Archivos de etiqueta: comunism

RUTA APROAPE SOVIETICĂ A CHINEI/LA RUTA CASI SOVIÉTICA DE CHINA

28 martes Abr 2020

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

C 3

RUTA APROAPE SOVIETICĂ A CHINEI

Protagonismul vertiginos pe care l-a dobândit Republica Populară Chineză și confruntarea ei crescândă cu SUA ne fac să ne gândim la penultimul act al „războiului rece”: cursa înarmărilor care a făcut ca fosta URSS să dea faliment. Și cu toate că diferențele dintre confruntarea aceea și cea de acum sunt multe și importante, rămâne totuși în picioare un antagonism istoric. Este șocul dintre totalitarism și democrație.

Desigur, comunismul chinez a tras multe învățături din colapsul URSS și a evitat, până acum, să repete cea mai mare parte a erorilor sovietice. A știut să stimuleze inițiativa privată în economie (în decurs de zece ani – 2008/2018 – și-a sporit de trei ori PIB-ul) și, în același timp, și-a mărit la maximum sistemul de securitate publică și disciplina draconică în interiorul partidului, înlăturând, astfel, până acum, pericolul unui „episod Gorbachiov”, ca cel care a aruncat reformismul comunist rus într-un haos al sistemului și al națiunii.

C 7Mihail Gorbachiov

Însă, în Republica Populară progresele economice au mers în paralel cu cele ale poliției, iar absolutismul puterii chinezești este, în ziua de azi, mai mare decât cel al lui Stalin în URSS din anii 30. Căci puterea este o boală politică ce se agravează în funcție de dimensiuni. O putere dictatorială – și cea a președintelui Xi Jinping este dictatorială din 2018, când a reformat Constituția ca să rămână președinte pe viață – își asigură agilitatea și rapiditatea în luarea deciziilor, dar nu are centura de siguranță pe care o presupune o guvernare în echipă. Greșelile politico-financiare ale lui Stalin au declanșat în URSS, în anii 30, o foamete în care au pierit peste 30 de milioane de oameni; dar și o decapitare a intelectualității rusești prin repetatele „purgări”.

C 5Xi Jinping

Îngrijorător pentru China și, indirect pentru întreaga lume, este faptul că, cu toată prudența pe care a arătat-o Biroul Politic din Beijing de la moartea lui Mao Tste-Tung încoace, Xi repetă greșelile care au dus URSS la faliment. Astfel, dirigismul economic împinge țara spre un gigantism asfixiant, în timp ce distanțarea de populație generează o politică de intoleranță internă – cu oprimarea minorităților –; iar clientelismul exterior (Venezuela, Cuba,Cambogia, Coreea de Nord etc.) apasă tot mai mult pe averea națională.

Xi tinde spre o renaștere a dirigimului statal al economiei, iar conglomeratul de întreprinderi statale absoarbe, în ziua de azi, 80% din creditele bancare, însă generează numai 25% din PIB.

În politica internă, obsesia de a rămâne la putere duce la situații ca cele trăite pe vremuri de comunismul stalinist: menținerea în detenție a peste un milion de oameni – de etnii care nu sunt han – în lagăre de concentrare, un naționalism tot mai exacerbat și o intoleranță absolută față de dizidenți și opozanți.

Toate acestea plasează SUA într-o situație paradoxală. Pe de o parte, politica de confruntare permanentă cu Beijing – acutizată mai ales în domeniul economic – pare să repete panorama creată de președintele Reagan în timpul „războiului rece”, dar, pe de altă parte, soliditatea polițienească a regimului lui Xi și bogăția mult mai mare a Chinei în comparație cu cea a URSS din vremea lui Leonid Brejnev nu par să permită repetarea istoriei lui Gorbaciov. Iar în politică nimic nu este mai îngrijorător decât un viitor imprevizibil.

C 1

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

LA RUTA CASI SOVIÉTICA DE CHINA

C 9

El vertiginoso protagonismo alcanzado por la República Popular China y su creciente confrontación con los EE.UU. induce a pensar en una repetición del penúltimo acto de la “guerra fría”: la carrera armamentista que precipitó a la URSS en la bancarrota. Y si bien las diferencias entre aquella confrontación y la actual son muchas e importantes, sí que se mantiene en pie un antagonismo histórico. Es el choque del totalitarismo con la democracia.

Evidentemente, el comunismo chino aprendió muchísimo del colapso de la URSS y ha evitado hasta ahora la mayor parte de los errores estalinistas. Ha sabido estimular la iniciativa privada para la economía (triplicó en diez años – 2008/2018 – el PIB) al tiempo que ha incrementado al máximo el sistema de seguridad pública y de disciplina draconiana dentro del partido, orillando así hasta ahora el peligro de un “episodio Gorbachov”, cómo el que llevó el reformismo comunista ruso al caos del sistema y la nación.

C 2

Pero en la República Popular los progresos económicos han ido a la par con los policiales y el absolutismo del poder chino es hoy aún mayor que el de Stalin en la URSS de los años 30. Y el poder es una enfermedad política que se agrava con el tamaño. Un poder dictatorial – y el del presidente Xi Jinping lo es desde que en el año 2018 reformó la Constitución para proclamarse presidente vitalicio – asegura la agilidad y rapidez de decisión, pero carece del cinturón de seguridad que supone un gobierno colegiado. Los errores político-financieros de Stalin causaron en la URSS de los años 30 la muerte por hambruna de más de 30.000.000 de habitantes; y también la decapitación de la intelectualidad rusa con sus “purgas”.

Lo alarmante para China e, indirectamente, para el mundo es que pese a la prudencia que caracterizó al Politburó de Pekín desde la muerte de Mao Tste-Tung, Xi está repitiendo muchos de los errores que llevaron a la URSS al colapso. Así, el dirigismo económico está llevando al país a un gigantismo asfixiante en tanto que el distanciamiento de la población genera una política de intolerancia interna – con opresión de las minorías –; por su parte, el clientelismo exterior (Venezuela, Cuba, Camboya, Corea del Norte, etc.) presionan cada vez más el erario nacional.

