ai dat-o Mie s-o fac. Și acum preamărește-Mă Tu, Părinte, la Tine, cu mărirea pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi fost lumea. Am arătat (și am făcut cunoscut) numele Tău oamenilor, celor pe care Mi–ai dat din lume. Ai tăi au fost și Mi i-ai dat Mie și au păzit cuvântul Tău. Acum ei au cunoscut că toate câte Mi le-ai dat Mie, de la Tine sunt, pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat Mie Eu le-am dat lor și ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut că Tu M-ai trimis. Eu pentru ei Mă rog, nu pentru lume Mă rog: Mă rog  pentru cei pe care Mi i-ai dat Mie, pentru că ai Tăi sunt. Toate ale Mele ale Tale sunt și ale Tale sunt ale Mele și M-am preamărit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume și Eu la Tine vin. Părinte sfânt, păzește-i pe ei, în numele Tău, nume în care Mi i-ai dat Mie, ca și ei să fie una așa cum suntem noi. Cât timp am fost cu ei în lume Eu i-am păzit în numele Tău. Pe cei pe care mi i-ai dat, i-am păzit și niciunul din ei n-a pierit, în afară de fiul pierzaniei, ca să se împlinească Scriptura. Acum la Tine vin și grăiesc aceste lucruri cât mai sunt în lume, ca să aibă în ei bucuria Mea deplină.

Iisus luase ultima cină pascală, la ultimul Paște pe care-l făcuse cu ucenicii la Ierusalim. Ultima Cină, pe care tradiția a numit-o Cina cea de taină. Poate nu atât pentru că erau feriți de ochii lumii, cât mai ales pentru Testamentul… secret al lui Iisus, lăsat numai celor doisprezece, deveniți unsprezece.

Le lăsase ucenicilor două porunci noi, care nu existau în Legea lui Moise, porunca  iubirii și porunca solidarității: să se iubească unul pe altul și să fie solidari unul cu celălalt (porunci reînnoite de fiecare dată când aveau să frângă pâinea și să bea vinul împreună, toți, din aceeași cupă, în amintirea Lui; a mânca pâine și a bea vin cu cineva este cel mai intim act cu putință)…

… le lăsase promisiunea venirii Mângâietorului/Paracletului…

… și… un nou Dumnezeu, Dumnezeul Iubirii. Iată ce le spune: … dacă cineva Mă iubește, va păzi cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face casă în el/ἐάν τις ἀγαπᾷ με, τὸν λόγον μου τηρήσει, καὶ ὁ πατήρ μου ἀγαπήσει αὐτόν, καὶ πρὸς αὐτὸν ἐλευσόμεθα καὶ μονὴν παρ’ αὐτῷ ποιήσομεν.

Iisus și ucenicii ieșiseră din odaia unde cinaseră (nu știm unde stau) și Iisus se roagă de față cu ei Tatălui, așa cum se roagă un Mare preot pentru poporul lui: ucenicii aveau să dea naștere unui popor, un popor spiritual: creștinii. Un popor al unui nou Dumnezeu, Dumnezeul Iubirii. Un Dumnezeu fără alt nume decât… Părinte/Tată.

Un popor ce, respectând porunca iubirii și a solidarității, va trăi altfel decât trăise lumea până atunci. Nu știm ce înseamnă viață veșnică, dar putem presupune că este o viață… dumnezeiască !

Un popor ce-și va cunoaște Tatăl ceresc… față către față ! Pentru că „a cunoaște Numele” este o expresie specifică limbii ebraice care înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu. Evreii credeau că adevăratul nume al lui Dumnezeu este tabu, inefabil și de aceea în loc să spună Dumnezeu spuneau Numele !

Este un moment solemn, sacru și irepetabil. Un moment în care Iisus îi cere Tatălui să-L onoreze pentru încheierea cu succes a misiunii Sale pe pământ: formarea noului popor spiritual, a unei noi umanități.

Verbul doxazo/ δοξάζω, care înseamnă aici: a onora, a stima, a cinsti, traduce, de fapt, verbul ebraic kaved (כָּבֵד), a fi puternic, important, o persoană cu greutate, demnă de toată stima, onoarea. Și, dacă ne gândim că substantivul kavod (כָּבוֹד) înseamnă: splendoare, strălucire, lumină a soarelui, a lunii, a stelelor, a cerului, preeminență, majestate, glorie, onoare, cinste, bună reputație, respect abundență, bogății…

… ne dăm seama că, în limbajul dublu pe care-L folosește Iisus absolut întotdeauna, verbul a preamări/a slăvi sugerează, de fapt, divinitarea Lui/regalitatea Lui celestă la care participă alături de Dumnezeu, Regele Lumii.

Iată un loc din Psalmi în care Dumnezeu apare ca regele maiestuos, înconjurat de strălucire, splendoare, podoabe, glorie, al lumii, cum o arată cuvintele hod/ הוֹד  și hadar/ הָדָר, sinonimele lui kavod/(כָּבוֹד):

Ps. 103, 1-2:

Binecuvintează suflete al meu pe Domnul ! Doamne Dumnezeul meu măritu-Te-ai foarte ! În măreție și slavă Te-ai îmbrăcat,
Tu care Te îmbraci în lumină ca și cu o haină, Tu care întinzi cerurile ca un cort.
בָּרֲכִי נַפְשִׁי אֶת־יְהוָה יְהוָה אֱלֹהַי גָּדַלְתָּ מְּאֹד הֹוד וְהָדָר לָבָֽשְׁתָּ

עֹֽטֶה־אֹור כַּשַּׂלְמָה נֹוטֶה שָׁמַיִם כַּיְרִיעָֽה

εὐλόγει ἡ ψυχή μου τὸν κύριον κύριε ὁ θεός μου ἐμεγαλύνθης σφόδρα ἐξομολόγησιν (închinarea noastră) καὶ εὐπρέπειαν (frumusețe) ἐνεδύσω/ ἀναβαλλόμενος φῶς ὡς ἱμάτιον ἐκτείνων τὸν οὐρανὸν ὡσεὶ δέρριν

Și o ultimă lămurire: … ca să aibă în ei bucuria Mea deplină. Este încă un dar pe care Iisus îl lasă ucenicilor: bucuria Lui că misiunea Sa pe pământ a reușit, o bucurie… magică care avea să-i însuflețească și să-i transfigureze, încât marea operă de creștinare să le pară cât mai ușoară.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR   ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.