ETIMOLOGII II – RELIGIA – UN PERPETUU EXERCIȚIU DE PIETATE

17 domingo Feb 2019

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

Etiquetas

conștiință, divinitate, Dumnezeu, Julius Pokorny, leac, relego, religie, religio, scrupul, zei

SUOVETAURILIA

Suovetaurilia (unui vier, a unui berbec și a unui taur) în onoarea zeului Marte; sarcofag roman; prima jumătate a sec. I d. Hr. Colecția Grimani, Veneția

Religia – teama de a nu-i înțelege pe zei/pe Dumnezeu

I. Religioșii – temătorii de zei

Conceptul european de religie s-a născut şi s-a format în vechea Romă. Cel mai bine l-a explicat Cicero, filosoful şi omul politic din secolul I î. Hr., poate ultimul apărător al republicii/democraţiei romane. Iată ce spune Cicero că înseamnă religio, în dialogul său Despre natura zeilor:

Nu doar filosofii, ci şi strămoşii noştri deosebeau superstiţia de religie. Pentru că-i numeau superstiţioşi (superstitiosi) pe cei ce se rugau zi de zi şi jertfeau animale ca să le trăiască copiii (superstites essent = să fie supraviețuitori – n.n.). Cu timpul, superstiţios a căpătat sensuri mai largi. În schimb, (evlavioșii), cei care, cu cea mai mare grijă și dăruire, împlineau toate câte țineau de cultul zeilor şi care reveneau mereu și mereu asupra a tot ce făceau, adică cei care, ca să zicem așa, stăteau mereu cu frica-n sân să nu-i mânie pe zei, s-au numit religioşi, de la aceea că se tot gândeau și se tot întrebau dacă ce fac ei e bine (ex relegendo), aşa cum s-au numit eleganţi cei care-şi alegeau cu grijă hainele, sau aşa cum s-au numit diligenţi cei plini de grijă și dragoste, de la „a fi iubitor și atent”, sau aşa cum s-au numit inteligenţi cei care se purtau cu înţelepciune şi dădeau dovadă de înţelegere; în toate aceste cuvinte se află sensul principal, esența verbului lego, a alege, sens pe care-l găsim și în cuvântul religios. Astfel că superstiţios a devenit un nume care arată o infirmitate, o slăbiciune, iar religios, un nume de laudă./Despre natura zeilor/De natura Deorum, XXVIII. 71-72. Trad. ZLH).

Este un fragment celebru citat de toţi cei interesaţi de originea cuvântului religie. Din spusele lui Cicero, puse în gura stoicului Lucilius Balbus, reiese că religia/religio, cu un secol înainte de răspândirea creştinismului la Roma, ajunsese să însemne… un exerciţiu de pietate. Născut din teama de a nu fi un impius, adică un… sacrileg !

II. Religia – sentimentul datoriei împlinite

Pentru că religio, la început, avea alte sensuri :

scrupul, conștiință, conștinciozitate, scrupulozitate, lealitate, probitate;
scrupul religios, teamă/reverenţă faţă de zei, pietate, evlavie; credințe practici/ceremonii religioase, religie, superstiţii, rituri, cult/cinstirea divinității, sfințenie, legământ sfânt, juruință sau chiar: obiect de cult, lucru și loc sfânt.

Pentru romani, un religiosus era o persoană cu scrupule, cu conștiință, cu sentimentul datoriei, mai ales faţă de divinitate, iar religens era religiosul, piosul.

Așadar, un religiosus era cel care-și făcea cum se cuvine datoria față de zei, ocrotitorii lui, ai familiei și ai țării lui ! Doar datoria: jertfe, libații, rugăciuni…

Și cel care trăia mereu cu teama că nu cunoaște destul sau bine ritualurile, legile și textele sacre. Cel terorizat de ideea că ar putea greși vreo formulă, că nu se poartă destul de cuviincios, că nu vine la sărbătorile publice și că, din neatenție, ar putea deveni sacrileg ! Adică cel care avea tot timpul în minte pedeapsa și nu salvarea !

În latină, religio s-a născut din verbul relego, (relegere, relegi, relectum), verbul… regândirii, al reconsiderării. Un verb care exprimă dorința de a vedea dacă ai gândit și ai făcut bine… dorința de a fi, de a gândi și de a le face pe toate perfect…

Relego însemna: a relua, a citi/a spune sau a povesti din nou, a parcurge din nou/a trece din nou peste… a revizui (când gândești sau/și când citești sau vorbești), a străbate iarăși, a reveni asupra, a reanaliza, a reconsidera, a medita, a te întreba dacă ai gândit sau ai făcut bine ceva, mai ales atunci când e vorba de zei !

Dar, nu l-am putea înţelege cum trebuie pe relego fără să-l cunoaştem pe lego (legere, legi, lectum), verbul din care s-a născut. Lego era verbul… culesului ! Iată ce însemna el în latină: a culege/a strânge/a alege (ierburi, fructe, legume, vreascuri, soldaţi, de unde: a recruta), a aduna la un loc; a culege literele, cu privirea, într-o… carte, a citi, a citi în public, a recita textele și formulele sacre şi, de aici: a face incantații și… a descânta !

Verbul lego, cu prefixul repetiției, re-, a devenit relego: a reciti, de fapt: a citi și a răsciti !

Așadar, religioșii erau, pentru romani, așa cum explică foarte bine Cicero, cei care citeau și răsciteau textele sacre, de teamă ca, din nebăgare de seamă, să nu le greșească zeilor/spiritelor de la care așteptau ajutor și ocrotire. Erau evlavioșii/pioșii !

III. Religia este și azi teama de a nu-L înțelege pe Dumnezeu

De la scriitorii romani nu reiese că religio ar fi fost un sentiment de dragoste al oamenilor față de zei/spirite/puteri divine cerești sau pământești, ci doar un sentiment de teamă că poți greși oricând, fiindcă n-ai înțeles bine sau nu știi bine ce ai de făcut ca să să-i mulțumești sau să-i împaci.

Din păcate, religia, este și astăzi înțeleasă ca în vremea lui Cicero. Pentru creștini, și astăzi, ea este ca un corset mental.

Asta, cu toate că Iisus Hristos a vorbit, pentru prima dată în istoria omenirii, despre un Dumnezeu care-i iubește pe oameni, cu toate păcatele lor, și care-i iartă, dacă se îndreaptă.

De ce creștinii nu s-au putut desprinde niciodată de teama de a nu-I fi pe plac lui Dumnezeu și de teama de a gândi liber ? Pentru că n-au avut posibilitatea de a-L cunoaște. Direct și personal.

Odată pentru că, secole de-a rândul, liturghia s-a ținut în latină, în Apus, și în elină și slavonă, în Răsărit, apoi pentru că nu aveau voie să aibă o biblie, care, iarăși, secole de-a rândul, a circulat numai în latină și greacă.

…dar și pentru că mijlocitorii între ei și Dumnezeu, oamenii Bisericii, au fost întotdeauna și mai sunt mult prea scrupuloși atunci când Îi… tălmăcesc Cuvântul… și mult prea ocupați să se exerseze în pietate și nu în iubire.

Dacă pentru romani religia era teama de a nu-i înţelege pe zei, pentru noi religia este… teama perpetuă de a nu-L înţelege pe Dumnezeu şi un perpetuu exerciţiu de pietate.

IV. Religia pentru vechii greci: puterea atotțiitoate și temelia vieții

Nu putem să nu amintim că în greacă religie se spune thriskia/θρησκεία, mai ales pentru interesanta rădăcină indo-europeană din care provine: *dher-: a ţine bine, strâns, a nu mai da drumul, a menţine, a susţine, a păstra, a (se) sprijini, a propti, a (se) baza, a (se) întemeia pe, a fi ferm, stabil, statornic, durabil, trainic, neclintit, credincios, fidel, valid…

… rădăcină din care provine, prin slavă, și familia dragostei din română.

Din ea le avem pe:

– firmus din latină (de unde ferme în franceză, împrumutat în română: ferm) = puternic, care se ține zdravăn pe picioare, tare, solid, rezistent, neclintit, ferm, statornic, credincios, stăruitor, fidel, cert, sigur

– thronos/θρόνος = scaun înalt, tron regal, tronul zeilor/ al lui Dumnezeu

– trust din engleză = încredere, credinţă

– dârz, îndrăzneț și a îndrăzni. Pe dârz l-am preluat din slavă: dârzu/*dьrzъ (=curajos, îndrăzneț, temerar)

– a îndrăzni, din familia slavă a lui druzu/drъzъ: curajos, temerar, îndrăzneț

– dragu/драгъ = cel/cea la care ții dar și pe

– dharma = ordinea universală, cosmică, deasupra căreia nu există nimic; legea eternă, absolută, imuabilă; normă, cutumă, datorie morală, substanţă, esenţă, adevărul etern care domneşte în lume, realitate; bun, virtute, dreptate, justiţie, merit, învăţătură, doctrină și … religie.

Pentru greci, aşadar, religia nu era o teamă sacră, ci puterea atotţiitoare, temelia vieţii şi a lumii !

AUGUR ERTUSC III

Mormântul Augurilor, necropola Monterozzi (Tarquinia), Lazio, Italia

Pentru studioși :

I. Familia de cuvinte a lui lego în română

Din familia de cuvinte a latinescului lego avem în română: lege, legiune, a culege, colecţie, colegiu, a se reculege, a alege, a înţelege, înţelept (din intellectus, înțelegere), inteligent, elegant, sacrilegiu şi sortilegiu…

… și tot de acolo provine şi familia citirii în limbile neolatine: lire, în franceză, leggere, în italiană, leer, în spaniolă, llegir, în catalană, dar și lecture în engleză (= a ține un discurs, o prelegere, a preda; prelegere).

Şi, din familia radicalul lui indo-european, *leg-, avem: leac (din slava veche leku/лѣкъ), lecuitor, lecuire.

II. Fragmente din autori latini unde apare cuvântul religio

Cicero, Despre natura zeilor:

[2,28] XXVIII. 70-72 – Nu vedeți cum mintea omului a putut fi atrasă de la lucrurile pe care, bine și cu folos, le-a descoperit în natură, spre zei inventați și închipuiţi ? Un asemenea lucru a născut păreri false şi greşeli nefaste, care au tulburat profund minţile oamenilor; a mai dat naştere şi superstiţiilor în care doar bătrânele mai cred. Ştim cum arată zeii noştri, ce chipuri au, ştim şi câţi ani au şi cum se îmbracă şi cum sunt echipaţi; mai mult, ştim din ce neam sunt, le cunoaştem părinţii, rudele, soţiile sau soţii; şi am făcut din toate acestea doar o oglindă a neputinţei omeneşti. Ba chiar zeii se lasă conduși de patimi: le învăţăm până şi dorințele și pasiunile amoroase, suferinţele şi mâniile. Şi, aşa cum spun miturile, nu se poate spune că ar duce lipsă de războaie sau de lupte. Şi nu e vorba doar că, aşa cum vedem la Homer, apără două oștiri dușmane, unii de partea unora și alții de partea celorlalți. Zeii au propriile lor războaie, cu Titanii sau cu Giganţii, de pildă. Asemenea lucruri se spun despre zei şi noi le credem prostește, deşi-s atât de neserioase, de lipsite de sens și de pline de frivolitate. (71) Totuşi, deşi nu trebuie să luăm în seamă asemenea mituri, pe care nu putem decât să le dispreţuim, e bine să ştim că divinitatea există în natura fiecărui lucru: Ceres pe pământ, Neptun peste mări şi tot aşa, alţi zei prin alte părţi (ale lumii). Şi putem înţelege cine ce fel sunt după numele cu care îi invocăm în mod obişnuit. Pe aceşti zei suntem datori să-i venerăm şi să-i cinstim. E bine, însă, să știm că cel mai potrivit e să-i cinstim cu cea mai mare curăție, cu cea mare sfințenie și cu cea mai mare evlavie şi asta se întâmplă numai atunci când îi venerăm cu mintea şi cu glasul mereu curate, neprihănite şi neatinse de stricăciune. Nu doar filosofii, ci şi strămoşii noştri deosebeau superstiţia de religie. Pentru că-i numeau superstiţioşi (superstitiosi) pe cei ce se rugau zi de zi şi jertfeau animale ca să le trăiască copiii (superstites essent = să fie supraviețuitori – n.n.). Cu timpul, superstiţios a căpătat sensuri mai largi. În schimb, (evlavioșii), cei care, cu cea mai mare grijă și dăruire, împlineau toate câte țineau de cultul zeilor şi care reveneau mereu și mereu asupra a tot ce făceau, adică cei care, ca să zicem așa, stăteau mereu cu frica-n sân să nu-i mânie pe zei, s-au numit religioşi, de la aceea că se tot gândeau și se tot întrebau dacă ce fac ei e bine (ex relegendo), aşa cum s-au numit eleganţi cei care-şi alegeau cu grijă hainele, sau aşa cum s-au numit diligenţi cei plini de grijă și dragoste, de la „a fi iubitor și atent”, sau aşa cum s-au numit inteligenţi cei care se purtau cu înţelepciune şi dădeau dovadă de înţelegere; în toate aceste cuvinte se află sensul principal, esența verbului lego, a alege, sens pe care-l găsim și în cuvântul religios. Astfel că superstiţios a devenit un nume care arată o infirmitate, o slăbiciune, iar religios, un nume de laudă.

(Fragment din discursul stoicului Lucilius Balbus, din De natura Deorum, XXVIII. 70-72)

[2,28] XXVIII.(70) Videtisne igitur ut, a physicis rebus, bene atque utiliter inuentis, tracta ratio sit ad commenticios et fictos deos. Quae res genuit falsas opiniones erroresque turbulentos et superstitiones paene aniles. et formae enim nobis deorum et aetates et uestitus ornatusque noti sunt, genera praeterea coniugia cognationes, omniaque traducta ad similitudinem inbecillitatis humanae. nam et perturbatis animis inducuntur: accepimus enim deorum cupiditates aegritudines iracundias; nec uero, ut fabulae ferunt, bellis proeliisque caruerunt, nec solum ut apud Homerum cum duo exercitus contrarios alii dei ex alia parte defenderent,sed etiam ut cum Titanis ut cum Gigantibus sua propria bella gesserunt. haec et dicuntur et creduntur stultissime et plena sunt futtilitatis summaeque leuitatis.(71) Sed tamen is fabulis spretis ac repudiatis deus pertinens per naturam cuiusque rei, per terras Ceres per maria Neptunus alii per alia, poterunt intellegi qui qualesque sint quoque eos nomine consuetudo nuncupauerit.Quos deos et uenerari et colere debemus, cultus autem deorum est optumus idemque castissimus atque sanctissimus plenissimusque pietatis,ut eos semper pura integra incorrupta et mente et uoce ueneremur. non enim philosophi solum uerum etiam maiores nostri superstitionem a religione separauerunt.(72) nam qui totos dies precabantur et immolabant, ut sibi sui liberi superstites essent, superstitiosi sunt appellati, quod nomen patuit postea latius; qui autem omnia quae ad cultum deorum pertinerent diligenter retractarent et tamquam relegerent,(i) sunt dicti religiosi ex relegendo, (tamquam) elegantes ex eligendo,(tamquam) (ex) diligendo diligentes, ex intellegendo intellegentes;his enim in uerbis omnibus inest uis legendi eadem quae in religioso.ita factum est in superstitioso et religioso alterum uitii nomen alterum laudis.

COMPITALIA, POMPEII

Compitalia (sărbătoare romană dedicată larilor protectori ai familiei și ai răspântiilor), frescă, Pompeii

Cicero, Verrine sau Discursurile împotriva lui Verres:

Locuitorii Segestei avuseseră o statuie a Dianei, din bronz, pe care o adorau din cele mai vechi timpuri, cu cea mai mare evlavie (religione) și care, în plus, era o superbă operă de artă, făcută cu o măiestrie și lucrătură unice./Fuit apud Segestanos ex aere Dianae simulacrum, cum summa atque antiquissima praeditum religione, tum singulari opere artificioque perfectum./In Verrem 4.72.

Pe tine, Verres, Diana aceea, nu te-a umplut de evlavie (religionem), mai ales că în țară era pace și liniște ?/Tibi illa Diana in pace atque in otio religionem nullam attulit ?/In Verrem 4.78.

Plaut, Gărgăriţa/Curculio, 350:… mă cheamă la cină și pentru mine ăsta e lucru sfânt (religio fuit), n-am zis nu vin !/Vocat me ad cenam; religio fuit, denegare nolui.

Terenţiu, Fata din Andros/Andria, 730: Ce temător de zei (evlavios) te-ai făcut, aşa, dintr-o dată. Mă dau bătută, fie !/ Intellego: noua nunc religio in te istaec incessit. Cedo !

Gramaticul Servius (sec. Al IV-lea d.Hr.), Comentarii la Virgiliu/In tria Virgilii Opera Expositio:

Religia este teamă, şi se numeşte aşa de la faptul că ne leagă mintea/Religio id est metus, ab eo quod mentem religet dicta religio/VIII, 349.

Pe drept îi spunem religiei religie pentru că, prin ea, oamenii sunt legaţi de cultul zeilor./Sane religio dicta, quod ea homines religantur ad cultum divinum/XII, 181.

Notă: Servius, Lactanţius şi Augustin, ultimii autori creştini, au legat… religia de verbul religo, a lega strâns (prefixul re- arată aici intensitatea şi repetitivitatea !). Sigur, se gândeau la legătura strânsă dintre om şi zei. Cei mai mulţi lingvişti spun că e, totuşi, o etimologie populară. Acceptată, însă, de marele lingvist francez Émile Benveniste. În latina târzie relego (relegere, relegi, relectum) şi religo (religare, religavi, religatum) se puteau confunda uşor.

Varro, Despre oamenii și zeii din vechime/Antiquitates rerum humanarum et divinarum:E un păcat (Contra religionem) şi dacă îţi uzi ogorul şi dacă-ţi speli animalele într-o zi de sărbătoare./Contra religionem esse si vel rigentur agri vel laventur animalia festis diebus./Antiquitates rerum humanarum et divinarum, fr 79 Cardauns.

Lucreţiu, Despre Natura Lucrurilor/De Rerum Natura:

I, 62-65:… într-o vreme când oamenii zăceau la pământ, oriunde vedeai cu ochii, greu apăsaţi de religia ce-şi iţea capul din ceruri, deasupra-le stând şi îngrozindu-i cu privirea-i…/Humana ante oculos foede cum uita iaceret in terris oppressa graui sub religione, quae caput a caeli regionibus ostendebat, horribili super aspectu mortalibus instans,

I, 74: Un grec a îndrăznit să străbată cu mintea şi spiritul întreg Universul/Atque omne immensum peragrauit mente animoque… şi le-a adus oamenilor, învingând religia/superstiţiile, cunoştinţe despre legile lumii şi ale universului.

I, 78: … şi astfel religia fuse, ea însăşi, la rându-i, înfrântă şi călcată-n picioare şi a lui biruinţă făcutu-ne-a cu cerul egali./Quare religio pedibus subiecta uicissim opteritur, nos exaequat uictoria caelo.

I, 82:… adesea religia născut-a cumplite nelegiuiri şi păcate/… saepius illa religio peperit scelerosa atque impia facta.

I, 101:… la câte rele nu i-a îndemnat pe oameni religia !/Tantum religio potuit suadere malorum.

I, 932:… mă străduiesc şi caut să scot spiritul din legăturile religiei şi superstiţiilor…/… religionum animum nodis exsoluere pergo…

Şi recunoaştem în Lucreţiu pe epicureul … ateu după care religia le otrăveşte oamenilor viaţa prin teama de zei… şi după care toate se întâmplă în lume fără zei/sine diuom.