Xi tiende a un renacido dirigismo estatal de la economía y el conglomerado de empresas estatales absorbe hoy en día cerca del 80% del crédito bancario pero genera sólo cerca del 25% del PIB.

Members Of The Standing Committee Of The Political Bureau Of The New CPC Central Committee Make Public AppearancesXi Jinping

En política interna, la obsesión del continuismo del poder lleva también a situaciones vividas en su día por el comunismo estalinista; es el internamiento de más de un millón de personas – todas de etnias no han – en campos de concentración, un nacionalismo cada vez más exacerbado y una intolerancia absoluta con disidentes y opositores.

Todo esto lleva a los EE.UU. a una situación paradójica. Por un lado, la política de confrontación permanente con Pekín – especialmente aguda en el campo económico – parece repetir el panorama planteado por el presidente Reagan durante la “guerra fría”, pero por otro lado la solidez policial del régimen de XI y la mucho mayor riqueza de China que la de la URSS de Leonid Brézhnev no permiten esperar que se repita la historia de Gorbachov. Y en política no hay nada más inquietante que un porvenir imprevisible.

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

GERMANO-ROMÂNUL IOHANNIS/EL GERMANO-RUMANO IOHANNIS

01 domingo Dic 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , ,

I 6

GERMANO-ROMÂNUL IOHANNIS

Klaus Iohannis a fost reales, la finele lui octombrie, cu o claritate covârșitoare, (e drept, în al doilea tur) președinte al României. Și cu toate că știrea a fost omisă de presa iberică, ea merită, totuși, un comentariu.

I 1

Sau trei. Unu, deoarece este una dintre puținele situații în care unui om politic i se recunosc merite în lupta anticorupție. Doi, deoarece, la fel ca altor politicieni (din toate timpurile), îi plouă cu critici în plin triumf. Și trei, deoarece numele său de familie este o mărturie tragi-comică a aiurelilor pe care le au dictaturile, în cazul acesta, dictatura comuniștilor români.

I 5

K 1

Voi începe cu acest ultim punct. Iohannis aparține minorității etnice germane din România; concret, minorității sașilor – originari din Saxonia Inferioară– care s-au așezat, în secolele XIII / XIV, în Transilvania. În germană, numele de familie al președintelui s-a scris, întotdeauna, J, literă care se pronunță i. Însă, când s-a născut Klaus Iohannis, în 1959, în Sibiu, (oraș al cărui nume german este Hermannstadt și în care Klaus a ajuns să fie primar), funcționarii de la registrul civil s-au străduit să-l înscrie pe noul născut ca Iohannis (cu I, nu cu J), conform normelor comuniste, care urmăreau să naționalizeze limba țării, ca de altfel și patrimoniile și Istoria. Secularul Johannis a devenit neo-românul Iohannis.

I 3

I 15

Excelenta gestiune a lui Klaus Iohannis în fruntea municipiului Sibiu și ideologia sa moderată – s-ar putea spune că este mai mult „centrată” decât centristă – l-au dus la funcția de președinte. Și, din această poziție, s-a lansat într-o luptă disperată împotriva corupției instituționale a partidului social democrat (PSD), pe care îl conducea, cu mână de fier, Liviu Dragnea. Abuzurile juridice și economice ale acestor conducători, proveniți din partidul comunist-stalinist român, au fost atât de mari și de multe, încât, Iohannis – cu ajutorul Uniunii Europene – mai întâi le-a oprit, iar, pe urmă, a mobilizat opinia publică împotriva PSD.

I 7

I 22

E greu să știm dacă Iohannis ar fi câștigat turul al doilea contra vreunuia dintre ceilalți candidați. Însă, i-a venit ușor să o învingă pe Viorica Dăncilă, fosta șefă a guvernului social-democrat. Rebeliunea silențioasă a poporului împotriva PSD  a fost de așa natură, în toamna aceasta, încât, înfrângerea Vioricăi Dăncilă era inevitabilă. Dar, aceasta nu ia nimic din meritul luptei tenace și dure a lui  Iohannis împotriva corupției politice.

I 8

I 16

În sfârșit, toate meritele justițiare actuale ca președinte și municipale, în vremea când a fost primar, nu-l scapă pe Iohannis de criticile venite dinspre centru și dinspre dreapta. De fapt, se năpustesc asupra sa, deoarece președintele nu are o platformă politică solidă. Și nici nu sunt mulți adepții săi ideologici, iar, românii cu ascendență germană au rămas foarte puțini. Din cei 700.000, câți figurau în recensămintele din anii 40, în 2011, mai erau vreo 36.000. Cei care îl defăimează pe președinte denunță cu râvnă că aceste campanii împotriva guvernelor postcomuniste și împotriva corupției administrative ar fi apărut în ultimul moment, când era clar că poporul s-a săturat de pietrele de moară și de promisiunile „ad calendas grecas”.

I 4

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

I 2

EL GERMANO-RUMANO IOHANNIS

Klaus Iohannis ha sido reelegido a finales de octubre y con abrumadora claridad (aunque en la segunda vuelta) presidente de Rumania. Y pese a que la noticia fue pasada por alto en la prensa ibérica, se merece un comentario.

I 9

I 17

O tres. Uno, porque es una de las pocas veces en que a un político actual se le reconocen los méritos en la lucha contra la corrupción. Dos, porque como a tantos políticos (de todos los tiempos), las críticas le llueven en pleno triunfo. Y tres, porque su apellido es un testimonio trágico-cómico de los despropósitos de las dictaduras; en este caso, de la dictadura de los comunistas rumanos.

