Nu există dușman mic      Washington, Diana Negre

E greu de spus dacă bravadele lui Kim Jong-un și-au găsit ecoul sau dacă Donald Trump este cel care a dat peste cineva care îndrăznește să-i țină piept, însă recentele tensiuni dintre Coreea de Nord și Washington au declanșat, în Statele Unite, o revizuire a politicii lor față de această țară, în ultima jumătate de secol.

Primele amenințări ale lui Trump la adresa Coreei de Nord au făcut să apară mai multe comentarii în interior decât în afara țării, ceea ce a determinat o unificare a poziției mijloacelor de informare care l-au criticat mereu, alăturându-se rivalilor săi politici, pentru a condamna niște declarații pe care le consideră excesiv de agresive și periculoase.

Nici măcar piețele de valori nu au reacționat din prima zi, căci pierderile de miercurea trecută – când s-a aflat că regimul lui Kim Jong-un a avansat mai mult decât se crdea în programul său nuclear – s-au datorat foarte puțin fricii față de un război cu Coreea de Nord, ci mai mult știrii despre restructurarea celei mai mari întreprinderi mediatice din lume, care este Disney. Joi, a avut loc o nouă cădere, mai pronunțată, din cauza amenințărilor nordcoreene de a distruge insula Guam, dar, nici această reacție nu a fost pe o scară mare; nu au crescut investițiile refugiu, cum ar fi aurul, nici scăderile de pe Wall Street, care, de vineri, au început să se recupereze.

Pentru cazul în care nordcoreenii chiar cred ce scriu comentatorii americani, adică, faptul că locatarul Casei Albe ar fi doar un guraliv care nu știe ce zice, Trump și-a intensificat amenințările, semnalând, joia trecută, că aceste amenințări de a lansa „furie și foc” asupra Coreei de Nord nu numai că sunt reale, dar chiar sunt insuficiente, și și-a reduplicat avertizările că nu exclude folosirea forței de care dispun SUA.

Așa cum a făcut de mai multe ori în timpul campaniei, nu a dat detalii și nu a lăsat motiv de speculații în legătură cu ce va face, căci a repetat că el va menține constant elementul surpriză, spre deosebire de ce au făcut pănă acum predecesorii săi, pe care i-a făcut responsabili de criza care domnește acum.

Mijloacele de informare au dedicat mai mult spațiu pentru a-l critica pe Trump pentru cuvintele sale, decât pe Kim Jong-un pentru riscul atomic pe care l-a creat pentru SUA. Amenințarea de a răspunde cu „ceva care nu s-a mai văzut” au mai rostit-o, la vremea lor, președinții Truman și Clinton, iar comentatorii de atunci nu i-au umplut de ocară.

Situația este într-adevăr dificilă și devine din ce în ce mai periculoasă, pe măsură ce trec tot mai mulți ani de la sfârșitul războiului din Coreea, care s-a încheiat acum aproape 65 de ani, printr-un armistițiu, dar, cele două Corei rămân, totuși, de atunci, din vremea lui Harry Truman, pe picior de război.

Cu toate schimbările care au avut loc în toată lumea, alianțele și interesele nu s-au schimbat: China continuă să sprijine Coreea de Nord, iar SUA, Coreea de Sud, astfel încât, speranțele pe care  și le exprima Trump, la începutul mandatului său, de a conta pe colaborarea cu Beijing-ul pentru a pune la punct Pyongyang-ul s-au risipit repede.

Fără îndoială, Statele Unite au o capacitate militară incomparabil superioară celei a Coreei de Nord, dar Kim Jong-un, la fel ca predecesorii săi din 1953 încoace, au avut un ostatec cu care au legat mâinile Washingtonului: Seul, care se află la doar 50 de kilometri de la frontera dintre Corei, și cei zece milioane de locuitori ai orașului se află în bătaia artileriei nordcoreene. De fapt, toată Coreea de Sud, cu cei 50 de milioane de locuitori, poate deveni ținta atacurilor nordcoreene: de la frontieră până în punctul cel mai îndepărtat al teritoriului sudcorean, dacă sunt 500 de kilometri.

Acesta este motivul principal pentru care, timp de mai mult de șase decenii, au fost evitate ostilitățile cu Coreea de Nord. Dar, rezultatul a fost că, de fiecare dată s-a tot cedat, cu toate că Pyongyang-ul nu își onora promisiunea de a renunța la cursa înarmărilor, și s-a ajuns în situația actuală, în care, posedă deja un arsenal atomic incipient care, cu toate că e redus și greu de întreținut, este un pericol major, atât pentru aliații Americii din regiune, cât și pentru însuși teritoriul SUA.

Mulți experți avertizează că, cu toate problemele pe care le crează, Coreea de Nord servește ambițiile Chinei de a deveni indiscutabil marea putere asiatică, dar, pentru aceasta ar fi nevoie să elimine prezența americană de pe continentul asiatic. De aceea, este dificil să ne imaginăm că speranțele exprimate la început de Donald Trump că China ar deveni un mediator pe lângă Pyongyang se vor materializa: ar însemna ca Beijing să accepte să reprezinte intersele SUA împotriva propriilor ei interese, căci Pyongyang poate servi, mai mult ca până acum, ca argument pentru a despărți Coreea de Sud de tradiționalul său aliat american, fiind posibil să semene în Seul teama că sudcoreeni vor fi sacrificați din cauza nevoilor defensive ale SUA.