BASORELIEF CU SACRIFICII

Sacrificiu cu libații, basorelief roman; victimarius cu securea sacrificială

III. Cuvântul, leacul și descântecul

Sensurile de bază ale rădăcinii indo-europene *leg- erau: a aduna, a culege, a strânge la un loc… cu mintea (de unde: a gândi) şi cu vorba (de unde: a vorbi, a spune, a rosti şi a citi)… o dovedesc și urmașii lui din din greacă: λέγω și λόγος:

lego/λέγω 1 = a aduna, a alege, a culege, a tria, a socoti, a enumera, a spune lucruri unul după altul şi, la forma medială/reflexivă: a spune din nou, a tot repeta;

lego/λέγω 2 = a spune, a vorbi, a pronunța, a anunța un oracol, a da citire unui text scris, a numi răspicat, a însemna, a semnifica; a recita, a cânta, a citi, a ordona/a dicta (de unde: așa cum spune/dictează legea), a vorbi cu insistență și autoritate.

logos/λόγος: cuvânt, discurs, raţiune, gândire.

Nu ne miră că un alt sens, interesant, al radicalul *leg-, era acela de a face incantaţii. Și o dovesesc urmașii săi din limbile germanice, cuvinte care înseamnă: descântător, vraci, vindecare… Iată-le:

*lēkjaz,din proto-germană:descântător, vrăjitor, vraci, tămăduitor, doctor, literalmente: cel ce spune/rostește cuvinte magice;

lekeis din gotică: medic,tămăduitor;

lüchin din vechea germană de sus: vindecare și lahhi: vindecător

lüchenīe din germana medievală de sus: descântătoare, vrăjitoare;

leku/лѣкъ din proto-slavă, de unde… leac în română !

De altfel, în limbile germanice, *leg- a dat familia vindecării/a tămăduirii; de pildă, medic/tămăduitor/vindecător se spune în engleză leech.

***

LUCRĂRI CONSULTATE

Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, Julius Pokorny (ediția online)

https://www.etymonline.com/word/leech#etymonline_v_6646

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA ANAMARIA LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.

DE LA PESAH LA PAŞTE (II) – PAŞTELE LUI IISUS

13 viernes Abr 2018

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ 1 comentario

Etiquetas

Dumnezeu, Iahve, Iisus Hristos, Moise, Paște, Pesah

Ulisse Sartini, L΄Ultima cena, Basilica di Santa Maria delle Grazie, Sacrestia del Bramante, Milano

I. Cum a devenit Pesah-ul Paște ?
Ultima cină și euharistia. Legea cea nouă a iubirii.

Iisus a făcut Pesah-ul/Paștele cu ucenicii Săi cu o zi mai devreme, joi și nu vineri. Într-o joi, pe 6 aprilie a anului 30, a luat ultima cină de pesah cu ei, cină pe care teologii greci au numit-o mai târziu Cina cea de taină.

În mod normal cina de pesah ar fi trebuit să fie vineri, după apusul soarelui, când începea sărbătoarea, după ce toată ziua, la Templu, se jertfiseră mii de miei. În acel an, pesah-ul cădea de șabat, sâmbăta, pe 7/8 aprilie și ajunul se considera de joi de la apusul soarelui până vineri la apusul soarelui (6/7 aprilie) dat fiind că ziua începea și începe și azi, pentru evrei, la apus și se termină la apus. Ziua lor este lunară, nu solară !

De ce joi ? Pentru că vineri, în ajun, 7 aprilie, marea jertfă la Ierusalim avea să fie El însuși ! Și crucea poate fi socotită tot un instrument al jertfirii !

Iisus a dorit ca jertfa Sa să pună capăt tuturor jertfelor de sânge, tăierii mieilor, odată pentru totdeauna, și a dorit ca Pesah-ul să nu mai fie o comemorare a trecerii din Egipt în Canaan, ci o trecere în … Împărăția lui Dumnezeu ! O trecere a oamenilor la o nouă condiție, cea de ființe iubitoare și nu obediente. Și o trecere de la Legea supunerii la Legea iubirii !

Să nu mai fie o sărbătoare a mulțumirii pentru Dumnezeu care-i „sare” pe evrei de la pedepse și care-i ocrotește de Distrugător/ Pierzător, ci o sărbătoare a mulțumirii pentru Dumnezeul atotiubitor, care nu are motive să pedepsească sau să se mânie.

Și, de aceea, la această ultimă cină, Iisus i-a învățat, i-a inițiat pe cei 11 ucenici (cel de-al 12-lea avea să-L trădeze) în taina… fraternizării și a iubirii de celălalt… singura cale spre lumea perfectă a lui Dumnezeu.

Leonardo da Vinci – Cina cea de taină/Ultima cină (1495-1498), Milano, Santa Maria delle Grazie

Iată mărturiile celor patru evangheliști:

Marcu: Pesah-ul/Paștele și Azimile erau peste două zile… Și în prima zi a Azimilor, când se jertfește pesah-ul/paștele (…) stând ei la masă și mâncând, Iisus a luat o pâine și mulțumind (rostind rugăciunea de mulțumire) a frânt-o, le-a dat-o lor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând potirul și mulțumind (rostind rugăciunea de mulțumire) le-a dat lor și au băut toți din el. Și le-a spus: acesta este sângele Meu, sângele Legii celei noi, care pentru mulți se varsă. Amin vă spun vouă, că nu voi mai bea din rodul viei până în ziua în care am să-l beau, nou, în Împărăția lui Dumnezeu. (Marcu 14)/ΗΝ δὲ τὸ πάσχα καὶ τὰ ἄζυμα μετὰ δύο ἡμέρας. (…) Καὶ τῇ πρώτῃ ἡμέρᾳ τῶν ἀζύμων, ὅτε τὸ πάσχα ἔθυον (…) Καὶ ἐσθιόντων αὐτῶν λαβὼν ὁ ᾿Ιησοῦς ἄρτον εὐλογήσας ἔκλασε καὶ ἔδωκεν αὐτοῖς καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου. καὶ λαβὼν τὸ ποτήριον εὐχαριστήσας ἔδωκεν αὐτοῖς, καὶ ἔπιον ἐξ αὐτοῦ πάντες. καὶ εἶπεν αὐτοῖς· τοῦτό ἐστι τὸ αἷμά μου τὸ τῆς καινῆς διαθήκης τὸ περὶ πολλῶν ἐκχυνόμενον. ἀμὴν λέγω ὑμῖν ὅτι οὐκέτι οὐ μὴ πίω ἐκ τοῦ γεννήματος τῆς ἀμπέλου ἕως τῆς ἡμέρας ἐκείνης ὅταν αὐτὸ πίνω καινὸν ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ.

Matei, al cărui model a fost Marcu: În prima zi a Azimilor (a Pesah-ului, când se tăiau mieii la Templu și, după apus, se mâncau la cina de Pesah–n.n.)… stând ei la masă și mâncând, Iisus a luat pâinea și mulțumind, a frânt-o, le-a dat-o ucenicilor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând potirul și mulțumind, le-a dat lor, zicând: beți din el toți, pentru că acesta (vinul-n.n.) este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Vă spun vouă că n-o să mai beau din rodul viei până în ziua în care-l voi bea cu voi, nou, în Împărăția Tatălui Meu./Τῇ δὲ πρώτῃ τῶν ἀζύμων (…)᾿Εσθιόντων δὲ αὐτῶν λαβὼν ὁ ᾿Ιησοῦς τὸν ἄρτον καὶ εὐχαριστήσας ἔκλασε καὶ ἐδίδου τοῖς μαθηταῖς καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου· καὶ λαβὼν τὸ ποτήριον καὶ εὐχαριστήσας ἔδωκεν αὐτοῖς λέγων· πίετε ἐξ αὐτοῦ πάντες· τοῦτο γάρ ἐστι τὸ αἷμά μου τὸ τῆς καινῆς διαθήκης τὸ περὶ πολλῶν ἐκχυνόμενον εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν. λέγω δὲ ὑμῖν ὅτι οὐ μὴ πίω ἀπ᾿ ἄρτι ἐκ τούτου τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου ἕως τῆς ἡμέρας ἐκείνης ὅταν αὐτὸ πίνω μεθ᾿ ὑμῶν καινὸν ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ πατρός μου. (Matei 26).

Giotto, Ultima cină (1303-135), Cappella-Scrovegni, Padova

Luca: Se apropia sărbătoarea Azimilor, cea numită Pesah/Paște. (…) A venit și ziua Azimilor, în care se jertfește pesah-ul/paștele (mielul de Pesah-n.n.)… și șezând cu ei la masă Iisus le-a zis: cu dor mult am dorit să mănânc acest pesah/paște cu voi înainte de patimi. Și vă spun vouă că nu voi mai mânca pesah/paște până ce nu se va fi împlinit/decât în Împărăția lui Dumnezeu. Și primind potirul și mulțumind, a zis: luați-l și-l împărțiți între voi. Și vă spun că nu voi mai bea din rodul viei până ce nu va veni Împărăția lui Dumnezeu. Și luând o pâine și mulțumind, a frânt-o și le-a dat-o lor zicând: acesta este trupul Meu care pentru voi se dă (jertfă). Faceți aceasta în amintirea Mea. La fel (luând) și potirul după ce au cinat, a zis: acest potir (vin-n.n.) este Legea cea nouă (pecetluită) cu/în sângele Meu, care pentru voi se varsă. /ΗΓΓΙΖΕ δὲ ἡ ἑορτὴ τῶν ἀζύμων ἡ λεγομένη πάσχα. ῏Ηλθε δὲ ἡ ἡμέρα τῶν ἀζύμων, ἐν ᾗ ἔδει θύεσθαι τὸ πάσχα (…) ἐπιθυμίᾳ ἐπεθύμησα τοῦτο τὸ πάσχα φαγεῖν μεθ᾿ ὑμῶν πρὸ τοῦ με παθεῖν· λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐκέτι οὐ μὴ φάγω ἐξ αὐτοῦ ἕως ὅτου πληρωθῇ ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ. καὶ δεξάμενος τὸ ποτήριον εὐχαριστήσας εἶπε· λάβετε τοῦτο καὶ διαμερίσατε ἑαυτοῖς· λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐ μὴ πίω ἀπὸ τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου ἕως ὅτου ἡ βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἔλθῃ. καὶ λαβὼν ἄρτον εὐχαριστήσας ἔκλασε καὶ ἔδωκεν αὐτοῖς λέγων· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου τὸ ὑπὲρ ὑμῶν διδόμενον· τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὡσαύτως καὶ τὸ ποτήριον μετὰ τὸ δειπνῆσαι λέγων· τοῦτο τὸ ποτήριον ἡ καινὴ διαθήκη ἐν τῷ αἵματί μου, τὸ ὑπὲρ ὑμῶν ἐκχυνόμενον. (Luca 22)

Ioan: Înainte de sărbătoarea Pesah-ului/Paștelui, știind Iisus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai Lui din lume, i-a iubit până la sfârșit. (Și le-a spus): Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi. Să vă iubiți unii pe alții ! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă aveți dragoste unii față de ceilalți./ ΠΡΟ δὲ τῆς ἑορτῆς τοῦ πάσχα εἰδὼς ὁ ᾿Ιησοῦς ὅτι ἐλήλυθεν αὐτοῦ ἡ ὥρα ἵνα μεταβῇ ἐκ τοῦ κόσμου τούτου πρὸς τὸν πατέρα, ἀγαπήσας τοὺς ἰδίους τοὺς ἐν τῷ κόσμῳ, εἰς τέλος ἠγάπησεν αὐτούς. ἐντολὴν καινὴν δίδωμι ὑμῖν ἵνα ἀγαπᾶτε ἀλλήλους, καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς ἵνα καὶ ὑμεῖς ἀγαπᾶτε ἀλλήλους. ἐν τούτῳ γνώσονται πάντες ὅτι ἐμοὶ μαθηταί ἐστε, ἐὰν ἀγάπην ἔχητε ἐν ἀλλήλοις. (Ioan, 13)

Și iată ce scrie Pavel în prima sa scrisoare către locuitorii Corintului: Ce am eu primit de la Domnul v-am lăsat şi vouă mai departe: că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost trădat, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, trup care pentru voi se frânge; așa să faceţi întru amintirea Mea. La fel (a luat) şi potirul, după ce a cinat, zicând: acest potir este noua Lege (pecetluită) cu/în sângele Meu; așa să faceţi oridecâte ori veţi bea, întru amintirea Mea. Așadar, oridecâte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea potirul (vinul-n.n.) acesta, moartea Domnului o tot vestiți și o tot mărturisiți, până când va veni El (din nou-n.n.). Și cine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului, cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se încerce și să se socotească omul pe sine și să vadă dacă, cu adevărat, e vrednic, şi numai după aceea să mănânce din pâine şi să bea din potir. Pentru că, cel ce mănâncă şi bea fără să fie vrednic, osânda şi-o mănâncă şi şi-o bea, pentru a nu fi înțeles că (pâinea și potirul/vinul sunt) trupul Domnului./ἐγὼ γὰρ παρέλαβον ἀπὸ τοῦ Κυρίου ὃ καὶ παρέδωκα ὑμῖν, ὅτι ὁ Κύριος ᾿Ιησοῦς, ἐν τῇ νυκτί ᾗ παρεδίδοτο, ἔλαβεν ἄρτον καὶ, εὐχαριστήσας, ἔκλασε καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό μού ἐστι τὸ σῶμα τὸ ὑπὲρ ὑμῶν κλώμενον· τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὡσαύτως καὶ τὸ ποτήριον μετὰ τὸ δειπνῆσαι λέγων· τοῦτο τὸ ποτήριον ἡ καινὴ διαθήκη ἐστὶν ἐν τῷ ἐμῷ αἵματι· τοῦτο ποιεῖτε, ὁσάκις ἂν πίνητε, εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὁσάκις γὰρ ἂν ἐσθίητε τὸν ἄρτον τοῦτον καὶ τὸ ποτήριον τοῦτο πίνητε, τὸν θάνατον τοῦ Κυρίου καταγγέλλετε, ἄχρις οὗ ἂν ἔλθῃ. ὥστε ὃς ἂν ἐσθίῃ τὸν ἄρτον τοῦτον ἢ πίνῃ τὸ ποτήριον τοῦ Κυρίου ἀναξίως, ἔνοχος ἔσται τοῦ σώματος καὶ αἵματος τοῦ Κυρίου. δοκιμαζέτω δὲ ἄνθρωπος ἑαυτόν, καὶ οὕτως ἐκ τοῦ ἄρτου ἐσθιέτω καὶ ἐκ τοῦ ποτηρίου πινέτω· ὁ γὰρ ἐσθίων καὶ πίνων ἀναξίως, κρῖμα ἑαυτῷ ἐσθίει καὶ πίνει, μὴ διακρίνων τὸ σῶμα τοῦ Κυρίου. (Pavel, I Corinteni, 11, 23-29).

Iar mărturia lui Pavel este și cea mai veche, ceva mai veche decât cea a evangheliștilor.

Iisus a transformat Pesah-ul în Paște la această ultimă cină cu cei doisprezece ucenici. Atunci a încercat să-i învețe să fie iubitori, nu temători. Să-i mulțumească lui Dumnezeu-Tatăl pentru darul neprețuit al vieții, și nu lui Dumnezeu-Stăpânul, așa cum îi învățase Moise (a se vedea în Exod 12, 26-27 unde pesah-ul e numit muncă, lucrare de serv pentru stăpânul lui: avoda/עֲבֹדָה;în ebraică avoda înseamnă muncă sau robie, iar eved/עֶבֶד este robul, servul).

Arătându-le că singura jertfă pe care o așteaptă Dumnezeu de la fiii Lui este inima lor aprinsă de iubire, și nu mielul imolat de Pesah/Paște.

Și a făcut din această ultimă cină un ospăț… de inițiere, de vreme ce pregătea o inițiere a ucenicilor ce aveau să răspândească în toată lumea noua religie a iubirii ! Legea cea nouă !

Un ospăț de inițiere este un rit străvechi prin care un Maestru se leagă pentru totdeauna de discipolii cărora le împărtășește cunoașterea sa. Un ospăț, de altfel, este, în sine, un act de comuniune, de împărtășire a unora de ceilalți. Dar, mai ales, de împărtășire a Maestrului ucenicilor săi sau, altfel spus, de împărtășire a ucenicilor de Maestrul lor !

Simbolic, pâinea și vinul pe care le împarte Iisus viitorilor săi apostoli din Primul Cerc, sunt El Însuși !

Iar frângerea și împărțirea rituală a pâinii tuturor comesenilor a devenit primul rit creștin, cel pe care se va întemeia liturghia creștină și care se va numi euharistie, adică mulțumire.

Ultima cină a lui Iisus cu viitorii apostoli avea să devină… liturghia creștină.

Primii creștini se adunau, la început, în fiecare zi, și apoi, în fiecare sâmbătă seara (și mai târziu, duminica, ziua în care mironosițele au aflat că Iisus înviase), în amintirea Cinei celei de Taină. Rosteau rugăciunea de mulțumire înainte de „frângerea pâinii”, rugăciune care începea cu cuvintele: „Tatăl nostru, Ție îți mulțumim” (Εὐχαριστοῦμέν σοι, πάτερ ἡμῶν).

De unde… euharistia ! Etimologic vorbind, euharistie și verbul euharisto (ευχαριστώ), a mulțumi, vin din adjectivul euharistos(ευχάριστος) care, în greaca apostolică, însemna mai ales „recunoscător”.

Această rugăciune de mulțumire și laudă (numită de evrei binecuvântare) către Dumnezeu Atotdătătorul, pe care o spune Iisus înainte de a împărți pâinea și vinul, este, de fapt, rugăciunea pe care o rostește, într-o familie de evrei, numai tatăl sau bărbatul casei, la masa de Șabat, când sfințește vinul (rostește kiduș-ul, rugăciunea de sfințire a vinului) și binecuvântează pâinea: Binecuvântat fii Tu, Iahve, Dumnezeul nostru, Regele lumii, care faci ca pământul să ne dea pâine…”.

Când Iisus rupe pâinea (de fapt, o azimă/lipie) în bucăți (o frânge au spus primii traducătorii ai Bibliei în românește și așa a rămas) și o împarte comesenilor, El face un gest ritual, cel pe care-l face într-o familie din Orientul Mijlociu tatăl sau fiul cel mare, dacă lipsește tatăl, care împarte pâinea și mâncarea la masă.

Frângând pâinea și împărțind-o, Iisus le arată și ucenicilor că sunt o familie, familia lui Iisus și familia lui Dumnezeu !

La fel făceau și tovarășii de călătorie care mâncau împreună; rupeau lipia sau azima și o împărțeau. Și ei formau o familie și se simțeau solidari și legăturile lor erau tot atât de puternice ca și cele ale rudelor de sânge, dacă nu chiar mai puternice !

Sfânt potir din secolul al VI-lea descoperit în Antiohia: Iisus bucurându-se de rodul viței-de-vie. Metropolitan Museum of Art, New York

II. Legămintele lui Dumnezeu cu fiii lui Israel. Legământul cu Avraam și legământul cu Moise. Legământul lui Iisus.

Iisus (numit și Hristos, care, în greacă, înseamnă Unsul și-l traduce pe Mașiah/Mesia) le spune discipolilor săi, care aveau să întemeize un popor nou, universal, poporul creștin, că le lasă moștenire (în greacă diathiki/διαθήκη înseamnă testament) o lege nouă, a iubirii.

