Ulisse Sartini, L΄Ultima cena, Basilica di Santa Maria delle Grazie,  Sacrestia del Bramante, Milano

I. Cum a devenit Pesah-ul Paște ?
Ultima cină și euharistia. Legea cea nouă a iubirii.

Iisus a făcut Pesah-ul/Paștele cu ucenicii Săi cu o zi mai devreme, joi și nu vineri. Într-o joi, pe 6 aprilie a anului 30, a luat ultima cină de pesah cu ei, cină pe care teologii greci au numit-o mai târziu Cina cea de taină.

În mod normal cina de pesah ar fi trebuit să fie vineri, după apusul soarelui, când începea sărbătoarea, după ce toată ziua, la Templu, se jertfiseră mii de miei. În acel an, pesah-ul cădea de șabat, sâmbăta, pe 7/8 aprilie și ajunul se considera de joi de la apusul soarelui până vineri la apusul soarelui (6/7 aprilie) dat fiind că ziua începea și începe și azi, pentru evrei, la apus și se termină la apus. Ziua lor este lunară, nu solară !

De ce joi ? Pentru că vineri, în ajun, 7 aprilie, marea jertfă la Ierusalim avea să fie El însuși ! Și crucea poate fi socotită tot un instrument al jertfirii !

Iisus a dorit ca jertfa Sa să pună capăt tuturor jertfelor de sânge, tăierii mieilor, odată pentru totdeauna, și a dorit ca Pesah-ul să nu mai fie o comemorare a trecerii din Egipt în Canaan, ci o trecere în … Împărăția lui Dumnezeu ! O trecere a oamenilor la o nouă condiție, cea de ființe iubitoare și nu obediente. Și o trecere de la Legea supunerii la Legea iubirii !

Să nu mai fie o sărbătoare a mulțumirii pentru Dumnezeu care-i „sare” pe evrei de la pedepse și care-i ocrotește de Distrugător/ Pierzător, ci o sărbătoare a mulțumirii pentru Dumnezeul atotiubitor, care nu are motive să pedepsească sau să se mânie.

Și, de aceea, la această ultimă cină, Iisus i-a învățat, i-a inițiat pe cei 11 ucenici (cel de-al 12-lea avea să-L trădeze) în taina… fraternizării și a iubirii de celălalt… singura cale spre lumea perfectă a lui Dumnezeu.

Leonardo da Vinci – Cina cea de taină/Ultima cină (1495-1498), Milano, Santa Maria delle Grazie

Iată mărturiile celor patru evangheliști:

Marcu: Pesah-ul/Paștele și Azimile erau peste două zile… Și în prima zi a Azimilor, când se jertfește pesah-ul/paștele (…) stând ei la masă și mâncând, Iisus a luat o pâine și mulțumind (rostind rugăciunea de mulțumire) a frânt-o, le-a dat-o lor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând potirul și mulțumind (rostind rugăciunea de mulțumire) le-a dat lor și au băut toți din el. Și le-a spus: acesta este sângele Meu, sângele Legii celei noi, care pentru mulți se varsă. Amin vă spun vouă, că nu voi mai bea din rodul viei până în ziua în care am să-l beau, nou, în Împărăția lui Dumnezeu. (Marcu 14)/ΗΝ δὲ τὸ πάσχα καὶ τὰ ἄζυμα μετὰ δύο ἡμέρας. (…) Καὶ τῇ πρώτῃ ἡμέρᾳ τῶν ἀζύμων, ὅτε τὸ πάσχα ἔθυον (…) Καὶ ἐσθιόντων αὐτῶν λαβὼν ὁ ᾿Ιησοῦς ἄρτον εὐλογήσας ἔκλασε καὶ ἔδωκεν αὐτοῖς καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου. καὶ λαβὼν τὸ ποτήριον εὐχαριστήσας ἔδωκεν αὐτοῖς, καὶ ἔπιον ἐξ αὐτοῦ πάντες. καὶ εἶπεν αὐτοῖς· τοῦτό ἐστι τὸ αἷμά μου τὸ τῆς καινῆς διαθήκης τὸ περὶ πολλῶν ἐκχυνόμενον. ἀμὴν λέγω ὑμῖν ὅτι οὐκέτι οὐ μὴ πίω ἐκ τοῦ γεννήματος τῆς ἀμπέλου ἕως τῆς ἡμέρας ἐκείνης ὅταν αὐτὸ πίνω καινὸν ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ.