I 11

Empezaré por lo último. Iohannis pertenece a la minoría étnica germana de Rumania; concretamente a los sajones – oriundos de la Baja Sajonia – que se asentaron en los siglos XIII / XIV en Transilvania. Y en alemán el apellido del presidente se escribió siempre con J, letra que fonéticamente se lee como una i. Pero al nacer Klaus Iohannis en 1959 en Sibiu (ciudad que lleva también el nombre alemán de Hermannstadt y de la que Klaus llegó a ser alcalde), los funcionarios del registro civil se empeñaron en inscribir al recién nacido como Iohannis, conforme a las normas comunistas del momento que querían nacionalizar el idioma del país, al igual que los patrimonios y la Historia. Y el secular Johannis se transformó en el neo-rumano Iohannis.

I 4

I 18

La excelente gestión de Klaus Iohannis al frente del municipio de Sibiu y su ideología moderada – se podría decir que más “centrada” que centrista – le llevaron hasta la presidencia. Y desde este cargo se lanzó a una lucha desesperada contra la corrupción institucional de los dirigentes del Partido Socialdemócrata (PS) que dirigía con mano férrea Dragnea. Las tropelías jurídicas y económicas de esos dirigentes surgidos del PC estalinista rumano fueron tales que Iohannis – con ayuda de la Unión Europea – les puso coto primero y acabó finalmente movilizando a la opinión pública contra el PSD.

I 13

I 19

Es difícil saber si Iohannis hubiera ganado la 2ª vuelta contra cualquier candidato. Pero, lo tuvo fácil contra su rival de turno, porque ésta era Viorica Dancila, exjefa del Gabinete socialdemócrata. La rebelión silenciosa del pueblo contra el PSD era tal este otoño que la derrota de Dancila era inevitable. Lo que no le quita un ápice de mérito a la tenaz y dura lucha de Iohannis contra la corrupción política.

I 12

I 21

Por último, todos los méritos justicieros actuales del presidente y los municipales de sus días de alcalde, no le libran a Iohannis de críticas del centro y la derecha. En realidad, arremeten contra él porque el hombre carece de una plataforma política sólida. Ni son legión sus seguidores ideológicos, ni quedan apenas rumanos de ascendencia germana. De los 700.000 que figuraban en los censos de los años 40 apenas se cuentan, en el 2011, unos 36.000. Y los detractores del presidente denuncian con ahínco que sus campañas contra los Gobiernos postcomunistas y la corrupción administrativa aparecieron tan solo a última hora, cuando ya era patente que el pueblo se había hartado de comulgar con ruedas de molino y promesas “ad calendas grecas”.

I 14

Valentin Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentín Popescu.

VALENTIN POPESCU

HONG KONG: CEALALTĂ FAȚĂ A REBELIUNII/HONG KONG: LA OTRA CARA DE LA REBELIÓN

14 lunes Oct 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , ,

H 1

HONG KONG: CEALALTĂ FAȚĂ A REBELIUNII

Rebeliunile care durează – la fel ca războaiele și cruciadele – sfârșesc prin a înlocui impulsul idealist de la început cu interesele materiale și oportunismul individual. Actualele tulburări din Hong Kong sunt încă un exemplu al acestui fenomen.

Căci, ceea ce a început ca un protest masiv în apărarea privilegiilor și libertăților fostei colonii britanice din sânul Chinei comuniste, arată, zi de zi, tot mai mult, că ceea ce hrănește mișcarea protestatară sunt interesele materiale ale locuitorilor din Hong Kong. Ca și cum n-ar fi suficient, se văd tot mai mult și motivațiile de ură ale motorului revoluționar.

De fapt, criza aceasta era programată. Acordul dintre Londra și Beijing pentru revenirea fostei colonii sub suveranitate chineză genera un chist politico-economic în structura Republicii Populare. Hong Kong se bucura, în felul acesta, de o autonomie unică în China, pe lângă niște privilegii moștenite din vremea colonială.

H 3

Ori, situația aceasta nu putea continua. Comunismul chinez a învățat multe lucruri din prăbușirea comunismului stalinist, la sfârșitul secolului trecut. Cele două consecințe mai importante sunt următoarele: pentru a se menține, comunismul chinez este nevoit să liberalizeze la maximum economia, dar, menținând-o sub controlul puterii politice. Iar puterea trebuie să fie maximă, absolută, fără „glasnost” și fără „perestroika”, astfel încât, partidul să nu aibă aceeași soartă ca fratele său sovietic.

Cu o asemenea abordare, formula imaginată pentru fosta colonie putea să funcționeze doar dacă libertățile democratice din Hong Kong se reduceau, în practică, la o farsă, iar, dezvoltarea sa economică nu ieșea din orbita politicului. Beijing ar fi putut realiza aceste lucruri, dacă nu ar fi fost sechelele inevitabile ale unei economii de piață, care nu se potrivea deloc cu vreun monopol al puterii. Și cum în Hong Kong acest monopol este mai slab decât în restul  Republicii, criza a izbucnit, mai întâi, aici.

H 5

Bogăția pieței hongkongheze a atras în colonie o avalanșă de mici comercianți și salariați ai Chinei continentale, precum și întreprinzători  care s-au repezit pe slaba piață imobiliară. Consecința pentru locuitorii fostei colonii a fost o înăsprire cruntă a pieței muncii și a micului comerț, în timp ce prețul locuințelor, magazinelor și al birourilor depășea toți parametrii cunoscuți până acum. Aceste lucruri au stârnit o iritare crescândă și, odată cu ea, un focar de ură, o ură care a dobândit, în mod straniu, nuanțe anti-chinezești în această minusculă parte a Chinei.

Desigur, în actuala criză au intervenit mulți alți factori; unul dintre cei mai importanți este cel al delincvenței organizate – puternic înrădăcinată în fosta colonie – și care se vedea în pericol datorită noilor norme de extrădare.