Evreii aveau o Lege (legile date lui Moise pe muntele Sinai) și Dumnezeu-Iahve făcuse cu ei mai multe așa-numite alianțe sau legăminte, de la Noe până la Moise. De ce era nevoie de o nouă alianță/un nou legământ și de reforma codului de legi ?

Pentru că venise vremea ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum e în realitate, atotiubitor, Tată și nu Stăpân ! Și nu numai evreii, ci prin ei, întreaga omenire !

Un Dumnezeu care nu face alianțe, contracte, pacte, acorduri de prietenie și de solidaritate, care nu se angajează printr-un contract să fie Dumnezeu. Dumnezeu pentru un popor de la care cere supunere totală, sclavie mentală și adorare.

Iisus îl face acum cunoscut pe Dumnezeul iubitor, nu răsplătitor/pedepsitor, pe Tatăl omenirii care-și trimite Fiul ca să dea de veste că-și va deschide lumea perfectă. Un Fiu care ar fi trebuit să fie ultima jertfă, pentru că El nu cere jertfe.

Iahve este Dumnezeul care a experimentat nașterea unui nou popor, cel israelit, mai întâi prin Avraam și apoi prin Moise.

Cu ei a „semnat”, a făcut câte un legământ, un contract, un pact de alianță prin care se angaja să-i înmulțească pe evrei, să-i apere și să le pedepsească dușmanii, evreii fiind… avramizii, urmașii lui Avraam, cel care a coborât din Ur și… a trecut Iordanul cu mica sa familie ca să se așeze în Canaan.

Evreii, un popor al trecerii… de vreme ce s-au numit ei înșiși „cei care au trecut”. În ebraică evreu/ivri- עִבְרִי este „cel care a trecut” – avar/עָבַר, a trece.

Și un popor al Legământului/Alianței, de vreme ce s-au numit „fiii Legământului”: bnei ha-brit/ הברית בני.

Legământul, în ebraică brit/בְּרִית, este un cuvânt foarte interesant. Brit este contractul, pactul, acordul, înțelegerea între două părți, de regulă între doi bărbați, care „se leagă să…”, își jură să fie aliați, prieteni, solidari unul cu celălalt și să se ajute la nevoie. Brit/בְּרִית vine din verbul bara/ בָּרָה care înseamnă „a mânca împreună cu cineva la un ospăț sacru al prieteniei, al însoțirii, al întovărășirii. Și nu întâmplător, de vreme ce este un denominativ al lui bar/ בָּר, boabe, cereale. Și, în același timp, brit este rudă cu barar/בָּרַר, a tăia, a despica în două, a separa, de unde: a selecta, a alege, a lege curatul de necurat și a da la o parte mizeria, impuritatea, de unde: a curăța, a purifica.

Un legământ, un contract de alianță/solidaritate/comuniune se făcea întotdeauna însoțit de un ritual. Se sacrifica un animal din turmă – un berbec, un țap sau un juncan (bou sau tăuraș), se tăia pe lung în două jumătăți și părțile/cei doi bărbați treceau printre ele, jurându-și unul altuia credință pe sângele lui vărsat. Dacă vreunul din ei avea să-și încalce legământul, avea să piară ca animalul înjunghiat și sângele lui avea să se verse întocmai ca sângele victimei. De aceea sângele era o garanție a ținerii jurământului. El pecetluia legământul/contractul de solidaritate și de comuniune dintre ei.

Cei doi parteneri frigeau și mâncau carnea animalului într-un ospăț/banchet ritual la care trebuie că participau și bărbații din familie și prietenii. Era un banchet al prieteniei și al comuniunii.

Iată cum se descrie în Geneză, capitolul 15, pactul lui Iahve cu Avraam. Iahve care spune despre sine:

Eu sunt Dumnezeu-Iahve care te-a scos din Ur.
Ani Iahve așer hoțetiha me-Ur.
אֲנִי יְהוָה אֲשֶׁר הֹוצֵאתִיךָ מֵאוּר/ Geneză 15, 7

Geneză 15, 9:
Și i-a spus: ia-mi o junincă de trei ani i o capră de trei ani și un berbec de trei ani, o turturea și un pui de porumbiță.
Va-iomer elav keha(h) li egla meșuleșet ve-ez meșuleșet ve-ail meșulaș ve-tor ve-gozal
וַיֹּאמֶר אֵלָיו קְחָה לִי עֶגְלָה מְשֻׁלֶּשֶׁת וְעֵז מְשֻׁלֶּשֶׁת וְאַיִל מְשֻׁלָּשׁ וְתֹר וְגֹוזָֽל
15:9 εἶπεν δὲ αὐτῷ λαβέ μοι δάμαλιν τριετίζουσαν καὶ αἶγα τριετίζουσαν καὶ κριὸν τριετίζοντα καὶ τρυγόνα καὶ περιστεράν

Geneză 15, 10:
Și a luat (Avraam) toate acelea și le-a tăiat în două jumătăți și a pus jumătățile una în fața celeilalte, dar păsările nu le-a tăiat.
Va-ikah-lo et-kol ele va-ivater otam bataveh va-iten iș-bitro likrat reehu ve-et-hațipor lo vatar
וַיִּֽקַּֽח־לֹו אֶת־כָּל־אֵלֶּה וַיְבַתֵּר אֹתָם בַּתָּוֶךְ וַיִּתֵּן אִישׁ־בִּתְרֹו לִקְרַאת רֵעֵהוּ וְאֶת־הַצִפֹּר לֹא בָתָֽר
15:10 ἔλαβεν δὲ αὐτῷ πάντα ταῦτα καὶ διεῖλεν αὐτὰ μέσα καὶ ἔθηκεν αὐτὰ ἀντιπρόσωπα ἀλλήλοις τὰ δὲ ὄρνεα οὐ διεῖλεν

Geneză 15, 18:
În ziua în care Iahve „a tăiat” (a făcut) Legământul Lui cu Avram, i-a spus lui: seminței tale i-am dat țara aceasta de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat.
Ba-iom ha-hu karat Iahve et-Avram brit lemor le-zaraha natati et-ha-areț ha-zot mi-nehar Mițraim ad-ha-naar ha-gadol nehar-Perat.
בַּיֹּום הַהוּא כָּרַת יְהוָה אֶת־אַבְרָם בְּרִית לֵאמֹר לְזַרְעֲךָ נָתַתִּי אֶת־הָאָרֶץ הַזֹּאת מִנְּהַר מִצְרַיִם עַד־הַנָּהָר הַגָּדֹל נְהַר־פְּרָֽת
15:18 ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ διέθετο κύριος τῷ Αβραμ διαθήκην λέγων τῷ σπέρματί σου δώσω τὴν γῆν ταύτην ἀπὸ τοῦ ποταμοῦ Αἰγύπτου ἕως τοῦ ποταμοῦ τοῦ μεγάλου ποταμοῦ Εὐφράτου

Evreii spun despre un legământ, un contract, că „se taie” karat/כָּרַת. De la obiceiul tăierii animalului de jertfă în două.

Și iată cum se descrie în Exod, capitolul 24, pactul lui Iahve cu Moise:

Exod, 24:5:
Şi a trimis (Moise) băieţi tineri dintre fiii lui Israel şi au adus jertfă ardere de tot şi au adus jertfe de mulţumire juncani/tăurași Domnului-Iahve
Va-ișlah et-naarei bnei-Israel va-iaalu olot va-izbehu zevahim șelamim la-Iahve parim.
וַיִּשְׁלַח אֶֽת־נַעֲרֵי בְּנֵי יִשְׂרָאֵל וַיַּֽעֲלוּ עֹלֹת וַֽיִּזְבְּחוּ זְבָחִים שְׁלָמִים לַיהוָה פָּרִֽים
24, 5 καὶ ἐξαπέστειλεν τοὺς νεανίσκους τῶν υἱῶν Ισραηλ καὶ ἀνήνεγκαν ὁλοκαυτώματα καὶ ἔθυσαν θυσίαν σωτηρίου τῷ θεῷ μοσχάρια

Exod, 24:6:
Şi luând Moise jumătate din sânge l-a pus într-un vas mare de spălat şi cu cealaltă jumătate din sânge a stropit altarul.
Va-ikah Moe hați ha-dam va-iasem ba-aganot va-hați hazam zarek al-ha-mizbeah
וַיִּקַּח מֹשֶׁה חֲצִי הַדָּם וַיָּשֶׂם בָּאַגָּנֹת וַחֲצִי הַדָּם זָרַק עַל־הַמִּזְבֵּֽחַ
24:6 λαβὼν δὲ Μωυσῆς τὸ ἥμισυ τοῦ αἵματος ἐνέχεεν εἰς κρατῆρας τὸ δὲ ἥμισυ τοῦ αἵματος προσέχεεν πρὸς τὸ θυσιαστήριον

Exod, 24:7:
Şi luând Cartea Legământului a citit (Moise) urechilor poporului şi poporul a spus că va face tot ce a spus Iahve şi că va asculta întocmai.
Va-ikah sefer ha-brit va-ikra be-aznei ha-am va-iomru col așer-diber Iahve naase ve-nișma.
וַיִּקַּח סֵפֶר הַבְּרִית וַיִּקְרָא בְּאָזְנֵי הָעָם וַיֹּאמְרוּ כֹּל אֲשֶׁר־דִּבֶּר יְהוָה נַעֲשֶׂה וְנִשְׁמָֽע
24:7 καὶ λαβὼν τὸ βιβλίον τῆς διαθήκης ἀνέγνω εἰς τὰ ὦτα τοῦ λαοῦ καὶ εἶπαν πάντα ὅσα ἐλάλησεν κύριος ποιήσομεν καὶ ἀκουσόμεθα

Exod, 24:8:
Şi luând Moise sângele a stropit poporul şi a zis: iată Sângele Legământului pe care l-a făcut/tăiat Domnul-Iahve cu voi (spre amintirea) tuturor cuvintelor acelora (din Cartea Legământului).
Va-ikah Moșe et-ha-dam va-izrok al-ha-am va-iomer: hine dam-ha—brit așer karat Iahveimahem al col-ha-devarim ha-ele
וַיִּקַּח מֹשֶׁה אֶת־הַדָּם וַיִּזְרֹק עַל־הָעָם וַיֹּאמֶר הִנֵּה דַֽם־הַבְּרִית אֲשֶׁר כָּרַת יְהוָה עִמָּכֶם עַל כָּל־הַדְּבָרִים הָאֵֽלֶּה
24:8 λαβὼν δὲ Μωυσῆς τὸ αἷμα κατεσκέδασεν τοῦ λαοῦ καὶ εἶπεν ἰδοὺ τὸ αἷμα τῆς διαθήκης ἧς διέθετο κύριος πρὸς ὑμᾶς περὶ πάντων τῶν λόγων τούτων

Așadar, cuvintele Domnului din Cartea Legământului trebuiau ținute minte și pecetluite cu sângele juncanilor (sângele Legământului–dam ha-brit/ דַֽם־הַבְּרִית), ca o garanție din partea fiilor lui Israel că se vor supune și vor face întocmai cum le-a spus lor în textul Legământului Dumnezeu-Iahve.

Iar juncanii sunt numiți jertfe de mulţumire-zevahim șelamim/זְבָחִים שְׁלָמִים – de fapt, jertfele păcii, ale bunei-înțelegeri, ale prieteniei și ale bunei-credințe. Cu sângele lor a stropit Moise și altarul lui Iahve (simbolul prezenței Sale acolo) și poporul, adică… cele două părți contractante al Legământului/Jurământului de credință reciprocă, de bună-credință.

Șigur, teologii văd legătura dintre aceste jertfe ale păcii (zevahim șelamim/זְבָחִים שְׁלָמִים) – pe care le interpretează drept jertfe de mulțumire – și euharistia pe care ne-a lăsat-o moștenire (diathiki/διαθήκη) Iisus și care devine, putem spune, la ultima cină un al treilea Legământ: Legământul pecetluit prin Iisus, prin sângele Lui.

Dar un Legământ/o Lege a unui Dumnezeu schimbat care ar fi vrut ca sângele lui Iisus, al unicului și preaiubitului Său Fiu să fi fost ultimul sânge vărsat în lume și în veac.

El Greco, Ultima cină, Pinacoteca Nazionale di Bologna

Dacă Pesah-ul era pentru evreii din vremea lui Iisus o sărbătoare de mulțumire pentru eliberarea din robia Egiptului (creată de teologii și istoricii regelui Solomon și așezată peste străvechea sărbătoare a trecerii în Noul An a păstorilor evrei pre-israeliți)…
… Paștele creștinilor este, sigur, sărbătoarea învierii lui Iisus Hristos și a teofaniei Lui din fiecare an. Pentru că, în ajunul Paștelui creștinilor ortodocși, în Sâmbăta Mare, lumina care se coboară pe mormântul Său de la Ierusalim, este o teofanie a lui Iisus ! O Hristofanie ! De aceea ei numesc săptămâna de după Paște/Înviere: săptămâna luminată.

Dar, paștele lui Iisus este, de fapt, dincolo de dovada învierii/nemuririi, o metamorfoză a vechiului Legământ, a vechii Legi. Legământul lui Iisus este, mai presus de toate, cel mai bun dintre câte pot exista: Legământul iubirii, al fraternității, al comuniunii oamenilor pe pământ.

El Greco, Iisus în rugăciune (1595 -1597), Galeria Națională din Praga

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

DE LA PESAH LA PAŞTE (I) – PAŞTELE LUI MOISE

07 sábado Abr 2018

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Anul Nou, aviv, avoda, azimă, Canaan, Dumnezeu, evrei, Iahve, Israel, israeliţi, jertfă, miel, Moise, nisan, Paște, pesah (פֶּסַח), trecere, עֲבֹדָה

I. Ce era pesah – paștele la evreii pre-israeliţi ?

Cu mii de ani înainte de Moise, strămoşii israeliţilor, asemenea tuturor populaţiilor din Mesopotamia, sărbătoreau Anul Nou la echinocţiul de primăvară. Era Paştele ! De fapt, Pesah !

În ebraică pesah (פֶּסַח) este: trecerea pe deasupra, trecerea peste şi, de aici, trecerea în noul an, văzut ca un prag. Pesah mai însemna, în limba vechilor evrei, și dansul sacru, un dans săltat, cu salturi și sărituri. Și, nu în ultimul rând, de aici a ajuns să însemne și faptul de a sări peste ceva, de a sări de la numărătoare, de a excepta… de la o pedeapsă, de a cruța.

Vine din verbul pasah (פָּסַח): a trece peste, a trece dincolo, pe deasupra, a trece de; a ţâşni, a sălta, a dansa, a sări (peste), de unde: a cruţa, a scuti de, a menaja… Toate aceste sensuri se regăsesc în sărbătoarea pesah pe care evreii au ajuns s-o țină în Israel, statul pe care l-au întemeiat în Canaan, unde s-au stabilit după… trecerea, traversarea de 40 de ani a pustiului Sinai. Astfel că, în ebraica clasică, pesah a ajuns să însemne, deopotrivă, sărbătoarea în sine, Paștele; jertfa, adică mielul de Paște precum și ospăţul ritual de Paște cu miel, azimă și ierburi amare.

Româna l-a moştenit din latină: Paşti, cu forma regularizată, mai nouă paşte, Paşte, vine din latinescul pascha, un împrumut din greacă (pasha/πάσχα) care, la rându-i e un împrumut din ebraică: pesah.

II. Paştele lui Moise

1. Paştele lui Moise–două sărbători contopite: Pesah-ul și Azimile. Istoricizate şi teologizate, au devenit un memorial al eliberării din robia Egiptului.

a. Pesah-ul, o sărbătoare arhaică pastorală devenită un memorial, memorialul cruțării evreilor de opera Distrugătorului/ Îngerului Morții.

Despre pesah/Paşte citim prima dată în Biblie, în Cartea Ieşirii/Exod. Acolo ni se spune că Dumnezeu/Iahve i-a poruncit lui Moise ca poporul pe care l-a ales să-L slujească, poporul lui Israel, să ţină o sărbătoare. Nu o numește decât „slujire” (avoda, עֲבֹדָה = avoda, muncă la stăpân, robie, slujbă, slujire, ritual). În schimb, Dumnezeu pomenește de o „jertfă a trecerii”, închinată Lui (זֶֽבַח־פֶּסַח הוּא לַֽיהוָה – zevah-pesah le-Iahve) unde zevah-pesah/ „jertfa trecerii”, nu este alta decât jertfa de Paște, mielul de Paște).

Iată pasajul, Ex. 12, 26-27:

Şi când va fi să vă spună/să vă întrebe fiii voştri ce este pentru voi slujba/slujirea aceasta, să le spuneţi că este jertfa de Paşte (jertfa trecerii), închinată lui Iahve, Care a trecut peste casele fiilor lui Israel, în Egipt, când El a lovit Egiptul şi a cruţat casele noastre şi (să le spuneți că, pentru aceasta) poporul să I se închine şi să-L adore.
וְהָיָה כִּֽי־יֹאמְרוּ אֲלֵיכֶם בְּנֵיכֶם מָה הָעֲבֹדָה הַזֹּאת לָכֶֽם׃
וַאֲמַרְתֶּם זֶֽבַח־פֶּסַח הוּא לַֽיהוָה אֲשֶׁר פָּסַח עַל־בָּתֵּי בְנֵֽי־יִשְׂרָאֵל בְּמִצְרַיִם בְּנָגְפֹּו אֶת־מִצְרַיִם וְאֶת־בָּתֵּינוּ הִצִּיל וַיִּקֹּד הָעָם וַיִּֽשְׁתַּחֲוּֽוּ׃
καὶ ἔσται ἐὰν λέγωσιν πρὸς ὑμᾶς οἱ υἱοὶ ὑμῶν τίς ἡ λατρεία αὕτη καὶ ἐρεῖτε αὐτοῖς θυσία τὸ πασχα τοῦτο κυρίῳ ὡς ἐσκέπασεν τοὺς οἴκους τῶν υἱῶν Ισραηλ ἐν Αἰγύπτῳ ἡνίκα ἐπάταξεν τοὺς Αἰγυπτίους τοὺς δὲ οἴκους ἡμῶν ἐρρύσατο καὶ κύψας ὁ λαὸς προσεκύνησεν

De fapt, acest loc din Exod este o mărturie importantă: ne arată că această „slujire” (avoda) a lui Iahve, acest ritual este unul cu totul nou, pe care Avraam, care venise cu generații în urmă din Urul Caldeei în Canaan, nu-l cunoștea și nu-l lăsase moștenire urmașilor clanului lui, avraamizii. Și nici nu avea cum să-l cunoască, de vreme ce comemorează, fixează în memoria colectivă, un eveniment istoric care s-a petrecut cu mult timp după moartea lui.

În acest pasaj se vede limpede cum pesah-ul, străvechea sărbătoare a Anului Nou, pre-israelită, a căpătat un cu totul alt sens în Legea dată de Dumnezeu-Iahve lui Moise. Dumnezeu dorea ca evreii să țină minte și să celebreze în fiecare an, cu o „jertfă a trecerii”, nu Anul Nou al strămoșilor lor din Caldeea, ci momentul precis când El i-a pedepsit pe egipteni și le-a lovit casele și le-a omorât întâii-născuți, dar a cruțat casele și întâii-născuți ai vecinilor lor evrei. Le-a „sărit”, le-a omis, a trecut pe lângă ele, le-a exceptat de la distrugere.