Matei, al cărui model a fost Marcu: În prima zi a Azimilor (a Pesah-ului, când se tăiau mieii la Templu și, după apus, se mâncau la cina de Pesah–n.n.)… stând ei la masă și mâncând, Iisus a luat pâinea și mulțumind, a frânt-o, le-a dat-o ucenicilor și a zis: luați, mâncați, acesta este trupul Meu. Și luând potirul și mulțumind, le-a dat lor, zicând: beți din el toți, pentru că acesta (vinul-n.n.) este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor. Vă spun vouă că n-o să mai beau din rodul viei până în ziua în care-l voi bea cu voi, nou, în Împărăția Tatălui Meu./Τῇ δὲ πρώτῃ τῶν ἀζύμων (…)᾿Εσθιόντων δὲ αὐτῶν λαβὼν ὁ ᾿Ιησοῦς τὸν ἄρτον καὶ εὐχαριστήσας ἔκλασε καὶ ἐδίδου τοῖς μαθηταῖς καὶ εἶπε· λάβετε φάγετε· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου·  καὶ λαβὼν τὸ ποτήριον καὶ εὐχαριστήσας ἔδωκεν αὐτοῖς λέγων· πίετε ἐξ αὐτοῦ πάντες·  τοῦτο γάρ ἐστι τὸ αἷμά μου τὸ τῆς καινῆς διαθήκης τὸ περὶ πολλῶν ἐκχυνόμενον εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν. λέγω δὲ ὑμῖν ὅτι οὐ μὴ πίω ἀπ᾿ ἄρτι ἐκ τούτου τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου ἕως τῆς ἡμέρας ἐκείνης ὅταν αὐτὸ πίνω μεθ᾿ ὑμῶν καινὸν ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ πατρός μου. (Matei 26).

Giotto, Ultima cină (1303-135), Cappella-Scrovegni, Padova

Luca: Se apropia sărbătoarea Azimilor, cea numită Pesah/Paște. (…) A venit și ziua Azimilor, în care se jertfește pesah-ul/paștele (mielul de Pesah-n.n.)… și șezând cu ei la masă Iisus le-a zis: cu dor mult am dorit să mănânc acest pesah/paște cu voi înainte de patimi. Și vă spun vouă că nu voi mai mânca pesah/paște până ce nu se va fi împlinit/decât în Împărăția lui Dumnezeu. Și primind potirul și mulțumind, a zis: luați-l și-l împărțiți între voi. Și vă spun că nu voi mai bea din rodul viei până ce nu va veni Împărăția lui Dumnezeu. Și luând o pâine și mulțumind, a frânt-o și le-a dat-o lor zicând: acesta este trupul Meu care pentru voi se dă (jertfă). Faceți aceasta în amintirea Mea. La fel (luând) și potirul după ce au cinat, a zis: acest potir (vin-n.n.) este Legea cea nouă (pecetluită) cu/în sângele Meu, care pentru voi se varsă. /ΗΓΓΙΖΕ δὲ ἡ ἑορτὴ τῶν ἀζύμων ἡ λεγομένη πάσχα. ῏Ηλθε δὲ ἡ ἡμέρα τῶν ἀζύμων, ἐν ᾗ ἔδει θύεσθαι τὸ πάσχα (…) ἐπιθυμίᾳ ἐπεθύμησα τοῦτο τὸ πάσχα φαγεῖν μεθ᾿ ὑμῶν πρὸ τοῦ με παθεῖν·  λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐκέτι οὐ μὴ φάγω ἐξ αὐτοῦ ἕως ὅτου πληρωθῇ ἐν τῇ βασιλείᾳ τοῦ Θεοῦ. καὶ δεξάμενος τὸ ποτήριον εὐχαριστήσας εἶπε· λάβετε τοῦτο καὶ διαμερίσατε ἑαυτοῖς·  λέγω γὰρ ὑμῖν ὅτι οὐ μὴ πίω ἀπὸ τοῦ γενήματος τῆς ἀμπέλου ἕως ὅτου ἡ βασιλεία τοῦ Θεοῦ ἔλθῃ. καὶ λαβὼν ἄρτον εὐχαριστήσας ἔκλασε καὶ ἔδωκεν αὐτοῖς λέγων· τοῦτό ἐστι τὸ σῶμά μου τὸ ὑπὲρ ὑμῶν διδόμενον· τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὡσαύτως καὶ τὸ ποτήριον μετὰ τὸ δειπνῆσαι λέγων· τοῦτο τὸ ποτήριον ἡ καινὴ διαθήκη ἐν τῷ αἵματί μου, τὸ ὑπὲρ ὑμῶν ἐκχυνόμενον. (Luca 22)

