SOCOTELILE PE DOS    Washington, Diana Negre

Nu există nimic nou pentru ca țările mediteraneene să vadă viața în mod diferit de cum o văd țările nordice, însă contrastul cu greu ar putea fi mai vizibil decât acum: în timp ce Banca Spaniei propune o politică de creștere a impozitelor și reducere a cheltuielilor, pentru a depăși criza economică în care ne-a cufundat coronavirusul, britanicii, americanii și nemții pregătesc exct contrariul, adică, reducerea impozitelor și sporirea ajutoarelor pentru întreprinderi și pentru privați.

Poate este o diferență de mentalitate, sau pur și simplu nordicii au casele de bani pline, însă trebuie să ne întrebăm și dacă abundența sau lipsurile sunt ca oul și găina: sărăcesc oare țările din cauza politicii lor economice sau, mai degrabă, nivelul caselor de bani este cel care determină această politică?

Să vedem cazul cel mai cunoscut, cel american: deîndată ce s-a văzut că acceastă criză va fi inevitabilă din cauza frânei pe care COVID-19 a pus-o în SUA, ca de altfel în toată lumea, autoritățile care administrează economia s-au grăbit să ia măsuri de emergență. Unele impozite au rămas înghețate, pensionarii bogați nu sunt obligați să-și încaseze fondurile lor particulare de pensii în momentele în care investițiile pierd din valoare, iar instituțiile guvernamentale oferă generoase subvenții pentru particulari și întreprinzători.

Că aceste măsuri vor duce la o mare îndatorare este o certitudine pentru toată lumea, însă democrații și republicanii au lăsat deoparte divergențele de partid și au căzut de acord că era nevoie să se ia măsuri conjuncturale. Această criză trebuie să fie depășită prin orice mijloace și e nevoie să se pregătească calea pentru ca normalitatea să revină cât mai curând.

Poate, în cazul SUA, o asemenea conduită economică ar putea fi interpretată ca o consecință a avantajului că acest colos joacă pe piețele internaționale, în bună măsură deoarece dolarul încă este o monedă de rezervă: Banca Centrală a Americii joacă cu un avantaj pe care mulți îl compară cu cel al cazinourilor față de clienții lor: Banca, se spune, câștigă întotdeauna.

Și alte țări dezvoltate, în ciuda diferențelor importante dintre ele, urmează modelul american. Vorbim de Germania sau de Marea Britanie, care acceptă și ele o îndatorare temporară pentru a aplica măsuri conjuncturale.

Desigur, și atitudinea electoratului contează foarte mult: pe meleagurile noastre se afirmă foarte frecvent că sarcina cea mai importantă a guvernului este să redistribuie bogăția, căci lumea pune la îndoială dreptul oricui de a câștiga mai mult decât ceilalți. Iar dacă într-adevăr câștigă, este obligat să „restituie” excesul care îi face pe unii mai bogații decât alții.

Faptul că unii crează bogăție, iar alții nu, e o chestiune secundară.

Cealaltă filosofie este cea contrară: în multe țări nordice lumea crede că, pentru a distribui bogăția, aceasta trebuie mai întâi să fie creată, iar în acest scop este nevoie de capital și spirit întreprinzător. „Filosofia” lor este să dea un stimul economic, pentru ca societatea să poată genera bogăție, ceea ce este foarte dificil fără capital.

Desigur, această muncă întreprinzătoare ar putea fi lăsată și pe seama guvernelor, însă este o linie care se lovește de dificultăți practice: acolo unde s-a aplicat, rezultatele economice nu au fost grozave, iar sprijinul populației a fost atât de redus, încât guvernele s-au îndreptat spre dictatură…sau chiar au dispărut.

O excepție pe care unii o văd ca pe o a treia cale, ar putea fi modelul chinezesc, cu un capitalism de stat care permite cetățenilor – dar, mult mai săraci decât populația occidentală -, să trăiască mai bine decât nivelul de care nimeni nu-și amintește sau decât și l-ar fi putut imagina. Această prosperitate, împreună cu tradițiile specifice ale acestei societăți, atât de diferită de a noastră, a dus la o situație surprinzătoare pentru politologii occidentali: prosperitatea nu a adus democrație.

În lumea occidentală sunt alți parametri, însă o speculație interesantă ar fi să ne gândim ce s-ar întâmpla dacă, în zona lumii noastre, lipsurile ar duce la dispariția libertăților cu care suntem obișnuiți. Dacă COVID-19 ne-ar duce la o penurie economică de neimaginat azi, asemenea niveluri ar distruge obiceiurile noastre democratice, și atunci, acesta ar deveni primul virus politic din Istorie.