„Jertfa trecerii” (zevah-pesah/זֶֽבַח־פֶּסַח), jertfa de Paște, a încetat de atunci să mai fie trecerea în Noul An, într-un timp și într-o lume reînnoite, cum fusese de fapt, și a rămas doar o sărbătoare memorială. Le reamintea, în fiecare an, fiilor lui Israel cum Dumnezeu-Iahve făcuse ca Îngerul Morții să „treacă” pe lângă casele lor, să le „sară de la numărătoare”, să le ocolească și le mai reamintea cum tot El îi ajutase să … treacă Marea Roșie, devenită uscat, și să scape de armata Faraonului Ramses al II-lea cel Mare… fratele vitreg al lui Moise.

Îngerul Morții sau Pierzătorul care, totuşi, nu-i altceva decât amintirea Distrugătorului de care se temeau păstorii evrei, nomazi sau seminomazi, înainte de coborârea lui Avraam în Canaan şi în Egipt.

Ei ungeau cu sângele unui miel de un an (jertfa de Pesah/Anul Nou) stâlpii de la intrarea cortului sau, dacă aveau case, cadrul ușii, pragul de sus și ușiorii.

Sacrificarea lui, un rit arhaic, pre-biblic, apăra mieii cei noi și nou-născuții turmelor de orice pericol. De aceea mielul de un an se jertfea când se împerecheau turmele şi când laptele era din belșug, în ajun de văratic (păstoritul de vară). Acest „orice pericol” era personificat de un demon, căruia evreii îi spuneau Distrugătorul (mașhit/מַּשְׁחִית). Acesta a devenit la israeliți, cum citim în Exod, 12,23… Pierzătorul-Distrugătorul (tot maşhit-מַּשְׁחִית) trimis de Iahve să lovească Egiptul:

Va trece Iahve-Domnul să lovească Egiptul şi când va vedea sângele (mielului) pe pragul de sus şi pe cei doi uşiori, va trece pe lângă uşă şi nu va îngădui Distrugătorului să intre în casele voastre şi să le lovească.
וְעָבַר יְהוָה לִנְגֹּף אֶת־מִצְרַיִם וְרָאָה אֶת־הַדָּם עַל־הַמַּשְׁקֹוף וְעַל שְׁתֵּי הַמְּזוּזֹת וּפָסַח יְהוָה עַל־הַפֶּתַח וְלֹא יִתֵּן הַמַּשְׁחִית לָבֹא אֶל־בָּתֵּיכֶם לִנְגֹּֽף

Totodată, mielul sacrificat (בֶּן־שְׁנָתֹו כֶּבֶשׂ/keves ben-șanato, un noaten, adică un miel de un an, ca să poată ajunge unei familii la „ospățul trecerii” în Noul An și la văratic) era şi o jertfă de mulțumire închinată Zeului/Zeiței fertilității (înainte de Moise evreii, ca toate popoarele mesopotamiene, erau politeiști). Dar și o jertfă propițiatorie, care îmbuna divinitățile fecundității, le făcea favorabile clanului, și care aducea fertilitatea pământului, a turmelor și a oamenilor și, mai ales, înmulțirea turmelor, care le asigurau păstorilor traiul d toate zilele și prosperitatea.

După stabilirea definitivă a evreilor în Canaan și după formarea statului Israel, peste „jertfa de Paşte”/zevah-pesah le-Iahve, care, cu timpul, a ajuns să se numească sărbătoarea Paştelui/hag ha-pesah (חַג הַפָּֽסַח/ Ex. 34, 25:) s-a așezat o altă străveche sărbătoare, tot pre-israelită, sărbătoarea azimilor (hag ha-mațot/חַג הַמַּצֹּות). Hag, în ebraică înseamnă sărbătoare.

Astfel încât cele două sărbători, odinioară distincte, una pastorală (pesah) și una agricolă (mațot/azimile), s-au unit formând o singură mare sărbătoare, cea a ieșirii din robia Egiptului.

Azimi descoperite în Teba, Egipt. British Museum

b. Azimile o sărbătoare arhaică agricolă, devenită un memorial, memorialul cinei rituale din ajunul ieșirii din Egipt – memorialul sfârșitului robiei

Dacă Pesah-ul amintea de faptul că Distrugătorul trimis de Iahve să-i lovească pe egipteni ocolise casele evreilor, Azimile aminteau de ajunul plecării, în noapte, în grabă, a evreilor din Egipt, când au cinat, fiecare în familia lui, pregătiți pentru marea călătorie spre Pământul Făgăduinței, Canaan: îmbrăcați cu tunica, încinși cu centura și încălțați cu sandale de drum lung. Ajun în care au mâncat un miel fript în grabă, cu ierburi amare și cu … azime, adică cu turte făcute din făină și apă, fără drojdie/dospitură.

O arată tot un loc din Exod:

Ex. 23, 15: Și sărbătoarea azimilor s-o ții șapte zile; să mănânci azime (mațot) așa cum ți-am poruncit la adunarea/ sărbătoarea din luna Aviv, pentru că în luna aceasta ai ieșit din Egipt, și să nu te înfățișezi dinaintea Mea cu mâna goală.
אֶת־חַג הַמַּצֹּות תִּשְׁמֹר שִׁבְעַת יָמִים תֹּאכַל מַצֹּות כַּֽאֲשֶׁר צִוִּיתִךָ לְמֹועֵד חֹדֶשׁ הָֽאָבִיב כִּי־בֹו יָצָאתָ מִמִּצְרָיִם וְלֹא־יֵרָאוּ פָנַי רֵיקָֽם
Tὴν ἑορτὴν τῶν ἀζύμων φυλάξασθε ποιεῖν ἑπτὰ ἡμέρας ἔδεσθε ἄζυμα καθάπερ ἐνετειλάμην σοι κατὰ τὸν καιρὸν τοῦ μηνὸς τῶν νέων ἐν γὰρ αὐτῷ ἐξῆλθες ἐξ Αἰγύπτου οὐκ ὀφθήσῃ ἐνώπιόν μου κενός.

Sau în Levitic 23, 5-6:

În prima lună, în ziua a 14-a a lunii, la căderea serii, este Paştele închinat Domnului – Iahve (Pesah le-Iahve/פֶּסַח לַיהוָֽה – când se jertfeşte mielul)
Iar în ziua a 15-a a lunii acesteia este sărbătoarea azimilor închinată Domnului – Iahve (hag ha-maţot le-Iahve/ חַג הַמַּצֹּות לַיהוָה). Şapte zile azime să mâncaţi.
בַּחֹדֶשׁ הָרִאשֹׁון בְּאַרְבָּעָה עָשָׂר לַחֹדֶשׁ בֵּין הָעַרְבָּיִם פֶּסַח לַיהוָֽה
וּבַחֲמִשָּׁה עָשָׂר יֹום לַחֹדֶשׁ הַזֶּה חַג הַמַּצֹּות לַיהוָה שִׁבְעַת יָמִים מַצֹּות תֹּאכֵֽלוּ
ἐν τῷ πρώτῳ μηνὶ ἐν τῇ τεσσαρεσκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς ἀνὰ μέσον τῶν ἑσπερινῶν πάσχα τῷ κυρίῳ
καὶ ἐν τῇ πεντεκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς τούτου ἑορτὴ τῶν ἀζύμων τῷ κυρίῳ ἑπτὰ ἡμέρας ἄζυμα ἔδεσθε.

Când se pregăteau să fugă din Egipt, evreii conduşi de Moise, au făcut un ultim ospăţ. În grabă ! De fapt, nu făceau altceva decât ce făcuseră şi strămoşii lor nomazi de Paşte: au mâncat un miel fript pentru că aşa-l mâncau şi nomazii, fript afară, în proțap, și nu fiert în oale, care erau greu de cărat, aşa cum greu de cărat ar fi fost şi vasele mari și ustensile de gătit.

L-au mâncat cu pâine nedospită (folosită și azi de beduini) pentru că se păstra mai mult. Pâinea nedospită era un fel de lipie foarte subțire, din făină și apă, coaptă pe piatră sau pe plită încinsă (aşa cum se coace și azi în Sinai) și cu ierburi amare, crude, din deșert, care dau mielului fript un gust şi o savoare unice.

Aceste lipii vor deveni, în tradiția biblică, după sedentarizarea în Canaan, azimele de la sărbătoarea azimilor. Azimele erau altceva decât lipiile nomazilor. Erau nişte turtiţe nedospite, făcute din orzul cel nou, în luna aviv, la sărbătoarea recoltei primei cereale: orzul. Mața-ua sau azima celebra începutul recoltei orzului – primul care se cocea.

De spus, în treacăt, că după întoarcerea evreilor din exilul din Babilon, luna aviv s-a numit nisan şi că, după reforma regelui Iosia, adică după scrierea Deuteronomului, în anul 622 î. Hr., Paştele şi Azmele, sărbătoarea contopită, au devenit o sărbătoare cu pelerinaj la Templul din Ierusalim.

Nisan (נִיסָן) sau „luna fericirii” este un nume asiro-babilonian care, de fapt, poate proveni din sumerianul nissag: „primele roade”.

Ca o scurtă concluzie, Paștele şi Azimile erau sunt legate de primele roade și de primii născuți ai turmei, consacrate/consacraţi lui Iahve.

Azimă descoperită în Teba, Egipt. British Museum

c. Data celebrării Pesah-ului și a Azimilor

Și Pesah/Trecerea și Mațot/Azimile, se sărbătoreau în luna aviv, prima lună a anulului evreiesc, „luna spicelor verzi”. Aviv (אָבִיב), în ebraică, vine dintr-un radical care înseamnă „a fi fraged, proaspăt, crud, tânăr, verde, abia răsărit” și înseamnă: spic verde (de orz), boabe/cereale crude, și, mai ales, orz. Așadar, o lună a germinației, a spicelor crude, verzi ! Se suprapune peste jumătate din martie și jumătate din aprilie din calendarul nostru. De altfel, traducătorii Bibliei în greacă (Septuaginta) au tradus luna aviv cu min ton neon/ μήν τῶν νέων, adică luna (spicelor) noi.

Sărbătoarea Paștelui și a Azimilor începea în ziua a 14-a a lunii aviv, după apusul soarelui, seara, și ținea șapte zile: între 15 și 21 ale lunii, ziua de 14 fiind considerată, totuși, ajunul sărbătorii. De fapt, la evreii nomazi, în epoca pre-israeliteană, Azimile fuseseră un festival de primăvară de șapte zile, pentru că Paștele/Pesah-ul fusese doar ziua de Anul Nou.

Iată ce se spune în Exod, 13, 6:

Șapte zile să mănânci azime (mațot/ מַצֹּת) și în ziua a șaptea este sărbătoarea închinată Domnului – Iahve.
שִׁבְעַת יָמִים תֹּאכַל מַצֹּת וּבַיֹּום הַשְּׁבִיעִי חַג לַיהוָֽה
ἓξ ἡμέρας ἔδεσθε ἄζυμα τῇ δὲ ἡμέρᾳ τῇ ἑβδόμῃ ἑορτὴ κυρίου.

Și iată ce scrie în Numerii, Cartea Numerelor, Num. 9, 5:

Şi au făcut Paştele (ha-pesah/הַפֶּסַח) în prima lună, în ziua a 14-a a lunii, seara, în pustiul Sinai. Tot ce i-a poruncit Iahve lui Moise, întocmai au făcut fiii lui Israel.
וַיַּעֲשׂוּ אֶת־הַפֶּסַח בָּרִאשֹׁון בְּאַרְבָּעָה עָשָׂר יֹום לַחֹדֶשׁ בֵּין הָעַרְבַּיִם בְּמִדְבַּר סִינָי כְּכֹל אֲשֶׁר צִוָּה יְהוָה אֶת־מֹשֶׁה כֵּן עָשׂוּ בְּנֵי יִשְׂרָאֵֽל

ἐναρχομένου τῇ τεσσαρεσκαιδεκάτῃ ἡμέρᾳ τοῦ μηνὸς ἐν τῇ ἐρήμῳ τοῦ Σινα καθὰ συνέταξεν κύριος τῷ Μωυσῇ οὕτως ἐποίησαν οἱ υἱοὶ Ισραηλ.

Cât despre Paștele lui Iisus, Paștele creștinilor, în episodul următor…

Aviv, orz verde

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

PARABOLELE LUI IISUS (L) – IISUS HRISTOS – DUMNEZEUL REFUGIAT

28 jueves Dic 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

Arhelaos, Babilon, credință, David, DEPORTARE, Dumnezeu, Evanghelie, exisl, Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Matei, Nabucodonosor, refugiat, rege, religie, tiran

FUGA ÎN EGIPT 3

Iisus Hristos, regele… poporului creștin !

În această duminică, 31 decembrie, la liturghie se citește pericopa fugii în Egipt din Evanghelia după Matei (2, 13-23). Mesajul ei ? Fiul lui Dumnezeu Însuși sau Însuși Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om și a trăit tot ce trăiește un om pe pământ, inclusiv experiența de a fi gonit de acasă, din propria patrie, și de a trăi ca refugiat, ca un nimeni, într-o țară străină.

FUGA ÎN EGIPT 4

FUGA ÎN EGIPT 5

Matei 2, 13-23: După ce magii au plecat, iată îngerul Domnului i se arată în vis lui Iosif, zicându-i: scoală, ia pruncul și pe mama lui și fugi în Egipt și stai acolo până îți voi spune eu. Căci Irod are să caute pruncul ca să-l piardă. Și Iosif, sculându-se a luat pruncul și pe mama lui și au fugit în plină noapte în Egipt și au rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul Domnului, pe care l-a spus prin profetul Său: Din Egipt L-am chemat pe fiul Meu (Osea 11,1 – n.n.). Atunci Irod, crezând că magii își bătuseră joc de el, s-a mâniat foarte și a trimis soldați să-i omoare pe toți pruncii de la doi an în jos, din Betleem și din toate hotarele lui, socotind timpul (nașterii) după calculele magilor. Atunci s-a împlinit cuvântul profetului Ieremia care a spus: Glas mare s-a auzit în Rama, bocet și plânsete și tânguire multă. Rahil își plângea fiii și nu voia să se mângâie că nu mai sunt (Ieremia 31,15 – n.n.). Așadar, sfârșindu-se Irod, iată îngerul Domnului i se arată în vis lui Iosif în Egipt, zicându-i: scoală, ia pruncul și pe mama lui și mergi în pământul Israelului căci au murit cei care căutau să-i ia viața pruncului. Iar el, sculându-se a luat pruncul și pe mama lui și au venit în pământul Israelului. Auzind că Arhelaos domnește în Iudeea în locul lui Irod, tatăl lui, s-a temut să meargă acolo. Dar, primind poruncă în vis, au plecat în părțile Galileei și s-au așezat în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească cuvântul Domnului pe care l-a spus prin profet, că pruncul se va numi nazarinean.

FUGA ÎN EGIPT 6

FUGA ÎN EGIPT 7

Matei 2, 13-23: Αναχωρησάντων δὲ αὐτῶν ἰδοὺ ἄγγελος Κυρίου φαίνεται κατ᾿ ὄναρ τῷ ᾿Ιωσὴφ λέγων· ἐγερθεὶς παράλαβε τὸ παιδίον καὶ τὴν μητέρα αὐτοῦ καὶ φεῦγε εἰς Αἴγυπτον, καὶ ἴσθι ἐκεῖ ἕως ἂν εἴπω σοι· μέλλει γὰρ ῾Ηρῴδης ζητεῖν τὸ παιδίον τοῦ ἀπολέσαι αὐτό. ῾Ο δὲ ἐγερθεὶς παρέλαβε τὸ παιδίον καὶ τὴν μητέρα αὐτοῦ νυκτὸς καὶ ἀνεχώρησεν εἰς Αἴγυπτον, καὶ ἦν ἐκεῖ ἕως τῆς τελευτῆς ῾Ηρῴδου, ἵνα πληρωθῇ τὸ ρηθὲν ὑπὸ τοῦ Κυρίου διὰ τοῦ προφήτου λέγοντος· ἐξ Αἰγύπτου ἐκάλεσα τὸν υἱόν μου. Τότε ῾Ηρῴδης ἰδὼν ὅτι ἐνεπαίχθη ὑπὸ τῶν μάγων, ἐθυμώθη λίαν, καὶ ἀποστείλας ἀνεῖλε πάντας τοὺς παῖδας τοὺς ἐν Βηθλεὲμ καὶ ἐν πᾶσι τοῖς ὁρίοις αὐτῆς ἀπὸ διετοῦς καὶ κατωτέρω, κατὰ τὸν χρόνον ὃν ἠκρίβωσε παρὰ τῶν μάγων. τότε ἐπληρώθη τὸ ρηθὲν ὑπὸ ῾Ιερεμίου τοῦ προφήτου λέγοντος· φωνὴ ἐν Ραμᾷ ἠκούσθη, θρῆνος καὶ κλαυθμὸς καὶ ὀδυρμὸς πολύς· Ραχὴλ κλαίουσα τὰ τέκνα αὐτῆς, καὶ οὐκ ἤθελε παρακληθῆναι, ὅτι οὐκ εἰσίν.Τελευτήσαντος δὲ τοῦ ῾Ηρῴδου ἰδοὺ ἄγγελος Κυρίου κατ᾿ ὄναρ φαίνεται τῷ ᾿Ιωσὴφ ἐν Αἰγύπτῳ λέγων· ἐγερθεὶς παράλαβε τὸ παιδίον καὶ τὴν μητέρα αὐτοῦ καὶ πορεύου εἰς γῆν ᾿Ισραήλ· τεθνήκασι γὰρ οἱ ζητοῦντες τὴν ψυχὴν τοῦ παιδίου. ὁ δὲ ἐγερθεὶς παρέλαβε τὸ παιδίον καὶ τὴν μητέρα αὐτοῦ καὶ ἦλθεν εἰς γῆν ᾿Ισραήλ. ἀκούσας δὲ ὅτι ᾿Αρχέλαος βασιλεύει ἐπὶ τῆς ᾿Ιουδαίας ἀντὶ ῾Ηρῴδου τοῦ πατρὸς αὐτοῦ, ἐφοβήθη ἐκεῖ ἀπελθεῖν· χρηματισθεὶς δὲ κατ᾿ ὄναρ ἀνεχώρησεν εἰς τὰ μέρη τῆς Γαλιλαίας, καὶ ἐλθὼν κατῴκησεν εἰς πόλιν λεγομένην Ναζαρέτ, ὅπως πληρωθῇ τὸ ρηθὲν διὰ τῶν προφητῶν ὅτι Ναζωραῖος κληθήσεται.

MAGII 1

MAGII 2

Magii plecaseră (se retrăseseră cum spune Matei) după ce se închinaseră… Regelui Iudeilor abia născut… într-o iesle din Betleem. Li se spusese în vis să nu se mai întoarcă la Ierusalim, la curtea lui Irod cel Mare, ci să meargă acasă… în Răsărit (probabil în Babilon)… pe un alt drum.

Lui Iosif, custodele micului Iisus, îngerul Domnului îi poruncise să-și ia familia și să se refugieze (să se retragă, să se ascundă, anahoreo/ἀναχωρέω se spune în text) în Egipt… unde exista o mare comunitate de evrei, poate cea mai mare din diaspora evreiască de atunci și, desigur, țara de azil, prin excelență, a evreilor !

Irod L-ar fi ucis pe pruncul Iisus crezând că-l va detrona și îi va lua locul.

De altfel, Matei se pare că, el însuși, chiar crede că Iisus era menit să fie regele Israelului, reunificat și liber, cel puțin așa se explică genealogia pe care i-a făcut-o în primul capitol!

Numai că Iisus avea să fie un alt fel de rege: un rege al unui nou popor, cel creștin. Al poporului din Împărăția lui Dumnezeu!