Ioan:  Înainte de sărbătoarea Pesah-ului/Paștelui, știind Iisus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai Lui din lume, i-a iubit până la sfârșit. (Și le-a spus): Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții, așa cum Eu v-am iubit pe voi. Să vă iubiți unii pe alții ! Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă aveți dragoste unii față de ceilalți./ ΠΡΟ δὲ τῆς ἑορτῆς τοῦ πάσχα εἰδὼς ὁ ᾿Ιησοῦς ὅτι ἐλήλυθεν αὐτοῦ ἡ ὥρα ἵνα μεταβῇ ἐκ τοῦ κόσμου τούτου πρὸς τὸν πατέρα, ἀγαπήσας τοὺς ἰδίους τοὺς ἐν τῷ κόσμῳ, εἰς τέλος ἠγάπησεν αὐτούς. ἐντολὴν καινὴν δίδωμι ὑμῖν ἵνα ἀγαπᾶτε ἀλλήλους, καθὼς ἠγάπησα ὑμᾶς ἵνα καὶ ὑμεῖς ἀγαπᾶτε ἀλλήλους. ἐν τούτῳ γνώσονται πάντες ὅτι ἐμοὶ μαθηταί ἐστε, ἐὰν ἀγάπην ἔχητε ἐν ἀλλήλοις.  (Ioan, 13)

Și iată ce scrie Pavel în prima sa scrisoare către locuitorii Corintului: Ce am eu primit de la Domnul v-am lăsat şi vouă mai departe: că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost trădat, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a zis: luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu, trup care pentru voi se frânge; așa să faceţi întru amintirea Mea. La fel (a luat) şi potirul, după ce a cinat, zicând: acest potir este noua Lege (pecetluită) cu/în sângele Meu; așa să faceţi oridecâte ori veţi bea, întru amintirea Mea. Așadar, oridecâte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea potirul (vinul-n.n.) acesta, moartea Domnului o tot vestiți și o tot mărturisiți, până când va veni El (din nou-n.n.). Și cine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului, cu nevrednicie, vinovat va fi faţă de trupul şi de sângele Domnului. Să se încerce și să se socotească omul pe sine și să vadă dacă, cu adevărat, e vrednic, şi numai după aceea să mănânce din pâine şi să bea din potir. Pentru că, cel ce mănâncă şi bea fără să fie vrednic, osânda şi-o mănâncă şi şi-o bea, pentru a nu fi înțeles că (pâinea și potirul/vinul sunt) trupul Domnului./ἐγὼ γὰρ παρέλαβον ἀπὸ τοῦ Κυρίου ὃ καὶ παρέδωκα ὑμῖν, ὅτι ὁ Κύριος ᾿Ιησοῦς, ἐν τῇ νυκτί ᾗ παρεδίδοτο, ἔλαβεν ἄρτον καὶ, εὐχαριστήσας, ἔκλασε καὶ εἶπε·  λάβετε φάγετε· τοῦτό μού ἐστι τὸ σῶμα τὸ ὑπὲρ ὑμῶν κλώμενον· τοῦτο ποιεῖτε εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὡσαύτως καὶ τὸ ποτήριον μετὰ τὸ δειπνῆσαι λέγων· τοῦτο τὸ ποτήριον ἡ καινὴ διαθήκη ἐστὶν ἐν τῷ ἐμῷ αἵματι· τοῦτο ποιεῖτε, ὁσάκις ἂν πίνητε, εἰς τὴν ἐμὴν ἀνάμνησιν. ὁσάκις γὰρ ἂν ἐσθίητε τὸν ἄρτον τοῦτον καὶ τὸ ποτήριον τοῦτο πίνητε, τὸν θάνατον τοῦ Κυρίου καταγγέλλετε, ἄχρις οὗ ἂν ἔλθῃ. ὥστε ὃς ἂν ἐσθίῃ τὸν ἄρτον τοῦτον ἢ πίνῃ τὸ ποτήριον τοῦ Κυρίου ἀναξίως, ἔνοχος ἔσται τοῦ σώματος καὶ αἵματος τοῦ Κυρίου. δοκιμαζέτω δὲ ἄνθρωπος ἑαυτόν, καὶ οὕτως ἐκ τοῦ ἄρτου ἐσθιέτω καὶ ἐκ τοῦ ποτηρίου πινέτω· ὁ γὰρ ἐσθίων καὶ πίνων ἀναξίως, κρῖμα ἑαυτῷ ἐσθίει καὶ πίνει, μὴ διακρίνων τὸ σῶμα τοῦ Κυρίου. (Pavel, I Corinteni, 11, 23-29).