Dar, poate factorul cel mai alarmant al acestei crize este perplexitatea PC Chinez. Ceea ce se întâmplă în Hong Kong ar fi o simplă urticarie, dacă n-ar fi primul simptom că mariajul dintre absolutism și libera inițiativă – inventat pentru a nu avea același destin cu comunismul rusesc – tocmai a intrat în criză. Iar, un guvern care se simte amenințat fără să știe cum să rezolve amenințarea reprezintă un risc enorm; pentru el, pentru dizidenți, și datorită dimensiunilor Chinei, pentru o mare parte din Asia.

Autorul articolului: Valentín Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

H 6

HONG KONG: LA OTRA CARA DE LA REBELIÓN

H 2

Las rebeliones de larga duración – al igual que las guerras y las cruzadas – acaban cambiando el impulso idealista del inicio por los intereses materiales y el oportunismo individual. Los actuales disturbios de Hong Kong son un ejemplo más de ese fenómeno.

Y es que lo que comenzó como una protesta masiva en defensa de los privilegios y libertades de la excolonia británica en el seno de una China comunista, va mostrando, día a día, más que lo que alimenta sobre todo el movimiento de protesta son los intereses materiales de los habitantes de Hong Kong. Por si no bastara, también se muestran cada vez más motivaciones racistas en el motor revolucionario.

En realidad, esta crisis estaba programada. El acuerdo Londres-Pekín para el retorno de la excolonia a la soberanía china generaba un quiste político-económico en la estructura de la República Popular. Hong Kong gozaba así de una autonomía única en China, amén de unos privilegios económicos heredados de la era colonial.

Y esto no podía ser. El comunismo chino ha aprendido muchas cosas del hundimiento del comunismo estalinista a finales del siglo pasado. Y las dos consecuencias más importantes fueron que, para subsistir, el comunismo chino tenía que liberalizar al máximo la economía, pero, manteniéndola sometida al poder político. Y éste tenía que ser máximo, absoluto sin “glasnost”, ni “perestroika”, para que el partido no corriese la misma suerte que su hermano soviético.

H 4

Con tal planteamiento, la fórmula ideada para la excolonia sólo podía funcionar si las libertades democráticas de Hong Kong se reducían en la práctica a una farsa y su desarrollo económico no se salía de la órbita política. Pekín podría haberlo conseguido, de no haber sido por las secuelas inevitables de une economía de mercado que no casa ni con calzador con un monopolio del poder. Y como en Hong Kong este monopolio es más débil que en el resto de la República, la crisis ha salido primero aquí.

La riqueza del mercado hongkonés atrajo a la excolonia alud de pequeños comerciantes y asalariados de la China continental, así como a grandes empresarios que se precipitaron sobre el escaso mercado inmobiliario. La consecuencia fue para los habitantes de la excolonia un endurecimiento cruel del mercado laboral y del pequeño comercio, al tiempo que los precios de vivienda, tiendas y oficinas desbordaban todos los parámetros habidos hasta ahora. Esto ha generado una irritación creciente y con ella, un brote cada vez mayor de racismo; de un racismo que, curiosamente, ha adoptado tintes anti-chinos en una minúscula parte de China.

Naturalmente, en la crisis actual intervienen otros muchos factores; de los cuales, uno de los más importantes es el de la delincuencia organizada –  fuertemente afincada en la excolonia – y que se veía en peligro con las nuevas normas de extradición.

Pero, quizá el factor más alarmante de esta crisis sea la perplejidad del Partido Comunista chino. Lo de Hong Kong sería un sarpulido sin más, si no fuera el primer síntoma de que el maridaje entre absolutismo y libertad de empresa – inventado para no correr el mismo sino que el comunismo ruso – está entrando en crisis. Y un Gobierno que se siente amenazado sin saber cómo atajar la amenaza supone un riesgo enorme; para él, para los disidentes y, dadas las dimensiones de China, para gran parte de Asia.

H 7

Valentín Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU

10 AUGUST 2018 – GUVERNELE DRĂGNILĂ ȘI DĂNCILĂ

26 viernes Jul 2019

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , ,

D 1

Dacă doamna Viorica Dăncilă va ajunge să locuiască o vreme la Cotroceni, mai mult ca sigur că, de acolo, din palatul prezidențial, va încerca să-l scoată pe Liviu Dragnea din închisoare, cât mai curând.

Este în logica PSD-ului, în firea lucrurilor, a modului de a gândi al acestui partid.

Să vedem care este problema fundamentală a acestei structuri politice, care, până anul acesta, 2019, a fost cea mai puternică pe scena românească, de la prăbușirea comunismului (1989) încoace.

Această mare problemă are un nume: TENTAȚIA TOTALITARĂ.

PSD, sub conducerea lui Liviu Dragnea, s-a manifestat ca un partid totalitar. Pentru a ajunge la putere, pentru a fi ales masiv, a recurs la un populism fără margini, la promisiuni care nu vor putea fi îndeplinite vreodată. Deîndată ce ajuns la putere, s-a dezlănțuit sistematic asupra instituțiilor care asigură funcționarea democrației și a statului de drept.

Atacul principal s-a dat asupra justiției. Acest atac a fost preocuparea obsesivă a acestui partid, din momentul în care a venit la guvernare. Persoane, instituții și legi au fost discreditate și desființate, în așa fel, încât actul de justiție să fie pus sub semnul îndoielii, să nu mai putem distinge, nu-i așa? între ce e drept și ce e nedrept, între ce este legal și ce este infracțiune. Imaginea justiției și a magistraților care o servesc a fost terfelită crunt, în timp de corupția a dobândit un statut de infracțiune ușoară, nesemnificativă și neimportantă, care ar fi păcat să nu fie iertată și uitată, adică, aministiată, deoarece este lipsită de gravitate, nu prezintă niciun pericol. Mai, mai că ar fi o virtute!

Legile au fost modificate și alterate – au ajuns să fie niște biete vinuri diluate cu apă – pentru ca rigoarea lor să nu-i mai ajungă pe corupții cocoțați la putere. Lor li se permite orice, tot ce fac ei este corect și just, căci, au fost aleși de popor, în urma unor alegeri democratice. Pot să distrugă țara și viitorul ei ! Au mandatul poporului!