Matei, însă, în genealogie s-a străduit să-L arate pe Iisus ca pe regele legitim al lui Israel, un rege… atotțiitor și nu prunc-ucigaș ca Irod care mai era și un rege… nelegitim, fiindcă nu se trăgea din neamul lui Israel.

Iar nelegitimitatea lui Irod e sugerată de Matei prin cruzimea și barbaria lui fără seamăn… de care nici un rege evreu n-ar fi fost vreodată capabil, cruzime moștenită și de cei trei fiii ai lui, irodienii: Irod Antipa, Filip și Irod Arhelaos.

Irod Antipa, Filip și Irod Arhelaos erau fiii lui Irod cel Mare și, după moartea lui (anul 4 în. Hr.) au condus fiecare câte un sfert din statul evreu, cu rangul de tetrarh. Astfel, când predica Iisus, Irod Antipa (4 în. Hr.-39 d.Hr.) domnea în Galileea și în Perea, iar Filip (4 în. Hr. – 34 d. Hr.) în Gaulanitida, Batanea, Trahonitida și Aurenitida. Cât despre Irod Arhelaos, el a domnit zece ani ani în Iudeea, Samaria și Idumeea (4 în. Hr.-6 d. Hr.) și a fost exilat în Gallia, provinciile lui trecând sub administrarea unui prefect roman, cum a fost și Pontius Pillatus (26-36 d. Hr.) cel care a autorizat răstignirea lui Iisus.

Irod Arhelaos/ Ἀρχέλαος (în greacă înseamnă „conducătorul poporului”) și Irod Antipa au avut o mamă samariteancă, pe Malthaki/Μαλθάκη.

Arhelaos a domnit ca etnarh în Iudeea, Samaria și Idumeea (nu și în orașele Gaza, Gadara și Hipo). A fost exilat de Augustus în Vienna, în Gallia, în ținutul Allobrogilor, după ce evreii și samaritenii s-au plâns de tirania și de cruzimea lui inimaginabilă.

Matei mai sugerează că Irod era un nou Nabucodonosor: referirea la Rahil/Rașela este, de fapt, o referire la primul exil/ prima deportare/strămutare a evreilor în Babilon (597-538).

Rama, unde tradiția spune că se afla mormântul Rașelei, fusese un centru de adunare a evreilor care trebuiau deportați în Babilon. Se afla la o distanță de 9 km nord de Ierusalim !

În treacăt să spunem că Rașela fusese soția cea mult-iubită a lui Iacov și mama lui Iosif și a lui Beniamin, Iosif… cel care i-a salvat pe evrei de la foame… din Egipt !

Și ea era o matriarhă și o mamă a iudeilor !

Matei citează plângerea Rașelei din Ieremia pentru a sugera că, masacrând pruncii din Betleem și din împrejurimi, Irod cel Mare se purtase față de evrei, poporul său, ca un cuceritor și opresor străin și nu ca un rege ! Ci ca un Nabucodonosor !

Să spunem că Ieremia a fost profetul care a încercat să prevină cucerirea Ierusalimului, în anul 587 în. Hr. când Nabucudonosor a distrus Templul și palatul regal și a dărâmat zidurile Ierusalimului.

Pe de altă parte, regalitatea legitimă a lui Iisus este, din nou, afirmată prin nașterea Sa la Betleem (Bet Lehem, Casa Pâinii) – Betleem care fusese satul regelui David, marele rege al Israelului.

De ce ține Matei atât de mult să ne convingă că Iisus era, prin Iosif, descendentul lui David și moștenitorul tronului Israelului reunificat ?

MAGII 3

Iisus n-a dorit și n-a ajuns niciodată regele evreilor și nu ca să fie rege al vreunui regat pe pământ s-a făcut om !

Iisus n-a dorit nimic altceva decât să-i învețe pe oameni cum să se îndumnezeiasă. Nimic altceva.

Ei, tocmai începutul acestei evanghelii ne arată că nici măcar după învierea Lui și plecarea Lui acasă, la Dumnezeu (evangheliile au fost scrise la zeci de ani buni după Înviere) primii creștini evrei, cel puțin cei din comunitatea mateană, n-au știut cine era Iisus cu adevărat.

Cum, de altfel, foarte mulți dintre noi nu știu bine cine este El nici azi. Deși, El este cu noi, mai mult sau mai puțin nevăzut, tot timpul !

FUGA ÎN EGIPT 8

MAGII 4

ISRAEL HARTĂ

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

PARABOLELE LUI IISUS (XLXI) – IISUS REGE AL ISRAELULUI ȘI MÂNTUITORUL LUMII

22 viernes Dic 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

întrupare, Canaan, credință, Dumnezeu, Evanghelie, Fecioara, Iisus Hristos, Israel, Maria, Matei, naștere, religie

Iisus este originea unei noi lumi, renăscute !

În această duminică, 24 decembrie, la liturghie se citește genealogia lui Iisus sau Prologul Evangheliei după Matei (1, 1-25). Mesajul lui ? Prin nașterea și întruparea lui Iisus, Dumnezeu a reînnoit lumea !

Matei 1, 1-25: Cartea obârșiei lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam. Avraam l-a născut pe Isaac; Isaac l-a născut pe Iacov; Iacov i-a născut pe Iuda şi pe fraţii lui; Iuda i-a născut pe Fares şi pe Zara, din Tamar; Fares l-a născut pe Esrom; Esrom l-a născut pe Aram; Aram l-a născut pe Aminadab; Aminadab l-a născut pe Naasson; Naasson l-a născut pe Salmon; Salmon l-a născut pe Booz, din Rahav; Booz l-a născut pe Obed, din Rut; Obed l-a născut pe Iesse; Iesse l-a născut pe David regele; David l-a născut pe Solomon din femeia lui Urie; Solomon l-a născut pe Roboam; Roboam l-a născut pe Abia; Abia l-a născut pe Asa; Asa l-a născut pe Iosafat; Iosafat l-a născut pe Ioram; Ioram l-a născut pe Ozias; Ozias l-a născut pe Ioatam; Ioatam l-a născut pe Ahaz; Ahaz l-a născut pe Ezechia; Ezechia l-a născut pe Manase; Manase l-a născut pe Amon; Amon l-a născut pe Iosias; Iosias i-a născut pe Iehonias şi pe fraţii lui, la strămutarea în Babilon; După strămutarea în Babilon, Iehonias l-a născut pe Salatiel; Salatiel l-a născut pe Zorobabel; Zorobabel l-a născut pe Abiud; Abiud l-a născut pe Eliachim; Eliachim l-a născut pe Azor; Azor l-a născut pe Sadoc; Sadoc l-a născut pe Achim; Achim l-a născut pe Eliud; Eliud l-a născut pe Eleazar; Eleazar l-a născut pe Matthan; Matthan l-a născut pe Iacov; Iacov l-a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care S-a născut Iisus, cel numit și Hristos.

Aşadar, toate generațiile de la Avraam până la David sunt paisprezece; şi de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece generații.

Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: mama Lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, s-a aflat având (un copil) în pântece de la Duhul Sfânt, înainte de a fi ei împreună. Iosif, bărbatul ei, fiind om drept şi nevoind ca ea să ajungă de batjocura cetății, a vrut, în ascuns, s-o lase. Şi tot cugetând el (cum era mai bine să facă), iată un înger al Domnului i s-a arătat în vis și i-a spus: Iosif, fiu al lui David, nu te teme s-o iei la tine (acasă) pe Mariam, femeia ta, pentru că copilul zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi-l vei numi cu numele Iisus, căci El își va mântui poporul de păcatele lor. Iar tot acest lucru s-a făcut ca să se împlinească cuvântul pe care Domnul (Dumnezeu) l-a spus prin profetul Său care zice: Iată fecioara va avea în pântece și va naște un fiu și-l vor numi cu numele Emmanuel care, tradus (din ebraică în greacă) înseamnă Cu noi este Dumnezeu. Trezindu-se, dar, din somn, Iosif a făcut întocmai aşa precum îi poruncise lui îngerul Domnului şi a luat-o (acasă) la el pe femeia lui. Şi n-a cunoscut-o pe ea până când nu l-a născut pe fiul ei, primul născut, căruia i-a pus numele Iisus.

Acesta este așa-numitul Prolog al Evangheliei după Matei. În prima jumătate, cuprinde genealogia lui Iisus și în cea de-a doua, profeția despre nașterea Lui scrisă în cartea profetului Isaia.

Este un text subtil scris nu pentru ne-evrei, adică pentru … neamuri (pentru care, de fapt, s-au scris Evangheliile) ci pentru evrei, singurii care cunoșteau toate numele pomenite în genealogie și singurii care înțelegeau rolul special pe care l-au avut… matriarhele: Tamar, Rahav, Rut și Batșeva… toate strămoașe ale lui Iisus.

Tamar (תָּמָר, „curmal” sau „palmier”, v. Geneză 38) a fost o cananeancă măritată cu Iuda, părintele eponim al… iudeilor, fiul ultimului mare patriarh al evreilor. Înainte de a se mărita fusese politeistă.

Rahav (רָחָב) a fost o prostituată din Ierihon, tot cananeancă și tot politeistă, și cea care l-a ajutat pe Ioșua Navi, succesorul lui Moise, să cucerească Ierihonul, prima cetate a Canaanului (Pământul Făgăduinței) în care au intrat evreii după peregrinările din pustiul Sinai (v. Geneză).

Rut (רוּת – „cea care poartă de grijă”), o moabiteancă (Moab, Iordania de azi) și tot o fostă politeistă, a fost văduva unui evreu și apoi soția altui evreu. Povestea ei se află în Cartea lui Rut. Ea a fost străbunica regelui David… din stirpea căruia credeau evreii că se va naște Mașiah-ul, Mesia.

Batșeva (בת שבע, „fiica jurământului” sau „fiica a șaptea”) a fost, la început, concubina și apoi soția regelui David și mama celebrului său fiu și rege al vechiului Israel, Solomon… regele regilor și înțeleptul înțelepților ! (v. Cărțile Regilor). Probabil și ea fusese politeistă (fusese soția lui Urie heteul, unul din generalii lui David !)

Tamar, Rahav și Rut n-au fost evreice și, prin urmare, nici credincioase ale Dumnezeului evreilor: Iahve ! Totuși ele, ca strămoașe ale lui Iisus, Îl leagă de Canaan și de civilizația canaaneană, adică de trecutul și de credințele locurilor unde s-a format Israelul.

Ele L-au descoperit pe Iahve prin soții lor și s-au convertit. Dar, prin originea lor, ele reprezintă trecutul ne-evreesc al lui Iisus. Iar Iisus, ca descendent al lor, după trup, simbolizează unirea celor două lumi, a evreilor și a ne-evreilor.

Și nu numai, prin descendența Sa din aceste patru matriarhe, El simbolizează unirea tuturor lumilor posibile: a regilor și a prostituatelor, a regilor și a celor umili, a păgânilor și a „drepților lui Dumnezeu”.

Pe de altă parte, ca descendent, după trup, al lui Avraam (părintele evreilor) și ca descendent al lui David și al lui Solomon (cei doi mari regi care au construit Ierusalimul și Templul) Iisus era, simbolic, regele Israelului reunificat (al regatului de nord, Israel, și al celui de sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim).

Poate că Matei dorea, prin această Genealogie sau Carte a Originilor/Neamurilor lui Iisus să-L prezinte ca pe regele de drept al Israelului, născut, după trup, din stirpea lui David și a lui Solomon, primii doi regi și cei mai mari pe care Israelul i-a avut vreodată.

Pe de altă parte, descendența lui Iisus din David avea o semnificație dublă: Mașiah-ul, Mesia al evreilor, era tot un urmaș al lui David.

Așadar, scopul acestui Prolog era acela de a-L legitima pe Iisus drept rege al evreilor, ca unul ce era urmaș al regilor lui Israel (familia Irozilor era una uzurpatoare, ne-evreiască) și drept Mesia… ca un coborâtor ce era din sămânța lui David.

Matei citează și profeția din Isaia:

Isaia 7, 14:

De aceea Dumnezeu, El Însuși, vă va da un semn: Iată fecioara e însărcinată și va naște un fiu și îi va pune numele Imanu El (עִמָּנוּ אֵֽל).

(Lahen iten Adonai hu lahem ot: hine ha-alma (fecioara) hara ve-iledet ben ve-karat șmo Imanu El.)

(לָכֵן יִתֵּן אֲדֹנָי הוּא לָכֶם אֹות הִנֵּה הָעַלְמָה הָרָה וְיֹלֶדֶת בֵּן וְקָרָאת שְׁמֹו עִמָּנוּ אֵֽל)

διὰ τοῦτο δώσει κύριος αὐτὸς ὑμῖν σημεῖον ἰδοὺ ἡ παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει καὶ τέξεται υἱόν καὶ καλέσεις τὸ ὄνομα αὐτοῦ Εμμανουηλ

Prin urmare, Iisus… rege și salvator… cel ce avea să-și salveze, să-și mântuiască poporul de păcate.

Matei explică și numele de Iisus, de altfel foarte obișnuit printre evrei. El spune: Ea va naşte un fiu şi-l vei numi cu numele Iisus, căci El își va mântui poporul de păcatele lor.

Iisus, Iehoșua/יְהוֹשׁוּעַ înseamnă „Dumnezeu/Iahve este salvarea” sau „Dumnezeu (este cel ce) salvează/ eliberează”. Iehoșua/יְהוֹשׁוּעַ vine din Iehova/ יְהֹוָה și verbul iașa/ יָשַׁע, a salva, a elibera, a mântui, a dărui biruință.

De aceea, la intrarea în Ierusalim mulțimile îi strigau: osana/ ὡσαννά, adică: salvează-ne, Te rog ! De fapt, hoșa-na ! Unde hoșea/ הוֹשֵׁעַ este imperativul verbului hoșia/ הוֹשִׁיעַ: a salva, a elibera, și unde –na/(נָא) este o particulă care se traduce cu: rogu-te!

Trebuie să spunem că hoșia este intensivul (hifilul) lui iașa (יָשַׁע), verbul salvării/mântuirii

În treacăt să mai spunem că Iisus din limbile moderne nu vine direct din Iehoşua, ci din forma lui prescurtată, Ieşua, care în greacă, limba evangheliştilor, a devenit Iησοῦς (Iisus). Sau, din pronunţia lui în aramaica galileană, Ieşu.

Nu știm de ce Matei nu l-a pomenit și pe Moise în genealogia lui Iisus. Poate pentru că Moise se născuse în Egipt, nu în Israel.

Nu l-a pomenit, dar e bine s-o facem noi, pentru că numele Moise și Iisus, semantic, prin semnificația lor, sunt înrudite.

Dacă Iisus se traduce prin: „Dumnezeu (ne/mă) salvează, scapă, izbăveşte, mântuieşte” sau „Dumnezeu este salvarea/salvarea este Dumnezeu”… altfel spus: Salvatorul trimis de Dumnezeu…

… Moise înseamnă „cel care scoate… la lumină: מֹשֶׁה/Moșe vine din verbul mașah/מָשָׁה : a duce departe, a scoate din, a conduce, de unde: a salva, a ocroti, a călăuzi.

Pe de altă parte Genealogia lui Iisus din Matei trimite la Cartea Facerii, la Geneză, care în ebraică se numește ele toldot, adică „acestea sunt originile/obârșiile… lumii” (אֵלֶּה תֹולְדֹות), tradus în Septuaginta cu afti i vivlos gheneseos/αὕτη ἡ βίβλος γενέσεως, adică „aceasta este Cartea Nașterii”. În greacă ghenisis/ γέννησις înseamnă: origine, creație, naștere, spiță, istorie și-l traduce pe tolda/ תּוֹלְדָה: origine, generație, tot ceea ce e născut și descinde din, descendenții lui…, născuții din… unde tolda/ תּוֹלְדָה vine din verbul ialad, יָלַד = a naște, a da naștere.

Și trimite, mai precis, la Geneză 2,4:

Acestea sunt obârșiile cerului și pământului, când au fost create, în ziua în care Domnul Dumnezeu a făcut cerul și pământul

אֵלֶּה תֹולְדֹות הַשָּׁמַיִם וְהָאָרֶץ בְּהִבָּֽרְאָם בְּיֹום עֲשֹׂות יְהוָה אֱלֹהִים אֶרֶץ וְשָׁמָֽיִם

Ele toldot ha-șamaim ve-ha-areț be-hibaram be-iom asot Iahve Elohim ereț ve-șamaim.

αὕτη ἡ βίβλος γενέσεως οὐρανοῦ καὶ γῆς ὅτε ἐγένετο ᾗ ἡμέρᾳ ἐποίησεν ὁ θεὸς τὸν οὐρανὸν καὶ τὴν γῆν

Matei mai sugerează și că, așa cum Dumnezeu a dat o dată, la începuturi, naștere lumii, tot așa El a și renăscut-o, i-a dat din nou naștere, prin Maria. Spune el: „ea va naște un fiu” (texete de iion/τέξεται δὲ υἱὸν) unde verbul tikto/τίκτω, a naște îl reia pe ialad, יָלַד = a naște, a da naștere.

Așadar, ni se sugerează ideea că Iisus nu este numai regele de drept al Israelului și Salvatorul lui, ci și originea unei noi lumi, renăscute ! A întregii lumi, a întregului univers !

Cât despre părinții Lui după trup, ei sunt Iosif și Maria.

(Iisus este, desigur, Fiul lui Dumnezeu întrupat, prin nașterea Sa pe pământ, dintr-o fecioară, prin lucrarea Duhului Sfânt – și El a tot spus în cei trei ani de predică că este Fiul și totodată trimisul lui Dumnezeu !

Evident, descendența lui Iisus din Avraam este pe linie paternă ! Interesant este că la Luca, ea merge până la … Dumnezeu (Luca 3, 23-38) !

VESTIREA

Câteva lămuriri:

Mama, Maria sau Mariam (Μαρία sau Μαριάμ) a fost aleasă pentru puritatea ei dumnezeiască.

Interesant este că o cheamă Miriam, ca pe sora lui Moise… cea răzvrătită. Mariam vine din Miriam (מִרְיָם), iar miriam/ מִרְיָם înseamnă în ebraică răzvrătire, din מְרִי/mir, nesupunere, care vine din verbul mara (מָרָה): a fi răzvrătit, refractar, nesupus, neascultător față de poruncile tatălui sau/și ale Tatălui Dumnezeu.

Nu întâmplător ! Așa cum Maria o va răscumpăra pe Eva, tot așa o va răscumpăra și pe Miriam, sora cea răzvrătită a lui Moise. Asta pentru că Maria este nu numai fecioara prea-curată, dar și prea-supusa roabă a lui Dumnezeu. Prin ea, numele răzvrătirii s-a convertit în numele cumințeniei prea-înțelepte.

Iosif și Maria erau logodiți, adică semnaseră contractul matrimonial, și urmau să facă nunta (kidușin, aducă sfințire, în ebraică).

De iure, legal, erau ca și soț și soție (de aceea în greacă sunt numiți andras și ghineca, adică bărbat și femeie, cu sensul de bărbat și nevastă), doar că soția locuia încă la părinți și căsătoria nu fusese consumată.

Și nici nu va fi, pentru că Iosif nu va dori niciodată să devină soțul, de drept, al miresei lui Dumnezeu !

Matei se exprimă într-o greacă simplă, într-o manieră simplă: Şi n-a cunoscut-o pe ea până când nu l-a născut pe fiul ei, primul născut, căruia i-a pus numele Iisus. Greaca, care nu era limba lui maternă !