Autorul articolului: Diana Negre

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării sursei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: DIANA NEGRE… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

***

LAS CUENTAS AL REVES  Washington, Diana Negre

No hay nada nuevo en que las sociedades mediterráneas vean la vida de otra forma que las nórdicas, pero el contraste difícilmente podía ser más visible que ahora: mientras el Banco de España propone una política de subida de impuestos y recorte de gastos para superar la crisis económica en que nos ha sumido el corona virus, británicos, norteamericanos y alemanes preparan todo lo contrario es decir, recortes de impuestos e incremento de ayudas a empresas y particulares.

Tal vez la diferencia sea de mentalidad, o simplemente del estado de las arcas públicas, pero también hay quienes se preguntan si la abundancia y la estrechez son como el huevo y la gallina: ¿se empobrecen los países a causa de su política económica, o es más bien el nivel de sus arcas el que determina esta política?

Para tomar el caso más conocido, el norteamericano: en cuanto se vió que la crisis sería inevitable por causa del frenazo que el Covid-19 impuso allí, como en casi todo el mundo, las autoridades económicas se apresuraron a tomar medidas de emergencia. Algunos impuestos quedarían congelados, los jubilados ricos no se verían obligados a cobrar sus fondos particulares de pensiones en momentos en que las inversiones habían perdido valor, al tiempo que las instituciones gubernamentales abrían la mano generosamente con subvenciones a particulares y empresarios.

Que estas medidas llevarían a un gran endeudamiento no lo dudaba nadie, pero demócratas y republicanos dejaron de lado sus divergencias partidistas y estaban de acuerdo en la necesidad de medidas coyunturales. Se trata de superar esta crisis como sea y preparar el camino para que la normalidad pueda volver, cuanto antes.

Quizá, en el caso de Estados Unidos, semejante diferencia de conducta económica  podría interpretarse como consecuencia de la ventaja con que ese coloso juega en los mercados internacionales, en buena parte porque el dólar todavía es la moneda de reserva: el Banco Central norteamericano juega con una ventaja que muchos comparan a la de los casinos con respecto a sus clientes: La banca, se dice, siempre gana.

Pero otros países desarrollados, a pesar de diferencias importantes entre ellos, siguen el modelo americano. Podríamos hablar de Alemania o de Gran Bretaña, que también aceptan un endeudamiento temporal para aplicar medidas coyunturales.

Naturalmente, la actitud de los votantes tiene también mucho que ver: en nuestras latitudes es frecuente oír que la tarea más importante del gobierno es la redistribución económica, pues la gente cuestiona con frecuencia el derecho de nadie a ganar más que los demás y, si lo hace, está obligado a “restituir” el exceso que hace a unos más ricos que a otros.

Que unos creen riqueza y otros no, es cuestión secundaria.

La otra filosofía es la contraria: en muchos países nórdicos creen que para repartir la riqueza hay que crearla y eso requiere capital y espíritu emprendedor. Su “filosofía” es dar un estímulo económico para que la sociedad sea capaz de generar riqueza, algo difícil de hacer sin capital.

Claro que esta labor emprendedora se podría encargar también a los gobiernos, pero es una línea que topa con dificultades prácticas: donde se ha aplicado, los resultados económicos han sido malos y el apoyo de la población ha sido tan escaso, que los gobiernos se encaminaron a la dictadura…o incluso la desaparición.

Una excepción, que algunos ven como una tercera vía, podría ser el modelo chino, con un capitalismo de estado que permite a los ciudadanos – aunque mucho más pobres que la población occidental -, vivir mejor de lo que nadie recuerda o habría podido imaginar. Esta bonanza desconocida, junto a las tradiciones peculiares de esta sociedad tan distinta de la nuestra, ha llevado a una situación sorprendente para los politólogos occidentales: la bonanza no ha traído democracia.

En el mundo occidental rigen otros parámetros, pero una especulación interesante sería pensar en lo que ocurriría si en nuestra zona del mundo las estrecheces acabasen con las libertades a las que estamos acostumbrados.  Si el Covid-19 nos llevara a una penuria económica impensable hoy, tales niveles que destruiría nuestras costumbres democráticas, se convertiría en el primer virus político de la Historia.

Autor: Diana Negre

Autorizamos la reproducción total o parcial de este artículo a condición de que se mencionen la fuente y el autor: http://www.ghemulariadnei.worldpress.com     y  Diana Negre.