D 2

La rândul lui, totalitarismul are o mare problemă: DIASPORA. Românul plecat afară ca să-și câștige existența nu poate fi prostit cu promisiuni deșarte sau cumpărat cu pomeni electorale. Totalitarismul își încearcă puterile doar, doar va mai reuși să controleze teritoriul național, așa cum o făcea pe vremuri partidul comunist. Era un partid-stat: românul era român doar în interiorul granițelor controlate de comuniști. Ce era în afara teritoriului, nu mai era român. Cel mult, era de origine română! Atât!

Acum un an, DIASPORA ROMÂNEASCĂ a vrut să-i tragă de mânecă pe pesediști și să le spună că lucrurile nu stau așa. Ei sunt la fel de români ca noi toți cei din țară, și nimeni nu are dreptul să îi discrimineze în vreun fel. Românismul lor este mult mai alert și mai robust, deoarece trăiesc și muncesc printre străini, și gândul lor este tot timpul, aici, acasă, alături de cei dragi. Toți vor sau visează să se întoarcă acasă cândva, chiar dacă s-au realizat social și profesional mult mai bine în străinătate. Astfel că, un român din diaspora este de două ori român: este român acolo, departe și este român, aici, unde tare ar vrea să se întoarcă, dacă ar avea condiții, căci, sufletul lui e aici!

Pe data de 10 august, români din diaspora au venit la București. Mulți ! Au străbătut sute sau chiar mii de kilometri, cu efort și cheltuială pentru a veni acasă. Vroiau să li se audă glasul, părerea.

Au fost primiți așa cum poate înțelege un regim autoritar să trateze cu un segment social pe care nu-l poate controla: cu ostilitate !

Cu o doamnă prim-ministru plecată în concediu în străinătate. Un prim ministru care se respectă nu-și poate permite să nu ia în considerare foarte serios un asemenea eveniment. Și-ar fi anulat orice altă întâlnire guvernamentală sau politică – ca să nu mai vorbim de concediu -, pentru a se întâlni cu o delegație a ROMÂNILOR DIN DIASPORA. Doamna prim ministru a plecat de acasă, s-a programat să nu fie în țară ! Ori, tocmai acest lucru o incriminează. Și-a programat NE-DIALOGUL !

D 3

Nu a avut inspirația să organizeze măcar un simulacru de dialog. Tot ar fi fost ceva !

Orice anchetă trebuie să pornească de la realitatea aceasta: din timp s-a plănuit și s-a organizat NE-DIALOGUL.

Restul a venit de la sine: provocatori (ultrași, radicali, galerii sportive etc.) care să compromită imaginea diasporei. Românii din afară ar fi niște violenți iresponsabili, persoane periculoase, răzvrătiți care au vrut să dea o lovitură de stat. Niște destabilizatori ! Au vrut, nici mai mult nici mai puțin, decât să pătrundă în forță în clădirea guvernului. Noaptea, când nu era nimeni acolo! Cu primul ministru plecat… în străinătate ! Este o logică sui-generis căreia bunul simț te îndeamnă să nu-i dai pic de crezare. Românii din străinătate ar fi venit la București ca să se facă de râs !

D 4

D 5

Forțe speciale dotate cu tunuri cu apă, gaze lacrimogene, grenade acustice care să-ți ia auzul pentru o vreme, scuturi transparente și bastoane de cauciuc cu miez articulat din oțel. Și muniție de război ! Căci aveam de a face cu dușmani nu cu frați de-ai noștri !

Interesant a fost un video în care un domn mai grăsunel, printre niște oameni ai forțelor speciale, este lovit puternic… pentru nimic, din senin. Domnul acela nu a înțeles că celălalt civil, lângă care spera să se simtă mai în siguranță, era tocmai comandantul care conducea acțiunea forțelor speciale. Unul dintre subalternii acestui comandant a considerat că seful său nu trebuia să fie deranjat de prezența acestui civil, oricât de pașnic ar fi fost. A intervenit și l-a convins pe intrus să plece, cu două lovituri zdravene de baston.

Video-ul a redat simbolic dialogul organizat de guvernul Drăgnilă cu Diaspora.

BUCURESTI - PIATA VICTORIEI - PROTEST - DIASPORA

D 8

A trecut un an de la acea zi de 10 august.

La ora actuală avem un guvern Dăncilă. Liviu Dragnea nu mai poate hotărî în numele guvernului. Hotărârile le ia doamna Dăncilă. Și iată că primul ministru al României vorbește, din nou, despre acea zi de 10 august 2018, afirmând, același lucru: că a fost vorba despre O ÎNCERCARE DE LOVITURĂ DE STAT.

Cât de oportună este această nouă-veche abordare. Frumos și util ar fi fost să-și ceară scuze, sau măcar să-și exprime regretul pentru violențele din august trecut. Normal ar fi fost să spună că nu se poate pronunța, deoarece niciun tribunal nu a dat încă vreo sentință în această privință.  Sau măcar să tacă, chiar dacă a fost provocată.

Cursa pentru Cotroceni a început din momentul în care partidele și-au anunțat candidații. Ori, doamna Dăncilă comite o gravă eroare acuzând, din nou, diaspora. De data aceasta este o eroare, nu este o gafă! Există vreo șansă ca dumneaei să-și îmbunătățească, de acum încolo, imaginea în ochii românilor din străinătate, în condițiile în care votul lor poate fi hotărâtor pentru victoria unuia dintre candidați, așa cum s-a constatat în alegerile anterioare? Căci, în interior, chiar și electoratul fidel PSD-ului are îndoieli în privința doamnei Dăncilă.