Iar mărturia lui Pavel este și cea mai veche, ceva mai veche decât cea a evangheliștilor.

Iisus a transformat Pesah-ul în Paște la această ultimă cină cu cei doisprezece ucenici. Atunci a încercat să-i învețe să fie iubitori, nu temători. Să-i mulțumească lui Dumnezeu-Tatăl pentru darul neprețuit al vieții, și nu lui Dumnezeu-Stăpânul, așa cum îi învățase Moise (a se vedea în Exod 12, 26-27 unde pesah-ul e numit muncă, lucrare de serv pentru stăpânul lui: avoda/עֲבֹדָה;în ebraică avoda înseamnă muncă sau robie, iar eved/עֶבֶד este robul, servul).

Arătându-le că singura jertfă pe care o așteaptă Dumnezeu de la fiii Lui este inima lor aprinsă de iubire, și nu mielul imolat de Pesah/Paște.

Și a făcut din această ultimă cină un ospăț… de inițiere, de vreme ce pregătea o inițiere a ucenicilor ce aveau să răspândească în toată lumea noua religie a iubirii ! Legea cea nouă !

Un ospăț de inițiere este un rit străvechi prin care un Maestru se leagă pentru totdeauna de discipolii cărora le împărtășește cunoașterea sa. Un ospăț, de altfel, este, în sine, un act de comuniune, de împărtășire a unora de ceilalți. Dar, mai ales, de împărtășire a Maestrului ucenicilor săi sau, altfel spus, de împărtășire a ucenicilor de Maestrul lor !

Simbolic, pâinea și vinul pe care le împarte Iisus viitorilor săi apostoli din Primul Cerc, sunt El Însuși !

Iar frângerea și împărțirea rituală a pâinii tuturor comesenilor a devenit primul rit creștin, cel pe care se va întemeia liturghia creștină și care se va numi euharistie, adică mulțumire.

Ultima cină a lui Iisus cu viitorii apostoli avea să devină… liturghia creștină.

Primii creștini se adunau, la început, în fiecare zi, și apoi, în fiecare sâmbătă seara (și mai târziu, duminica, ziua în care mironosițele au aflat că Iisus înviase), în amintirea Cinei celei de Taină. Rosteau rugăciunea de mulțumire înainte de „frângerea pâinii”, rugăciune care începea cu cuvintele: „Tatăl nostru, Ție îți mulțumim” (Εὐχαριστοῦμέν σοι, πάτερ ἡμῶν).

De unde… euharistia ! Etimologic vorbind, euharistie și verbul euharisto (ευχαριστώ), a mulțumi, vin din adjectivul euharistos(ευχάριστος) care, în greaca apostolică, însemna mai ales „recunoscător”.