Constelația politică actuală ne amintește că nu există dușman mic, așa cum am descoperit când ne-a mușcat prima dată un țânțar. Această mică insectă pe care o putem strivi foarte ușor, nu numai că ne poate irita cu înțepătura ei, dar ne poate chiar omorî cu veninul ei.  Astfel, o țară cu doar 25 de milioane de locuitori, cu un venit pe cap de locuitor cu puțin peste o mie de euro, înapoiată și înfometată, îl ține în șah pe gigantul american care are cea mai puternică economie din lume și o superioritate militară zdrobitoare.

Autor: Diana Negre.

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.

***

No hay enemigo pequeño                                                  Washington, Diana Negre

Cuesta decir si Kim Jong-un ha encontrado un eco a sus bravatas, o si es Donald Trump el que se topa con alguien que se atreve a contestarle, pero las recientes tensiones entre Corea del Norte y Washington han desencadenado en Estados Unidos una revisión de su política norcoreana del último medio siglo.

Las primeras amenazas de Trump contra Corea del Norte generaron más comentarios dentro que fuera del país, donde más bien sirvieron para que los medios informativos que siempre le han criticado se unieran a sus rivales políticos para condenar unas declaraciones que consideran excesivamente agresivas y peligrosas.

Ni siquiera los mercados de valores reaccionaron el primer día, pues las pérdidas del miércoles – cuando se supo que el régimen de Kim Jong-un ha avanzado mucho más de lo previsto en su programa nuclear-  se debieron muy poco al miedo a una guerra con Corea del Norte y mucho a la reestructuración de Disney, la mayor empresa mediática del mundo. El jueves hubo una nueva caída, más pronunciada, debido a las amenazas norcoreanas de destruir la isla de Guam, pero ni siquiera esta reacción fue a gran escala; ni en la subida de las inversiones refugio, como el oro, ni en la bajada de Wall Street, que ya el viernes empezaba a recuperarse

Por si los coreanos realmente creen lo que escriben los comentaristas norteamericanos, es decir, que el ocupante de la Casa Blanca es un bocazas que no sabe lo que dice, Trump redobló sus amenazas el jueves y señaló que sus amenazas de lanzar “furia y fuego” contra Corea del Norte no solamente eran reales, sino que más bien eran insuficientes y redobló sus advertencias de que no descarta el uso de la fuerza a disposición de Estados Unidos

Tal como hizo repetidamente durante la campaña, no dio detalles ni dio pie a especulaciones en cuanto a lo que piensa hacer, pues repitió que él mantendrá siempre el elemento de sorpresa, a diferencia de lo que hasta ahora han hecho sus predecesores a los que hizo responsables de la crisis imperante.

Los medios informativos, eso sí, en su mayoría dedicaron más espacio a criticar a Trump por sus palabras que a Kim Jong-un por el riesgo atómico en que pone a Estados Unidos. En realidad, la amenaza de responder con “algo nunca visto” la pronunciaron en su día otros presidentes como Truman y Clinton, sin que los comentaristas del país los llenaran de oprobio.

La situación es realmente difícil y se vuelve más peligrosa a medida que avanzan los años desde que acabó la Guerra de Corea, que se liquidó hace casi 65 años con un armisticio y tiene a ambos países al pie de sus cañones desde la presidencia de Harry Truman.

A pesar de los cambios experimentados en todo el mundo, las alianzas y los intereses no han cambiado: China sigue siendo el apoyo de Corea del Norte, y Estados Unidos, de Corea del Sur, de forma que las esperanzas expresadas por Trump al principio de su presidencia de tener la colaboración de Pekín para meter a Pyongyang en cintura se desvanecieron rápidamente.

Es evidente que Estados Unidos tiene una capacidad militar muy superior a la norcoreana, pero Kim Jong-un, al igual que sus predecesores desde 1953, han tenido un rehén que ha atado las manos de Washington: Seúl, que está a tan solo 50 kilómetros de la frontera norcoreana y sus diez millones de habitantes están al alcance fácil de su artillería. En realidad, toda Corea del Sur, con sus 50 millones de habitantes, puede ser blanco de los ataques: desde la frontera hasta el punto más alejado, apenas hay medio millar de kilómetros.

Este ha sido el gran argumento durante más de seis décadas para contener a Corea del Norte y evitar las hostilidades. Pero, el resultado ha sido que cada vez se ha ido cediendo más, a pesar de comprobar que Pyongyang no cumplía con sus promesas de renunciar a una carrera de armamentos y se llegó a la situación actual en que tienen un incipiente arsenal atómico que, si bien reducido y de difícil mantenimiento, representa un riesgo mucho mayor, tanto para los aliados de Estados Unidos, como para el propio territorio norteamericano.

Muchos expertos advierten que a pesar de los problemas que puede causar, Corea del Norte sirve a las ambiciones de Pekín para convertirse en la gran potencia asiática indiscutida, para lo cual necesita eliminar la presencia norteamericana de su continente. Por esto, es difícil de imaginar que las esperanzas expresadas originalmente por Trump, de que China sería un mediador ante Pyongyang se materialicen: significaría que Pekín se avenga a representar los intereses de Washington en contra de los suyos propios, pues Pyongyang les puede servir ahora más que antes como un argumento para separar a Corea del Sur de su tradicional aliado norteamericano, pues tal vez consigan sembrar en Seúl el temor de ser aniquilados a causa de las necesidades defensivas de Estados Unidos.

La constelación política actual se parece a aquello de que no hay enemigo pequeño, como hemos descubierto todos a la primera picadura de un mosquito. Este diminuto animal no solo puede irritar con la picazón, sino que incluso puede matar con el veneno inyectado a un organismo capaz de destruirlo de un pisotón.  Y así, un país de tan solo 25 millones de  habitantes, con una renta per cápita de poco más de 1.000 Euros, atrasado y hambriento, tiene en vilo al gigante americano con la mayor economía del mundo y una superioridad militar aplastante.

USS Carl Vinson