Totuși, având în vedere că era un om drept, adică profund moral și temător de Dumnezeu, e de la sine înțeles că până când vrea să însemne doar că, în nici un caz, Iisus nu poate fi pruncul lui, după trup și atât; iar primul născut, trebuie înțeles ca „singurul lor copil” (așa cum apare la Luca 2, 7, unul-născut).

Maria, vasul ales să-I dea naștere Fiului lui Dumnezeu, ales să fie calea întrupării Lui, nu mai putea fi altceva.

Iosif mai era „drept” și pentru că era un iubitor de oameni. O parte din el voia s-o dezlege pe Maria de legământul/jurământul logodnei sau, altfel spus, s-o repudieze ca pe o femeie necinstită, cu care nu mai voia să aibă nimic de-a face dar, o altă parte nu dorea s-o expună, s-o facă de râs în fața comunității. În greacă verbul paradigmatizo/ παραδειγματίζω înseamnă: a da pe cineva drept un exemplu rău în fața lumii, a stigmatiza, a pune la stâlpul infamiei, a expune pe cineva batjocorii celorlalți… ca să fie pedepsit !

Tocmai această luptă interioară ne arată că Dumnezeu l-a ales pe cel mai cinstit, responsabil, dar și iubitor de oameni tată pentru … Fiul Lui.

În încheiere, Cartea Neamurilor lui Iisus sau primul capitol al Evangheliei după Matei a fost scrisă, în special pentru evrei, singurii pentru care avea importanță descendența din David și profeția lui Isaia.

Lor le spune Matei că nașterea lui Iisus este, de fapt, renașterea lumii, a universului și un nou început pentru omenire.

Lor le spune că Iisus a fost, de fapt, noul lor rege și, în același timp Mesia, Mântuitorul.

Nu l-au crezut mulți, dar cei care au făcut-o au format primul popor spiritual din lume: poporul creștin.

NASTEREA

Iată textul în greacă:

Matei 1, 1-25: ΒΙΒΛΟΣ γενέσεως ᾿Ιησοῦ Χριστοῦ, υἱοῦ Δαυῒδ, υἱοῦ ᾿Αβραάμ. ᾿Αβραὰμ ἐγέννησε τὸν ᾿Ισαάκ, ᾿Ισαὰκ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιακώβ, ᾿Ιακὼβ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιούδαν καὶ τοὺς ἀδελφοὺς αὐτοῦ, ᾿Ιούδας δὲ ἐγέννησε τὸν Φαρὲς καὶ τὸν Ζαρὰ ἐκ τῆς Θάμαρ, Φαρὲς δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Εσρώμ, ᾿Εσρὼμ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Αράμ, ᾿Αρὰμ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Αμιναδάβ, ᾿Αμιναδὰβ δὲ ἐγέννησε τὸν Ναασσών, Ναασσὼν δὲ ἐγέννησε τὸν Σαλμών, Σαλμὼν δὲ ἐγέννησε τὸν Βοὸζ ἐκ τῆς Ραχάβ, Βοὸζ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ωβὴδ ἐκ τῆς Ρούθ, ᾿Ωβὴδ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιεσσαί, ᾿Ιεσσαὶ δὲ ἐγέννησε τὸν Δαυῒδ τὸν βασιλέα. Δαυῒδ δὲ ὁ βασιλεὺς ἐγέννησε τὸν Σολομῶντα ἐκ τῆς τοῦ Οὐρίου, Σολομὼν δὲ ἐγέννησε τὸν Ροβοάμ, Ροβοὰμ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Αβιά, ᾿Αβιὰ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ασά, ᾿Ασὰ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιωσαφάτ, ᾿Ιωσαφὰτ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιωράμ, ᾿Ιωρὰμ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Οζίαν, ᾿Οζίας δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιωάθαμ, ᾿Ιωάθαμ δὲ ἐγέννησε τὸν ῎Αχαζ, ῎Αχαζ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Εζεκίαν, ᾿Εζεκίας δὲ ἐγέννησε τὸν Μανασσῆ, Μανασσῆς δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Αμών, ᾿Αμὼν δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιωσίαν, ᾿Ιωσίας δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιεχονίαν καὶ τοὺς ἀδελφοὺς αὐτοῦ ἐπὶ τῆς μετοικεσίας Βαβυλῶνος. Μετὰ δὲ τὴν μετοικεσίαν Βαβυλῶνος ᾿Ιεχονίας ἐγέννησε τὸν Σαλαθιήλ, Σαλαθιὴλ δὲ ἐγέννησε τὸν Ζοροβάβελ, Ζοροβάβελ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Αβιούδ, ᾿Αβιοὺδ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ελιακείμ, ᾿Ελιακεὶμ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Αζώρ, ᾿Αζὼρ δὲ ἐγέννησε τὸν Σαδώκ, Σαδὼκ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Αχείμ, ᾿Αχεὶμ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ελιούδ, ᾿Ελιοὺδ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ελεάζαρ, ᾿Ελεάζαρ δὲ ἐγέννησε τὸν Ματθάν, Ματθὰν δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιακώβ, ᾿Ιακὼβ δὲ ἐγέννησε τὸν ᾿Ιωσὴφ τὸν ἄνδρα Μαρίας, ἐξ ἧς ἐγεννήθη ᾿Ιησοῦς ὁ λεγόμενος Χριστός.

Πᾶσαι οὖν αἱ γενεαὶ ἀπὸ ᾿Αβραάμ ἕως Δαυῒδ γενεαὶ δεκατέσσαρες, καὶ ἀπὸ Δαυῒδ ἕως τῆς μετοικεσίας Βαβυλῶνος γενεαὶ δεκατέσσαρες, καὶ ἀπὸ τῆς μετοικεσίας Βαβυλῶνος ἕως τοῦ Χριστοῦ γενεαὶ δεκατέσσαρες.

Τοῦ δὲ ᾿Ιησοῦ Χριστοῦ ἡ γέννησις οὕτως ἦν. μνηστευθείσης γὰρ τῆς μητρὸς αὐτοῦ Μαρίας τῷ ᾿Ιωσήφ, πρὶν ἢ συνελθεῖν αὐτοὺς εὑρέθη ἐν γαστρὶ ἔχουσα ἐκ Πνεύματος ῾Αγίου. ᾿Ιωσὴφ δὲ ὁ ἀνὴρ αὐτῆς, δίκαιος ὢν καὶ μὴ θέλων αὐτὴν παραδειγματίσαι, ἐβουλήθη λάθρα ἀπολῦσαι αὐτήν. Ταῦτα δὲ αὐτοῦ ἐνθυμηθέντος ἰδοὺ ἄγγελος Κυρίου κατ᾿ ὄναρ ἐφάνη αὐτῷ λέγων· ᾿Ιωσὴφ υἱὸς Δαυῒδ, μὴ φοβηθῇς παραλαβεῖν Μαριὰμ τὴν γυναῖκά σου· τὸ γὰρ ἐν αὐτῇ γεννηθὲν ἐκ Πνεύματός ἐστιν ῾Αγίου. τέξεται δὲ υἱὸν καὶ καλέσεις τὸ ὄνομα αὐτοῦ ᾿Ιησοῦν· αὐτὸς γὰρ σώσει τὸν λαὸν αὐτοῦ ἀπὸ τῶν ἁμαρτιῶν αὐτῶν. Τοῦτο δὲ ὅλον γέγονεν ἵνα πληρωθῇ τὸ ρηθὲν ὑπὸ τοῦ Κυρίου διὰ τοῦ προφήτου λέγοντος· ἰδοὺ ἡ παρθένος ἐν γαστρὶ ἕξει καὶ τέξεται υἱόν, καὶ καλέσουσι τὸ ὄνομα αὐτοῦ ᾿Εμμανουήλ, ὅ ἐστι μεθερμηνευόμενον μεθ᾿ ἡμῶν ὁ Θεός. Διεγερθεὶς δὲ ὁ ᾿Ιωσὴφ ἀπὸ τοῦ ὕπνου ἐποίησεν ὡς προσέταξεν αὐτῷ ὁ ἄγγελος Κυρίου καὶ παρέλαβε τὴν γυναῖκα αὐτοῦ, καὶ οὐκ ἐγίνωσκεν αὐτὴν ἕως οὗ ἔτεκε τὸν υἱὸν αὐτῆς τὸν πρωτότοκον, καὶ ἐκάλεσε τὸ ὄνομα αὐτοῦ ᾿Ιησοῦν.

NASTEREA 2

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

PARABOLELE LUI IISUS (XLVIII) – DEZMOȘTENIȚII, COMESENII LUI DUMNEZEU

18 lunes Dic 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

credință, Dumnezeu, Evanghelie, Iisus Hristos, Luca, Matei, religie

Când Dumnezeu te invită la El acasă la masă, să nu spui niciodată nu !

În această duminică, 17 decembrie, la liturghie se citește un fragment din evanghelia după Luca (14, 16-24). De fapt, parabola cerșetorilor chemați la ospățul etern din Împărăția lui Dumnezeu. La ospățul mesianic, cum spun teologii. Lecția ei ? O promisiune: celui care primește dragostea lui Dumnezeu i se face loc la masa Lui. Eternamente !

Luca 14, 16-24: Și Iisus i-a zis (aceluia): un om a făcut odată un ospăț mare și i-a chemat pe mulți. Și, la ceasul cinei, și-a trimis servul să le spună oaspeților: veniți că toate sunt gata. Dar unul câte unul, ei au început să-și ceară iertare și să-i spună că nu pot veni. Primul i-a zis: mi-am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd. Te rog să mă ierți. Altul i-a zis: mi-am cumpărat cinci perechi de boi și merg să-i încerc. Iar un altul i-a zis: m-am însurat și nu pot veni. Și întorcându-se servul la stăpânul lui s-a dus el și i-a povestit totul. Atunci stăpânul casei, mâniat, i-a spus: ieși repede și du-te prin piețe, pe străzile mari și mici ale cetății și adu-i aici pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi și pe orbi. Servul a făcut întocmai și i-a spus stăpânului: doamne, s-a făcut precum ai poruncit, dar mai e încă loc. Atunci stăpânul i-a zis servului: ieși pe la drumuri și pe la garduri și fă-i să intre, să mi se umple casa. Căci vă spun vouă că niciunul din bărbații aceia pe care îi chemasem nu va gusta din cina mea.

Luca 14, 16-24: ὁ δὲ εἶπεν αὐτῷ· ἄνθρωπός τις ἐποίησε δεῖπνον μέγα καὶ ἐκάλεσε πολλούς· καὶ ἀπέστειλε τὸν δοῦλον αὐτοῦ τῇ ὥρᾳ τοῦ δείπνου εἰπεῖν τοῖς κεκλημένοις· ἔρχεσθε, ὅτι ἤδη ἕτοιμά ἐστι πάντα. καὶ ἤρξαντο ἀπὸ μιᾶς παραιτεῖσθαι πάντες. ὁ πρῶτος εἶπεν αὐτῷ· ἀγρὸν ἠγόρασα, καὶ ἔχω ἀνάγκην ἐξελθεῖν καὶ ἰδεῖν αὐτόν· ἐρωτῶ σε, ἔχε με παρῃτημένον. καὶ ἕτερος εἶπε· ζεύγη βοῶν ἠγόρασα πέντε, καὶ πορεύομαι δοκιμάσαι αὐτά· ἐρωτῶ σε, ἔχε με παρῃτημένον. καὶ ἕτερος εἶπε· γυναῖκα ἔγημα, καὶ διὰ τοῦτο οὐ δύναμαι ἐλθεῖν. καὶ παραγενόμενος ὁ δοῦλος ἐκεῖνος ἀπήγγειλε τῷ κυρίῳ αὐτοῦ ταῦτα. τότε ὀργισθεὶς ὁ οἰκοδεσπότης εἶπε τῷ δούλῳ αὐτοῦ· ἔξελθε ταχέως εἰς τὰς πλατείας καὶ ρύμας τῆς πόλεως, καὶ τοὺς πτωχοὺς καὶ ἀναπήρους καὶ χωλοὺς καὶ τυφλοὺς εἰσάγαγε ὧδε. καὶ εἶπεν ὁ δοῦλος· κύριε, γέγονεν ὡς ἐπέταξας, καὶ ἔτι τόπος ἐστί. καὶ εἶπεν ὁ κύριος πρὸς τὸν δοῦλον· ἔξελθε εἰς τὰς ὁδοὺς καὶ φραγμοὺς καὶ ἀνάγκασον εἰσελθεῖν, ἵνα γεμισθῇ ὁ οἶκος μου. λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐδεὶς τῶν ἀνδρῶν ἐκείνων τῶν κεκλημένων γεύσεταί μου τοῦ δείπνου.

Suntem undeva, probabil într-o cetate mică din Iudeea, la masă, în casa uneia „dintre căpeteniile fariseilor”.

Iisus primește să prânzească cu fariseii, deși știe că-L invitaseră ca să-L provoace să spună… blasfemii și să-L poată preda lui Irod Antipa sau Sanhedrinului ! Acuzațiile de blasfemie care i se aduceau erau două: Iisus spunea despre El că este viitorul rege al iudeilor și că este Fiul și Trimisul/Unsul lui Dumnezeu. Și pentru amândouă Îl aștepta pedeapsa cu moartea.

Iisus spune la această masă a… trădării o pildă despre cine va sta la masă cu Dumnezeu în Împărăția cerurilor, aparent stârnit de urarea unui comesean: Fericit cel ce va mânca pâine în Împărăția lui Dumnezeu/ Μακάριος ὃς φάγεται ἄρτον ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ θεοῦ. Pâine, pentru că pâinea era prin excelență simbolul îmbelșugării.

Și cine vor fi aceia ? Toți cerșetorii !

Săracii, neputincioșii, schilozii, șchiopii și orbii care cerșeau pe stăzile și în piețele cetăților, dar și cei care cerșeau pe drumuri și pe la gardurile ogoarelor și viilor, dincolo de porțile cetăților.

Adică oameni care nu treceau drept pioși, ci, dimpotrivă, drept păcătoși, nici drept favoriți ai lui Dumnezeu, cum se credeau oamenii sinagogii sau ai Templului. Și, bineînțeles evreii în comparație cu ne-evreii. De altfel, în această pildă, evreii care vor sta la masa lui Dumnezeu sunt simbolizai de cerșetorii din cetate, iar ne-evreii de cei din afara ei.

De ce ei ? Pentru că doar ei, în neajutorarea lor, nu-și pervertitseră sufletul, mai credeau, cu adevărat, în Dumnezeu, se simțeau recunoscători pentru fiecare zi și-L iubeau, în felul lor.

O variantă a acestei parabole o găsim și la Matei (22, 1-14) și una în Evanghelia lui Toma (64).

OSPATUL MESIANIC 4

OSPATUL MESIANIC 5

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

PARABOLELE LUI IISUS (XLVII) – FEMEIA CARE NU PUTEA PRIVI CERUL

10 domingo Dic 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

îndreptare, credință, Dumnezeu, Evanghelie, femeia gârbovă, Iisus Hristos, Luca, parabolă, religie, vindecare

Niciodată nu-i târziu să cerem și să primim îndreptatea !

În această duminică, 10 decembrie, la liturghie se citește un fragment din evanghelia după Luca (13, 10-17). Lecția ei ? Să ne străduim să privim spre cer și statura noastră dreaptă e un dar neprețuit !

Luca 13, 10-17: Iar Iisus învăța într-una din sinagogi într-o zi de șabat. Și iată era acolo o femeie care avea de 18 ani un duh de neputință: era cocoșată și nu-și putea ridica niciodată capul. Văzând-o, Iisus a chemat-o și i-a zis: femeie, dezlegată ești de neputința ta și și-a pus mâinile asupra ei și pe dată ea s-a îndreptat și-L mărea pe Dumnezeu. Atunci mai-marele sinagogii, revoltat că Iisus a vindecat într-o zi de șabat, ca să-I răspundă, s-a întors spre mulțime și a spus: șase sunt zilele în care se cuvine să lucrăm. În aceste șase zile veniți, dar, și vindecați-vă, nu în ziua de șabat. Și Domnul i-a răspuns: fățarnice, care dintre voi nu-și dezleagă boul sau asinul din iesle de șabat și nu-l duce să-l adape ? Oare această femeie, și ea o fiică a lui Adam, pe care satana a legat-o iată, acum 18 ani, nu trebuia dezlegată de legătura aceasta într-o zi de șabat? Și spunând acestea, s-au rușinat de El toţi care erau împotriva Lui și mulțimea toată se bucura de toate faptele Lui strălucite, despre care se dusese vestea.

Luca 13, 10-17: ῏Ην δὲ διδάσκων ἐν μιᾷ τῶν συναγωγῶν ἐν τοῖς σάββασι. καὶ ἰδοὺ γυνὴ ἦν, πνεῦμα ἔχουσα ἀσθενείας ἔτη δέκα καὶ ὀκτώ, καὶ ἦν συγκύπτουσα καὶ μὴ δυναμένη ἀνακῦψαι εἰς τὸ παντελές. ἰδὼν δὲ αὐτὴν ὁ ᾿Ιησοῦς προσεφώνησε καὶ εἶπεν αὐτῇ· γύναι, ἀπολέλυσαι τῆς ἀσθενείας σου· καὶ ἐπέθηκεν αὐτῇ τὰς χεῖρας· καὶ παραχρῆμα ἀνωρθώθη καὶ ἐδόξαζε τὸν Θεόν. ἀποκριθεὶς δὲ ὁ ἀρχισυνάγωγος, ἀγανακτῶν ὅτι τῷ σαββάτῳ ἐθεράπευσεν ὁ ᾿Ιησοῦς, ἔλεγε τῷ ὄχλῳ· ἓξ ἡμέραι εἰσὶν ἐν αἷς δεῖ ἐργάζεσθαι· ἐν ταύταις οὖν ἐρχόμενοι θεραπεύεσθε, καὶ μὴ τῇ ἡμέρᾳ τοῦ σαββάτου. ἀπεκρίθη οὖν αὐτῷ ὁ Κύριος καὶ εἶπεν· ὑποκριτά, ἕκαστος ὑμῶν τῷ σαββάτῳ οὐ λύει τὸν βοῦν αὐτοῦ ἢ τὸν ὄνον ἀπὸ τῆς φάτνης καὶ ἀπαγαγὼν ποτίζει; ταύτην δέ, θυγατέρα ᾿Αβραὰμ οὖσαν, ἣν ἔδησεν ὁ σατανᾶς ἰδοὺ δέκα καὶ ὀκτὼ ἔτη, οὐκ ἔδει λυθῆναι ἀπὸ τοῦ δεσμοῦ τούτου τῇ ἡμέρᾳ τοῦ σαββάτου; καὶ ταῦτα λέγοντος αὐτοῦ κατῃσχύνοντο πάντες οἱ ἀντικείμενοι αὐτῷ, καὶ πᾶς ὁ ὄχλος ἔχαιρεν ἐπὶ πᾶσι τοῖς ἐνδόξοις τοῖς γινομένοις ὑπ᾿ αὐτοῦ.

Iisus străbate, împreună cu ucenicii, Iudeea în drum spre Ierusalim. Este o călătorie lungă (Luca 9,51-19,28) în cursul căreia Iisus le descoperă oamenilor simpli, spunându-le pilde, un alt Dumnezeu decât cel zelos al Legii, Îl descoperă pe Dumnezeu cel iubitor și iertător, cel plin de milă și înțelegere, uman, cel care va deveni Dumnezeul creștin. Dumnezeul iubirii de oameni și al ajutorului când te aștepți mai puțin și de la cine te aștepți mai puțin !

Suntem într-o zi de sâmbătă, de șabat, ziua odihnei, ziua rugăciunii la sinagogă unde se citea și se explica o pericopă din Tora.