Această rugăciune de mulțumire și laudă (numită de evrei binecuvântare) către Dumnezeu Atotdătătorul, pe care o spune Iisus înainte de a împărți pâinea și vinul, este, de fapt, rugăciunea pe care o rostește, într-o familie de evrei, numai tatăl sau bărbatul casei, la masa de Șabat, când sfințește vinul (rostește kiduș-ul, rugăciunea de sfințire a vinului) și binecuvântează pâinea: Binecuvântat fii Tu, Iahve, Dumnezeul nostru, Regele lumii, care faci ca pământul să ne dea pâine…”.

Când Iisus rupe pâinea (de fapt, o azimă/lipie) în bucăți (o frânge au spus primii traducătorii ai Bibliei în românește și așa a rămas) și o împarte comesenilor, El face un gest ritual, cel pe care-l face într-o familie din Orientul Mijlociu tatăl sau fiul cel mare, dacă lipsește tatăl, care împarte pâinea și mâncarea la masă.

Frângând pâinea și împărțind-o, Iisus le arată și ucenicilor că sunt o familie, familia lui Iisus și familia lui Dumnezeu !

La fel făceau și tovarășii de călătorie care mâncau împreună; rupeau lipia sau azima și o împărțeau. Și ei formau o familie și se simțeau solidari și legăturile lor erau tot atât de puternice ca și cele ale rudelor de sânge, dacă nu chiar mai puternice !

Sfânt potir din secolul al VI-lea descoperit în Antiohia: Iisus bucurându-se de rodul viței-de-vie. Metropolitan Museum of Art, New York

II. Legămintele lui Dumnezeu cu fiii lui Israel. Legământul cu Avraam și legământul cu Moise. Legământul lui Iisus.

Iisus (numit și Hristos, care, în greacă, înseamnă Unsul și-l traduce pe Mașiah/Mesia) le spune discipolilor săi, care aveau să întemeize un popor nou, universal, poporul creștin, că le lasă moștenire (în greacă diathiki/διαθήκη înseamnă testament) o lege nouă, a iubirii.

Evreii aveau o Lege (legile date lui Moise pe muntele Sinai) și Dumnezeu-Iahve făcuse cu ei mai multe așa-numite alianțe sau legăminte, de la Noe până la Moise. De ce era nevoie de o nouă alianță/un nou legământ și de reforma codului de legi ?

Pentru că venise vremea ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum e în realitate, atotiubitor, Tată și nu Stăpân ! Și nu numai evreii, ci prin ei, întreaga omenire !

Un Dumnezeu care nu face alianțe, contracte, pacte, acorduri de prietenie și de solidaritate, care nu se angajează printr-un contract să fie Dumnezeu. Dumnezeu pentru un popor de la care cere supunere totală, sclavie mentală și adorare.

Iisus îl face acum cunoscut pe Dumnezeul iubitor, nu răsplătitor/pedepsitor, pe Tatăl omenirii care-și trimite Fiul ca să dea de veste că-și va deschide lumea perfectă. Un Fiu care ar fi trebuit să fie ultima jertfă, pentru că El nu cere jertfe.

Iahve este Dumnezeul care a experimentat nașterea unui nou popor, cel israelit, mai întâi prin Avraam și apoi prin Moise.

Cu ei a „semnat”, a făcut câte un legământ, un contract, un pact de alianță prin care se angaja să-i înmulțească pe evrei, să-i apere și să le pedepsească dușmanii, evreii fiind… avramizii, urmașii lui Avraam, cel care a coborât din Ur și… a trecut Iordanul cu mica sa familie ca să se așeze în Canaan.

Evreii, un popor al trecerii… de vreme ce s-au numit ei înșiși „cei care au trecut”. În ebraică evreu/ivri- עִבְרִי este „cel care a trecut” – avar/עָבַר, a trece.

Și un popor al Legământului/Alianței, de vreme ce s-au numit „fiii Legământului”: bnei ha-brit/ הברית בני. 