D 10

Crede cineva din țară sau “din diasporă” că PSD s-a lepădat de tentația totalitară, când președinta acestui partid repetă asemenea acuzații nefondate, care, de fapt, au ca scop învrăjbirea românilor din interior cu cei din afară? Chiar nu există nimeni, experți, consilieri sau simpli prieteni care să o sfătuiască pe doamna Dăncilă să fie foarte prudentă și reținută în chestiunea extrem de delicată a diasporei ?

S-a reinventat partidul, oare într-adevăr s-a de-dragnizat?

În condițiile în care după un an de zile, dosarele evenimentelor din 10 august rămân blocate și nu s-a lămurit nimic (oare de ce? cine se teme de adevărul probelor și dovezilor din aceste dosare?), afirmația doamnei Dăncilă nu poate avea decât o singură interpretare: represiunea și violențele de atunci au o justificare perfectă și deplină: a fost o încercare de lovitură de stat. Dosarele să rămână blocate în continuare și… punct!

D 9

Întrebarea firească este, însă, de unde știe doamna Dăncilă ca să fie atât de categorică în afirmații, căci nu a fost în țară, nu a fost de față? Din auzite? Din ce a văzut la televizor? Și chiar nu a pus-o nimic pe gânduri din ce a văzut și auzit? Nici presa străină? Chiar nu e nimeni vinovat de organizarea violențelor de atunci? Doar diaspora?

Până la alegerile prezidențiale, va veni ziua de 10 august din anul acesta. Diaspora e în continuă creștere. Zi de zi, foarte mulți români își părăsesc țara, din lipsă de perspective, din lipsă de speranțe. Pleacă prea mulți!

D 11

Aniversarea este, întotdeauna, un moment de analiză și de bilanț.

O concluzie de neocolit va fi imobilismul politic al PSD și inevitabilul său declin, vizibil și palpabil. Se pare că se încheie procesul de prăbușire a stângii, început în decembrie 1989. Un merit deosebit în procesul de dezagregare a partidului totalitar postcomunist l-a avut Liviu Dragnea.

Adversarii și opoziția politică ar putea să-i ridice o statuie, pentru acest inegalabil merit al său.

Iar, doamna Dăncilă, prin faptul că a început cu stângul drumul spre Cotroceni, s-ar putea să pecetluiască acest sfârșit.

Greșeala în care persistă este incapacitatea de a înțelege că totalitarismul poate exista doar în izolare și autarhie, nu și într-o uniune de state cum este UE.

D 12

D7

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

CULTUL IMPUNITĂȚII ȘI… PURGATORIUL

12 martes Jun 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , , , ,

IMPUNITATE 1

„Comuniștii nu au dreptate, ei sunt juști” ! – este o afirmație paradoxală care a făcut carieră, printre membrii de partid (ai P.C. !), încă din vremea când înșfăcau ilegal puterea în țara noastră, adică, din  anul 1945.

De fapt, cu această formulă încercau să-și justifice abuzurile: chiar dacă nu aveau dreptate (implicit își recunoșteau abuzurile !) scopul lor era unul nobil (nu-i așa?)– binele poporului !

Toate nedreptățile s-au făcut în numele poporului ! Și al progresului ! Cum altfel ?

Nimeni  nu trebuie să ne judece vreodată, deoarece noi suntem foarte bine intenționați în tot ce facem ! (Oare ?)

Între timp, în 1989, comunismul s-a năruit.

În România s-a năruit urât, urât de tot, cu mulți morți și răniți, și cu perechea dictatorială executată chiar de Crăciun.

Se putea și altfel. De ce, oare, s-a întâmplat așa?

Simplu ! Domnul Ion Iliescu, cel care a preluat puterea în decembrie 1989, NU A ÎNȚELES CĂ AVEA LOC O REVOLUȚIE ANTICOMUNISTĂ, ci doar o înlăturare de la putere a Ceaușeștilor. Reproduc din memorie cuvintele sale: cei doi (adică Nicolae și Elena Ceaușescu) ce au făcut nu a fost știință, ci tiranie ! Ei au întinat idealurile comunismului !

Comunismul se năruia, iar domnul Iliescu vorbea, totuși, de idealurile neîntinate ale comunismului. Că încă era un comunist convins o dovedește faptul că  în sprijinul noii puteri s-a declanșat imediat scenariul teroriștilor. Cine a putut să aibă această idee ?

Domnul (tovarășul) Iliescu spunea despre ei că: TRAG DIN ORICE POZIȚIE !  De unde știa acest detaliu ? Afirmația în sine poartă amprenta terorismului, a fost făcută cu scopul de a înspăimânta ! De ce a simțit nevoia să facă această afirmație? Cine a declanșat scenariul teroriștilor, cine a aprobat folosirea simulatoarelor de sunet pentru a teroriza populația – păreau a fi mitraliere grele, de calibrul 12,5 mm – în condițiile în care cel care lua deciziile în România, încă din seara zilei de 21 decembrie 1989 (semna decrete !), era, nimeni altul, decât domnul Iliescu. Nimic un mișca în țara aceasta, dacă nu hotăra domnul Iliescu !

Mai târziu avea să se întrebe retoric: Care teroriști ?

IMPUNITATE 3

În plus – un lucru foarte grav – domnul Iliescu a cerut intervenția trupelor sovietice în România. Ca să apere ce oare altceva decât comunismul ?

Și acest domn Iliescu, mai târziu, când a înțeles că era ridicol să mai vorbească despre comunism, a devenit… revoluționar ! Probabil a și beneficiat – poate mai beneficiază încă – de avantajele condiției de revoluționar. Frumos, nu-i așa ? Probabil, ar trebui să restituie măcar unele lucruri de care s-a folosit pe nedrept ca revoluționar. Când a fost comunist, a fost ateu. După o vreme, a devenit indiferentist, adică a învățat că nu e frumos, dacă dumnealui nu crede în Dumnezeu, să nu-i lase nici pe alții să creadă, căci asta înseamnă să fii ateu. Mai târziu, și-a petrecut Paștele la o mănăstire ! A început să creadă sau pur și simplu a sărbătorit „un obicei folcloric” și nimic altceva ?