E multă lume. Tocmai s-a terminat rugăciunea de dimineață și Iisus, ca un rabin ce era, explică mulțimii pericopa care tocmai se citise sau pe care chiar El o citise.

Printre credincioși și o femeie gârbovă, adusă de spate, cocoșată. Iisus o vede, o cheamă, n-o întreabă nimic, n-o ceartă, n-o judecă, n-o condamnă pentru păcatele ei… cele grele (Satana nu se leagă și nu leagă un om curat !) și, pur și simplu… o vindecă într-o secundă!

Ce înseamnă o vindecă ? Îi reface legătura cu cerul, cu Dumnezeu. O dezlipește de lumea de jos și o îndreaptă spre lumea de sus. Cocoșată cum era, nu putea privi în sus, cerul, ci era mereu aplecată spre pământ, constrânsă să vadă numai lumea în care trăia, de multe ori nefericită.

Sunt în acest text două perechi de cuvinte cheie care ne arată, încă o dată, de ce evangheliile au fost scrise în greacă: pentru că erau adresate atât celor care înțelegeau/vorbeau greaca, dar mai ales, pentru că erau destinate celor ce gândeau în greacă/ inițiaților/ celor obișnuiți cu subtilitățile ei.

Femeia era gârbovă (sinkiptusa/συγκύπτουσα), iar verbul sinkipto/ συγκύπτω înseamnă: a se apleca, repliindu-se spre sine, întors spre sine, a face o plecăciune, a-și pleca capul, a-și ține capul în pământ, a sta încovoiat…

… și nu-și putea ridica niciodată capul (anakipse/ἀνακῦψαι): verbul anakipto/ἀνακύπτω înseamnă: a-și ridica capul către Zeus/cineva; a-și ridica capul din apă, din mare; a emerge; a-și recăpăta suflul, a se reface după un efort, după oboseală.

Așadar avem perechea de verbe sinkipto/ συγκύπτω – anakipto/ἀνακύπτω, derivate ale verbului kipto/κύπτω: a fi curb, încovoiat, de unde, a se apleca spre pământ, a-și apleca privirea/ochii, a-și ține privirea în pământ, a-și ține capul în jos, a fi înclinat spre cele pământești.

Pereche care o descrie în esență pe femeia… curbată în jos și întoarsă mereu spre sine, obligată să aparțină lumii de jos și care nu se putea uita niciodată în sus, la cer, la divinitate. De observat că verbul anakipto/ἀνακύπτω însemna înainte de toate: a-și ridica capul spre divinitatea supremă !

Și mai avem perechea anorthoo/ἀνορθόω – apolio/ἀπολύω…

…unde anorthoo/ἀνορθόω înseamnă: a îndrepta din nou; a ridica spre cer, a înălța, a reconstrui un templu, un zid, a redresa, a corecta, a îndrepta, a remedia…

… și unde apolio/ἀπολύω înseamnă: a dezlega, a elibera din sclavie, din servitute…

Această ultimă pereche de verbe ne arată că Iisus i-a refăcut femeii… curbe/strâmbe legătura cu Dumnezeu, ajutând-o să se îndrepte, eliberând-o din servitutea… unui prea-mare atașament de cele pământești.

Și, o ultimă observație: am tradus cu „nu-și putea ridica niciodată capul” sintagma: mi dinameni anakipse is to pandeles/ μὴ δυναμένη ἀνακῦψαι εἰς τὸ παντελές, care înseamnă, literalmente: nu-și putea ține capul ridicat… spre desăvârșire/spre ceea ce e desăvârșit. Is to pandeles/εἰς τὸ παντελές poate fi o locuțiune adverbială: cu totul, complet care, însoțită de o negație, poate însemna: nicidecum; la fel de bine, însă, pandeles/παντελές poate fi considerat un substantiv abstract: desăvârșire, împlinire, deplinătate.

Și nu încape nici o îndoială că Iisus a vrut să spună despre femeie că nu-L putea privi pe Cel desăvârșit, adică pe Dumnezeu și că, de aceea, nu putea avea acces la desăvârșire. Acces pe care… i l-a înlesnit El.

FEMEIA COCOSATA 3
Cât despre șabat, pedeapsa pentru profanarea șabatului era… lapidarea.
Iată prescripția pentru șabat din Cartea Ieșirii/ Exod 20: 8, 10, 11:

Adu-ți aminte de ziua a șaptea ca s-o ții ca pe o zi sfântă /8
זָכֹור אֶת־יֹום הַשַּׁבָּת לְקַדְּשֹֽׁו

Și ziua a șaptea este ziua de odihnă (închinată) Domnului Dumnezeu (Iahve Elohim) și (pentru aceasta) să nu lucrezi nimic nici tu, nici fiul, nici fiica, nici robul, nici roaba ta, nici vitele tale și nici străinul care ți-a trecut pragul casei și locuiește în casa ta.
Pentru că Dumnezeu (Iahve) în șase zile a făcut cerurile și pământul și marea și toate câte se află în ele și S-a odihnit în ziua a șaptea și de aceea a binecuvântat Dumnezeu (Iahve) ziua de șabat și a sfințit-o.

וְיֹום הַשְּׁבִיעִי שַׁבָּת לַיהוָה אֱלֹהֶיךָ לֹֽא־תַעֲשֶׂה כָל־מְלָאכָה אַתָּה וּבִנְךָֽ־וּבִתֶּךָ עַבְדְּךָ וַאֲמָֽתְךָ וּבְהֶמְתֶּךָ וְגֵרְךָ אֲשֶׁר בִּשְׁעָרֶֽיךָ
כִּי שֵֽׁשֶׁת־יָמִים עָשָׂה יְהוָה אֶת־הַשָּׁמַיִם וְאֶת־הָאָרֶץ אֶת־הַיָּם וְאֶת־כָּל־אֲשֶׁר־בָּם וַיָּנַח בַּיֹּום הַשְּׁבִיעִי עַל־כֵּן בֵּרַךְ יְהוָה אֶת־יֹום הַשַּׁבָּת וַֽיְקַדְּשֵֽׁהוּ

Și iată ce pățea cineva care nesocotea șabatul:

Numerii, 15,32-36:

Și când erau fiii lui Israel în deșert au găsit un om care aduna lemne în ziua de șabat
Și l-au adus cei ce l-au găsit adunând lemne la Moise și la Aaron și (l-au arătat) întregii obști
Și l-au pus sub pază, pentru că nu le era limpede ce să-i facă.
Și i-a spus Iahve lui Moise că bărbatul (trebuie să moară) și, deci, să fie dat morții, și că toată obștea (va trebui) să-l omoare cu pietre, în afara taberei.
Și l-a scos toată obștea afară din tabără și l-au omorât cu pietre și bărbatul a murit, așa cum i-a poruncit Iahve lui Moise

וַיִּהְיוּ בְנֵֽי־יִשְׂרָאֵל בַּמִּדְבָּר וַֽיִּמְצְאוּ אִישׁ מְקֹשֵׁשׁ עֵצִים בְּיֹום הַשַּׁבָּֽת
וַיַּקְרִיבוּ אֹתֹו הַמֹּצְאִים אֹתֹו מְקֹשֵׁשׁ עֵצִים אֶל־מֹשֶׁה וְאֶֽל־אַהֲרֹן וְאֶל כָּל־הָעֵדָֽה
וַיַּנִּיחוּ אֹתֹו בַּמִּשְׁמָר כִּי לֹא פֹרַשׁ מַה־יֵּעָשֶׂה לֹֽו
וַיֹּאמֶר יְהוָה אֶל־מֹשֶׁה מֹות יוּמַת הָאִישׁ רָגֹום אֹתֹו בָֽאֲבָנִים כָּל־הָעֵדָה מִחוּץ לַֽמַּחֲנֶֽה
וַיֹּצִיאוּ אֹתֹו כָּל־הָעֵדָה אֶל־מִחוּץ לַֽמַּחֲנֶה וַיִּרְגְּמוּ אֹתֹו בָּאֲבָנִים וַיָּמֹת כַּאֲשֶׁר צִוָּה יְהוָה אֶת־מֹשֶֽׁה

Iisus a arătat că orice zi este la fel de binecuvântată și că… atunci când e vorba despre asigurarea vieții, despre continuitetea ei, șabatul/sâmbăta este o zi binecuvântată pentru a salva vieți și destine.

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

PARABOLELE LUI IISUS (XLIV) – DUMNEZEUL ASCET

17 viernes Nov 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

ascet, credință, Dumnezeu, Evanghelie, Iisus Hristos, Luca, religie

Parabola bogatului neînțelept sau revelarea lui Dumnezeu așa cum nu-L mai cunoscuse nimeni: contemplativ.

În această duminică, 19 noiembrie, în biserică se citește o pericopă din Evanghelia după Luca (12, 16-21): parabola bogatului neînțelept. Lecția ei: Dumnezeu este ascet !

Luca 12, 16-21: Și le-a spus o pildă : unui om bogat i-a rodit pământul din belșug și își spunea în sinea lui: nici n-am unde să-mi pun tot grâul, ce fac acum ? Ș tot el și-a zis: știu ce voi face, o să-mi dărâm hambarele și o să construiesc altele mai mari și o să-mi adun acolo toată recolta și toate (celelalte) bunuri și voi spune sufletului meu: suflete ai adunat multe bunuri pentru mulți ani. Odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te. Dar Dumnezeu i-a zis: om fără minte, în noaptea asta vor cere sufletul tău de la tine. Ale cui vor fi toate acestea puse la păstrare ? Așa e cel care strânge comori pentru sine și nu se îmbogățește în Dumnezeu.

Luca 12, 16-21: Εἶπε δὲ παραβολὴν πρὸς αὐτοὺς λέγων· ἀνθρώπου τινὸς πλουσίου εὐφόρησεν ἡ χώρα· καὶ διελογίζετο ἐν ἑαυτῷ λέγων· τί ποιήσω, ὅτι οὐκ ἔχω ποῦ συνάξω τοὺς καρπούς μου; καὶ εἶπε· τοῦτο ποιήσω· καθελῶ μου τὰς ἀποθήκας καὶ μείζονας οἰκοδομήσω, καὶ συνάξω ἐκεῖ πάντα τὰ γενήματά μου καὶ τὰ ἀγαθά μου, καὶ ἐρῶ τῇ ψυχῇ μου· ψυχή, ἔχεις πολλὰ ἀγαθὰ κείμενα εἰς ἔτη πολλά· ἀναπαύου, φάγε, πίε, εὐφραίνου. εἶπε δὲ αὐτῷ ὁ Θεός· ἄφρον, ταύτῃ τῇ νυκτὶ τὴν ψυχήν σου ἀπαιτοῦσιν ἀπὸ σοῦ· ἃ δὲ ἡτοίμασας τίνι ἔσται; οὕτως ὁ θησαυρίζων ἑαυτῷ, καὶ μὴ εἰς Θεὸν πλουτῶν.

Iisus străbate, împreună cu ucenicii, Iudeea în drum spre Ierusalim. Este o călătorie lungă (Luca 9,51-19,28) în cursul căreia le descoperă oamenilor simpli, spunându-le pilde, un Dumnezeu ascet !

Parabola bogatului neînțelept Îl arată, pentru prima dată în toată literatura sacră din toate timpurile, pe Dumnezeu așteptându-Se ca oamenii să fie ființe contemplative, spirituale, nu materiale.

Este o parabolă cu totul revoluționară pe care o găsim doar la Luca ! Ne revelează un Dumnezeu creator de suflete, nu de trupuri, ca în Geneză !

În toată lumea, divinitatea este înțeleasă ca o putere atotdăruitoare, un izvor al abundenței, al prosperității, al rodirii, al fericirii și al binecuvântării. O putere care-ți dă… ca să ai !

În această parabolă, Dumnezeu nu mai seamănă cu… Dumnezeu ! Nu mai pare a fi Părintele atotdătător al lumii, care spune „creșteți și vă înmulțiți”, un Tată al belșugului și un atotțiitor !

Dimpotrivă, seamă, mai degrabă, cu un ascet, întrucât ne dă de înțeles că menirea omului nu este aceea de a trăi bine și de a se bucura de bunurile Sale pământești ! Și, mai ales, nu aceea de a le strânge, de a le aduna, chiar dacă pentru o viață lipsită de griji. Ci aceea de a-și îmbogăți sufletul, mintea, ființa interioară, de a-L contempla și de a căuta să-I cunoască tainele.

Un Dumnezeu cum n-a mai fost revelat niciodată sau, mai degrabă, pe care Îl cunoscuseră doar inițiații: un Dumnezeu contemplativ.

BOGATUL NEBUN 5

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

PARABOLELE LUI IISUS (XLIII) – RABINUL CEL DREPT ȘI BUNUL SAMARITEAN

10 viernes Nov 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

ajutor, artă, compasiune, credință, Dumnezeu, Evanghelie, Iisus Hristos, IUBIRE, Luca, rabin, religie, samaritean

Iisus bunul samaritean

În această duminică, 12 noiembrie, la liturghie se citește un fragment din evanghelia după Luca (10, 25-37): parabola bunului samaritean, pe care o găsim doar la Luca. Lecția ei subtilă ? Omului îi este propriu să ajute și să salveze. Destinul, menirea și scopul vieții lui: să-i ajute pe ceilalți !

Iată textul:

Luca 10, 25-37: Și iată un învățător de Lege s-a ridicat ca să-L ispitească, zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică ? Și Iisus i-a spus: în Lege ce scrie ? Cum citești (și cum interpretezi) ? Acela i-a răspuns: să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și cu toată puterea ta și din tot cugetul tău și pe aproapele tău (să-l iubești) ca pe tine însuți. Iisus i-a zis: drept ai răspuns. Asta să faci și vei trăi. Dar acela, voind să se îndreptățească pe sine a zis către Iisus: și cine este aproapele meu ? Iisus i-a răspuns: un om mergea din Ierusalim spre Ierihon și a căzut (pe drum) în mâinile tâlharilor care, după ce l-au dezbrăcat și l-au umplut de răni, au plecat lăsându-l mai mult mort decât viu. Din întâmplare a trecut pe drumul acela un preot care, văzându-l, a trecut pe partea cealaltă a drumului. La fel a făcut și un levit care s-a întâmplat să se afle și el prin acele locuri. A venit, a văzut și a trecut pe partea cealaltă. Dar un samaritean care călătorea a venit la el și văzându-l (cum arăta) i s-a făcut milă. S-a apropiat de el, i-a legat rănile după ce a turnat peste ele ulei și vin și, urcându-l pe dobitocul său, l-a dus la un han și l-a îngrijit. A doua zi, înainte de a pleca, a scos doi dinari, i-a dat hangiului și i-a spus: îngrijește de el și de vei cheltui mai mult îți voi plăti la întoarcere. Cine din cei trei crezi că a fost aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor ? Și învățătorul de Lege i-a zis: cel care și-a făcut pomană cu el și are milă de el. Iisus i-a spus atunci: du-te și fă și tu la fel.

Luca 10, 25-37: Καὶ ἰδοὺ νομικός τις ἀνέστη ἐκπειράζων αὐτὸν καὶ λέγων· διδάσκαλε, τί ποιήσας ζωὴν αἰώνιον κληρονομήσω; ὁ δὲ εἶπε πρὸς αὐτόν· ἐν τῷ νόμῳ τί γέγραπται; πῶς ἀναγινώσκεις; ὁ δὲ ἀποκριθεὶς εἶπεν· ἀγαπήσεις Κύριον τὸν Θεόν σου ἐξ ὅλης τῆς καρδίας σου καὶ ἐξ ὅλης τῆς ψυχῆς σου καὶ ἐξ ὅλης τῆς ἰσχύος σου καὶ ἐξ ὅλης τῆς διανοίας σου, καὶ τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν· εἶπε δὲ αὐτῷ· ὀρθῶς ἀπεκρίθης· τοῦτο ποίει καὶ ζήσῃ. ὁ δὲ θέλων δικαιοῦν ἑαυτὸν εἶπε πρὸς τὸν ᾿Ιησοῦν· καὶ τίς ἐστί μου πλησίον; ῾Υπολαβὼν δὲ ὁ ᾿Ιησοῦς εἶπεν· ἄνθρωπός τις κατέβαινεν ἀπὸ ῾Ιερουσαλὴμ εἰς ῾Ιεριχώ, καὶ λῃσταῖς περιέπεσεν· οἳ καὶ ἐκδύσαντες αὐτὸν καὶ πληγὰς ἐπιθέντες ἀπῆλθον ἀφέντες ἡμιθανῆ τυγχάνοντα. κατὰ συγκυρίαν δὲ ἱερεύς τις κατέβαινεν ἐν τῇ ὁδῷ ἐκείνῃ, καὶ ἰδὼν αὐτὸν ἀντιπαρῆλθεν. ὁμοίως δὲ καὶ Λευΐτης γενόμενος κατὰ τὸν τόπον, ἐλθὼν καὶ ἰδὼν ἀντιπαρῆλθε. Σαμαρείτης δέ τις ὁδεύων ἦλθε κατ᾿ αὐτόν, καὶ ἰδὼν αὐτὸν ἐσπλαγχνίσθη, καὶ προσελθὼν κατέδησε τὰ τραύματα αὐτοῦ ἐπιχέων ἔλαιον καὶ οἶνον, ἐπιβιβάσας δὲ αὐτὸν ἐπὶ τὸ ἴδιον κτῆνος ἤγαγεν αὐτὸν εἰς πανδοχεῖον καὶ ἐπεμελήθη αὐτοῦ· καὶ ἐπὶ τὴν αὔριον ἐξελθών, ἐκβαλὼν δύο δηνάρια ἔδωκε τῷ πανδοχεῖ καὶ εἶπεν αὐτῷ· ἐπιμελήθητι αὐτοῦ, καὶ ὅτι ἂν προσδαπανήσῃς, ἐγὼ ἐν τῷ ἐπανέρχεσθαί με ἀποδώσω σοι. τίς οὖν τούτων τῶν τριῶν πλησίον δοκεῖ σοι γεγονέναι τοῦ ἐμπεσόντος εἰς τοὺς λῃστάς; ὁ δὲ εἶπεν· ὁ ποιήσας τὸ ἔλεος μετ᾿ αὐτοῦ. εἶπεν οὖν αὐτῷ ὁ ᾿Ιησοῦς· πορεύου καὶ σὺ ποίει ὁμοίως.

Suntem undeva aproape de Ierusalim, de vreme ce, după ce Iisus spune această pildă, va merge în Betania, la Maria și Marta.

Iisus are o „ședință de lucru” cu cei 72 de ucenici din cercul al doilea, care tocmai se întorseseră după ce colindaseră satele Iudeei ca să predice despre Împărăția lui Dumnezeu. Spune Luca (10, 23-24): Și întorcându-se spre ucenici, (i-a luat de-o parte și) le-a spus: fericiți ochii care văd lucrurile pe care le vedeți voi. Căci vă spun vouă: mulți profeți și regi au vrut să vadă lucrurile pe care le vedeți voi și nu le-au văzut și să audă lucrurile pe care le auziți voi și n-au auzit. /Καὶ στραφεὶς πρὸς τοὺς μαθητὰς κατ᾿ ἰδίαν εἶπε· μακάριοι οἱ ὀφθαλμοὶ οἱ βλέποντες ἃ βλέπετε. λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι πολλοὶ προφῆται καὶ βασιλεῖς ἠθέλησαν ἰδεῖν ἃ ὑμεῖς βλέπετε, καὶ οὐκ εἶδον, καὶ ἀκοῦσαι ἃ ἀκούετε, καὶ οὐκ ἤκουσαν.