Legământul, în ebraică brit/בְּרִית, este un cuvânt foarte interesant. Brit este contractul, pactul, acordul, înțelegerea între două părți, de regulă între doi bărbați, care „se leagă să…”, își jură să fie aliați, prieteni, solidari unul cu celălalt și să se ajute la nevoie. Brit/בְּרִית vine din verbul bara/ בָּרָה care înseamnă „a mânca împreună cu cineva la un ospăț sacru al prieteniei, al însoțirii, al întovărășirii. Și nu întâmplător, de vreme ce este un denominativ al lui bar/ בָּר, boabe, cereale. Și, în același timp, brit este rudă cu barar/בָּרַר, a tăia, a despica în două, a separa, de unde: a selecta, a alege, a lege curatul de necurat și a da la o parte mizeria, impuritatea, de unde: a curăța, a purifica.

Un legământ, un contract de alianță/solidaritate/comuniune se făcea întotdeauna însoțit de un ritual. Se sacrifica un animal din turmă – un berbec, un țap sau un juncan (bou sau tăuraș), se tăia pe lung în două jumătăți și părțile/cei doi bărbați treceau printre ele, jurându-și unul altuia credință pe sângele lui vărsat. Dacă vreunul din ei avea să-și încalce legământul, avea să piară ca animalul înjunghiat și sângele lui avea să se verse întocmai ca sângele victimei. De aceea sângele era o garanție a ținerii jurământului. El pecetluia legământul/contractul de solidaritate și de comuniune dintre ei.

Cei doi parteneri frigeau și mâncau carnea animalului într-un ospăț/banchet ritual la care trebuie că participau și bărbații din familie și prietenii. Era un banchet al prieteniei și al comuniunii.

Iată cum se descrie în Geneză, capitolul 15, pactul lui Iahve cu Avraam. Iahve care spune despre sine:

Eu sunt Dumnezeu-Iahve care te-a scos din Ur.
Ani Iahve așer hoțetiha me-Ur.
אֲנִי יְהוָה אֲשֶׁר הֹוצֵאתִיךָ מֵאוּר/ Geneză 15, 7

Geneză 15, 9:
Și i-a spus: ia-mi o junincă de trei ani i o capră de trei ani și un berbec de trei ani, o turturea și un pui de porumbiță.
Va-iomer elav keha(h) li egla meșuleșet ve-ez meșuleșet ve-ail meșulaș ve-tor ve-gozal
וַיֹּאמֶר אֵלָיו קְחָה לִי עֶגְלָה מְשֻׁלֶּשֶׁת וְעֵז מְשֻׁלֶּשֶׁת וְאַיִל מְשֻׁלָּשׁ וְתֹר וְגֹוזָֽל
15:9  εἶπεν δὲ αὐτῷ λαβέ μοι δάμαλιν τριετίζουσαν καὶ αἶγα τριετίζουσαν καὶ κριὸν τριετίζοντα καὶ τρυγόνα καὶ περιστεράν

Geneză 15, 10:
Și a luat (Avraam) toate acelea și le-a tăiat în două jumătăți și a pus jumătățile una în fața celeilalte, dar păsările nu le-a tăiat.
Va-ikah-lo et-kol ele va-ivater otam bataveh va-iten iș-bitro likrat reehu ve-et-hațipor lo vatar
וַיִּֽקַּֽח־לֹו אֶת־כָּל־אֵלֶּה וַיְבַתֵּר אֹתָם בַּתָּוֶךְ וַיִּתֵּן אִישׁ־בִּתְרֹו לִקְרַאת רֵעֵהוּ וְאֶת־הַצִפֹּר לֹא בָתָֽר
15:10  ἔλαβεν δὲ αὐτῷ πάντα ταῦτα καὶ διεῖλεν αὐτὰ μέσα καὶ ἔθηκεν αὐτὰ ἀντιπρόσωπα ἀλλήλοις τὰ δὲ ὄρνεα οὐ διεῖλεν

