CIPRU: AL CUI E GAZUL ?

Dacă e să credem cu supușenie parametrii noii crize internaționale turcești, politica din Mediterana este un adevărat joc al unor smintiți. Căci, Ankara cumpără arme (rachete S 400) de la ipoteticul inamic (Rusia), în detrimentul prietenului dintotdeauna (SUA); caută hidrocarburi în ape teritoriale străine (cipriote) și râde de sancțiunile Uniunii Europene (UE), deoarece – spune ea – sunt himerice, întrucât aceasta nu dispune de mijloace pentru a le pune în practică. În principal, pentru că o ruptură cu Turcia ar anula acordul din 2016 asupra controlului refugiaților, deschizându-se, astfel, porțile unui nou aflux masiv de migranți în Europa.

Și cu toate că acest lucru este relativ adevărat – discutabil și, totuși, reversibil -, contextul economico-politic-militar devine foarte logic, dacă este încadrat în slăbiciunile financiare și electorale tot mai mari ale președintelui Erdogan și ale partidului său, AKP.

Erdogan suferă o tot mai mare uzură politică, deoarece cel mai mare atu electoral al său – avântul economic al țării din ultimii 15 ani – a luat sfârșit. Și încleștat în setea sa de putere, președintele turc a răspuns la această evoluție democratică obișnuită acaparând funcții și atribuții cu puternice nuanțe dictatoriale. Ultima măsură în acest sens a fost să-și subordoneze banca centrală a țării ordinelor sale directe, pentru a-i putea impune o reducere a prețului banilor, în încercarea de a reanima, astfel, conjunctura.

 La acești nori grei care se cern deasupra democrației turcești se adaugă problemele cauzate de megalomania lui Erdogan, care ar vrea să facă din țara sa puterea cheie din Orientul Mijlociu. Ambiția este legitimă la orice politician… doar dacă este realistă. Ori, cea a lui Erdogan nu este. Pentru ambițiile sale nu dispune nici de o forță economică pertinentă, nici de aliați care să le facă posibile. Din rațiuni strategice, se izbește de Moscova; din motive dogmatice, cu Teheran (dar, de petrolul căruia nu se poate lipsi); din criterii etnice, cu Siria și cu kurzii (din propria sa țară și cu cei din Irak); din ură istorică, cu grecii de la Atena și Nicosia.

Și, ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, prospecținile petroliere din apele cipriote o fac să se înfrunte cu UE și cu Egiptul. Acesta, pe tăcute, dispunând de cele mai mari zăcăminte de gaz din Mediterana, a format o asociație de țări riverane pentru a exploata împreună aceste resurse … asociație la care Turcia niciodată nu a vrut să adere.

Dar, pentru proiectele lui Erdogan cel mai rău lucru este recesiunea care afectează Turcia. Dacă nu inversează repede conjunctura, nemulțumirea populară va crește atât de mult și de repede, încât, în mod sigur, va pierde la următoarele alegeri. Contrar a ceea ce semnala directorul general al băncii centrale, Erdogan vrea să reducă cu un punct sau două dobânzile.

Teoretic este posibil, deoarece dobânda reală (cea oficială, după ce se scade inflația) este de 8,3% în Turcia, cea mai mare din primele 50 economii ale lumii), însă, după părerea destituitului director, este total inoportună. O astfel de reducere, în condițiile recesiunii, ar declanșa o masivă plecare a capitalului străin investit în țară. Ceea ce – spune bancherul destituit – ar duce Turcia pe marginea prăpastiei.

Astfel că, în fața tensiunilor și a crizei pe care le acumulează Ankara, se pare că Erdogan încearcă o ieșire în stil nord-corean: să declanșeze o tensiune internațională atât de mare, încât inamicii să fie primii interesați să o evite, oferind împrumuturi masive. Însă, ceea ce e rău pentru Erdogan, este că paralelismul dintre Turcia și Coreea de Nord îl vede numai el, dacă îl vede într-adevăr.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

CHIPRE: ¿DE QUIÉN ES EL GAS?

De creerse a pies juntillas los parámetros de la nueva crisis internacional turca, la política del Mediterráneo es un auténtico juego de orates. Porque Ankara compra armas (misiles S 400) al teórico enemigo (Rusia) en detrimento del amigo de siempre (los EEUU); busca hidrocarburos en aguas territoriales ajenas (chipriotas) y se ríe de las correspondientes sanciones de la Unión Europea (UE) porque – dice – son quiméricas ya que esta carece de medios para ejecutarlas. En primer lugar, porque una rotura con Turquía anularía el acuerdo del 2016 sobre el control de fugitivos, abriendo así las puertas de nuevas entradas masivas de migrantes en Europa.

Y pese a que todo esto es relativamente cierto – aunque discutible y reversible -, el contexto económico-político-militar de la situación se vuelve de la mar de lógico si se le enmarca en las crecientes debilidades financieras y electorales del presidente Erdogan y su partido, el AKP

Erdogan sufre un creciente desgaste político porque su mayor baza electoral – el auge económico del país en los últimos lustros – se ha agotado. Y empecinado en su pasional amor al poder, el presidente turco ha respondido a esta habitual evolución democrática con un acaparamiento de funciones y atribuciones de fuerte tinte dictatorial. La última medida de este tipo ha sido someter al banco central del país a las órdenes directas del presidente para imponer así una reducción del precio de dinero a fin de reactivar así la coyuntura.

 A esos nubarrones sobre la democracia turca se suman los problemas generados por la megalomanía de Erdogan, quien quiere hacer de su país la potencia clave del Oriente Medio. La ambición en un político es legítima… siempre y cuando sea realista. Y la de Erdogan no lo es. Para sus ambiciones carece tanto de la fortaleza económica pertinente como de aliados que la hagan posible. Por razones estratégicas choca con Moscú; por motivos dogmáticos, con Teherán (pero de cuyo petróleo no puede prescindir); por criterios étnicos, con Siria y los kurdos (los propios y los del Irak); por odios históricos, con los griegos de Atenas y Nicosia.

Y por si todo esto fuera poco, las prospecciones petroleras en aguas chipriotas la enfrentan a la UE y a Egipto. Este, a la chita callando y con los mayores campos gasísticos del Mediterráneo en su poder, ha formado una asociación de naciones ribereñas para la explotación conjunta de los yacimientos… asociación a la que Turquía no se quiso unir nunca.

Pero, lo peor de todo para los proyectos de Erdogan es la recesión que está padeciendo Turquía. Si no revierte muy pronto la coyuntura, el descontento popular crecerá tanto y tan deprisa que seguramente perdería las próximas elecciones. En contra del director general del banco central, Erdogan quiere rebajar en uno o dos puntos el tipo de interés.

Ello es teóricamente factible ya que el tipo real (el oficial una vez descontada la inflación) es del 8,3% en Turquía, el más alto imperante en las primeras 50 economías mundiales), pero a criterios del director destituido es absolutamente inoportuna. Una rebaja así en un momento de recesión seria provocaría una salida masiva de capitales extranjeros invertidos en la República. Y eso – según el banquero destituido – llevaría en estos momentos a Turquía al borde la bancarrota.

Así que, a la vista de las tensiones y crisis que acumula Ankara, parece que Erdogan está tanteando una salida a lo norcoreano: provocar una tensión internacional tan grande como para que los enemigos sean los primeros interesados en evitarla, concediendo grandes préstamos. Lo malo para Erdogan es que el paralelismo Turquía – Corea del Norte no le ve más que él, si es que él lo ve de verdad.

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com   y  Valentín Popescu.