Domnul Iliescu este un exemplu tipic de om care este just în tot ce face, chiar și atunci când nu are dreptate !

Capitalul de simpatie europeană și mondială de care beneficia România în acele momente a fost rapid irosit, grație acestui « mod just de a gândi și de a acționa ».

În timpul mandatelor dumnealui – ca președinte – am avut comunism fără comuniști, corupție fără corupți, proprietăți (vechi, din vremuri pre-comnuniste !) fără proprietari (ignorați și batjocoriți), terorism fără teroriști, adică, tot felul de culpe și nedreptăți… fără vinovați !

Se instaura, în condiții noi, revoluționare, ne-comuniste, CULTUL IMPUNITĂȚII, adică o practică instituțională a ne-pedepsirii abuzurilor de orice fel, comise de structurile puterii.

IMPUNITATE 2

Chiar dacă dispuneam de o nouă Constituție, de legi și instituții adecvate pentru a asigura funcționarea corectă democrației, de data aceasta de tip occidental, lucrurile nu au mers pe calea corectitudinii, deoarece legea nu era lege pentru toată lumea !

La președinție a urmat domnul Emil Constantinescu. A pornit foarte frumos, dar, curând avea să constate că structurile de putere din țară aveau capacitatea de a-l bloca și constrânge să stea cuminte în banca lui. Ceea ce a și făcut. Nu a deranjat pe nimeni și nimeni nu l-a deranjat, pe toată durata mandatului său de președinte. Așa că lucrurile au continuat, iar impunitatea s-a statornicit și mai mult.

IMPUNITATE 4

A venit la Cotroceni, de la Primăria Capitalei, mai repede decât era prevăzut, domnul Traian Băsescu. A fost, din start, un comandant de navă care știa foarte bine că, pentru a naviga, toată lumea trebuia să respecte regulamentele de la bordul navei. Cei care se obișnuiseră să trăiască în condiții de IMPUNITATE, s-au răsculat, au încercat să-l suspende și să-l înlăture de pe navă.

Soarta a vrut ca ei să nu reușească.

Și astfel, justiția s-a pus pe roate, a început să funcționeze independent și să tragă la răspundere, fără menajamente, pe oricine, indiferent de condiția sa social-politică, chiar dacă ocupa funcții foarte înalte în structurile de putere.

Se părea că Justiția recicla clasa politică românească, o primenea pentru a aduce mai multă moralitate și onestitate – fenomen care ar fi trebuit să se desfășoare în mod natural, fără procurori și fără judecători, doar cu ajutorul urnelor și al bunului simț.

Și iată că la Cotroceni a venit domnul Klaus Iohannis, un profesor obișnit cu atmosfera din școală, unde inteligența și învățătura – adică strădania de a deveni un om util societății – sunt valorile supreme, apreciate și promovate de toată lumea.

PREȘEDINTI

Numai că, în politică, lumea e formată nu numai din elevi, profesori și părinți. Mai sunt și alții, mai ales cei care consideră că IMPUNITATEA este un drept al lor natural. Aceștia au pornit la drum : cu migală și tenacitate au pus în aplicare o strategie generatoare de IMPUNITATE și de intimidare a Justiției, căci nimeni nu are dreptul să-i judece vreodată. Indiferent ce vor face, IMPUNITATEA este un drept al lor inalienabil. Se preconizează  chiar crearea unui tribunal special care să-i judece pe procurori și pe judecători. Cum și-au permis să nu le respecte IMPUNITATEA !!!???

Dacă în timpul celor două mandate prezidențiale ale domnului Traian Băsescu a avut loc o reformă a Justiției, în prezent se află în desfășurare o abilă și perversă contrareformă.

Practic, într-o țară creștin-ortodoxă, este introdusă, prin legi și instituții, categoria PURGATORIULUI. Delincvenții își pot petrece perioada de pedeapsă , nu în IAD, ci într-un loc mult mai reconfortant, cu convingerea că trec printr-un un fel de ne-șansă temporară, pentru a accede, în final – care va veni cât de curând, în RAIUL care li se cuvine.

În acest, PURGATORIU POLITIC ORTODOX se află STATUIA IMPUNITĂȚII, în fața căreia se prosternează cu fanatism toți cei care consideră că nu sunt oameni de rând, ci elite cu privilegii moștenite din nu prea îndepărtata PERIOADĂ MEDIEVALĂ ROȘIE. Își pretind aceste privilegii în numele dreptății și europenismului, al adevăratului Stat de drept.

La intrare, deasupra porții PURGATORIULUI dâmbovițean, stă scris, cu litere majuscule pâlpâitoare:

ȘI CE DACĂ ?

Numai că, din când în când, porțile și statuile cad, se prăbușesc. Nu pot fi eterne nici privilegiile și nici persoanele care beneficiază de ele.

Vine vremea !

IMPUNITATEA este un fenomen care va fi studiat de istorici și sociologi. Prea ușor a dobândit anvergură și prea ușor s-a generalizat în societatea postcomunistă românească.

Este posibil să fie cercetată și de procurori și judecători, ca o culpă în sine, premeditată, adică, inițiată, dezvoltată și aplicată în practică, cu geniu și resurse, cauzatoare de suferință și daune colective și individuale.

Dacă va fi așa, IMPUNITATEA NU VA MAI BENEFICIA DE IMPUNITATE.

Doar astfel va înceta să mai existe.

AUTOR: EUGEN HAC

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului, EUGEN HAC, precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

ROMÂNIA: CANIBALISM POLITIC/RUMANIA: CANIBALISMO POLÍTICO

01 jueves Feb 2018

Posted by in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

, , , , , , ,

DRAGNEA 2Liviu Dragnea, președintele PSD

ROMÂNIA: CANIBALISM POLITIC

Se pare că România a atins nivelul „mai mult nu se mai poate” al canibalismului politic, atunci când partidul majoritar  – PSD – și-a doborât, în decursul a numai unui an, doi prim-ministri din propriile sale rânduri.

De fapt, este mai mult decât canibalism, este corupție politică. Sau și mai exact, este vorba despre un „conducător” postcomunist. Din orice punct s-ar privi, istoria acestei ciudățenii parlamentare românești are mereu unul și același protagonist: Liviu Dragnea, președintele PSD, și deputat împiedicat temporar să ocupe vreo funcție publică, deoarece a falsificat alegeri.

Partidul Social Democrat (PSD) este patria politică a vechii  „nomenclaturi” a ierarhiei comuniste românești și e condus cu mână de fier de Dragnea, cândva baron într-o provincie din sudul țării. Acolo, Dragnea a montat – după cum denunță autoritățile anti-corupție – o rețea condusă de oameni de paie pentru îmbogățirea sa personală, pe baza unor contracte statale subvenționate cu bani comunitari,  acordate pe sprânceană, și chiar cu vânzări de bunuri ale statului (o insulă pe Dunăre !), mult sub prețul real, uneia dintre amintitele întreprinderi.

DRAGNEA 3

Liviu Dragnea

Când PSD a câștigat cu o confortabilă majoritate alegerile legislative din 2016, Dragnea nu a putut să fie prim ministru, deoarece tribunalele tocmai  îi interziseseră să mai ocupe o funcție publică, din cauza participării sale la o fraudă electorală. Așa că, în cel mai pur stil satrapic, Dragnea a preluat frâiele politice ale țării prin intermediul unor oameni de paie: primul ministru și ceilalți miniștri. Dar, presiunile dinspre Bruxelles pentru a cerceta felul în care au fost folosite subvențiile comunitare în România i-au determinat pe șefii guvernelor să lase cale liberă investigațiilor care puneau în pericol averea și, eventual, chiar libertatea lui Dragnea.

Reacția acestuia a fost contondentă în ambele cazuri: PSD și-a dat jos proprii săi prim miniștri. Iar, săptămâna trecută s-a format cel de al treilea cabinet PSD, în alianță cu ALDE.

Rovana Plumb, vicepreședintă a PSD … a fost titulară a portofoliului Fondurilor Comunitare, în cabinetul anterior condus de Mihai Tudose.

Rovana Plumb împreună cu Sevil Shhaide, care a ocupat funcția de vice prim ministru, au fost destituite de Mihai Tudose, deoarece autoritatea anti-corupție le investiga pentru abuz de putere.  Această decizie a șefului guvernului era mult mai mult decât un simplu „mea culpa” de onestitate a echipei sale: însemna cale liberă pentru cercetarea care-l punea în pericol pe însuși Liviu Dragnea, principalul beneficiar al presupuselor abuzuri administrative ale lui Plumb și Shhaideh.

PLUMB SHHAIDEHRovana Plumb și Sevil Shhaideh

Autorul articolului: Valentin Popescu

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: VALENTIN POPESCU… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

DRAGNEA 1Liviu Dragnea

RUMANIA: CANIBALISMO POLÍTICO

Rumania parece haber alcanzado el “no va más” del canibalismo político al haber derrocado el partido mayoritario – PSD – en un año a dos jefes de Gobierno de ese mismo partido.

En realidad, más que de canibalismo se trata de corrupción política. O, para ser más exacto, de caudillismo postcomunista. Porque, se enfoque como se enfoque, la historia de esa singularidad parlamentaria rumana tiene siempre un mismo protagonista: Liviu Dragnea, presidente del PSD, y diputado inhabilitado temporalmente para ejercer cualquier cargo público por falsificación electoral.

El PSD (Partido Socialdemócrata) es la patria política de la antigua “nomenclatura” de la jerarquía comunista rumana y está dirigido con mano de hierro por Dragnea, otrora cacique de una provincia meridional del país. Allá, Dragnea montó – según denuncian las autoridades anticorrupción – una red de empresas dirigidas por testaferros para su enriquecimiento personal a base de contratas estatales subvencionadas con dinero comunitario y otorgadas a dedo por la Administración rumana, e incluso con ventas de bienes estatales (¡ una isla en el Danubio !) muy por debajo del precio real a una de las mentadas empresas.

Cuándo el PSD ganó con holgada mayoría las legislativas del 2016, Dragnea no pudo asumir la jefatura del Gabinete porque acababa de ser inhabilitado por los tribunales a causa de su participación en un fraude electoral. Así que en el más puro estilo satrapico, Dragnea asumió las riendas políticas del país por medio de hombres de paja : el jefe del Gobierno y los demás ministros. Pero las presiones de Bruselas para investigar acerca del uso de sus subvenciones a Rumania determinó que los jefes de Gobierno dejaran abiertas a la investigación operaciones que ponían en peligro la riqueza y, eventualmente, hasta la libertad de Dragnea.

La reacción de este fue contundente en ambos casos : el PSD derrocó a sus propios primeros ministros. Y la pasada semana se formó el tercer Gabinete del PSD, aliado a dos partidos menores, bajo la presidencia de Rovana Plumb … que justamente había sido titular de la cartera de Subvenciones Comunitarias en el Gabinete anterior, presidido por Mihai Tudose.

R PLUMB 1Rovana Plumb

Plumb y la, a la sazón, vicepresidente del Gobierno, Sevil Shhaideh, fueron destituidas de sus cargos por Tudose porque la máxima autoridad anticorrupción las estaba investigando por abuso de poder. La decisión de ese jefe de Gobierno implicaba mucho más que un “mea culpa” de honradez de su equipo : la vía libre dada así a la investigación ponía en peligro al propio Liviu Dragnea, principal beneficiario de las presuntas tropelías administrativas de Plumb y Shhaideh.

S SHHAIDEHSevil Shhaideh

Valentí Popescu

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Valentí Popescu.

VALENTIN POPESCU