Geneză 15, 18:
În ziua în care Iahve „a tăiat” (a făcut) Legământul Lui cu Avram, i-a spus lui: seminței tale i-am dat țara aceasta de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat.
Ba-iom ha-hu karat Iahve et-Avram brit lemor le-zaraha natati et-ha-areț ha-zot mi-nehar Mițraim ad-ha-naar ha-gadol nehar-Perat.
בַּיֹּום הַהוּא כָּרַת יְהוָה אֶת־אַבְרָם בְּרִית לֵאמֹר לְזַרְעֲךָ נָתַתִּי אֶת־הָאָרֶץ הַזֹּאת מִנְּהַר מִצְרַיִם עַד־הַנָּהָר הַגָּדֹל נְהַר־פְּרָֽת
15:18  ἐν τῇ ἡμέρᾳ ἐκείνῃ διέθετο κύριος τῷ Αβραμ διαθήκην λέγων τῷ σπέρματί σου δώσω τὴν γῆν ταύτην ἀπὸ τοῦ ποταμοῦ Αἰγύπτου ἕως τοῦ ποταμοῦ τοῦ μεγάλου ποταμοῦ Εὐφράτου

Evreii spun despre un legământ, un contract, că „se taie” karat/כָּרַת. De la obiceiul tăierii animalului de jertfă în două.

Și iată cum se descrie în Exod, capitolul 24, pactul lui Iahve cu Moise:

Exod, 24:5: 
Şi a trimis (Moise) băieţi tineri dintre fiii lui Israel şi au adus jertfă ardere de tot şi au adus jertfe de mulţumire juncani/tăurași Domnului-Iahve
Va-ișlah et-naarei bnei-Israel va-iaalu olot va-izbehu zevahim șelamim la-Iahve parim.
וַיִּשְׁלַח אֶֽת־נַעֲרֵי בְּנֵי יִשְׂרָאֵל וַיַּֽעֲלוּ עֹלֹת וַֽיִּזְבְּחוּ זְבָחִים שְׁלָמִים לַיהוָה פָּרִֽים
24, 5 καὶ ἐξαπέστειλεν τοὺς νεανίσκους τῶν υἱῶν Ισραηλ καὶ ἀνήνεγκαν ὁλοκαυτώματα καὶ ἔθυσαν θυσίαν σωτηρίου τῷ θεῷ μοσχάρια

Exod, 24:6:  
Şi luând Moise jumătate din sânge l-a pus într-un vas mare de spălat şi cu cealaltă jumătate din sânge a stropit altarul.
Va-ikah Moe hați ha-dam va-iasem ba-aganot va-hați hazam zarek al-ha-mizbeah
וַיִּקַּח מֹשֶׁה חֲצִי הַדָּם וַיָּשֶׂם בָּאַגָּנֹת וַחֲצִי הַדָּם זָרַק עַל־הַמִּזְבֵּֽחַ
24:6  λαβὼν δὲ Μωυσῆς τὸ ἥμισυ τοῦ αἵματος ἐνέχεεν εἰς κρατῆρας τὸ δὲ ἥμισυ τοῦ αἵματος προσέχεεν πρὸς τὸ θυσιαστήριον

Exod, 24:7:
Şi luând Cartea Legământului a citit (Moise) urechilor poporului şi poporul a spus că va face tot ce a spus Iahve şi că va asculta întocmai.
Va-ikah sefer ha-brit va-ikra be-aznei ha-am va-iomru col așer-diber Iahve naase ve-nișma.
וַיִּקַּח סֵפֶר הַבְּרִית וַיִּקְרָא בְּאָזְנֵי הָעָם וַיֹּאמְרוּ כֹּל אֲשֶׁר־דִּבֶּר יְהוָה נַעֲשֶׂה וְנִשְׁמָֽע
24:7  καὶ λαβὼν τὸ βιβλίον τῆς διαθήκης ἀνέγνω εἰς τὰ ὦτα τοῦ λαοῦ καὶ εἶπαν πάντα ὅσα ἐλάλησεν κύριος ποιήσομεν καὶ ἀκουσόμεθα

Exod, 24:8: 
Şi luând Moise sângele a stropit poporul şi a zis: iată Sângele Legământului pe care l-a făcut/tăiat Domnul-Iahve cu voi (spre amintirea) tuturor cuvintelor acelora (din Cartea Legământului).
Va-ikah Moșe et-ha-dam va-izrok al-ha-am va-iomer: hine dam-ha—brit așer karat Iahveimahem al col-ha-devarim ha-ele
וַיִּקַּח מֹשֶׁה אֶת־הַדָּם וַיִּזְרֹק עַל־הָעָם וַיֹּאמֶר הִנֵּה דַֽם־הַבְּרִית אֲשֶׁר כָּרַת יְהוָה עִמָּכֶם עַל כָּל־הַדְּבָרִים הָאֵֽלֶּה
24:8  λαβὼν δὲ Μωυσῆς τὸ αἷμα κατεσκέδασεν τοῦ λαοῦ καὶ εἶπεν ἰδοὺ τὸ αἷμα τῆς διαθήκης ἧς διέθετο κύριος πρὸς ὑμᾶς περὶ πάντων τῶν λόγων τούτων

Așadar, cuvintele Domnului din Cartea Legământului trebuiau ținute minte și pecetluite cu sângele juncanilor (sângele Legământului–dam ha-brit/ דַֽם־הַבְּרִית), ca o garanție din partea fiilor lui Israel că se vor supune și vor face întocmai cum le-a spus lor în textul Legământului Dumnezeu-Iahve.

Iar juncanii sunt numiți jertfe de mulţumire-zevahim șelamim/זְבָחִים שְׁלָמִים – de fapt, jertfele păcii, ale bunei-înțelegeri, ale prieteniei și ale bunei-credințe. Cu sângele lor a stropit Moise și altarul lui Iahve (simbolul prezenței Sale acolo) și poporul, adică… cele două părți contractante al Legământului/Jurământului de credință reciprocă, de bună-credință.

Șigur, teologii văd legătura dintre aceste jertfe ale păcii (zevahim șelamim/זְבָחִים שְׁלָמִים) – pe care le interpretează drept jertfe de mulțumire – și euharistia pe care ne-a lăsat-o moștenire (diathiki/διαθήκη) Iisus și care devine, putem spune, la ultima cină un al treilea Legământ: Legământul pecetluit prin Iisus, prin sângele Lui.

Dar un Legământ/o Lege a unui Dumnezeu schimbat care ar fi vrut ca sângele lui Iisus, al unicului și preaiubitului Său Fiu să fi fost ultimul sânge vărsat în lume și în veac.

El Greco, Ultima cină, Pinacoteca Nazionale di Bologna

Dacă Pesah-ul era pentru evreii din vremea lui Iisus o sărbătoare de mulțumire pentru eliberarea din robia Egiptului (creată de teologii și istoricii regelui Solomon și așezată peste străvechea sărbătoare a trecerii în Noul An a păstorilor evrei pre-israeliți)…
… Paștele creștinilor este, sigur, sărbătoarea învierii lui Iisus Hristos și a teofaniei Lui din fiecare an. Pentru că, în ajunul Paștelui creștinilor ortodocși, în Sâmbăta Mare, lumina care se coboară pe mormântul Său de la Ierusalim, este o teofanie a lui Iisus ! O Hristofanie ! De aceea ei numesc săptămâna de după Paște/Înviere: săptămâna luminată.

Dar, paștele lui Iisus este, de fapt, dincolo de dovada învierii/nemuririi, o metamorfoză a vechiului Legământ, a vechii Legi. Legământul lui Iisus este, mai presus de toate, cel mai bun dintre câte pot exista: Legământul iubirii, al fraternității, al comuniunii oamenilor pe pământ.

El Greco, Iisus în rugăciune (1595 -1597), Galeria Națională din Praga

AUTOR ȘI TRADUCĂTOR  ZENAIDA ANAMARIA  LUCA

Autorizăm reproducerea totală sau parțială a acestui material cu condiția menționării suresei: http://www.ghemulariadnei.wordpress.com și autorului: ZENAIDA  ANAMARIA  LUCA… precum și păstrării formei originale/nealterării prin asociere cu alte materiale străine, nesemnate sau publicate sub semnătura autorului, în cadrul aceluiași articol.