Se pare, după cum curge textul, că de față era și un rabin, un om al Legii (nomikos/νομικός, de la nomos/νόμος, lege în greacă), probabil un predicator. Care se ridică de pe scaun și ia cuvântul, ceea ce ne face să credem că Iisus și ucenicii din cel de-al doilea cerc se aflau într-o casă.

Rabinul, căruia nu i se pomenește numele pentru că nu merită, trebuie că s-a simțit frustrat și curios în același timp. Despre ce lucruri să fie vorba ? Ce vedeau și auzeau ucenicii și nu vedeau și auzeau oamenii lui Dumnezeu: rabinii, preoții, teologii lui Iahve?

Iisus și ucenicii predicau, vorbeau despre Împărăția lui Dumnezeu și, desigur, despre viața etern-fericită din ea. Despre viața de apoi. De aceea rabinul nostru Îl întreabă pe Iisus ce să facă ca să se bucure de viață veșnică în lumea de dincolo. Simțea că lucrurile pe care ucenicii lui Iisus le vedeau și le auzeau în preajma Lui aveau legătură cu viața de după moarte.

Îl întreabă, așadar, deși e convins că știe deja răspunsul. Luca spune limpede: s-a ridicat ca să-L ispitească, zicând…. Să-L ispitească, adică să-L provoace. Și răspunsul pe care-l așteaptă rabinul este: respectarea strictă a Legii scrisă în cele cinci cărți ale lui Moise.

De altfel îi și răspunde lui Iisus cu două citate/porunci, una din Deuteronom: Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și cu toată puterea ta (Deuteronom 6,5) și una din Levitic: Să nu te răzbuni cu mâna ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19,18) / Trad. Biblia Sinodală.

Dar când Iisus îi răspunde: drept ai răspuns. Asta să faci și vei trăi, realizează, într-o secundă, că nu mai e atât de sigur că știe ce să facă ca să fie un drept în fața lui Dumnezeu. Pentru că numai drepții aveau parte de viața veșnică în sânul Lui. Și în suflet i se strecoară îndoiala: oare ce face și ce nu face bine ?

Evident, Îl iubea pe Dumnezeu ! Era de la sine înțeles ! Și asta era bine ! Putea fi socotit un drept ! Dar pe aproapele ? Că tot pomenise el însuși de porunca iubirii aproapelui. Și-a dat seama că nu știe dacă-și iubește sau nu aproapele pentru nu mai știe cine este aproapele. Și atunci, voind să se îndreptățească pe sine, adică să se convingă că este un drept, pentru că respectă și această poruncă, L-a întrebat, cam într-o doară, pe Iisus: cine este aproapele meu ?

Și Iisus a ales o parabolă care l-a făcut să înțeleagă că aroapele este oricine, chiar și cel mai umil om de pe pământ. Și nu întâmplător omul cel drept în fața lui Dumnezeu din poveste, omul care sigur va trăi veșnic în Împărăția lui Dumnezeu, este un samaritean: Iisus tocmai trecuse prin Samaria și nu fusese primit într-un sat fiindcă era evreu !

De ce samariteanul ? Pentru că el singur n-a stat pe gânduri și și-a ajutat seamănul neajutorat… mai mult viu decât mort !. I-a salvat viața.

Lecția dată de Iisus arată că drept în fața lui Dumnezeu este doar acela care ajută, care sare în ajutor, care face binele, care salvează pe cineva indiferent cine și de unde este, nu cel/cei care cunosc poruncile din Lege, dar nu e aplică.

Nici preotul, nici levitul, oamenii Templului și ai lui Dumnezeu, nu s-au dovedit drepți în fața Lui, pentru că n-au simțit pornirea firească, omenească de a ajuta un neajutorat.

Iisus lămurește, de fapt, o temă despre care se discuta mult în vremea Lui în cercurile teologice: pentru un evreu aproapele nu era decât un alt evreu sau un convertit la iudaism sau un străin care locuia în aceeași casă cu evrei. Se pare că oamenii Legii dezbăteau mult tema: pe cine trebuie să iubesc și pe cine nu, ca evreu.

O lămurește, făcându-l să înțeleagă pe acest rabin – aproape îngrozit că nu mai știe cum să fie un drept – că va fi un drept doar atunci când va ajuta… pe oricine în nevoie, indiferent cine este, de unde este, ce face și de ce religie este. Un cunoscut sau un necunoscut !

Și îl face să înțeleagă, poate în ultimul ceas, ceea ce un samarinean, un păgânizat, un spurcat, un purtător de miasmă – așa cum îi considerau evreii pe samariteni – știa din instinct: firea omului este să ajute, să salveze.

Și samariteanul nu era nici preot, nici levit, ci, probabil, un simplu și modest negustor care-și căra marfa, singur, cu catârii sau cu asinii… pe drumul de 27 de kilometri care lega Ierusalimul de Ierihon, unul din cele mai periculoase drumuri ale Palestinei, așa cum o spune și Flavius Josephus în Războiul Iudaic (4,8,3).

Și o ultimă lămurire: o zi de ședere la han costa a XII-a parte dintr-un dinar roman !

Iar finalul parabolei: du-te și fă și tu la fel, adică iubește-L pe Dumnezeu, iubindu-ți aproapele și fii om, este, de fapt, răspunsul la întrebarea cum să moștenesc viața veșnică.

Iisus nu-i spune să cerceteze și mai adânc Legea, să studieze și mai mult poruncile și să le dezbată cu ceilalți rabini în sinagogă, cum se obișnuia. Îi spune doar: fii om, om însemnând ființa creată de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui.

Lecția subtilă a parabolei ? Destinul, menirea, scopul vieții omului este a-i ajuta pe ceilalți.

Bunul samaritean… în artă:

Le bon Samaritain; vitraliu de la Catedrale din Chartes, Musée du Louvre, Paris

Le bon Samaritain; VINCENT VAN GOGH, 1890, Muzeul Kröller-Müller, Otterlo, Olanda

Le bon Samaritain; Eugène DELACROIX; 1849; colecție particulară

Le bon Samaritain, Aimé Morot (1850- 1913), Petit Palais, Paris

Le bon Samaritain; Lucas GIORDANO; 1685, Musée des Beaux-Arts, Rouen

Le bon Samaritain; Jacopo BASSANO; 1550-1570, National Gallery, Londra

BUNUL SAMARITEAN 14 The Good Samaritan, Ferdinand Hodler, 1885, Kunsthaus Zürich, Elveția

The Good Samaritan, George Frederic Watts (1817–1904), Manchester Art Gallery

Le bon Samaritain, Léon Bonnat (1833 –1922), musée Bonnat-Helleu, Bayonne

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

PARABOLELE LUI IISUS (XLII) – BOGATUL FĂRĂ NUME ȘI SĂRACUL LAZĂR

03 viernes Nov 2017

Posted by Zenaida Luca-Hac in ANTROPOLOGIA

≈ Deja un comentario

Etiquetas

ajutor, biserică, bogat, credință, Dumnezeu, Evanghelie, Iisus Hristos, Luca, Osiris, parabolă, religie, sărac

Neajutoratul Lazăr ? Sau „cel pe care Dumnezeul îl ajută” ?

În această duminică, 5 noiembrie, la liturghie se citește un fragment din evanghelia după Luca (16, 19-31): parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr. Lecția ei ? Lipsa urii aduce preaplinul iubirii !

Iată textul:

Luca 16, 19-31: Era un om bogat care se îmbrăca în purpură și în in, din cel mai fin, veselindu-se și petrecând în fiecare zi în ospețe strălucite. Era și un sărac, pe numele lui Lazăr, care zăcea în fața porții (casei) celei mari a bogatului, plin de răni care supurau, dorindu-și să se sature cu bucățile căzute de la masa bogatului. Până și câinii veneau să-i lingă rănile. S-a întâmplat să moară săracul și să fie purtat de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. Și în iad fiind, în chinuri, ridicându-și ochii, îl vede pe Avraam de departe și pe Lazăr în sânul lui. Și strigând a zis bogatul: Părinte Avraame, îndură-te de mine și trimite-l pe Lazăr șă-și înmoaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci tare mă chinuiesc în focul ăsta. Și i-a zis Avraam: fiule, adu-ți aminte că tu ți-ai primit în viață cele bune ale tale și Lazăr, de asemenea, le-a primit pe cele rele. Acum și aici el se mângâie, iar tu suferi și te chinuiești. Și, peste toate, între noi și voi stă neclintit un hău mare, așa că cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată și nici cei de acolo să nu poată străbate până la noi. Dar a mai spus bogatul: te rog, dar, pe tine, părinte, să-l trimiți pe Lazăr la casa tatălui meu, căci mai am cinci frați și să le dea Lazăr mărturie (despre cum e în iad) ca să nu vină și ei aici în acest loc de chin. Și îi spune Avraam: îl au pe Moise și pe profeți, să asculte de ei. Dar bogatul a răspuns: nu, părinte Avraame, doar dacă vine cineva din morți la ei, se vor căi. Și i-a răspuns Avraam: dacă de Moise și de profeți n-au ascultat, nici de va învia cineva din morți nu vor crede.

LAZĂR 9

Luca 16, 19-31:῎Ανθρωπος δέ τις ἦν πλούσιος, καὶ ἐνεδιδύσκετο πορφύραν καὶ βύσσον εὐφραινόμενος καθ᾿ ἡμέραν λαμπρῶς. πτωχὸς δέ τις ἦν ὀνόματι Λάζαρος, ὃς ἐβέβλητο πρὸς τὸν πυλῶνα αὐτοῦ ἡλκωμένος καὶ ἐπιθυμῶν χορτασθῆναι ἀπὸ τῶν ψιχίων τῶν πιπτόντων ἀπὸ τῆς τραπέζης τοῦ πλουσίου· ἀλλὰ καὶ οἱ κύνες ἐρχόμενοι ἀπέλειχον τὰ ἕλκη αὐτοῦ. ἐγένετο δὲ ἀποθανεῖν τὸν πτωχὸν καὶ ἀπενεχθῆναι αὐτὸν ὑπὸ τῶν ἀγγέλων εἰς τὸν κόλπον ᾿Αβραάμ· ἀπέθανε δὲ καὶ ὁ πλούσιος καὶ ἐτάφη. καὶ ἐν τῷ ᾅδῃ ἐπάρας τοὺς ὀφθαλμοὺς αὐτοῦ, ὑπάρχων ἐν βασάνοις, ὁρᾷ τὸν ᾿Αβραὰμ ἀπὸ μακρόθεν καὶ Λάζαρον ἐν τοῖς κόλποις αὐτοῦ. καὶ αὐτὸς φωνήσας εἶπε· πάτερ ᾿Αβραάμ, ἐλέησόν με καὶ πέμψον Λάζαρον ἵνα βάψῃ τὸ ἄκρον τοῦ δακτύλου αὐτοῦ ὕδατος καὶ καταψύξῃ τὴν γλῶσσάν μου, ὅτι ὀδυνῶμαι ἐν τῇ φλογὶ ταύτῃ. εἶπε δὲ ᾿Αβραάμ· τέκνον, μνήσθητι ὅτι ἀπέλαβες σὺ τὰ ἀγαθά σου ἐν τῇ ζωῇ σου, καὶ Λάζαρος ὁμοίως τὰ κακά· νῦν δὲ ὧδε παρακαλεῖται, σὺ δὲ ὀδυνᾶσαι· καὶ ἐπὶ πᾶσι τούτοις μεταξὺ ἡμῶν καὶ ὑμῶν χάσμα μέγα ἐστήρικται, ὅπως οἱ θέλοντες διαβῆναι ἔνθεν πρὸς ὑμᾶς μὴ δύνωνται, μηδὲ οἱ ἐκεῖθεν πρὸς ἡμᾶς διαπερῶσιν. εἶπε δέ· ἐρωτῶ οὖν σε, πάτερ, ἵνα πέμψῃς αὐτὸν εἰς τὸν οἶκον τοῦ πατρός μου· ἔχω γὰρ πέντε ἀδελφούς· ὅπως διαμαρτύρηται αὐτοῖς, ἵνα μὴ καὶ αὐτοὶ ἔλθωσιν εἰς τὸν τόπον τοῦτον τῆς βασάνου. λέγει αὐτῷ ᾿Αβραάμ· ἔχουσι Μωϋσέα καὶ τοὺς προφήτας· ἀκουσάτωσαν αὐτῶν. ὁ δὲ εἶπεν· οὐχί, πάτερ ᾿Αβραάμ, ἀλλ᾿ ἐάν τις ἀπὸ νεκρῶν πορευθῇ πρὸς αὐτούς, μετανοήσουσιν. εἶπε δὲ αὐτῷ· εἰ Μωϋσέως καὶ τῶν προφητῶν οὐκ ἀκούουσιν, οὐδὲ ἐάν τις ἐκ νεκρῶν ἀναστῇ πεισθήσονται.

LAZAR 4

De altfel, iubirea, iertarea și îndurarea lui Dumnezeu sunt temele principale ale Evangheliei după Luca, numită, de aceea, și Evanghelia îndurării.

Pretutindeni pe unde poposește Iisus, îl așteaptă mulțimi. Și El le spune pilde, învățându-i că drepții, cei care vor putea intra în Împărăția cerească, sunt cei iubitori și iertători, și, mai ales, cei ce-și ajută apropele.

Și îi mai învață că neajutorații au totuși un ajutor, pe Dumnezeu, chiar dacă acest ajutor se arată, uneori, doar în lumea de dincolo. Nu întâmplător numele săracului este Lazăr: Lazaros/Λάζαρος este pronunția grecească a lui Eliezer (אֶלְעָזָר) care înseamnă „Dumnezeu ajută” – el (אֵל), Dumnezeu, și azar (עָזַר), a ajuta.

În timp ce numele bogatului nici nu contează.

LAZĂR 8

În această parabolă sunt topite multe învățături din literatura sapiențială egipteană și, mai ales, povestea despre călătoria lui Si-osiris și a tatălui său Setme Chamois în lumea de dincolo care se încheie astfel: „Cel care a fost bun pe pământ va fi binecuvântat în împărăția morților, iar cel care a fost rău pe pământ va suferi în împărăția morților” (Joachim Jeremias, Parabolele lui Iisus, pag. 223).

Iisus s-a folosit de această poveste, pe care o aduseseră în Palestina, poate în urmă cu vreo 200 de ani, evreii din Alexandria, pentru că era foarte cunoscută.

Cuvântul cheie este aici sânul lui Avraam. În greacă kolpos/ κόλπος este sânul plin de iubire al mamei. Dar aici devine pieptul/ sânul plin de iubire al tatălui, brațele tatălui care-și îmbrățișează fiul iubit. Sânul lui Avraam apare în loc de tronul lui Osiris, cum era în povestea egipteană, pentru că Avraam era părintele poporului ereu, strămoșul prin excelență și, la modul simbolic, chiar imaginea lui Dumnezeu.

Dincolo de lecția pe care o dă această povestire populară din Egipt – lipsa generozității, care este un păcat de moarte în teologia egipteană – Iisus nu dorește altceva decât să arate că și cel mai umil și mai disperat neajutorat… va fi ajutat, fie și doar în lumea de dincolo, și că-și va petrece eternitatea scăldat în iubire părintească.

LAZAR 5

Nu știm de ce Lazăr – „cel pe care Dumnezeul îl ajută” – a ajuns să cerșesească, plin de ulcerații, la poarta vilei bogatului (mantia de lână purpurie, cămașa de in egiptean fin și foarte scump și poarta cea mare sugerează o stare aproape regească). Așa cum nu știm de ce Dumnezeu a îngăduit ca Iov să fie încercat atât de cumplit. Dar știm că acest Lazăr, ca și Iov, nu cârtea împotriva Domnului, așteptând ca un pios, cu răbdare, cuminte, știind că ajutorul avea să vină.

Mai știm că Lazăr nu-l ura pe bogat (și faptul că acesta n-are nume sugereză că nu merita, prin nimic, să fie ținut minte) ci tânjea doar să se sature cu bucățile pe care, probabil, le aruncau pe jos mesenii pentru că nu erau bune.

Nu-l ura pe bogat nici pentru că era bogat și se desfăta cu toate deliciile din lume și nici pentru că acesta nu-i dădea de pomană.

Și tocmai această lipsă a urii, vrea să spună Iisus cu această parabolă, i-a adus lui Lazăr iubirea eternă la sânul etern-iubitor al Părintelui.

LAZĂR 7

Iată câteva fragmente din literatura sapiențială egipteană, recognoscibile în parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr:

Nimeni nu se întoarce de acolo (din lumea de dincolo –n.n.)
Ca să ne povestească cum o duc ei,
Ca să ne spună de ce au nevoie ei,
Ca să liniștească inimile noastre.
Până când noi înșine nu mergem spre locul în care ei s-au dus… (…)

Ia seama, nimeni nu-și poate lua avuția cu el !
Ia seama, niciunul din oamenii care au plecat dintre noi nu poate veni înapoi.

Cât de liniștit este răposatul întru dreptate !
Destinul lui bun s-a împlinit !
(Cântecul Harpistului)

Cel ce are stomacul gol va fi un acuzator al tău (…)
Și bunurile unui om trebuie să aparțină și altuia (în nevoie).

(Învățătura lui Ptah- Hotep)

Nu mânca pâine dacă altul suferă de lipsă și dacă tu nu îi întinzi mâna ta cu pâine. Unul este bogat, în vreme ce altul este sărac.
(Înțelepciunea lui Ani)

Zeul e mulțumit când cel sărman află săturare, de față cu el.
Dacă vreun lucru ajunge în posesiunea ta, dă o parte din el zeului, adică dă o parte celor sărmani. (…)
Zeul îngăduie să dobândești bogăția, spre a face cu ea bine.
Cel ce dă de mâncare omului sărman, zeul îl primește în nemărginita lui milostivire.
De un dar de hrană sunt mulțumiți atât zeul cât și cel care îl primește.
Cel căruia îi place să dăruiască hrană, o găsește totdeauna dinaintea lui. (…)
Pentru omul răbdător în suferință, soarta fericită îi va sosi drept răsplată (a răbdării sale)
(Învățăturile papirusului Insinger)

Fragmente în traducerea lui Constantin Daniel din Gândirea egipteană antică, ed. Herald, 2008.

LAZĂR 6

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR ZENAIDA ANAMARIA LUCA

ghemulariadnei

~ Site-ul care îți arată ieșirea din Labirint

Archivos de etiqueta: Dumnezeu

ETIMOLOGII II – RELIGIA – UN PERPETUU EXERCIȚIU DE PIETATE

DE LA PESAH LA PAŞTE (II) – PAŞTELE LUI IISUS

DE LA PESAH LA PAŞTE (I) – PAŞTELE LUI MOISE

PARABOLELE LUI IISUS (L) – IISUS HRISTOS – DUMNEZEUL REFUGIAT

PARABOLELE LUI IISUS (XLXI) – IISUS REGE AL ISRAELULUI ȘI MÂNTUITORUL LUMII

PARABOLELE LUI IISUS (XLVIII) – DEZMOȘTENIȚII, COMESENII LUI DUMNEZEU

PARABOLELE LUI IISUS (XLVII) – FEMEIA CARE NU PUTEA PRIVI CERUL

PARABOLELE LUI IISUS (XLIV) – DUMNEZEUL ASCET

PARABOLELE LUI IISUS (XLIII) – RABINUL CEL DREPT ȘI BUNUL SAMARITEAN

PARABOLELE LUI IISUS (XLII) – BOGATUL FĂRĂ NUME ȘI SĂRACUL LAZĂR

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto:

Comparte esto: